CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (1924). VIDEO

 

Harta Romaniei si a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneasti.

 

 

 

Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) .

 

 

 

Moscova, 4 februarie 1924

 

 

“Crearea acestei republici va genera o serie întregă de consecinţe de ordin intern (din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional (…).

2. Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă – faţă de Finlanda.

Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei.

Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa URSS.

Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice. (…)

Ruperea Basarabiei de România, la rândul său, va avea o serie de consecinţe, de ordin internaţional.

 

a. În primul rând, acest fapt va zdruncina unitatea “României Mari”, naţional-consolidate şi va lovi autoritatea morală a burgheziei, care mai bravează până în prezent cu realizarea idealului naţional român.

b. Acelaşi fapt va servi drept un impuls suplimentar în tendinţa provinciilor nou-alăturate (la România) la autodeterminarea lor naţională. Iar organizarea (de stat) a minorităţilor naţionale (a bulgarilor, a găgăuzilor), care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldoveneşti, va servi drept exemplu pentu minorităţile naţionale, care populează Vechiul Regat român (…)”

 

Semnează: Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, Sol. Tinkelman (S. Timov), A.Nicolau, A. Zalic, Ion. Dic, T. Diamandescu, T. Chiora.

 

 

 

 

 

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Cronologie (1918 – 1940)

1918, 27 martie. Sfatul Ţării votează Unirea condiţionată a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România. Rezultatul votului deschis: 86 pentru, 3 contra, 35 abţineri, 13 deputaţi lipsă

1918, 22 aprilie. Prin decret regal este promulgată Legea cu privire la guvernarea Basarabiei, care prevedea unirea legislativă şi administrativă a regiunii cu România.

1919, 29 decembrie. Parlamentul României ratifică legile privind includerea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei în componenţa României.

1920, 28 octombrie. Plenipotenţiarii Marii Bretanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Principalelor puteri aliate şi României semnează la Paris Tratatul privitor la unirea Basarabiei cu România, prin care părţile contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei. Tratatul însă nu a intrat în vigoare deoarece nu a fost ratificat de Parlamentul Japoniei. Tratatul nu a fost recunoscut de SUA, Rusia Sovietică şi Ucraina, ultimele două l-au contestat printr-o declaraţie guvernamentală.

1924, 12 octombrie. Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1925, 23 aprilie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1928. La Chişinău se dezveleşte monumentul lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Al. Plămădeală.

1929, 9 februarie. Semnarea la Moscova a Protocolului cu privire la punerea anticipată în vigoare a pactului Kellogg-Briand. M. Litvinov, comisarul norodnic pentru afacerile externe al URSS, a declarat că URSS continuă să considere Basarabia drept teritoriu ocupat.

1932, 2 februarie. Prin decizia Comitetului regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina limba moldovenească trece la grafia latină.

1935. Au fost aduse din URSS la Iaşi rămăşiţele pământeşti ale marelui cărturar, Dimitrie Cantemir reînhumate în cripta de la Biserica “Trei Ierarhi”.

1938, 6 ianuarie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1938, 10 februarie. În România s-a produs lovitura de stat, fiind instaurat regimul dictaturii regale. Este dizolvat Parlamentul şi sunt interzise partidele politice.

1938, 27 februarie. Adoptarea noii Constituţii a României.

1938, 27-28 februarie. Comitetul regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina interzice utilizarea grafiei latine pe teritoriul RASSM, substituind-o cu cea chirilică.

1938, 13 martie. Hotărîrea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS privind studierea obligatorie a limbii ruse în instituţiile de învăţămînt mediu şi mediu special din republicile unionale.

1938, 13 august. Prin decret regal Basarabia, sub aspect administrativ-teritorial, este divizată în patru judeţe: Nistrean, Suceava, Prut şi Dunărea de Jos.

1939, 23 august Semnarea, la Moscova, a Tratatul sovieto-german de neagresiune (Pactul Ribbentrop – Molotov). Protocolul adiţional secret recunoştea interesul sovietic pentru Basarabia şi Bucovina de Nord

1940, 28 iunie. În urma ultimatelor sovietice din 26-27 iunie România cedează şi evacuează Basarabia şi Bucovina de Nord, unde se instaurează regimul politic sovietic.

 

 

 

Surse: Prof.Viorel Dolha – Totul despre Transnistria; George Damian, Timpul md.;“Cugetul”, nr.5-6, 1992, pag 55-58; Istoria md; “Cugetul”, nr.5-6, 1992, pag 55-58

 

 

 

 

18/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC. GOLGOTA ROMÂNIEI.

 

 

GOLGOTA ROMÂNIEI. IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC

 

 

 

Pămînturile Româneşti s-au aflat şi se mai află încă la interferenţa zonelor de influenţă a marilor puteri mondiale.

Pe parcursul secolelor unele dintre aceste puteri au dispărut cu totul, altele s-au schimbat cu locul şi probabil încă se vor mai schimba, dar importanţa geostrategică a acestei zone a rămas o constantă a relaţiilor internaţionale. În această ordine de idei am putea enumera mai mulţi factori (unii dintre ei şi-au mai pierdut din importanţa lor, însă au apărut alţii, asupra cărora ne vom opri adăugător):

– „Porţile” spre Europa Centrală şi Balcani. În trecut ele au servit în calitate de breşă în zidul natural format din munţi, păduri şi mlaştini care ca o centură înconjoară Europa Apuseană. De această breşă s-au folosit în antichitate şi Evul Mediu Timpuriu popoarele nomade care năboiau în Europa dinspre Răsărit.

Mai tîrziu, importanţa strategică a acestei regiuni au înţeles-o şi „giganţii” regiunii – Rusia, Regatul Ungar, Imperiul Habsburgic, Rzecz Pospolita (Polonia medievală) şi Imperiul Otoman. În secolul XX – Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

– În calitate de cap de pod pentru a ameninţa Răsăritul. În această ipostază, de regiunea nord-dunăreană s-au folosit în trecut Romanii şi Bizantinii, iar în prezent – Statele Unite ale Americii.

– Dunărea şi delta ei – cea mai simplă cale de acces spre inima Europei.

Aceasta au înţeles-o de minune toţi, începînd cu Grecii antici (ei au fondat în acest raion numeroase colonii[1] şi emporii[2] comerciale) şi terminînd cu Ucraina (care refuză să retrocedeze României insula Şerpilor, smulsă de la ea de către URSS în anul 1947). Importanţa geostrategică şi economico-comercială a Deltei s-a mai diminuat în ultimul timp datorită apariţiei noilor mijloace şi căi de comunicaţii, precum şi a dării în exploatare a canalului Dunărea-Marea Neagră. Totuşi, gurile Dunării rămîn şi pînă în prezent obiectul atenţiei marilor puteri.

– Bogăţiile naturale care se conţin în subsolul acestei regiuni şi solurile ei fertile.

În trecutul nu prea depărtat, România era unul dintre cei mai mari exportatori (şi unicul din Europa) de produse petroliere.

Rezervele de petrol au secat, însă industria petro-chimică românească continuă să rămînă destul de performantă.

În ultimul timp un interes deosebit faţă de cernoziomurile Româneşti este manifestat de către emiratele bogate în petrol (dar complet lipsite de soluri fertile) din Golful Persic.

Aceste cernoziomuri sînt pur şi simplu cumpărate pentru grădinile şi straturile de flori ale vilelor nabobilor din Dubai şi Abu-Dhabi.

– România – ca cea mai potrivită „punte de legătură” între Occident şi Orient, între lumea Romano-catolică şi cea Slavo-ortodoxă.

Românii sînt moştenitorii direcţi ai civilizaţiei Romane. Pe de o parte, limba Română este cea mai apropiată de cea Latină (chiar mai aproape decît Italiana), iar în secolul XIX Românii au fost supuşi unui puternic atac civilizaţional din partea Apusului (mai ales a Franţei).

Pe de altă parte, Românii sînt unicul popor Latin care confesează Ortodoxia. Slavii de Răsărit, ortodocşi şi ei, s-au aflat cu Românii într-o strînsă inter-legătură pe parcursul unui mileniu şi jumătate.

Toţi aceşti factori au jucat un rol deosebit în timpul celor două conflagraţii mondiale.

Înainte de Primul Război Mondial, România făcea parte din Tripla Alianţă, însă, în anul 1916 ea a intrat în război de partea Antantei care i-a promis realipirea Transilvaniei şi Bucovinei (pe cînd Germania îi putea făgădui numai Basarabia).

Antanta s-a dovedit a fi aşa de „darnică” deoarece România , prin situaţia ei geostrategică împiedica joncţiunea ţărilor care făceau parte din blocul Puterilor Centrale într-un cîmp operaţional unic.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecerea României de partea coaliţiei antihitleriste a grăbit cu mult victoria coaliţiei antihitleriste.

– În primul rînd: Germania a fost lipsită de unicul izvor de alimentare cu benzină şi motorină a forţelor sale blindate şi motorizate. Ea a fost nevoită să treacă la producerea combustibilului lichid sintetic.

Acest produs s-a dovedit a fi foarte costisitor şi nu a fost suficient pentru a îndestula necesităţile Wermachtului.

Este de ajuns să ne amintim că ultima ofensivă a trupelor germano-fasciste în timpul celui de-al II-lea Război Mondial din regiunea munţilor Ardeni a eşuat anume din cauza insuficienţei de carburanţi.

– În al doilea rînd: ieşirea României din război de partea Germaniei şi trecerea ei în tabăra aliaţilor l-a silit pe Hitler să ordone evacuarea trupelor sale din Balcani.

În caz contrar, în încercuire aveau să nimerească mai mult de un milion şi jumătate de soldaţi ai armatei Germane (ceea ce demonstrează încă o dată importanţa aşezării militaro-strategice a României).

În ziua de astăzi, cînd s-ar părea că armele sofisticate şi noile mijloace de comunicaţie ar trebui să diminueze importanţa aşezării geografice a unei ţări sau alta, pămînturile Româneşti continuă să atragă atenţia marilor puteri. Aceasta s-a manifestat prin următoarele:

– În ultimii ani ai „Războiului Rece[3]”, anume la Chişinău a fost amplasat Comandamentul Teatrului Operaţional de Sud al trupelor Pactului de la Varşovia.

– Aţîţarea unor focare separatiste în Sudul şi Estul Republicii Moldova de către Moscova[4]. Pentru toţi specialiştii în domeniu este clar că separatismul regimului de la Tiraspol nu este de ordin etno-lingvistic (precum se pretinde), ci geopolitic şi strategic.

– Refuzul Rusiei de a-şi retrage forţele sale armate din regiunea Nistreană a Republicii Moldova şi tergiversarea de către Kremlin a procesului de negocieri pentru rezolvarea pe cale paşnică a conflictului din regiune.

– Presiunile economice, financiare şi diplomatice exercitate de către Kremlin asupra Chişinăului pentru a împiedica integrarea Republicii Moldova în structurile euro-atlantice.

– Reacţia violentă a diplomaţiei Ruseşti faţă de acordul dat de către România (care este membră a NATO) pentru amplasarea unor baze militare Americane pe teritoriul ei.

Despre importanţa geostrategică a acestei regiuni erau absolut conştienţi şi primii conducători sovietici, altfel ei nici odată nu ar fi permis crearea pe malul stîng al Nistrului a unei minuscule republici autonome (cu o suprafaţă de numai 9.000 de kilometri patraţi!).

În cel mai bun caz, pentru aşa un teritoriu şi populaţie era destul şi un statut de district autonom.

Trebuie de menţionat că dacă n-ar fi fost împotrivirea din partea conducerii Ucrainene, atunci aici ar fi fost creată o republică unională. Anume un asemenea statut pentru noul subiect federal sovietic a fost cerut de către semnatarii petiţiei care şi-au motivat poziţia prin importanţa geostrategică a acestei porţi în Europa.

Autorii accentuau posibilitatea folosirii autonomiei Moldoveneşti de pe malul stîng în calitate de momeală pentru românii moldoveni din Basarabia.

În caz de succes, Bugeacul urma să devină un cap de pod pentru pătrunderea în Balcani via Dobrogea, iar Hotinul – în Europa Centrală via Bucovina.

De aceea scrisoarea cu pricina a fost păstrată în mare taină în arhivele secrete sovietice şi a fost dată publicităţii abia după perestroika gorbaciovistă.

 

MOTIVAŢIA „ŞTIINŢIFICĂ” A PRETENŢIILOR STRĂINE ASUPRA PĂMÂNTURILOR ROMÂNEŞTI

 

Aşezarea geostrategică favorabilă a pămînturilor Româneşti, după cum am mai menţionat, au atras atenţia cuceritorilor străini din cele mai vechi timpuri.

Noi ne vom opri însă la situaţia acestei regiuni după apariţia primelor formaţiuni statale Româneşti, adică începînd cu secolul IX d. Hr. (sub formă de voievodate, cnezate, „ţări”, „cîmpuri-lungi”[5] etc.).

În această perioadă teritoriul dintre Dunăre – Tisa şi Carpaţi este invadat de către triburile nomade ale Maghiarilor venite din Uralii de Sud.

Ungurii au ocupat regiunea Panoniei [6]care a devenit nucleul statului maghiar şi baza operaţională de unde în perioada de apogeu al pasionarismului maghiar au întreprins raiduri de jaf prin toată Europa (de la Roma – la Berlin, de la Paris – la Kiev şi Constantinopol).

După creştinarea Ungurilor după ritul Romano-catolic, regii arpadieni au început fortificarea noilor hotare prin colonizarea provinciilor supuse.

În Transilvania, de-a lungul arcului carpatin au fost aşezaţi războinicii Secui[7], iar în oraşe (pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor) – coloniştii Germani (Saşi[8] şi Svabi[9]).

În aşa mod, regiunea care a fost odată bastionul Românismului şi al Ortodoxiei, a căpătat un caracter polietnic, iar după Reformă[10] şi unul policonfesional.

După „primăvara popoarelor” (se are în vedere valul de revoluţii care au cutremurat Europa în anii 1848-1849 şi au dus la trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor Europene şi formarea naţiunilor contemporane), istoricii au început o luptă înverşunată pentru a dovedi autohtonitatea propriilor popoare în pămînturile pe care le populau sau stăpîneau.

În loc de „vae victis [11]” (adică argumentul forţei brute), trebuiau aduse argumente de ordin ştiinţific.

Austriacul Robert Roesler înaintează teoria „migraţionistă”[12], care nega autohtonitatea poporului român în Transilvania şi susţinea primogenitura maghiară.

Argumentele false aduse de către Roesler şi adepţii săi au stat şi stau la baza pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România (se are în vedere provinciile ei istorice: Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş).

Combaterea „dovezilor” aduse de către „migraţionişti” în apărarea poziţiei lor ar putea fi tema unui studiu aparte şi, la urma urmei, acest lucru l-au făcut deja cei mai iluştri specialişti în domeniu.

Dinspre Răsărit o ameninţare similară celei Maghiare a venit din partea Rusiei.

Imperiul Rus, începînd cu secolul XVIII, a dus o politică de expansiune teritorială în direcţia sud-estică care a vizat nemijlocit Poporul Român.

Astfel, în anul 1793, Rusia a anexat Bugo-Nistria, iar în anul 1812 – Basarabia.

Între anii 1828-1856, acestei ţări i-au aparţinut şi gurile Dunării.

Pentru a îndreptăţi pretenţiile Rusiei asupra acestor pământuri, istoricii ruşi, iniţial, au plagiat teoria roesleriană (cu schimbarea respectivă a primogeniturii: locul ungurilor a fost ocupat de către slavii răsăriteni).

După căderea Tarismului şi formarea URSS, vechile argumente nu mai puteau fi invocate din motive pur ideologice, căci ele contraveneau doctrinei leniniste a „dreptului naţiunilor la auto-determinare” şi a „internaţionalismului proletar”.

De aceea, la începutul anilor `20, este inventată o altă teorie (la fel de falsă ca şi prima) – cea a „două popoare şi limbi est-Romanice”[13].

Această teorie aberantă este „rodul” imaginaţiei bolşevicului Bulgar (de origine Evreiască) H. Rakovski.

Acesta, în anii `20-`30 ai secolului trecut a condus organizaţia de partid din Ucraina şi a susţinut ideea formării unei RASS Moldoveneşti în componenţa RSSU care a fost înaintată de către „grupul de iniţiativă”, format din comunişti originari din Basarabia (în marea lor majoritate Evrei şi ei) în frunte cu Gr. Kotovski).

 

 

 

 

 

 

Basarabia romaneasca si creatia diversionista transnistreana, numita R.A.S.S.Moldoveneasca (1924-1940).

 

 

Teoria aceasta venea să sprijine pretenţiile sovietice asupra Basarabiei care după anul 1918 s-a unit cu Ţara. Mai tîrziu la ea a aderat un grup de „savanţi” autohtoni (de alde I. D. Ceban şi V. Stati).

Teoria „celor două popoare şi două limbi” a devenit astăzi doctrina oficială a „nezalejnicilor” [14] autohtoni din Republica Moldova.

Datorită unui concurs fericit de împrejurări (vezi articolul „Marea Unire” de pe site-ul nostru), în anul 1918 toate pămînturile Româneşti (în afară de cîteva excepţii regretabile) s-au unit în cadrul României Mari.

 

Harta : Romania Unita si RASS Moldoveneasca

Acest act a fost recunoscut de către majoritatea statelor lumii (inclusiv şi de către Ucraina[15]) cu excepţia (desigur!) a Rusiei Sovietice (devenită mai apoi URSS) şi… a Statelor Unite !

 

„VIA DOLOROSA”[16] ŞI GOLGOTA POPORULUI ROMÂN.

 

Pentru a-şi asigura noile hotare, România s-a văzut nevoită să încheie cu statele est-Europene, ameninţate şi ele de tendinţele revanşarde ale statelor învinse în Marele Război[17], alianţe defensive („Mica Antantă”[18] şi „Înţelegerea Balcanică”[19]).

Tot în această ordine de idei se înscriu şi tratatele bilaterale de ajutorare reciprocă încheiate cu Franţa, Anglia, Italia şi alte ţări.

Un fapt mai puţin cunoscut este acela că atunci cînd România şi-a rugat aliaţii să-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele încheiate, numai Turcia a declarat că este gata să şi le îndeplinească necondiţionat[20].

Toate măsurile de securitate întreprinse de guvernul României însă nu au folosit la nimic.

În anul 1939 a fost încheiat între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică pactul Ribbentrop-Molotov[21].

În protocolul adiţional-secret la acest tratat se sublinia „dezinteresul” Germaniei faţă de Basarabia şi recunoaşterea intereselor preponderente ale Moscovei în această regiune.

Tradusă într-un limbaj normal, această frază însemna că Uniunii Sovietice i s-a dat „carte-blanche[22]” pentru cotropirea Basarabiei.

În prima perioadă a celui de-al II-lea Război Mondial, cuprinsă între toamna anului 1939 şi primăvara anului 1940 (cunoscută şi sub denumirea de „Războiul Straniu”), operaţiuni militare practic nu s-au dus, cu excepţia „Blitz-Krieg”[23]-ului German împotriva Poloniei.

Or, Anglia şi Franţa încă nu-şi pierduseră speranţa că, după joncţiunea directă[24], Germania şi Uniunea Sovietică în sfîrşit se vor încăiera.

Speranţele lor au fost deşarte, căci Stalin şi Hitler erau preocupaţi de „digerarea” acelor părţi ale Europei care le-au revenit fiecăruia conform pactului Ribbentrop-Molotov.

Statele mici central- şi est-Europene (printre care şi România) au fost lăsate în voia sorţii de către marile puteri occidentale.

În curînd Anglia, Franţa şi Statele Unite vor plăti scump pentru inactivitatea lor criminală, dar aceasta nu va uşura cu nimic situaţia ţărilor care în perioada interbelică au făcut parte din fostul „cordon sanitar” [25].

În august, anul 1940, Stalin a hotărît că a venit momentul propice pentru a se răfui cu România care cu 22 de ani în urmă şi-a realipit provincia sa istorică Basarabia.

La acel moment Bucureştiul s-a pomenit într-o stare de izolare politică, militară şi diplomatică aproape completă. Franţa a capitulat, iar Anglia se lupta din răsputeri pentru a nu permite desantul Wehrmachtului pe propriul său teritoriu.

Cât despre aliaţii din „Înţelegerea Balcanică”, nici vorbă nu putea să fie despre un ajutor efectiv, căci ei singuri se temeau să nu provoace nemulţumirea şi să devină obiectul „atenţiei” agresorilor.

Pe data de 26 iunie anul 1940, ambasadorului român la Moscova îi este înmânată o notă ultimativă iscălită de către Veaceslav Molotov (care îndeplinea funcţia de comisar al poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice).

În acest ultimatum se vorbea despre faptul că poporul Basarabiei, alcătuit în majoritatea sa din …Ucraineni, ar dori realipirea sa la Ucraina-mamă.

Guvernului Român i se cerea să cedeze şi teritoriul Bucovinei de Nord în calitate de recompensă pentru cei 22 de ani de „ocupaţie” a Basarabiei de către România Regală.

Bucureştiul s-a adresat după consultaţii la Berlin, căci Germania era unica putere în stare să oprească Uniunea Sovietică.

Hitler, însă, a sfătuit cu insistenţă partea Română să cedeze, insinuînd că în caz contrar România va fi ştearsă ca stat de pe harta lumii.

Consiliul de Coroană[26] convocat de către regele Carol al II-lea pe data de 27 iunie a hotărît să satisfacă pretenţiile sovietice.

Din cei 25 de membri, numai 6 au avut curajul să se pronunţe pentru o rezistenţă armată: N.Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, T. Pop, Şt. Ciobanu şi E. Urdărescu.

Trupele româneşti au părăsit fără luptă Basarabia[27] şi Bucovina de Nord, ba chiar au fost silite sub presiunea Armatei Roşii să se retragă şi din unele raioane care nici nu au fost stipulate în nota ultimativă sovietică.

Este vorba de ţinutul Herţa şi unele insuliţe din braţul Chilia al deltei Dunării.

Principalul beneficiar al acestor concesii teritoriale a fost RSS Ucraineană, conducerea căreia a insistat asupra includerii în componenţa acestei republici a celor mai importante din punct de vedere strategic raioane.

Complicitatea Kievului la raptul din anul 1940 o dovedesc următoarele fapte:

 

– În anul 1924 cînd s-a pus problema creării unei statalităţi Moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului, anume Ucraina a fost împotrivă ca acesteia să i se acorde statutul de republică unională.

RASS Moldovenească a fost inclusă în componenţa RSS Ucrainene.

Pe harta-anexă la „constituţia” acestui subiect federal ucrainean, hotarul său de Vest era indicat rîul Prut şi cuprindea întreg teritoriul Basarabiei.

– Renumitul pasaj din nota ultimativă a lui Molotov despre „majoritatea Ucraineană” a populaţiei Basarabiei a fost, fără îndoială, inspirat de către conducerea RSSU.

– Toate cedările teritoriale făcute Ucrainei pe contul pămînturilor Româneşti în vara anului 1940, au fost efectuate la insistenţa Kievului şi în favoarea lui.

– În anii de după război, autorităţile Ucrainene (atît cele sovietice cît şi cele independente) au procedat la măsuri extraordinare pentru a schimba balanţa demografică în teritoriile anexate în defavoarea populaţiei Româneşti autohtone (despre ele vom relata mai amănunţit într-un alt articol).

– După dispariţia Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat categoric să recunoască caracterul ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional, al hotarelor stabilite prin rapturile teritoriale din anii 1940 (Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, raioanele transnistrene ale fostei RASSM, insulele din braţul Chilia şi Bugeacul de Sud) şi 1947 (insula Şerpilor).

 

 

DELIMITAREA TERITORIALĂ DINTRE RSSU ŞI RSSM DIN VARA ANULUI 1940.

 

 

După anexarea Basarabiei, Moscova a hotărît să schimbe statutul fostei autonomii moldoveneşti, ridicînd-o la rangul de republică unională. Iniţial, se prevedea ca acceasta să includă întreg teritoriul Basarabiei anexate de la România, precum şi tot teritoriul RASSM de pe malul stîng al Nistrului (aşa cum prevedea „constituţia” RASSM şi era ilustrat în harta-anexă deja pomenită mai sus).

Despre existenţa acestui plan ne vorbeşte articolul de fond al oficiosului guvernamental „Izvestia” publicat cu ocazia „eliberării” Basarabiei „de sub jugul României burghezo-moşiereşti”.

Acesta îşi anunţa triumfător cititorii că pe harta Uniunii Sovietice a apărut o nouă republică unională – cea Moldovenească care urma să aibă un teritoriu de circa 54 de mii de kilometri patraţi (este vorba de teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM) şi o populaţie de 3,8 milioane de locuitori.

Dar, acest plan nu-i convenea Kievului care, deşi anexase Galiţia Orientală, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, mai dorea încă noi teritorii. Conducerea ucraineană înaintează propriul proiect de delimitare teritorială între RSSU şi noua „republică-soră”.

Acesta prevedea anexarea integrală de către Ucraina a judeţelor Hotin, Cetatea Albă şi Ismail din Basarabia, precum şi a cinci raioane ale fostei RASSM (Balta, Bîrzu, Cruţi, Ocna şi Nani).

Din partea Chişinăului au venit propuneri care vizau cedarea Ucrainei, pe lîngă cele cinci raioane de pe malul stîng, a unei părţi din judeţele Cetatea Albă şi Hotin în care moldovenii se aflau în minoritate.

 

 

 

Moldova Map

 

 

 

RSSMoldoveneasca urma să-şi păstreze o ieşire destul de largă la Dunăre şi portul fluvial Reni.

În calitate de soluţie finală a fost adoptată varianta Moscovei care a stabilit configuraţia actuală a hotarului Moldo-Ucrainean.

Ea prevedea un „compromis” între proiectele Chişinăului şi Kievului care, de fapt, satisfăcea întru totul Ucraina.

RSS Moldova a fost privată de ieşirea la Marea Neagră şi numai vîrful neascuţit al creionului funcţionarului care a trasat linia de hotar a păstrat   o porţiune de cîteva sute de metri de litoral dunărean, în raionul satului Giurgiuleşti.

În urma jafului la care a fost supusă, România a cedat Uniunii Sovietice circa 50.762 kilometri patraţi, dintre care nemijlocit Ucrainei – mai mult de 21 de mii (la care ar mai trebui de adăugat şi cei 7.000 de kilometri patraţi răpiţi de la fosta RASSM).

Tot în stăpînirea Ucrainei continuă să se afle şi restul Bugo-Nistriei româneşti care a fost supus unei deznaţionalizări acerbe încă cu mult înainte de evenimentele descrise.

Celelalte componente a ultragiului la care a fost supusă România în vara anului 1940 (se are în vedere „arbitrajul de la Viena” şi „acordul de la Craiova” [28] care au rupt de la Ţară Transilvania de Nord şi Cadrilaterul) rămân a fi obiectul de studiu al unui articol aparte.

Începutul tragediei al cărei urmări se mai resimt şi astăzi a fost pus de către Uniunea Sovietică şi Germania fascistă prin înţelegerea criminală dintre cei doi dictatori.

Geambaş al acestei afaceri murdare a fost Ucraina care refuză să întoarcă teritoriile răpite înapoi stăpînului lor legitim – Poporului Român.

 

A. Savin

 

[1] Colonie: în antichitate aceasta însemna „oraş-fiică” în care metropola („oraşul-mamă”) îşi trimitea excedentul de populaţie şi pe cei ostracizaţi (deportaţi sau exilaţi).

[2] Emporie: punct de sprijin în care se aflau depozite comerciale, o mică garnizoană şi agenţii comerciali.

[3] Război Rece: acest termen a fost inventat de către W. Churchill şi însemna confruntarea ideologică, economică, politică şi militară indirectă (goana înarmărilor şi războaiele locale) dintre cele două supraputeri (SUA şi URSS) şi sateliţii lor.

[4] În Estonia, Letonia, Kazahstan şi Ucraina populaţia Rusofonă este cu mult mai numeroasă decît în Republica Moldova, locuieşte mai compact şi chiar procentual ponderea ei este mai mare. Această populaţie este supusă unei discriminaţii făţişe (Estonia şi Letonia) sau ascunse (Ucraina şi Kazahstan), însă în aceste state Moscova nu a procedat la aţîţarea separatismului precum a făcut-o în Moldova.

[5] Voievodate şi cnezate – denumiri preluate de la Slavi cu care populaţia Românească a coabitat în zona nord-dunăreană un timp îndelungat; ţară, cîmpu-lung, jupanat, judeţ – denumiri autohtone a primelor formaţiuni statale.

[6] Panonia: regiune de cîmpie situată în interfluviul Dunăre-Tisa care pînă la venirea Ungurilor era populată de către Volohi, Slavi şi Avari.

[7] Secui: grup etnic Maghiar, reprezentanţii căruia susţin că ei ar fi descendenţii Hunilor lui Attila şi că ar fi venit pe meleagurile Carpatine cu mult înaintea Ungurilor propriu-zişi – încă în secolul III d. Hr.

[8] Saşi (de la Saxoni, Sacşi): urmaşii coloniştilor Germani invitaţi de către regele Ungar Bela al II-lea din Saxonia Inferioară şi din Ţările de Jos. Ei s-au aşezat în oraşele Transilvaniei (Siebenburg – „Ţara celor sapte oraşe”).

[9] Şvabi: urmaşii coloniştilor Germani veniţi din Şvabia (regiune din sudul Germaniei) la invitaţia regilor Unguri şi aşezaţi cu traiul în Banat.

[10] Reformă: mişcare protestatară apărută în sînul bisericii catolice. În Transilvania au căpătat o largă răspîndire printre populaţia Germană şi Maghiară bisericile protestante ale calviniştilor (zişi şi reformaţi) şi luteranilor. O parte din credincioşii acestor etnii au rămas, totuşi, credincioşi catolicismului. La ei se mai adaugă în secolul XVIII şi uniaţii greco-catolici din rîndul a unei părţi a clerului şi mirenilor ortodocşi Români care au renegat Ortodoxia şi au recunoscut primatul papei de la Roma în schimbul recunoaşterii egalităţii lor în drepturi cu religiile şi naţionalităţile privilegiate (enumerate mai sus).

[11] Vae victis! Expresie înaripată care s-ar traduce din limba latină ca „Vai de cei învinşi!”. Ea a fost rostită de către regele Gal, Brennus, cînd a respins protestele Romanilor învinşi privitor la faptul că el i-a înşelat la cîntar (se cîntărea la balanţe contribuţia pe care trebuia să o plătească Roma Galilor, iar Brennus a aruncat pe talerul greutăţilor spada sa pentru a mări cantitatea de aur care urma să i se plătească).

[12] Teoria migraţionistă susţine că poporul Român s-a format la sud de Dunăre unde strămoşii lui s-au retras împreună cu legiunile romane din ordinul împăratului Aurelian în anul 271 d. Hr. Conform acestei teorii, Românii au colonizat teritoriile nord-dunărene în secolele X-XI cînd Ungurii deja erau stabiliţi în această zonă.

[13] Teoria celor două limbi şi două popoare est-Romanice susţine că în spaţiul nord-dunărean s-ar fi format două limbi şi popoare Romanice deosebite – Românii şi Moldovenii. Asupra Românilor ar fi influenţat factorul etno-civilizaţional occidental (mai ales Francez), iar asupra moldovenilor – cel al Slavilor de Răsărit (Ruso-Ucrainean).

[14] Nezalejnici (din limba Ucraineană – independenţi): poreclă dată naţionaliştilor radicali Ucraineni; aici – adepţilor teoriei celor două limbi şi popoare est-Romanice.

[15] Ucraina (care între anii 1918-1919 a avut parte de o independenţă efemeră) a avut şi atunci pretenţii teritoriale faţă de Basarabia şi Bucovina, însă şi mai mult Kievul era interesat de sprijinul din partea României. De aceea, în anul 1918, Ucraina recunoaşte în mod oficial noile hotare stabilite după Primul Război Mondial între ea şi România (inclusiv apartenenţa teritorială Românească a Basarabiei şi Bucovinei).

[16] Denumirea Latină a Drumului Crucii pe care l-a avut de parcurs Iisus Hristos în calea sa spre Golgota. Aici – prologul evenimentelor tragice din anul 1940 care au marcat raptul din teritoriul României a unei treimi din suprafaţa ei.

[17] Marele Război: aşa a fost numită de către contemporani prima conflagraţie mondială.

[18] Mica Antantă: bloc militar-politic format în anul 1921 din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.

[19] Înţelegerea Balcanică: bloc militar-politic format în anul 1934 şi din care făceau parte România, Grecia, Turcia şi Iugoslavia.

[20] Deac Augustin, „Din istoria Ucrainei („Ţara de margine”)”, editura „Europa Nova”, Bucureşti, anul 2001, p. 279.

[21] Despre acest pact mai amănunţit în articolul „Clipa siderală a Ucrainei” de pe site-ul nostru.

[22] Carte blanche: aici – mînă liberă.

[23] Blitz-Krieg (din limba Germană – „război-fulger”): tactica preferată a generalilor Wehrmachtului hitlerist care consta în nimicirea rapidă a armatelor adversarului prin bombardamente masive de aviaţie şi învăluiri adînci cu ajutorul trupelor blindate.

[24] Pînă la cotropirea Poloniei de către Germania şi Uniunea Sovietică, aceste state nu aveau hotare comune, ele fiind despărţite de către statele „cordonului sanitar”.

[25] Cordon sanitar: brîul de state mici europene care se întindea de la Marea Barents – pînă la cea Mediterană şi era situat între Germania şi Uniunea Sovietică. Ele erau legat între ele prin tratate de alianţă bilaterale şi multilaterale (de tipul „Micii Antante” şi a „Înţelegerii Balcanice”). Sarcina lor era de a stopa orice încercare de joncţiune a acestor doi coloşi.

[26] Consiliul de Coroană: organ consultativ pe lîngă Monarh care era convocat numai în cazuri extraordinare. El era format din fruntaşii vieţii publice şi cei mai mari demnitari ai regatului.

[27] Aceasta a servit drept motiv pentru unii să califice comportamentul României ca un act de trădare faţă de Moldoveni (Ion Druţă: „La răscrucea proştilor”).

[28] În vara anului 1940, pretenţii teritoriale la România au fost înaintate din partea Ungariei (ele vizau toată Transilvania şi Banatul Românesc) şi a Bulgariei (toată Dobrogea). România s-a adresat Germaniei şi Italiei după arbitraj. Hitler şi Mussolini au satisfăcut pretenţiile Ungariei şi Bulgariei, însă numai parţial. În timpul războiului Germano-sovietic teritoriile aflate în dispută au servit ca un instrument de şantajare ale acestor ţări.

http://moldovlah.blogspot.com/2009/03/golgota-romaniei-

19/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CREAREA REPUBLICII AUTONOME SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENESTI – O DIVERSIUNE ÎMPOTRIVA POPORULUI ŞI A STATULUI ROMÂN

 Quantcast
 
 
 
 

 Transnistria 1924-1940

 

 

 

 

Romania si Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca (1924-1940) morarup.narod.ru/Harti

 

 

 

Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) (1924)

Moscova, 4 februarie 1924

“Crearea acestei republici va genera o serie întregă de consecinţe de ordin intern (din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional (…).

 Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă – faţă de Finlanda.

Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei.

Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice. (…)

Ruperea Basarabiei de România, la rândul său, va avea o serie de consecinţe, de ordin internaţional.

a. În primul rând, acest fapt va zdruncina unitatea “României Mari”, naţional-consolidate şi va lovi autoritatea morală a burgheziei, care mai bravează până în prezent cu realizarea idealului naţional român.

b. Acelaşi fapt va servi drept un impuls suplimentar în tendinţa provinciilor nou-alăturate (la România) la autodeterminarea lor naţională. Iar organizarea (de stat) a minorităţilor naţionale (a bulgarilor, a găgăuzilor), care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldoveneşti, va servi drept exemplu pentu minorităţile naţionale, care populează Vechiul Regat român (…)”

Semnează: Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, Sol. Tinkelman (S. Timov), A.Nicolau, A. Zalic, Ion. Dic, T. Diamandescu, T. Chioran

FORMAREA RASSM – DIVERSIUNE ÎMPOTRIVA POPORULUI ŞI STATULUI ROMÂNESC

Crearea RASSM în anul 1924 a reprezentat un jalon important nu doar în destinul românilor transnistreni şi al celor basarabeni, dar şi în destinul românilor de pretutindeni.

Acest eveniment are o semnificaţie contradictorie în special din cauza consecinţelor sale imediate, precum şi a celor cu efecte de lungă durată.

Formarea RASSM a însemnat crearea unei statalităţi româneşti (moldoveneşti) acolo unde aceasta nu a existat niciodată – pe malul stîng al Nistrului.

Contrar intenţiilor adevărate ale Moscovei, formarea acestei autonomii a contribuit într-o oarecare măsură la conservarea şi emanciparea elementului românesc (moldovenesc) într-o regiune unde acesta, deşi era autohton, se afla în pragul dispariţiei.

RASSM, indiferent de atitudinea pe care o manifestăm faţă de acest fapt istoric, a servit drept bază pentru crearea statului moldovenesc contemporan.

Consecinţele pozitive ale evenimentului se sfîrşesc însă aici (de altfel, încercăm să vedem partea bună a lucrurilor nu fără o doză mare de scepticism).

Pe de altă parte:

  • După refuzul României de a accepta desfăşurarea unui plebiscit în Basarabia, autonomia moldovenească de pe malul stîng al Nistrului a servit drept pretext pentru raptul teritorial la care a fost supusă România Mare în iunie 1940[i].

  • Lozinca „reunirii fraţilor de pe malul stîng şi malul drept” şi a „reîntregirii RASSM” a fost laitmotivul propagandei sovietice în relaţiile dintre România şi URSS în anii1924-1940.

  • Delimitarea graniţelor dintre RASSM şi „republica-metropolă” RSS Ucraineană ce s-a făcut în anii 1924-1929[ii] a contribuit la accelerarea procesului de deznaţionalizare şi asimilare a românilor moldoveni din Bugo-Nistria.

  • Impunerea argoului „şantist”, rusificat pînă la grotesc, ca limbă oficială în RASSM a contribuit la crearea unei pseudo-conştiinţe „naţionale” nu numai la românii din stînga Nistrului, dar şi la cei din stînga Prutului. Înstrăinarea între români, care s-a produs în anul 1812, a prins rădăcini adînci după anul 1924.

Crearea RASSM şi plăzmuirea „linghii şî nărodului maldavenesc” au fost nişte acţiuni criminale ale Moscovei îndreptate cu bună ştiinţă împotriva poporului şi statului român. Aceste acţiuni nu au nimic în comun cu „grija” declarată pentru binele „poporului-frate moldovenesc”.

Aşa zisele „eliberări” din anii 1812 („de sub jugul otoman”) şi 1940 („de sub jugul boierilor români”) şi delimitările teritoriale cu „Ucraina-soră” din anii 1924-1929 şi 1940 au dus, în realitate, la etnocidul românilor moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului.

Dispariţia lor ar fi permis unirea prin filiera dobrogeană a celor două masive slave (de miazăzi şi răsărit) în unul singur. Scopul geostrategic al acestei acţiuni a fost dezenclavizarea Rusiei spre mările calde prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele.

FORMAREA URSS

Formarea RASSM poate fi abordată numai prin prisma creării în anul 1922 a Uniunii Sovietice. URSS a fost un imperiu comunist care l-a succedat pe cel ţarist.

De altfel, Imperiul ţarist calificat de către revoluţionarii ruşi drept o „închisoare a popoarelor” a fost, comparativ cu cel sovietic, mult mai liberal şi mai generos cu minorităţile naţionale.

Este destul să amintim că în cei optzeci de ani ai puterii sovietice au trecut în nefiinţă peste patruzeci de popoare şi etnosuri. Aceeaşi soartă ar fi putut-o avea şi celelalte minorităţi naţionale de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

 

 

 

Basarabia si R.A.S.S.Moldoveneasca (1924-1940),  

 

Anul 1924 a fost unul hotărîtor în ceea ce priveşte recunoaşterea internaţională a regimului sovietic.

Hotărîtor – în sensul că blocada internaţională a acestui regim a fost în sfîrşit spartă. „Prima rîndunică” a fost convenţia sovieto-germană de la Rapallo din anul 1922.

Aceasta însă nu a avut o importanţă prea mare, deoarece a fost mai curînd o înţelegere între doi actori internaţionali, practic excluşi din relaţiile internaţionale.

În anul 1924 puterea sovietică este recunoscută de către Marea Britanie, ceea ce a însemnat o adevărată recunoaşterea pe plan mondial.

Or, Imperiul Britanic se întindea pe o suprafaţă de 33 mln. km pătraţi (pe toate continentele populate ale planetei).

Către acest an au avut loc schimbări radicale şi în eşaloanele superioare ale puterii de stat şi de partid sovietice.

Lenin, care a condus Rusia Sovietică începînd cu anul 1917, era grav bolnav şi demenţa de care suferea nu-i lăsa nici o şansă de revenire pe arena politică. Alt „părinte-fondator” al puterii sovietice, Leon Troţki (Bronştein), a fost un strălucit orator şi teoretician al revoluţiei permanente, dar, fiind prea încrezut şi cu atitudini de superioritate şi autoritate, a pierdut momentul potrivit pentru a acapara puterea.

În prim-plan a apărut Iosif Stalin, alias Djugaşvili, despre care, apropo, în 1917 nu se ştia aproape nimic.

Totuşi, a avut dreptate Lenin cînd a lansat lozinca (unii o atribuie lui Stalin – n. a.) „Cadrele hotărăsc totul!” (în limba rusă: „Kadrî – reşaiut vsio!”).

Or, Stalin reuşise să pună mîna pe postul, aparent insignifiant, de inspector cadre şi conducător al aparatului Comitetului Central al PC(b)R.

Spre deosebire de Troţki şi Lenin, Stalin nu s-a aflat nici o zi în emigraţie, de aceea cunoştea foarte bine ţara şi poporul pe care i-a condus cu o mînă de fier timp de treizeci de ani.

Folosind abil posibilităţile pe care i le oferea funcţia, Stalin cunoştea punctele slabe ale adversarilor săi.

Acest fapt l-a ajutat enorm în lupta pentru putere, declanşată imediat după moartea politică a lui Lenin[iii]. Fiind un luptător experimentat în acţiuni ilegale, el poseda la perfecţie arta intrigilor şi a luptei din culuare. Stalin a semănat cu iscusinţă germenii invidiei şi ai neîncrederii reciproce între rivalii săi, dînd dovadă de o răbdare[iv] şi un calm de invidiat.

Toate aceste „calităţi” l-au ajutat pe Stalin să vină în anul 1922 în fruntea partidului şi implicit a statului sovietic (după ce Lenin devenise ceea ce psihiatrii numesc „legumă”[v]).

În anul 1922 RSFSR se transformă  în „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” (prescurtat – URSS sau, pur şi simplu, Uniunea Sovietică). Lenin, bolnav fiind, a ocupat doar postul onorific de preşedinte[vi] al acestei formaţiuni statale.

În legătură cu rebotezarea RSFSR în URSS apare o întrebare firească: de ce a fost nevoie de o asemenea procedură deloc simplă? Răspunsul rezidă, probabil, în reorientarea politicii externe a statului sovietic.

Între anii 1917-1920 mai exista speranţa de a răspîndi ideea revoluţiei mondiale al cărei detonator urma să fie RSFSR. Încercarea de a exporta revoluţia pe vîrful baionetelor[vii] a suferit însă eşec.

Ofensiva Armatei Roşii a fost oprită la Vistula de către legionarii lui Pilsudski. Rebeliunile comuniste din Germania, Ungaria şi ţările apărute pe ruinele fostului Imperiu Rus (Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania) au fost înnăbuşite.

Lenin şi ceilalţi conducători sovietici de partid şi de stat (poate cu excepţia lui Troţki care aşa şi a rămas un romantic al „revoluţiei permanente”) au înţeles că este timpul să schimbe vectorul politicii externe.

Puterea sovietică urma să ia un „time-out” (pauză) pentru a-şi vindeca rănile provocate de sîngerosul şi ruinătorul război civil. Refacerea economiei era imposibilă fără investiţii şi utilaje industriale străine.

Nici o ţară însă nu dorea să aibă de a face cu un stat pentru care încălcarea dreptului internaţional devenise un mod de-a fi[viii]. „Brand”-ul „RSFSR” devenise prea odios în ochii comunităţii mondiale.

Era absolut necesară o „schimbare la faţă” a regimului sovietic pentru a-i da o tentă de respectabilitate.

Soluţia a fost găsită în formarea unui stat federativ conform canoanelor general acceptate. Or, conform constituţiei din anul 1918, RSFSR era proiectată ca o federaţie deschisă tuturor popoarelor şi statelor lumii[ix], fapt care nu putea să nu trezească suspiciunile celorlalţi subiecţi ai relaţiilor internaţionale.

Ca urmare a liniei politice îndreptate spre o „retragere temporară a puterii sovietice” (expresia îi aparţine lui Lenin – n. a.) au apărut: NĂP[x]( în plan economic) şi URSS (în plan politic). În rîndurile conducerii sovietice a avut loc o luptă tensionată privind gradul şi tipul de autonomie de care urmau să dispună viitorii subiecţi unionali. Lenin pleda pentru o autonomie statal-teritorială a minorităţilor naţionale.

Stalin, care s-a născut în Caucazul multinaţional şi multiconfesional (o adevărată babilonie de neamuri şi religii!) înţelegea prea bine preţul „prieteniei dintre popoare”.

El pleda pentru o autonomie naţional-culturală, dîndu-şi perfect seama că federalizarea va duce, mai devreme sau mai tîrziu, la apariţia separatismului.

P. S. Ceea ce a înţeles Stalin cu mai bine de optzeci de ani în urmă, nu vor să înţeleagă nicidecum actualii guvernanţi de la Chişinău care continuă să „împingă”, cu o încăpăţînare demnă de o altă situaţie, ideea federalizării naţional-teritoriale a Republicii Moldova drept soluţie a diferendului nistrean.

 

 

 

 

R.A.S.S. Moldoveneasca (1924-1940)

 

 

Autoritatea lui Lenin a tras mai greu la cantar decît pragmatismul şi intuiţia politică a lui Stalin, de aceea conceptul noului stat unional a fost acceptat în formula leninistă.

După anul 1922 Lenin s-a retras din viaţa politică, astfel că Stalin a reuşit să-şi impună punctul de vedere, păstrînd „pro-forma” conceptul leninist.

El a izbutit să transforme ideea federalismului într-o simplă ficţiune. Or, este binecunoscut faptul că Uniunea Sovietică, cu excepţia ultimilor ani de existenţă, a fost un stat supercentralizat şi supraunitar.

Pentru a proteja acest organism de destrămare, Stalin a presărat URSS cu „mine cu efect întîrziat”, incluzînd în corpul subiecţilor federali naţionali[xi] reprezentanţi ai altor etnii şi confesiuni[xii] .

Un caz clasic ce ţine de lozinca „divide et impera” („dezbină şi stăpaneste”),a devenit cel al Karabahului de Munte – regiune autonomă populată de armeni creştini ce a fost incorporată în Azerbaidjanul musulman şiit.

Asemenea „cai troieni” erau incluşi în componenţa fiecărui subiect naţional-statal al URSS.

Unele popoare de la periferiile naţionale, care aveau „rude” în statele vecine, au avut parte de autonomii de rangul întîi şi doi (republici unionale sau autonome), şi aceasta chiar dacă erau mai puţin numeroase decît popoarele din interiorul ţării.

Astfel de statut au obţinut karelii, turkmenii, buriaţii, adjarii (lazii)[xiii] şi românii moldoveni de pe malul stîng al Nistrului.

„Generozitatea” de care a dat dovadă conducerea sovietică faţă de popoarele de la periferii se explică prin hotărîrea acesteia de a transforma formaţiunile statale în capete de pod pentru expansiunile ulterioare.

Lupta pentru „reunirea” sau „eliberarea fraţilor înrobiţi de cealaltă parte a graniţei” (finlandezi, români moldoveni, mongoli, ucraineni, bieloruşi, turkmeni, tadjici, uzbeci, azeri, georgieni etc[xiv]) era un pretext foarte convenabil pentru această politică.

Toate aceste modifcări au fost făcute cu scopul de a demonstra Occidentului că odată cu schimbarea conducerii şi a formei de stat s-a modificat şi politica promovată de regim.

Era clar că odată cu înlăturarea exceselor barbare proprii tandemului Lenin-Troţki (vezi trimiterea nr. 4 din text – n. a.) politica externă a statului sovietic urma să capete forme mai civilizate.

Apusul, fiind tentat de posibilitatea de a obţine profit în urma NĂP,[xv]a înghiţit momeala şi a renunţat la boicotul şi embargoul asupra URSS.

[i] Este vorba, în primul rînd, de răpirea de către URSS a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa.

[ii] În urma acestor rectificări teritoriale, RASSM s-a „căpătuit” cu cîteva raioane aproape în exclusivitate ucrainene (Balta, Pesciansk şi Krasnookneansk).

Din cauza acestei „generozităţi” din partea Kievului, moldovenii – din grup etnic majoritar, au ajuns în minoritate în autonomia unde ei, numai formal, erau naţiune titulară. În acelaşi timp, zeci de localităţi majoritar moldoveneşti din regiune au fost lăsate în afara graniţelor RASSM.

[iii] Moartea politică a lui Lenin a survenit cu doi ani mai devreme decît cea biologică.

Or, în anul 1922, Lenin suferă un insult de pe urma căruia nu şi-a mai revenit.

[iv] Nu în zadar zicala sa preferată era: „Răzbunarea este un fel de bucate, care sînt deosebit de gustoase doar după ce s-au răcit bine.”

[v]  Stare vegetativă a pacientului, cînd creierul îndeplineşte doar cele mai elementare funcţii de supravieţuire biologică.

[vi]În limba rusă – „predsedateli”, ceea ce, de fapt, nu prea coincide semantic cu noţiunea de „preşedinte” sau „prezident” în înţelesul actual al cuvîntului.

[vii] Alt preşedinte comunist (cel al RP Chineze), Mao Zedong, cu o jumătate de secol mai tîrziu a definit această politică prin formula: „Arma este izvorul puterii!” (În limba rusă ea sună – „Vintovka rojdaiet vlasti!” – n. a.).

[viii] Se are în vedere încălcarea inviolabilităţii diplomatice (cazurile cu arestul personalului diplomatic românesc în frunte cu ambasadorul României la Petrograd, Diamandi şi atacul asupra consulatului englez), nerecunoaşterea datoriei externe a guvernelor precedente, amestecul în treburile interne ale altor ţări etc.

[ix] Poetul rus apologet al revoluţiei, Vladimir Maiakovski, visa la timpul cînd întreaga lume va deveni un „uriaş cămin proletar” în care fiecare popor va avea colţul său.

[x] NĂP – „Novaia Ăconomiceskaia Politika” („Noua Politică Economică”). A fost adoptată de către conducerea sovietică în anul 1921 în scopul relansării economiei prin reintroducerea unor mecanisme ale pieţei libere şi reprivatizarea sectorului mic şi mijlociu al economiei naţionale. Au fost încurajate investiţiile de capital străine sub formă de concesiuni. În locul „rublei sovietice” devalorizate, a fost introdus „cervoneţul” care avea acoperire în aur şi era semiconvertibil.

[xi]În pofida declaraţiilor despre „egalitatea tuturor popoarelor şi naţiunilor sovietice socialiste”, subiecţii unionali dispuneau de un grad diferit de autonomie.

În descreştere, această ierarhie (asemănătoare cu una feudală) arăta în felul următor: republici unionale – republici autonome – regiuni autonome şi districte autonome.

Pană în anii ’30 existau raioane şi chiar soviete săteşti (echivalentul comunelor noastre – n. a.) naţionale.

[xii]Geopoliticianul rus N. Gumilev numea aceste intercalări străine şi duşmănoase prin sinonimul grecesc „xenia”.

[xiii] Adjarii, numiţi în Turcia “lazi” sînt aceeaşi gruzini care au fost convertiţi la islam în timpul stăpînirii otomane.

[xiv] În unele cazuri, rudele de peste hotare ale acestor popoare erau mai numeroase decît cele care locuiau pe teritoriul URSS (azerii  din Azerbaidjanul iranian, tajicii din Afghanistan, românii moldoveni din Moldova de peste Prut etc).

[xv] Noua Politică Economică (abreviatura rusă – NĂP) lansată de Lenin în anul 1921 oferea, printre altele, companiilor străine posibilitatea de a lua în concesie resursele de materie primă ale Rusiei sovietice.

 

ROMÂNII MOLDOVENI DE PE MALUL STÎNG AL NISTRULUI 

După actul Unirii Basarabiei cu România din anul 1918, pe malul stîng al Nistrului au rămas înstrăinaţi de ţară şi de neam sute de mii de români (de fapt unicii băştinaşi ai acestor locuri).

Despre aceasta ne vorbesc numeroase izvoare arheologice, istorice, demografice, toponimice şi de alt ordin.

Numărul românilor din stînga Nistrului a fost întotdeauna calculat cu aproximaţie. Cu toate că au avut loc mai multe recensămînte, acestea nu s-au desfăşurat în baza unui formular unic. Datele prezentate în urma recensămîntului efectuat în regiunile Rusiei[i], populate de români, nu sînt tocmai veridice.

În informaţia referitoare la recensămintele din Podolia[ii], care pînă în anul 1939 a aparţinut consecutiv Rzecz Pospolita, Austro-Ungariei şi statului polonez renăscut (1918-1939), nu se indica apartenenţa etnică a respondenţilor.

Iată de ce decalajul dintre cifrele enunţate de către diferiţi cercetători este atît de mare.

După cum am menţionat şi în alte articole despre Marea Unire, Vechiul Regat[iii]a înfăptuit unirea pământurilor româneşti numai în limitele graniţelor recunoscute pe plan internaţional.

Ele au fost fixate prin acordurile încheiate în timpul şi imediat după terminarea Primului Război Mondial[iv].

În România Mare au fost incorporate acele regiuni care, din punct de vedere istoric şi politic, au făcut parte din una dintre vechile formaţiuni statale româneşti (Moldova, Transilvania şi Muntenia).

Or, deşi Bugo-Nistria se include în arealul de etnogeneză a poporului român, din punct de vedere politic ea nu a fost o parte a formaţiunilor statale sus-menţionate. Este adevărat că boierii şi domnitorii moldoveni au stăpînit moşii pe malul stîng al Nistrului, însă numai cu titlul de feudă.

Ei erau vasali ai regelui polonez sau ai sultanului turc, care pînă la momentul cuceririlor ruseşti, erau suzerani ai acelor regiuni.

Continuitatea românească pe acest teritoriu (pe care unii domnitori moldoveni l-au numit „Moldova noastră de peste Nistru”) este un fapt cert, deşi foarte disputat de către istoricii care servesc interesele politice ale Rusiei şi Ucrainei.

Primii cercetători ruşi şi sovietici au recunoscut primogenitura românească în această regiune, dar, sub presiunea cercurilor politice aflate la cîrma Rusiei, şi-au rectificat între timp poziţiile.

Printre cele mai reprezentative lucrări în acest sens le putem menţiona pe cele semnate de V. F. Şişmariov -„Romanskie poselenia na iughe Rossii” („Aşezările romanice în regiunile de sud ale Rusiei”), M. V. Serghievski -„Moldavskie ătiudî” („Studii moldoveneşti”) şi „Materialî dlia izucenia jivîh moldavskih govorov na territorii SSSR” („Materialele pentru cercetarea graiurilor vii moldoveneşti de pe teritoriul URSS”) din culegerea „Ucionîe zapiski” a Institutului de Limbă şi Litratură, vol. I.

O altă lucrare importantă este „Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia” (Populaţia Basarabiei şi a raioanelor de pe malul stîng al Nistrului) a lui V. M Kabuzan ş. a. Un aport deosebit de valoros la fundamentarea teoriei autohtonismului românesc în Bugo-Nistria a fost adus de către istoricul român I. Nistor („Românii Transnistrieni”).

Printre principalele argumente aduse în sprijinul primogeniturii româneşti în Bugo-Nistria am putea enumera următoarele:

  • Teritoriul Bugo-Nistriei a făcut parte din arealul de habitat al triburilor geto-dacice (tirageţii) care au fost, după cum se ştie, elementul constitutiv primar al poporului român. Vestigiile arheologice ale davelor (aşezări fortificate) geto-dacice se întîlnesc pe întreg teritoriul Bugo-Nistriei. Este binecunoscut şi faptul că Bugul de Sud a constituit graniţa de Răsărit a Regatului lui Burebista.

  • După cucerirea romană a Daciei (dacă e să fim mai exacţi, doar a jumătăţii de Sud-Vest a acesteia), teritoriul Bugo-Nistriei a rămas populat de geto-daci (aşa zişii „daci liberi”). Cu toate că ei nu au fost supuşi de romani, totuşi din punct de vedere economic şi cultural aceştia au intrat în orbita „Pax Romana” („Lumii Romane”).

  •  Dacii liberi au fost şi ei romanizaţi la fel ca şi confraţii lor din Dacia Traiană, formînd către începutul „Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III după Hr.) o nouă comunitate etnico-lingvistică – poporaţia daco-romană. Aceasta, incluzînd unele elemente străine (slave, germanice ugrice şi turanice) care au pătruns în spaţiul Carpato-Danubian în procesul migraţiunilor, a evoluat în poporul român vechi, cunoscut în Europa Medievală sub denumirea de volohi sau valahi.

  • Letopiseţele vechi ruseşti îi identifică drept „bolohoveni” şi „brodnici”. Arealul lor de răspîndire a fost foarte larg, cuprinzînd regiunile cunoscute sub denumirea de Galiţia, Podolia şi Volînia care actualmente fac parte din Ucraina.

  • În timpul invaziilor popoarelor migratoare populaţia veche românească se retrăgea la adăpostul munţilor şi al codrilor, iar în perioadele de acalmie relativă revenea în zonele de cîmpie (teoria „pulsaţiilor” sau „flux-reflux”).

  • Fiind un popor de agricultori şi crescători de vite, vechii români ocupau văile rîurilor, lăsînd dealurile şi stepa cuceritorilor nomazi care se ocupau în exclusivitate de creşterea vitelor. Bugo-Nistria, din punct de vedere al reliefului şi al condiţiilor natural-climaterice, reprezintă o copie aproape fidelă a interfluviului pruto-nistrean, Nistru fiind o axă ideal centrată a acestui teritoriu.

  • Românii vechi, siliţi fiind de circumstanţe (invaziile nomazilor), duceau un mod de viaţă seminomad. Iată de ce aşezările lor nu erau alcătuite din construcţii capitale, ei fiind gata în orice moment să se refugieze cu tot cu avut şi cu vite la adăpostul codrilor sau al munţilor. Lăcaşele lor de cult prezentau mici bisericuţe[v] de campanie cu pereţi de nuiele unse cu lut, ce puteau fi montate uşor şi transportate.

După anexarea acestor teritorii la Imperiul Rus, populaţia localnică au purces la construirea unor aşezări mai trainice şi de durată.

Iată de ce majoritatea satelor româneşti din Bugo-Nistria sînt atestate documentar abia la sfîrşitul secolului al XVII – lea – începutul secolului XVIII.

Este cert faptul că populaţia ruso-ucraineană a venit în aceste teritorii cu mult mai tîrziu decît cea românească. Nici chiar în anii de maximă extensiune teritorială a Rusiei Kievene[vi], stepele situate mai la sud de Kiev[vii] nu au fost incorporate în acest imperiu medieval timpuriu, ele fiind fieful nomazilor migratori (pecenegi, oguzi, kumani şi, în sfîrşit, tătari).

Sicea Zaporojană, apărută în secolul XVI, nu ar trebui luată în considerare, deoarece era mai degrabă un „Komintern” care îi reunea pe tîlharii de toate naţionalităţile şi confesiunile din regiune.

A vorbi despre această „volniţă” a piraţilor de uscat ca despre o formaţiune statală slavă (rusă sau ucraineană – nu are importanţă) ar fi tot atît de absurd ca în cazul cînd ai numi coasta piraţilor din Jamaica drept o formaţiune statală engleză.

În perioada cuprinsă între secolele XV-XVIII, Bugo-Nistria a fost împărţită între statul polono-lituanian (Rzecz Pospolita) şi Hanatul Tătarilor din Crimeea. Partea de nord era în componenţa voievodatului polonez Braţlav (Podolia), iar cea sudică – a Hoardei Edisan.

După anexarea Hanatului din Crimeea la Rusia, acest teritoriu s-a numit „Ucraina Hanului”şi a rămas sub suzeranitatea otomană pînă în anul 1792.

În acest răstimp, populaţia sedentară a fost alcătuită, preponderent, din moldoveni. Despre aceasta ne vorbesc majoritatea documentelor timpului.

Principalul port şi oraş al regiunii, Ani-Kale, era cunoscut mai mult sub numele românesc de Vozia.

Magnaţii polonezi au adus în Podolia ţărani ucraineni de pe moşiile lor situate mai la nord. Populaţia românească aşa şi nu a putut fi aservită, fiind pentru Rzecz Pospolita şi magnaţii polonezi o sursă de recruţi pentru cavaleria uşoară.

 Din păcate, în toată perioada stăpînirii polono-lituaniene, în regiune nu s-a desfăşurat vreun recensămînt ce ar fi indicat apartenenţa etnică a locuitorilor.

 Din acest considerent cercetătorii nu pot estima, nici măcar aproximativ, procentul populaţiei româneşti. Colonizarea slavă (ruso-ucraineană) a Bugo-Nistriei a început abia după anexarea acestui teritoriu la Rusia în anul 1792. În acel moment, din cei 23.743 de locuitori ai regiunii Oceakov, aproape jumătate dintre ei (circa 49%) erau români moldoveni, alcătuind majoritatea în 39 din cele 64 de localităţi înregistrate la acel timp. Trei localităţi aveau o populaţie mixtă.

Aşadar, moldovenii alcătuiau cel mai numeros grup etnic din regiune, căci cealaltă jumătate avea o componenţă foarte pestriţă, fiind compusă din armeni, greci, evrei, turci, tătari, ucraineni, ruşi şi alte naţionalităţi.

Aceste date statistice sînt prezentate de către cercetătorul rus V. M. Kabuzan în lucrarea „Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia” (Populaţia Basarabiei şi a raioanelor de pe malul stîng al Nistrului, p.58-60) publicată la Chişinău în anul 1974. Mai amănunţit despre istoria presovietică a Bugo-Nistriei vezi articolele din seria „O Moldovă uitată” publicate pe paginile site-ului

 

www.mdn.md                                                                        

Al. Savin

 

[i]  Este vorba de fosta regiune Oceakov, iar mai tîrziu – a guberniilor Novorossia şi Herson în componenţa cărora, rînd pe rînd a intrat Bugo-Nistria.

[ii] Această provincie istorică cuprindea partea de nord a Bugo-Nistriei (regiunea Moghilăului, oraş „rebotezat” de autorităţile ruseşti în Moghiliov-Podolsk – n. a.).

[iii] O altă denumire a României în graniţele de pînă la anul 1918. Ea cuprinde numai Muntenia şi Moldova de la vest de Prut (fără Basarabia şi Bucovina ocupate de Imperiul Rus şi, respectiv, Austria).

[iv] Este vorba de acordul cu Antanta din anul 1916 şi hotărîrile Convenţiei de Pace de la Paris din anul 1920 vizavi de noile hotare ale României.

[v]Românii vechi au fost unul dintre primele popoare creştine din Europa şi mai mult decît atît – unul dintre puţinele care au adoptat creştinismul nu în urma unui decret imperial, ci absolut benevol – n. a.).

[vi] Stat medieval timpuriu al slavilor de răsărit care cuprindea teritoiul dintre versanţii de nord ai Carpaţilor şi Marea Baltică. Contrar afirmaţiilor istoricilor ruşi şi ucraineni, teritoriul dintre Siret şi Nistru nu a făcut parte din Rusia Kieveană, după cum nici tiverţii şi ulicii nu au fost slavi. Cronicarul Nestor (autorul celui mai vechi letopiseţ rusesc „Povesti vremennîh let” – „”Povestea vremurilor de demult”) vorbeşte despre tiverţi ca despre nişte traducători sau cunoscători ai mai multor limbi („tolmaci”) şi nu ca despre „ruşi” („rusici”), precum i-a numit pe ceilalţi slavi de răsărit.

[vii] În izvoarele ruseşti stepele din bazinul de nord al Mării Negre au purtat denumirea de „Dikaia Stepi” („Stepa Sălbatecă”).

 Autor:  Al. Savin

 Sursa: Revista Molodova Noastra,Chisinau

 

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Cronologii (1918 – 1940)

1918, 27 martie. Sfatul Ţării votează Unirea condiţionată a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România. Rezultatul votului deschis: 86 pentru, 3 contra, 35 abţineri, 13 deputaţi lipsă

1918, 22 aprilie. Prin decret regal este promulgată Legea cu privire la guvernarea Basarabiei, care prevedea unirea legislativă şi administrativă a regiunii cu România.

1919, 29 decembrie. Parlamentul României ratifică legile privind includerea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei în componenţa României.

1920, 28 octombrie. Plenipotenţiarii Marii Bretanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Principalelor puteri aliate şi României semnează la Paris Tratatul privitor la unirea Basarabiei cu România, prin care părţile contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.

Tratatul însă nu a intrat în vigoare deoarece nu a fost ratificat de Parlamentul Japoniei. Tratatul nu a fost recunoscut de SUA, Rusia Sovietică şi Ucraina, ultimele două l-au contestat printr-o declaraţie guvernamentală.

1924, 12 octombrie. Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1925, 23 aprilie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1928. La Chişinău se dezveleşte monumentul lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Al. Plămădeală.

1929, 9 februarie. Semnarea la Moscova a Protocolului cu privire la punerea anticipată în vigoare a pactului Kellogg-Briand. M. Litvinov, comisarul norodnic pentru afacerile externe al URSS, a declarat că URSS continuă să considere Basarabia drept teritoriu ocupat.

1932, 2 februarie. Prin decizia Comitetului regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina limba moldovenească trece la grafia latină.

1935. Au fost aduse din URSS la Iaşi rămăşiţele pământeşti ale marelui cărturar, Dimitrie Cantemir reînhumate în cripta de la Biserica “Trei Ierarhi”.

1938, 6 ianuarie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1938, 10 februarie. În România s-a produs lovitura de stat, fiind instaurat regimul dictaturii regale. Este dizolvat Parlamentul şi sunt interzise partidele politice.

1938, 27 februarie. Adoptarea noii Constituţii a României.

1938, 27-28 februarie. Comitetul regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina interzice utilizarea grafiei latine pe teritoriul RASSM, substituind-o cu cea chirilică.

1938, 13 martie. Hotărîrea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS privind studierea obligatorie a limbii ruse în instituţiile de învăţămînt mediu şi mediu special din republicile unionale.

1938, 13 august. Prin decret regal Basarabia, sub aspect administrativ-teritorial, este divizată în patru judeţe: Nistrean, Suceava, Prut şi Dunărea de Jos.

1939, 23 august Semnarea, la Moscova, a Tratatul sovieto-german de neagresiune (Pactul Ribbentrop – Molotov).

Protocolul adiţional secret recunoştea interesul sovietic pentru Basarabia şi Bucovina de Nord

1940, 28 iunie. În urma ultimatelor sovietice din 26-27 iunie România cedează şi evacuează Basarabia şi Bucovina de Nord, unde se instaurează regimul politic sovietic.

Bibliografie (surse)

1. “Cugetul”, nr.5-6, 1992, pag 55-58

 

 

Sursa: Istoria md.

 

22/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: