CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVĂLUIRI PRIVIND ÎMPIEDICAREA OFICIALIZĂRII LIMBII ROMÂNE ÎN CONSTITUŢIA R. MOLDOVA. VIDEO

 

 

 

 

„Noi înaintăm: greu, dar totuşi înaintăm pe calea democraţiei, libertăţii, spre marea familie europeană” [VIDEO]

 

Constantin Oboroc s-a născut la 2 noiembrie 1950 în s. Cozeşti, Teleneşti, actualmente raionul Sângerei, într-o familie de ţărani. După şcoala de opt ani din satul natal urmează studiile medii la Teleneşti, fiind medaliat cu argint. În 1973 a absolvit Facultatea Tehnologia Prelucrării Produselor Alimentare, Institutul Politehnic din Chişinău.

Lucrează inginer-tehnolog şi mai apoi director general-adjunct şi director general al asociaţiei de producere a conservelor din raionul Nisporeni. În perioada 1988-90 este preşedinte al Comitetului executiv orăşenesc Nisporeni, secretarul doi al Comitetului raional de partid Nisporeni, preşedinte al Comitetului Executiv raional Nisporeni.

În perioada 1990-92 ocupă postul de prim-viceprim-ministru al Republicii Moldova, iar următorii cinci ani este consilier prezidenţial. Ulterior revine în sfera afacerilor.

A fost deputat al poporului din URSS (1989-91) în circumscripţia teritorială Ungheni. Cavaler al Ordinului Republicii. Căsătorit, împreună cu soţia Valentina are doi feciori.

 

La 27 aprilie 1990, primul Parlament al R. Moldova, ales pe cale democratică, a adoptat Tricolorul Naţional (albastru-galben-roşu) ca drapel de stat al R. Moldova.

La 27 aprilie 1995, al doilea Parlament al R. Moldova, dominat de agrarieni (Partidul Democrat Agrar) a examinat şi respins iniţiativa Preşedintelui R. Moldova, Mircea Snegur, de modificare a art. 13 al Constituţiei, prin eliminarea sintagmei limba moldovenească şi înlocuirea acesteia cu sintagma limba română în calitate de „Limbă de stat (oficială) a R. Moldova”.

Se ştie că autorul şi motorul acestei iniţiative de oficializare a Limbii Române în Legea Fundamentală a statului moldovenesc a fost consilierul prezidenţial de atunci, Constantin Oboroc, ex-prim-viceprim-ministru în guvernele de la Chişinău Mircea Druc şi Valeriu Muravschi.

În 11 aprilie 2016, la funeraliile renumitului savant Anatol Ciobanu, lingvist, academician, care, alături de scriitorul Ion Ciocanu, a fost consultant în elaborarea acestei iniţiative legislative, dl Constantin Oboroc a făcut nişte dezvăluiri de-a dreptul întristătoare: Preşedintele R. Moldova, Mircea Snegur, care în 1994 îi susţinuse pe agrarieni la adoptarea Constituţiei cu tot cu legitimarea neadevărului ştiinţific – limba moldovenească, a ezitat până în ultimul moment să vină în Parlament cu iniţiativa de corectare a acestei grave erori istorice atât în Lege, cât şi în cariera sa politică.

A se reţine faptul că Preşedintele R. Moldova, Mircea Snegur, şovăia să vină în Parlament chiar dacă avea la îndemână Hotărârea Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1994 şi Hotărârea Curţii Constituţionale din 1995, care argumentau clar că DENUMIREA CORECTĂ A LIMBII NOATRE ESTE LIMBA ROMÂNĂ.

E un subiect extrem de important din Istoria noastră recentă, pe care trebuie să-l cercetăm cu atenţie, complex, inlusiv prin confruntarea documentelor de mai jos, a afirmaţiilor dlui Constantin Oboroc, a mărturiilor altor personalităţi în viaţă, cu Memoriile primului Preşedinte al R. Moldova.

Numai printr-o asemenea documentare temeinică, Adevărul, la fel ca şi falsificările de documente, vor ieşi la suprafaţă…

 

Flacăra TV

 

 

 

 

09/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinte a R.Moldova desfiinţează afirmaţiile preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, cu privire la limbă.

Sursa foto: presaonline.com

Directorul Institutului de Filologie al AŞM desfiinţează afirmaţiile lui Lupu cu privire la limbă.

Opiniile preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, expuse în cadrul emisiunii „În profunzime” a postului PRO-TV, au pretenţia de a se impune prin noutate absolută, profunzime ştiinţifică, flexibilitate politică şi pretinsă autenticitate.

Mai întâi, analizând afirmaţiile dlui M. Lupu, constatăm cu facilitate că este complet eronată opinia cu privire la gradul sporit de subiectivism al ştiinţelor umanistice, întrucât sunt subiective în egală măsură nu numai ştiinţele umanistice, ci şi cele exacte, dat fiind că omul nu poate cunoaşte, inclusiv nu poate reflecta, lumea înconjurătoare, decât în mod subiectiv, omul fiind simultan atât obiectul, cât şi subiectul cunoaşterii. Prin urmare, fiinţa umană este subiectivă în toate domeniile în care activează.

Mai mult, dacă cunoaşterea umană ar fi obiectivă în totalitate, s-ar putea admite că ea este absolută şi, în consecinţă, finită, deşi în realitate ea este infinită şi în continuă precizare şi concretizare, din care cauză putem admite că unul Dumnezeu ştie totul.

Etichetând ştiinţele exacte (fizica, matematica etc.) ca fiind obiective în cel mai înalt grad, dl M. Lupu nu face decât să exprime o poziţie banală, împărtăşită chiar şi de unii oameni de ştiinţă, fără a face însă prea multă vâlvă din acest lucru.

Acestea fiind enunţate, eu aş avea tupeul să declar că nici ştiinţele exacte nu sunt obiective în întregime, căci altfel realizările ştiinţifico-tehnice elaborate pe baza unor calcule matematice nu ar conduce, uneori, la catastrofe de mari proporţii, cauza acestora fiind fie eroarea umană, fie imperfecţiunea calculelor etc.

Să nu uităm că matematica se bazează pe aspectul cantitativ al realităţii analizate, făcând abstracţie de celelalte aspecte (calitativ, valoric, social, economic, politic, spiritual etc.), care, în anumite circumstanţe, sunt mult mai importante decât aspectul cantitativ.

Totodată, nici aspectul cantitativ nu este întotdeauna definitoriu chiar în matematică, de exemplu. Astfel, dacă adunăm o haită de lupi cu altă haită de lupi, nu obţinem două haite de lupi, ci o haită mai mare de lupi, tot aşa cum, adunând o picătură de apă cu altă picătură de apă, nu obţinem două picături de apă, ci numai una, dar mai mare, deoarece în teoria mulţimilor funcţionează alte legităţi decât cele aritmetice propriu-zise.

Aşadar, obiectivitatea sau subiectivitatea ştiinţelor sunt categorii relative şi ca urmare opoziţia ştiinţe obiective – ştiinţe subiective nu este concludentă şi deci determinantă pentru ştiinţele exacte şi pentru cele umanistice, dat fiind că subiectivismul este propriu în egală măsură ambelor tipuri de ştiinţe.

1. În ceea ce priveşte subiectivismul ştiinţelor umanistice, este lesne de demonstrat că subiectivismul lingvisticii, de exemplu, nu este cu nimic mai accentuat decât subiectivismul matematic. Pentru a demonstra identitatea a două fenomene lingvistice, este suficient să comparăm paradigmele acestora. Astfel, dacă comparăm paradigma declinării substantivelor om şi cea a conjugării verbului a omeni în graiul moldovenesc şi cel muntenesc sau în cel ardelenesc, constatăm fără niciun efort spiritual deosebit că aceste paradigme coincid sută la sută. O situiaţie similară atestăm şi în cazul paradigmelor declinării şi conjugării tuturor numelor şi verbelor, fapt ce ne determină să constatăm existenţa unei structuri interne identice, adică a unei singure limbi – limba română.

2. Nici în raport cu denumirea limbii, situaţia nu este cu mult mai complicată, aici intervenind nu atât factorul obiectiv, cât cel politic, adică interesul unor anumiţi indivizi, de asemenea de natură subiectivă, dar extralingvistică.
Este adevărat că, după formarea Moldovei medievale, s-a încercat ca limba vorbită aici să fie numită limbă moldovenească. Acest glotonim nu era utilizat în sens terminologic sau cu scopul de a denumi o altă realitate decât cea denumită de sintagma limbă română sau valahă, ci pentru a denumi limba română vorbită în Moldova.

Mai mult decât atât, cărturarii medievali erau conştienţi de existenţa unei limbi literare unice, româneşti, şi căutau să scrie astfel încât lucrările lor să fie înţelese de către vorbitorii de limbă română, indiferent de originea lor provincială. Evident, alături de sintagma limbă română era utilizată sintagma limbă moldovenească cu sensul „limbă română vorbită în Moldova”. În această ordine de idei sunt concludente operele scriitorilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Constin, Nicolae Costin, Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir. Este interesant să menţionăm că Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor…, vorbeşte despre limba română ca limbă a tuturor locuitorilor din ţările româneşti, fără a insista în mod deosebit asupra sintagmei limbă moldovenească, în timp ce în Descrierea Moldovei nu vorbeşte decât despre limba moldovenească, fapt explicabil din moment ce această lucrare a fost elaborată la comanda Academiei din Berlin.

Această poziţie nouă a lui Dimitrie Cantemir se explică prin faptul că el, fiind insatisfăcut de situaţia sa din Rusia, îşi dorea redobândirea scaunului domnesc al Moldovei cu ajutorul puterilor occidentale şi, pentru a nu crea impresia că râvneşte şi la scaunul Munteniei, vorbeşte despre limba moldovenească.

În fine, să reţinem că sintagmele limbă română şi limbă moldovenească se aflau în raport de complementarietate, până la mijlocul secolului al XIX-lea, adică erau folosite alternativ în calitate de sinonime, realitate specifică pentru Moldova, dar nu şi pentru Muntenia sau Transilvania. Odată cu Unirea Principatelor din 1859, îmbinarea limbă română s-a generalizat, obţinând, totodată, statut terminologic. De acum înainte, îmbinarea limbă moldovenească se întâlneşte sporadic, iar adjectivul moldovenesc nu se mai foloseşte cu referire la limbă, ci numai ca atribut al unor substantive de tipul oraş, târg, grai, localitate, pronunţie, sat, specific, vorbire etc.

3. În Basarabia, ocupată de Imperiul Ţarist în 1812, a continuat să fie folosită sintagma limbă moldovenească, şi acest lucru se făcea fie din ignoranţă, fie din considerente politice, deşi sintagma limbă română se utiliza, mai ales, în limbajul intelectualilor autohtoni.

În această ordine de idei sunt concludente gramatica românească a lui Ioan Marcela şi gramataica românească a lui Ioan Doncev, cea din urmă fiind tipărită cu caractere latine. După Unirea Princiatelor din 1859, regimul ţarist şi-a intensificat activitatea de înstrăinare a românilor basarabeni în raport cu cei din România, pentru a exclude intenţia acestora de a reveni la trupul Ţării, şi în această acţiune un rol deosebit îi revenea limbii basarabenilor, care, fiind numită moldovenească, determina lumea neştiutoare de carte să creadă că moldovenii vorbesc o limbă diferită decât cea română şi fac parte dintr-o altă naţiune decât cea română. De altfel, limba română a basarabenilor şi identitatea lor românească erau recunoscute chiar de „clasicii marxist-leninismului”: Marx, Engels şi Lenin.

După Marea Unire din 1918, statul sovietic, fiind pus în situaţia pierderilor teritoriale pe care le-a suferit Rusia Ţaristă, a căutat pe toate căile să-şi recapete teritoriile de altădată. În vederea recuceririi Basarabiei, a fost creată RASSM, pe malul stâng al Nistrului, şi, pentru a-i legitima existenţa, a inventat poporul moldovenesc şi limba moldovenească. În pofida adevărului istoric şi ştiinţific şi în pofida afiramţiilor lui Lenin, din interese politice şi ideologice, statul sovietic a falsificat istoria românilor basarabeni, apartenenţa lor naţională, prin crearea unei naţiuni şi a unei limbi inexistente: naţiunea şi limba moldovenească, conducându-se de bimilenarul dicton latin divide et impera! Această politică a continuat să fie practicată până la prăbuşirea imperiului sovietic, iar forţele nostalgice ale regimului sovietic o practică cu succes şi în prezent.

4. După declararea Independenţei, forţele ostile independenţei şi ignoranţii au continuat să mizeze pe ideea existenţei unei limbi moldoveneşti şi a unui popor moldovenesc. Şi au procedat în acest fel din cauză că erau fie îndoctrinaţi de ideologia sovietică, fie în serviciul serviciilor secrete ruseşti, fie ignoranţi (dar mai puţin probabil).
Odată cu refuzul de a indica apartenenţa naţională în paşapoartele eliberate de administraţia Republicii Moldova, din motive parţial justificate (unii cetăţeni se declarau români, alţii moldoveni, iar un număr relativ mic se autoidentificau daci) şi odată cu completarea rubricii naţionalitate cu calificativul „cetăţean al Republicii Moldova” (de parcă paşaportul respectiv nu este eliberat unui cetăţean al Republicii Moldova, ci al Patagoniei), am constatat că unii rusofoni, puţin mai spălăţei, au început a se declara moldoveni, pe motivul că sunt cetăţeni ai Republicii Moldova.
Dacă până adineaori adepţii moldovenismului erau, de cele mai multe ori, străinii, nostalgicii şi agenţii regimului sovietic, în prezent aceştia sunt oameni politici, care la declararea Independenţei nu aveau decât 20-30 de ani, şi nu ne rămâne decât să-i bănuim de colaboraţionism cu forţele străine, ostile independenţei Republicii Moldova, forţe care, fiind conştiente de ireversibilitatea revenirii la URSS, fac tot posibilul pentru a ţine Republica Moldova în zona de influenţă politică şi economică a Rusiei, chiar dacă aceasta se declară susţinătoare ardentă a principiilor democratice, rămânând în realitate tot atât de avidă de teritorii străine ca şi predecesoarea sa, URSS (a se vedea în această ordine de idei agresiunea Rusiei asupra Republicii Moldova şi a Georgiei).

În condiţiile actuale, adepţii moldovenismului au drept reper teoretic faptul că toţi cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de apartenenţa lor naţională, sunt moldoveni, aşa cum o demonstrează rubrica paşaportului „cetăţean al Republicii Moldova”.

Am dubii serioase în privinţa obiectivităţii acestei opinii, de aceea consider că nu este decât un truc politic, o nouă capcană, prin care se încearcă să ne ţină în prizonieratul rătăcirilor pseudomoldoveneşti şi să ne dirijeze în direcţia dorită de ei sau de stăpânii lor. Totodată, este departe de mine gândul că rusul se va declara moldovean doar pentru simplul fapt că este cetăţean al Republicii Moldova, căci lupul părul îşi schimbă, iar năravul ba!

5. Opinia dlui M. Lupu despre denumirea limbii noastre nu se distinge prin originalitate în raport cu cele existente, partea originală reducându-se la comparaţia dintre limba bulgară şi cea macedoneană şi dintre limba sârbă (croată) şi limba muntenegreană. Comparaţia nu este cu totul reuşită, mai ales că situaţia dintre bulgară şi mecedoneană este una arhicunoscută, iar poziţia macedonenilor a fost susţinută şi inoculată în conştiinţa lor de administraţia, de ideologia şi de politica oficială a ex-Iugoslaviei, din considerente politice, pentru a exclude pretenţiile Bulgariei asupra Macedoniei.

O situaţie distinctă atestăm în Muntenegru, care, după prăbuşirea Iugoslaviei, încearcă să se autoidentifice atât din punct de vedere lingvistic, cât şi din punct de vedere naţional, dar această autoidentificare se produce tot sub presiunea oamenilor politici, întrucât poporul este dominat de problemele existenţei cotidiene şi mai puţin de edificarea unui stat independent în raport cu Serbia sau cu Croaţia. Şi de această dată, problema denumirii limbii este mai curând un moft politic decât o doleanţă imperativă a societăţii.
De altfel, dl M. Lupu examinează numai exemple care servesc la susţinerea opiniei sale, fără a aduce în discuţie exemple cere contrazic poziţia sa. Astfel, toată lumea ştie că în toate landurile germane, inclusiv în cele care nu au intrat în componenţa Germaniei, se vorbeşte limba germană, fără ca cineva să pretindă că vorbeşte o altă limbă decât germana (a se vedea situaţia din Luxembourg, Linchtenstein etc.). Mai mult, austriecii, deşi se autodefinesc austrieci, vorbesc limba germană şi nu sunt obsedaţi de ideea că Germania îi va ocupa sau anexa, iar când vine vorba despre ortografia limbii germane, nu operează nicio modificare fără acordul mutual al Berlinului.

O situaţie similară atestăm şi în cazul limbii portugheze şi al limbii spaniole, vorbite în ţările de origine şi în America Latină, ţări în care nu i-a căşunat nimănui să numească limba altfel în raport cu denumirea ei din ţările de origine.
De altfel, scindarea pe principii ideologice şi politice a încercat a se face şi în fosta Germanie Democrată, unde se vorbea despre constituirea unei noi limbi germane socialiste, distincte de cea vorbită în Germania Federală, drept motiv servind ponderea ideologică marxist-leninistă a termenilor social-politici din Germania de Est în raport cu ponderea „idealistă” şi burgheză a termenilor social-politici din limba Germaniei de Vest.
Totuşi, aberaţiile ideologice nu au avut întotdeauna repercusiuni atât de grave. Astfel, vietnamezii de nord nu s-au opus din punct de vedere ideologic şi lingvistic vietnamezilor de sud, tot aşa cum nu se opun coreenii de nord celor de sud sau chinezii continentali locuitorilor din Taiwan. Se pare că aceste exemple nu sunt pe placul dlui M. Lupu! Motivul e la suprafaţă: Vietnamul s-a întregit, China e pe cale de a se întregi, iar pe viitor se va produce acelaşi lucru şi în Coreea.

6. În Republica Moldova a spune că eşti român şi că vorbeşti româneşte înseamnă, în opinia pretinşilor noştri politicieni, a atenta la independenţa Republicii Moldova şi a pleda pentru Unirea cu România. Tocmai din aceste considerente, dl M. Lupu apelează la diferite trucuri sofisticate, pentru a demonstra că vorbim limba moldovenească şi că suntem moldoveni, fiind etichetaţi ca fiind moldoveni chiar şi cei care nu ne vorbesc limba. Prin urmare, a fi moldovean înseamnă a nu recunoaşte că eşti român şi a nu vorbi limba română, iar limba pe care o vorbesc unii dintre aceşti moldoveni nu este decât o limbă primitivă, inestetică, incorectă, dominată de cuvinte şi expresii ruseşti, străine structurii interne şi firii limbii noastre. Se vede că în mentalitatea unora noţiunea moldovean continuă să se asocieze cu noţiunea de incult, necivilizat. În această ordine de idei este demnă de interes atitudinea unor ruşi inteligenţi care, atunci când vine vorba despre însuşirea limbii, declară categoric că vor să înveţe româna şi în niciun caz moldoveneasca.

În fine, mi s-a creat impresia că „noile vechi” tălmăciri asupra denumirii române nu sunt decât nişte ambalaje pretins novatoare pentru nişte idei perimate, fără a fi aruncate definitiv la groapa de gunoi al istoriei. Constat cu tristeţe că cea mai mare parte a politicienilor noştri nu sunt atât preocupaţi de starea materială şi spirituală a poporului, care comunică în limba pe care o vorbeşte şi există aşa cum există, fără a-şi pune, în mod obligatoriu, problema cum se numeşte limba pe care o vorbeşte, cât de propria bunăstare, de poziţia lor socială privilegiată etc. Nu cred în sinceritatea lor când se arată preocupaţi de viitorul Republicii Moldova.

7. Teama patologică de unire cu România a politicienilor din Republica Moldova nu este deloc justificată, în primul rând din cauză că lipsesc circumstanţele obiective (poziţia marilor puteri, situaţia internă din Republica Moldova etc.) şi subiective (tendinţa spre separatism a majorităţii populaţiei, inclusiv a celei româneşti, din Republica Moldova). În acelaşi timp, nu putem exclude din calcul nici perspectiva de stat independent a Republicii Moldova, întrucât ca urmare a soluţionării unor probleme interne, în special de natură economică, inclusiv a diferendului din zona Nistrului, ea poate avea un viitor prosper în constelaţia Uniunii Europene, chiar dacă este populată, în majoritate, de români, iar populaţia ei vorbeşte limba română.

Există analogii numeroase, în Europa, Asia şi America, unde există mai multe state care vorbesc aceeaşi limbă cu populaţii identice sub aspectul apartenenţei naţionale.
Am toată certitudinea că, mai devreme sau mai târziu, Unirea se va produce, în pofida luptei înverşunate a unor domni de tipul lui Marian Lupu.

8. Să fie oare denumirea limbii motivul sărăciei totale a populaţiei, al regresului economic inimaginabil, al decăderii moravurilor şi al altor flageluri sociale? Nu cred. Mi se pare că incapacitatea oamenilor politici de a elabora proiecte economice de depăşire a situaţiei dezastruoase din economie este motivul principal al începutului de faliment al proiectului Republica Moldova.

O situaţie economică prosperă ar conduce în mod treptat la soluţionarea disensiunilor interetnice, a conflictului transnistrean şi, în fine, la restabilirea integrităţii teritoriale. Dl M. Lupu, economist de formaţie, fiind incapabil să identifice soluţiile economice de depăşire a crizei, se aventurează în identificarea unor soluţii de natură lingvistică, domeniu pentru care nu are pregătirea necesară, din care cauză lansează idei aberante, lipsite de fundament ştiinţific. Am certitudinea că Republica Moldova va rămâne un proiect nerealizat atâta vreme cât agronomii vor face politică, politicienii-cultură, economiştii-lingvistică, iar oamenii de ştiinţă nu vor avea altceva de făcut decât să demonstreze valabilitatea tezelor geniale lansate de politicieni în cele mai variate domenii de activitate!

9. Cine să fie politicienii moldoveni contemporani din Republica Moldova independentă care pledează cu atâta ardoare pentru limba moldovenească şi poporul moldovenesc? Dacă aceştia sunt oameni sănătoşi la minte, ei nu pot fi decât nişte persoane interesate. Cu alte cuvinte, ei au o legătură, familială, colaterală, oarecare, dar au o legătură cu vechea nomenclatură din fosta URSS sau din fostul KGB şi actualul, denumit în termeni tabuizanţi, FSB. Aşadar, descendenţa acestora nu vine din sistemul bolşevic compromis al moldovenilor şi al „specialiştilor” sosiţi în Basarabia cu misiuni speciale, implicaţi în represiuni şi torturi. Desigur, ei descind din nomenclaturiştii „de omenie“, care au făcut „doar bine“!!!

Sunt mai mult ca sigur că în politica moldovenismului nu există o motivaţie ideologică! Ideologia e şi ea ascunsă – se vede lângă busturile lui Lenin! Nu, nimic ideologic! E vorba de „sfinte“, „legitime“ şi foarte „omeneşti“ sentimente umane! Parcă ai mai multă încredere într-un tânăr cetăţean care, deşi a absolvit o şcoală în limba rusă sau chiar în română, ori în cineva cu care te întâlneai la un anume ştrand sau restaurant, în care se intra cu o anume legitimaţie – şi, în treacăt fie zis, cu decorul şi serviciul mai select decât în alte locuri! Şi toţuşi, ştim ce important e „în ce ape te-ai scăldat“! Momentan contează postul deţinut, dar mai ales dorinţa nebună ca situaţia respectivă să dăinuie la nesfârşit!

10. Cu altă ocazie am lansat ideea ca problemele de ştiinţă (lingvistice, istorice, literare, estetice etc.) să fie transmise Academiei de Ştiinţe, iar deciziilor acesteia în problemele respective să li se atribuie statutul de lege. Astfel, s-ar exclude imixtiunea politicului în probleme legate de denumirea limbii, de anumite evenimente istorice, sociale sau culturale. Politicienii fac abstracţie de existenţa probelor ştiinţifice şi pedalează pe anumite idei perimate pentru a-şi asigura ascensiunea şi aflarea la putere.

De altfel, specificul discursului politic al oamenilor politici constă, pe de o parte, în legitimarea puterii de care dispun, iar pe de altă parte, ei urmăresc să convingă, să seducă şi să determine cetăţenii (electoratul) să acţioneze într-o anumită direcţie.

Singurul mijloc de a te impune în viaţa publică rămâne convingerea publicului larg prin cuvânt, ceea ce depinde de autoritatea emiţătorului politic, acesta făcând în acest scop apel la retorică. În prezent, substantivul retorică, pe lângă sensul direct de „artă a exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvenţă”, are şi sensul peiorativ „declamaţie emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos” sau „şiretenie, viclenie de înlănţuire a spiritului şi a minţii nu prin forţă brutală, ci prin vorbe dulci”.

Ideea că retorica are caracter persuasiv aparţine lui Socrate, care a avut ulterior mai mulţi susţinători: Platon, Aristotel, Apolodor, Cicero etc. Astfel, raportându-ne la criteriul convingere, pe baza căruia se construieşte fiecare etapă a discursului politic, finalitatea urmărită va fi dată de adeziunea auditoriului. Socrate face chiar o distincţie între convingerea de opinie şi convingerea de ştiinţă, afirmând că oratorul nu e un învăţător, în tribunale şi adunări populare, tratând asupra lucrurilor drepte şi nedrepte, ci numai un făuritor de păreri. Astfel, retorica devine un joc al formelor, menit să captiveze şi să seducă auditoriul.

Retorica a făcut încă de la începuturi parte din sfera politicului, deoarece discursurile se refereau, de cele mai multe ori, la probleme de ordin politic. Oratorii Antichităţii defineau retorica drept o artă: „retorica este arta care se ocupă cu discursurile ce au în vedere chestiunile politice” (Quintilian); „retorica este arta de a aduna, alege şi enunţa cu înfrumuseţarea cuvenită tot ce poate servi să convingă în materie politică” (Teodor din Gadara). Toate aceste caracteristici ale retoricii sunt proprii şi discursului politic al dlui M. Lupu. Deci discursul său nu urmăreşte decât scopuri politice: înlănţuirea electoratului!

Păzea !

Autor: Vasile Bahnaru, director al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinte al R. Moldova


Sursa: Literatură şi Artă md.

06/10/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: