CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE, CÂND ȘI DE CE A INVENTAT TEORIA MOLDOVENISMULUI

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).


Sunt moldovenii români sau nu? Cine, când și de ce a inventat teoria moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”.

Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali, scrie Andreea Lupușor în prestigioasa revistă Historia.ro.

Moldovenismul – inventat de sovietici pentru a justifica ANEXAREA Basarabiei

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriuluiDin amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă.

Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa a apărut“limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria Românieila Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx – „Însemnări despre români”, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. 

De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori.

Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi.

“Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV.

Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice:antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

24/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ISTORICUL JEAN NOUZILLE: CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE (II)

Moldova

JEAN NOUZILLE : MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE 

URMAREA PĂRȚII A I- A ARTICOLULUI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/18/conceptia-sovietica-privind-crearea-poporului-moldovean-o-teorie-falsa-de-ocupatie-i/

În august 1947, CC. al P.C.M. îi însărcinează pe istoricii din R.S.S.Moldovenești. să redacteze un manual de istorie a Moldovei de inspiraţie marxistă pentru a demonstra legitimitatea eliberării Basarabiei, apărându-se astfel rolul jucat de U.R.S.S.

Cazare Romania - Harta Turistica

Harta creației staliniste RSS Moldovenească.

Artiom Markovici Lazarev este numit şef al comisiei care trebuie să elaboreze acest manual.

Din 1947 până în 1963, acesta deţine succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al Culturii. El redactează, într-o perioadă scurtă o lucrare în care susţine că prin formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se realizează unirea poporului moldovean.

Califică în termeni extrem de duri unirea din 1918 a Basarabiei cu România, prezentând-o ca o invazie a statului român pe un teritoriu care nu-i aparţine.

El publică o broşură consacrată creării la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Lazarev se prezintă ca apărător al intereselor moldoveneşti împotriva pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei.

Aceste pretenţii constituie, probabil, raţiunea pentru care comisia privind originea moldovenilor nu pleacă de la concepţia savanţilor ucraineni, care consideră că „slavii sunt elementul autohton iniţial al poporului moldovean”.

Comisia acceptă originea comună a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, populaţie romanizată din nordul Dunării, apărută după cucerirea Daciei de către romani în secolul II e.n.
În istoriografia românească şi cea străină există două teorii contradictorii cu privire la formarea poporului român:

– „teoria migraţionistă”, formulată de istoricul german Robert Rosler, conform căreia populaţia romanizată stabilită la nord de Dunăre ar fi emigrat în secolul al IlI-lea, o dată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane la sud de Dunăre. Această populaţie, care ar fi fost în contact cu slavii de sud, ar fi revenit, la începutul secolului al XII-lea, în Transilvania şi de aici s-ar fi răspândit în întreg cuprinsul spaţiului carpato-dunărean;

– „teoria continuităţii” susţine că, după plecarea legiunilor romane, populaţia romanizată ar fi rămas în mare parte pe loc, retrăgându-se în munţi şi păduri, unde, trăind din creşterea vitelor, a supravieţuit migraţiilor.

La nord de Dunăre, slavii ar fi fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cunoscută din cronici sub numele de vlahi, blahi, volohi.
Inconvenientul teoriei migraţioniste constă în faptul că nu există nici o sursă pentru a dovedi întoarcerea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană în anii 270-275.

Teza continuităţii nu este evidentă, deoarece contrazice trei surse, chiar dacă ea este logică.

„Două teze opun istoricii între ei, una face apel la logică istorică împotriva surselor istorice, cea de-a doua, respingând logica, se bazează pe texte, chiar dacă acestea sunt contradictorii”.
În varianta de probă a Cursului de istorie a Moldovei, partea I, publicată în 1949, s-a luat ca bază teoria continuităţii, care afirmă că populaţia romanizată reprezintă autohtonii regiunii carpato-dunărene. Ramura de est a acestei populaţii romanizate împreună cu slavii locali sunt strămoşii nemijlociţi ai poporului moldovenesc, care s-a format „în procesul unei încrucişări reciproce a volohilor romanizaţi şi a slavilor de est”.

Conform opiniei autorilor „elementul slav nu este perceput ca influenţă externă, ci ca parte creativă în formarea noilor formaţiuni socio-istorice”, cultura poporului moldovean dezvoltându-se pe baza patrimoniului cultural al Statului Kievean şi principatului Halici.

Autorii Cursului de istorie a Moldovei afirmă că statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei.
Partea privind geneza poporului moldovean a fost criticată vehement de istoricii ucraineni. Iată, de exemplu, ce a spus istoricul Ermolenko:

„Autorii nu s-au debarasat întru totul de influenţa istoriografiei burgheze româneşti în problema provenienţei poporului moldovenesc… Noi nu pretindem că slavii au fost elementul autohton iniţial al strămoşilor poporului moldovean, dar volohii au venit mai târziu din Carpaţi, de unde au fost goniţi de intensa colonizare a ungurilor.

O parte dintre volohi s-au stabilit în Valahia, ceilalţi s-au deplasat către teritoriul actualei Moldove. Din încrucişarea moldovenilor şi volohilor s-a format un produs complicat, care este cunoscut de istorie după formarea statului moldovenesc în zona râului Moldova”.
În 1951, apare în limba rusă volumul I al Istoriei Moldovei, tradus în „limba moldovenească” abia în 1954, cu titlul Istoria R.S.S. Moldoveneşti, în care era prezentată o teorie esenţialmenete modificată a etnogenezei moldovenilor:

„Către sfârşitul secolului al XlV-lea, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, numit Ţara Moldovei se forma o populaţie de sine stătătoare, numită „moldovlahi” (de la „volohi”), apoi denumirea a evoluat până la „moldoveni”. Formarea poporului moldovenesc constituie un proces îndelungat şi complicat.

Populaţia romanizată, care ocupa povârnişurile de răsărit ale Carpaţilor şi teritoriul de-a lungul Şiretului, Prutului şi Nistrului, simte asupra sa înrâurirea culturală puternică a populaţiei slave de răsărit”.

Autorii ţin cont de rezultatele conferinţei ştiinţifice din 1951, de la Chişinău, în cadrul căreia s-a renunţat la teoria interferenţei româno-slave asupra „limbii moldoveneşti”.

Istoriografia moldovenească exagerează rolul slavilor în formarea poporului moldovean şi oferă justificări suplimentare politicii de rusificare.

După editarea primului volum al Istoriei R.S.S. Moldoveneşti (1967), se semnalează divergenţe cu privire la momentul apariţiei populaţiei romanizate în spaţiul carpato-nistrean, şi, în special, pruto-nistrean: unii consideră că ea (populaţia romanizată) a venit aici după plecarea tătaro-mongolilor, care ocupaseră aceste teritorii până la mijlocul secolului al XlII-lea, alţii afirmă că volohii au continuat să se menţină tot timpul în acest spaţiu, rezistând năvălirilor străine şi organizându-se în secolul al XlV-lea în cadrul unui stat moldovenesc.

Divergenţa de opinie în această problemă se manifestă în 1951 între Nikolai Andreevici Mohov, partizan al teoriei migraţioniste, care afirmă că volohii au apărut pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, de dincolo de Carpaţi, după plecarea slavilor, în secolul al XlV-lea, şi V. M. Senkevici, directorul I.I.L.L. din Chişinău, care apără punctul de vedere al continuităţii sau „autohtonist”. între ediţia din 1951 şi cea din 1967 există divergenţe de ordin ştiinţific, care au, de asemenea, o interpretare politică, deoarece cei ce susţin teoria „autohtonistă” sunt calificaţi drept antislavişti şi revizionişti.
În 1970 a luat fiinţă, în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza poporului moldovean.

Acest consiliu, prezidat de Nikolai Mohov, adept al teoriei migraţioniste, afirmă că teritoriul Moldovei sovietice a aparţinut Rusiei Kievene, după plecarea slavilor în secolul al XlV-lea. într-o lucrare publicată în 1983 acesta menţiona următoarele:

„În secolul al XVIII-lea, poporul moldovean aspiră la prietenia cu popoarele rus şi ucrainian, ceea ce devine o trăsătură a caracterului naţional al poporului moldovean” şi „în cadrul Rusiei, poporul moldovean a fost aservit opresiunii politice şi naţionale ale ţarismului”, ceea ce se compensează, după Nikolai Mohov, prin posibilitatea de a fi în contact cu „mişcarea revoluţionară mondială”. Istoriografia sovietică moldovenească recunoaşte faptul că volohii sunt strămoşii comuni ai locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Potrivit conceptului oficial, populaţia romanizată s-a transformat, în secolele XIl-XIV, în moldoveni şi munteni.

Autorii lucrării Moldavane (1977), editată de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M., afirmă că „trăsăturile caracteristice ale substratelor slave – cel de sud în Ţara Românească şi cel de est în Moldova – au determinat, într-o mare măsură, diferenţele etnice dintre populaţia moldovenească şi cea munteană”. Cercetătorii sovietici sunt de părere că formarea statelor Moldova şi Ţara Românească s-ar datora unui proces de constituire a două popoare diferite.
Autorii sovietici nu neagă fenomenul de rusificare şi denaţionalizare a Basarabiei, dar nu explică cum moldovenii din Basarabia au reuşit să se dezvolte la fel ca moldovenii de dincolo de Prut.

Teoria oficială a genezei poporului moldovean este violent criticată, începând din 1989, de autorii moldoveni Vladimir Beşleagă, Pavel Parasca, Ion Hâncu, Gheorghe Postică. într-un articol apărut în 1990 şi intitulat Formarea poporului român şi continuitatea lui pe teritoriul Moldovei în sec. V-XIII, Gheorghe Postica afirmă că numele propriu al populaţiei autohtone din nordul Dunării, la sfârşitul perioadei antice târzii şi la începutul Evului Mediu, era romanus, cuvânt moştenit din latină şi care s-a transformat în român.

Autorul consideră că există suficiente dovezi pentru a confirma continuitatea românilor pe teritoriul Moldovei.

18/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORICUL JEAN NOUZILLE: CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE (I)

Moldova

JEAN NOUZILLE : MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE 

În vara anului 1944, cadrele politice şi culturale din R.S.S.Moldovenească, evacuate în 1941, revin în urma Armatei Roşii.

Moscova ordonă ca jargonul rusificat care fusese introdus în fosta R.A.S.S.Moldovenească, să devină limba oficială a noii republici moldoveneşti.

Ivan Dimitrievici Ceban, moldovean rusificat din Ucraina, este unul dintre conducătorii comunişti. I.D. Ceban hotărăşte să rusifice lexicul moldovenesc şi exercită represalii împotriva autorilor basarabeni care rămân ataşaţi de limba lor.

Basarabenii care primiseră o educaţie superioară în regimul românesc sunt înlocuiţi de comunişti veniţi din stânga Nistrului.


Anumite condiţii favorizează introducerea „culturii moldoveneşti”.

Mai întâi, în 1940, intelectualii basarabeni se refugiază masiv în România şi numai 11 % din profesori rămân pe loc.

Apoi, se organizează lichidarea şi deportarea celor care fac parte din administraţia oraşelor şi satelor, preoţi, membri ai partidelor burgheze şi ţăranii avuţi. Oraşele Basarabiei sunt colonizate cu populaţie de origine rusă şi ucraineană. între 1940 şi 1979, numărul românilor din Basarabia nu creşte decât cu 45,5%, în timp ce acela al ucrainenilor cu 121,2%, iar al ruşilor cu 68,6%9.

Autorităţile ruse procedează la rusificarea administraţiei, a Partidului Comunist şi a statului. în 1944, din 1 355 de funcţionari din aparatul de partid şi de stat, 1116 sunt ruşi sau ucraineni, iar în Comitetul Central al P.C.Moldovenesc, din 69 de membri 6 sunt de naţionalitate română şi 50 de naţionalitate rusă.

În comitetele raionale ale partidului, ruşii ocupă 93 de posturi de prim-secretari, în timp ce românii doar 8. În comitetele executive, dintr-un total de 582 de posturi cheie, românii nu deţin decât 63. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi injustiţie. Pentru posturile din organele sovietice sunt preferaţi moldovenii din Transnistria.

Până în 1952 nici un român din Basarabia nu este admis la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (I.I.L.L.). între 1952 şi 1961, procentajul de românofoni creşte de la 7,1 % la 24,3% .

Pe buletinele de identitate, la rubrica naţionalitate, românii din oraşe apar ca fiind moldoveni. Până în 1978, locuitorii de la ţară nu au buletin de identitate.

Românii din Basarabia sunt obligaţi să-şi rusifice prenumele. în 1956, un grup de scriitori din Basarabia adresează o scrisoare conducătorilor R.S.S.Moldovenești, în care remarcau faptul că „de 16 ani nu a existat nici un basarabean care să exercite funcţii de conducere în organizaţiile de partid sau de stat din Moldova, în ministere şi instituţii, în comitetele de partid şi executivele raionale, în justiţie etc.

Locuitorii de pe malul drept al Nistrului sunt consideraţi ca fiind incapabili, persoane care nu merită nici o încredere din punct de vedere politic. Numiţi cel puţin un ministru, un secretar de raion sau un preşedinte executiv de raion din rândul autohtonilor .
Introducerea „limbii moldoveneşti”, bazată pe graiuri locale şi pe rusificarea anumitor termeni, este mai dificilă în partea românofonă decât în restul R.S.S.Moldovenești.

Diverse personalităţi îşi manifestă opoziţia faţă de vulgarizarea limbii moldoveneşti. O parte dintre ei sunt responsabili din aparatul sovietic sau foşti combatanţi în armata sovietică.

Fără a contesta termenul „limbă moldovenească”, curentul care viza introducerea limbii şi a culturii moldoveneşti este combătut pe mai multe planuri: vocabular, ortografie, fonetică, originea limbii şi legătura cu limba română, editarea de opere ale unor autori clasici şi valorificarea moştenirii literare.
Problema cea mai controversată este aceea a originii limbii.

Alfabetul latin era folosit atunci când specialistul în limbi romanice Maksim Serghievski a publicat la Moscova, în 1936, lucrarea sa Moldavskie ătiudî {Studii moldoveneşti), în care enunţă ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbii moldoveneşti în raport cu limba română, pornind de la teza unei deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi muntenilor, moldovenii fiind influenţaţi de slavii din est, iar muntenii n-au cunoscut o asemenea influenţă.

Fără a nega că pe teritoriul Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei s-a format o limbă literară unica la care au contribuit autori moldoveni, Serghievski consideră că faptul acesta nu diminuează importanţa dezvoltării limbii moldoveneşti.
Teoria lui Serghievski avea însă meritul de a nu nega caracterul latin al limbii moldoveneşti.

În august 1945, Arkadi D. Udalţov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., lansează ideea că poporul moldovean şi limba acestuia s-au format din încrucişarea elementelor latine şi slave.
O situaţie ciudată se crease în jurul clasicilor literaturii române. în general, moştenirea literară din trecut nu se mai nega ca înainte în fosta R.A.S.S.Moldoveneșască, permiţându-se publicarea de articole şi studii pe această temă, ca de exemplu articolele despre Ion Creangă, Ion Neculce, Grigore Ureche, apărute în revista „Octombrie” pe parcursul anilor 1945-1947.
La Chişinău, sub îndrumarea lui I.D. Ceban, sunt elaborate „Crestomaţie de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX”.
Cu toate acestea, editurile nu publicau lucrările clasicilor susnumiţi, motivând că nu aveau permisiunea respectivă din partea CC. al P.C.(b) M. Scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă nu au fost incluşi nici în crestomaţii, fiind consideraţi scriitori „români şi moldoveni”, fapt care nu permitea direcţiei I.I.L.L. să-i declare „numai moldoveni”.
La începutul anului 1950, cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la naşterea şi 15 ani de la moartea lui N.I. Marr, Stalin publică o lucrare intitulată Marxism i voprosî iazăkoznania (Marxismul şi problemele de lingvistică), în care critică „noua doctrină lingvistică” a lui Marr, fondator al lingvisticii materialiste sovietice privind originile limbilor.

Potrivit opiniei lui Nikolai Marr, o limbă este rezultatul încrucişării elementelor altor limbi, cum ar fi şi cazul „limbii” moldoveneşti.

Stalin afirmă că din încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia. „Una dintre limbi iese învingătoare, păstrând şi structura gramaticală şi fondul lexical de bază, continuând să se dezvolte după legile interne, iar cealaltă îşi pierde treptat calitatea şi moare”19.

Ca urmare a acestei teze enunţată de Stalin, este desfiinţat conceptul de „încrucişare”. „Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp latină şi slavă, lingvistica oficială trebuia să răspundă dacă este latină sau slavă, bazându-se nu pe indicatori secundari sau artificiali, ci studiind în plan comparativ fondul lexical de bază şi structura gramaticală”. Implicarea lui Stalin în problemele lingvistice pune capăt carierei lui Ceban şi predominanţei originarilor de la est de Nistru.

Acest fapt marchează, în acelaşi timp, şi începutul unei faze liberale în politica lingvistică din Moldova sovietică. Ceban se cramponase de teoria sa privind „limba moldovenească”. în perioada criticii „noii doctrine lingvistice” a lui Nikolai Marr, Leonid Brejnev era prim-secretar al PCM. (1950-1952). în decembrie 1950, la Chişinău, s-a organizat o şedinţă a consiliului ştiinţific al I.I.L.L. pe tema „Învăţăturile lui Iosif Vissarionovici Stalin cu privire la limba şi studiile de limbă moldovenească”. La sfârşitul şedinţei, Ivan Ceban, partizan al specificităţii limbii moldoveneşti, apreciază că politica este mai presus de orice gramatică şi că atacurile împotriva limbii moldoveneşti au un caracter de clasă.

Ivan Ceban, „autor al unei gramatici de tristă amintire, redactată după modelul gramaticii limbii ruse a lui Barhudarov, declanşează un atac îndârjit împotriva limbii române şi a alfabetului latin”. Din 1950 începe publicarea unei colecţii de opere alese ale autorilor moldoveni.
Disputa dintre „moldovenişti”, partizani ai limbii moldoveneşti şi adepţi ai teoriei lui Marr şi opozanţii lor, partizanii romanităţii limbii moldoveneşti, duce la organizarea unei conferinţe comune la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi al I.I.L.L. din R.S.S.M. pe problematica „lingvisticii moldoveneşti”. Această conferinţă a avut loc la Chişinău, la 3-7 decembrie 1951.

Lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Raymond Piotrovski au demonstrat că „limba moldovenească” este o limbă romanică, caracterizată nu prin elementele sale slave, ci prin structura gramaticală şi fondul lexical de bază. Partizanii rusificării „limbii moldoveneşti”, îndeosebi Ivan Ceban, susţin necesitatea renunţării la neologismele intrate în limba română şi înlocuirea acestora cu termeni ruseşti.

Conferinţa din decembrie 1951 nu permite conturarea unei concluzii oficiale care să afirme existenţa unei „limbi moldoveneşti”, diferită de limba română. Ea a avut ca rezultat demisia lui Ceban din funcţia de director al I.I.L.L. în 1952, anumiţi autori, cum ar fi Vladimir Fiodorovici Şişmariov27, continuă să evoce unitatea celor două limbi, română şi moldovenească.
La 17-19 octombrie 1952, la Chişinău, are loc o nouă şedinţă a Consiliului ştiinţific al I.I.L.L., la care participă romanişti din Moscova, Kiev şi Leningrad, printre care Ruben Budagov, Dmitri Mihalci, Raymond Piotrovski. Lingvistul Iosif Varticean afirmă că „nu există nici o diferenţă între limbile română şi moldovenească”.

Romaniştii Dmitrii Mihalci, Ruben Budagov, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki apreciază că problema unităţii lingvistice moldo-româneşti nu poate fi rezolvată imediat. Ideea creării unei noi limbi literare, diferită de limba română, este sortită eşecului.
Proiectul de a crea o nouă limbă literară, „limba moldovenească”, în R.S.S. Moldovenească, având la bază graiul din Basarabia sau Transnistria, n-a putut fi realizat. Cauzele eşecului introducerii obligativităţii „limbii moldoveneşti” în R.S.S.M. au fost analizate de către academicianul Silviu Berejan, directorul Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., şi de lingvistul Eugeniu Coşeriu, profesor de lingvistică la Universitatea din Tubingen, autoritate internaţională în domeniul filologiei romanistice. Lucrările elaborate de Silviu Berejan, „cu prioritate, în ultimii 15-20 de ani, îndeosebi cele consacrate studiului limbii române, au fost recepţionate de către specialiştii din alte ţări, inclusiv din România, fără nici o rezervă, deşi titlurile acestora conţineau sintagma „limba moldovenească”.

Eugeniu Coşeriu susţine că „este vorba de o abordare contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic”.
După Eugeniu Coşeriu, scopul separării „limbii moldoveneşti de limba română nu putea fi atins, deoarece o limbă care se bazează pe graiuri „moldoveneşti” şi care menţine structurile esenţiale ale acesteia nu poate fi altceva decât o formă a limbii române… Toate acestea explică eşecul total al „limbii moldoveneşti” artificiale din Basarabia.

Această limbă a putut fi impusă pentru o perioadă, dar nu a putut fi impusă nici poporului, nici intelectualilor… Faptul că moldovenii din Basarabia nu s-au simţit în situaţia specială a unui popor „nou” lipsit de o limbă comună şi de literatura română a făcut ca, atunci când i-a fost oferită posibilitatea de a alege între „limba moldovenească” inventată şi impusă şi limba română, să opteze în mod spontan pentru produsul istoric natural”.
Cu ocazia Congresului limbilor romanice din 1956, lingvistul italian Carlo Tagliavini constată inexistenţa „limbii literare moldoveneşti”. Examinând „manifestările literare” ale acestei limbi, acesta constată că „pretinsa limbă moldovenească nu este, de fapt, decât limba română literară, scrisă cu alfabet rusesc uşor modificat, cu caractere chirilice modeme, diferite de chirilica slavonă eclesiastică folosită de români timp de secole, cu câteva concesii pentru forma dialectală moldovenească, cunoscute, de altfel, în România”.
Romaniştii din afara R.S.S.M., care au susţinut anterior mitul „limbii moldoveneşti”, şi-au recunoscut greşeala. Cu ocazia Conferinţei limbilor romanice, care a avut loc la Chişinău în 1961, lingvistul Dmitri Mihalci declara că „toţi oamenii de ştiinţă de până la mine, cum au fost M.V. Serghievski, V.F. Şişmariov etc, care au afirmat că limba moldovenească este autonomă au comis o greşeală… Până în prezent, am recunoscut existenţa limbii moldoveneşti aşa cum am primit indicaţii de sus… Din punct de vedere politic, limba moldovenească există, dar din punct de vedere lingvistic, este un nonsens”.
Ivan Ceban apreciază că „limba literară moldovenească” are la bază graiul din raioanele centrale din R.S.S.M. în care intră fostele judeţe Chişinău şi Orhei, o parte din judeţele Tighina (Bender) şi Bălţi, iar de pe malul stâng al Nistrului – raioanele Dubăsari şi Grigoriopol. în 1958, lingvistul R. Udler publică un studiu în care demonstrează că nici unul dintre graiurile întâlnite pe teritoriul R.S.S.M. şi în raioanele limitrofe ale Ucrainei nu sunt de sine stătătoare, formând un tot întreg cu graiurile de dincolo de Prut, fiind împreună cu alte graiuri ale limbii române, parte componentă a masivului lingvistic dacoromân”.
Prietenia dintre Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este moderată de manifestările antiromâneşti ale conducătorilor Partidului Comunist din Moldova, care luptă împotriva „naţionalismului reacţionar burghez” şi iau o poziţie fermă în privinţa problemelor lingvistive.

La 13 decembrie 1965, Biroul CC. al PCM. dezaprobă tendinţele naţionaliste manifestate de anumiţi scriitori români şi adoptă măsuri destinate să intensifice campania antiromânească. Totodată, face aluzie la autonomia „limbii moldoveneşti” şi la sancţiunile severe împotriva manifestaţiilor naţionaliste.

KGB trebuie să vegheze asupra „independenţei limbii moldoveneşti şi să supravegheze persoanele care ar putea aduce prejudiciu acestei idei”. Lupta împotriva limbii româneşti devine o obsesie a regimului. Secretarul CC al P.C.M., E. Postovoi, critică revista Cultura pentru că limba utilizată de acest ziar este prea românească.

Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova se răcesc. La ordinul Moscovei, se limitează schimburile culturale dintre România şi R.S.S.M. Vizitele reciproce de prietenie sunt organizate sub supravegherea organelor de securitate. Abonamentele la publicaţiile româneşti din România sunt reduse de la 66 501 de exemplare în 1966, la 4 275 în 1968, fiind permise doar persoanelor „demne de încredere”.

În 1970, primul secretar al P.C.M., Ivan Bodiul, declara că „numărul manifestărilor naţionaliste din Moldova nu a crescut, dar s-a schimbat mesajul acestora şi în prezent au un caracter antirusesc mai pronunţat, devenind filoromân. Se folosesc în special foile volante dactilografiate sau scrise de mână, care se răspândesc în întreaga republică.

În acest an, în zece luni, s-au înregistrat 42 de cazuri. Majoritatea acestor fiţuici conţin revendicări privind plecarea ruşilor din Basarabia şi dorinţa de unire cu România”.
Sub conducerea Tatianei Iliaşenko, lingviştii sovietici fac noi cercetări pentru a demonstra existenţa unei limbi moldoveneşti independente. Ivan Bodiul se străduie să apere acest mit şi, în 1976, în timpul întrevederilor cu Nicolae Ceauşescu, este însoţit de un interpret.
Apariţia la Bucureşti a mai multor lucrări de istorie, în care problema Basarabiei nu este tratată conform dorinţelor U.R.S.S., face ca la 15 octombrie 1975 CC al P.C.U.S. să ia atitudine cu privire la „măsurile suplimentare care se impun în domeniul ideologic având în vedere intensificarea propagandei naţionaliste româneşti care pune în pericol interesele U.R.S.S.”

România răspunde că „ţarismul a ocupat teritorii româneşti” şi că „nu putem fi de acord cu o teză care este în contradicţie strigătoare la cer cu adevărul istoric, şi anume că românii şi moldovenii sunt două naţiuni distincte, iar limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite”. CC al PCM. reduce considerabil participarea R.S.S.M. la schimburile culturale dintre U.R.S.S. şi România, spre deosebire de cele cu alte ţări socialiste.

Lectura cărţilor româneşti constituie o dovadă de lipsă de loialitate şi naţionalism. KGB percheziţionează camerele studenţilor pentru a găsi destinatarii acestor cărţi. în 1978, unele cărţi sunt retrase pentru corecturi, deoarece autorii au folosit cuvinte nemoldoveneşti şi nu au respectat ortografia limbii literare moldoveneşti contemporane.
În 1987, lingvistul german Klaus Heitmann vorbeşte încă de o „limbă moldovenească” înainte de a publica un studiu privitor la problemele „limbii moldoveneşti” în timpul erei Gorbaciov.
Formal, limba moldovenească literară a existat până la 31 octombrie 1988, ziua când la Chişinău este convocată, o consfătuire de lucru a romaniştior din U.R.S.S.

Rezoluţia adoptată cu acest prilej conţinea recomandări în articolele 2 şi 3: „Recunoaşterea unităţii limbilor care funcţionează în R.S.S.M. şi în România” şi „Revenirea la sistemul grafic latin”. Un singur lingvist, Ivan Ceban, votează împotrivă. Rezoluţia evită expresia „limbă moldovenească”. Noile versiuni ale teoriilor comuniste cu privire la limba moldovenească s-au dovedit neadecvate şi depăşite.

Faza finală a dezbaterilor dovedeşte vitalitatea mitului naţiunii şi limbii moldoveneşti pentru regimul comunist a R.S.S.M.
La 31 octombrie 1994, cu ocazia colocviului privind „Unitatea limbii române, şi variantele locale”, E. Coşeriu afirma că „limba moldovenească” nu există şi subliniază unitatea limbii române aşa cum există o limbă comună franceză în Franţa, Canada şi în ţările francofone şi o limbă portugheză comună în Portugalia şi Brazilia.

VA URMA

18/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: