CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria enclavei controlate de Rusia în R.Moldova. AU TRECUT 30 de ani de la războiul Moscovei din Transnistria

Copii se joacă lângă monumentul generalului rus Suvorov în timpul Zilei Independenței în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău, 02 septembrie 2013.
©EPA/STRINGER  |   Monumentul generalului rus Suvorov în timpul ”Zilei Independenței transnistriei” în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău.

30 de ani de la Războiul din Transnistria. Istoria enclavei controlate de Moscova pe teritoriul R. Moldova.

Transnistria, regiunea transnistreană, stânga Nistrului, republica autoproclamată, Republica Moldovenească Nistreană (RMN), este o fâșie de pământ de-a lungul malului estic al râului Nistru, între Republica Moldova și Ucraina, controlată de facto de Rusia, considerată și un fel de Kaliningrad de Sud, care ține în șah atât Republica Moldova, cât și Ucraina.

O atracție pentru turiștii și jurnaliștii care vor să vadă cum era în perioada sovietică, pentru contrabandiști, inclusiv traficanți de arme, iar, mai nou, și pentru fermele de criptomonede. Transnistria a fost, totodată, și scena unuia din războaiele prin care Rusia post-sovietică a încercat să își mențină controlul asupra spațiului sovietic.

Rețete similare au fost aplicate de Moscova și în Georgia și Ucraina; acolo rușii au mers, însă, mult mai departe decât în Republica Moldova, constată https://www.veridica.ro.

O istorie politizată

Ca orice este legat de Transnistria, și istoria sa este interpretată ambiguu. Istoriografia oficială de la Tiraspol pune accent pe multiculturalismul regiunii încă din cele mai vechi timpuri, prezentând populația regiunii ca o urmașă a sciților, cimerienilor,  hunilor.

În Evul Mediu regiunea  a fost divizată între tătari și poloni, apoi între Imperiul Otoman și cel Țarist. Istoria prezentată de cei de la Tiraspol ignoră orice legătură între Transnistria și populația autohtonă din dreapta Nistrului și glorifică perioadele în care regiunea s-a aflat sub controlul Imperiului Țarist și în componența URSS.

Chiar și cetatea Tighina, construită încă din secolul al XII-lea de genovezi și întărită în pe timpul lui Ștefan cel Mare, Tiraspolul o prezintă drept o cetate construită de turci în secolul al XVI-lea.

Pe de altă parte, istoriografia moldovenească prezintă regiunea ca pe o parte a lumii geto-dace, apoi latine, pentru care Nistrul nu a fost niciodată un hotar, așa cum nu a fost nici Prutul, contactele dintre populațiile de pe cele două maluri ale Nistrului fiind continue și intense. În sec XVIII-XIX, Imperiul Țarist a atras în această regiune oameni din principatele române, în special din Moldova, așa cum a făcut mai târziu cu găgăuzii și bulgarii pe care i-a adus în Sudul Basarabiei.

După revoluția bolșevică din 1917, regiunea a rămas parțial necontrolată. Au avut loc acțiuni în favoarea unirii cu Basarabia (România), dar bolșevicii erau și ei prezenți și, în cele din urmă, au avut câștig de cauză. Transnistria a fost înglobată în URSS, iar Moscova a început să-și facă planuri de exportare a comunismului, inclusiv prin intermediul micuței regiuni.

„Statalitatea” transnistreană

Regiunea cunoscută astăzi ca Transnistria a obținut prima oară un statut „oficial” pe 12 octombrie 1924, când în cadrul RSS Ucraineană a fost creată Republica Autonomă Socialistă Moldovenească. S-a întâmplat „datorită” unui memoriu depus de un grup de inițiativă în frunte cu Grigori Kotovski, considerat un erou al Uniunii Sovietice, originar din Hâncești, localitate situată în apropiere de malul drept al Prutului.

De la bun început, inițiatorii au recunoscut că scopul formării acestei entități era acela de a crea un cap de pod (sau mai degrabă de propagandă) pentru populația din dreapta Nistrului, adică din Basarabia, care în 1918 a decis unirea cu România; ulterior, a fost vizată chiar și populația dreapta Prutului.

RASSM  avea inițial un teritoriu de 8,1 mii de km pătrați, la care au mai fost adăugate ulterior câteva localități. Aceasta cuprindea teritoriul regiunii separatiste transnsitrene de astăzi, de-a lungul Nistrului, plus mai multe raioane spre est, având capitala la Balta, un oraș cu o populație ucraineană în proporție de aproximativ 95% și doar 2,5% români (pentru care însă era impus termenul de moldoveni, care venea și în sprijinul tezelor, lansate tot în acea perioadă, privind limba și poporul moldovenesc). În 1929, capitala a fost mutată la Tiraspol, unde ponderea românilor era de ceva mai mult de un sfert.

Doar o treime din locuitorii republicii „moldovenești” erau moldoveni, majoritatea fiind formată din ucraineni. În administrația regiunii, numărul moldovenilor era, de asemenea, redus.

De fapt, RASSM urma să joace același rol care i se atribuise Republicii Karelia pentru Finlanda, sau Belarusului pentru Polonia – adică să exporte revoluția bolșevică spre Vest. Structura a fost creată la scurt timp după eșuarea tratativelor româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), în care partea română a solicitat, iar cea sovietică a refuzat, recunoașterea unirii Basarabiei cu România.

Până în 1941 RASSM a funcționat în cadrul Ucrainei sovietice. Atunci a avut loc colectivizarea forțată, s-au făcut primele eforturi de a impune noțiunea de limbă „moldovenească” distinctă de cea română, s-a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin, apoi invers, au avut loc foametea din 1933 și represiunile din 1937-1938.

„Gramatica moldovneascî” editată în 1930 de Leonid Madan, șeful secției lingvistică a Comitetului științific moldovenesc, este un exemplu concludent al modului în care Stalin vedea dezvoltarea omului sovietic și ruperea de la „rădăcinile burghezo-moșierești”. „Cultura și limba romîneascî di azi, fiind mînuitî di clasu burjuaznic, sî orienteazî spri Franțîia. Deatîta az în România domnești o limbî amestecatî cari nu-i priceputî plugariului moldovan”, explica Pavel Chior în „Dispri orfografia linghii moldovinești”, citat de Marian Voicu în culegerea „Vin rușii”.

Noua gramatică a inclus cuvinte din limba rusă sau care, așa cum remarcă Marian Voicu, amintesc de noulimba lui Orwell – gâtlegău pentru cravată, mâncătoare (sufragerie), nasnic (nazal), nicăfacere (trândăveală), sîngurzburător (aeroplan), amuvremnic (contemporan). De altfel, multe din aceste cuvinte au fost folosite aproape un secol mai târziu de Vasile Stati  pentru a demonstra existența celor două limbi distincte în „Dicționarul moldovenesc-român”

De la RASS Moldovenească la RSS Moldova

După 28 iunie 1940, atunci când URSS a anexat Basarabia, RASSM ar fi trebuit, în sfârșit, să-și îndeplinească misiunea pentru care a fost creată și să aducă „flacăra luminoasă” a socialismului în dreapta Nistrului. Doar că sovieticii avea alte planuri, astfel că doar 6 din cele 14 raioane ale RASSM au intrat în componența noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), având capitala la Chișinău, căreia în schimb îi sunt rupte două județe din sud și unul la nord, care sunt transmise Ucrainei sovietice. Astfel, doar jumătate din teritoriul care reprezenta „leagănul moldoveanului sovietic” făcea parte din noua republică unională, constituită la 2 august 1940. De notat, în paranteză, că istoriografia de la Tiraspol interpretează crearea RSSM ca o alipire a Basarabiei la RASSM.

Pentru scurt timp, în 1941-1944, întreaga regiune dintre Nistru și Bug, inclusiv fosta RASSM a fost administrată de România în cel de-al doilea Război Mondial.

Oficial, raioanele din stânga Nistrului nu au avut un statut special în cadrul RSSM, însă această regiune a fost cea mai industrializată, urbanizată și rusificată parte a noii republici unionale.

Ponderea moldovenilor (românilor) a scăzut de la 44,5% în 1940 la 40,4% în 1989, cea a ucrainenilor a rămas aproximativ constantă (29% în 1940 și 28% în 1989), în timp ce proporția rușilor aproape că s-a dublat – de la 13,4% în 1940, la 25% în 1989. În 1989 mai bine de un sfert din toți rușii din RSSM erau concentrați în stânga Nistrului, care reprezenta ceva mai mult de 10% din teritoriul și populația RSS Moldovenească.

Tot aici s-au concentrat și investițiile industriale, de asemenea disproporționate în raport cu dreapta Nistrului. Potrivit istoricilor, raioanele din stânga Nistrului beneficiau de aproximativ 30% din investițiile în industrie și asigurau 40% din producția industrială a RSSM și mai bine de o treime din PIB-ul republicii unionale. Regiunea avea cea mai înaltă rată a populației urbane, iar aici erau concentrate jumătate din fabricile de conserve, cea mai mare livadă din Moldova sovietică și „partea leului” din alte industrii. 80% din necesarul de energie electrică al republicii era furnizat de Transnistria.

Și ponderea transnistrenilor în elita politică a RSSM a fost disproporționată în raport cu cea deținută  de moldovenii din dreapta Nistrului. De exemplu, primul basarabean numit în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al Moldovei a fost Simion Grossu (1980-1989), dar și acesta provenea din județele din Sud, cedate Ucrainei în 1940.

Motivul invocat de Tiraspol în 1990 pentru proclamarea independenței, pe fundalul destrămării URSS, a fost „pericolul” unirii cu România, subminarea minorităților naționale și a limbii ruse. În realitate, mai mulți istorici consideră că de fapt, aceasta a fost o reacție a elitelor politice și economice din stânga Nistrului, clientelare Moscovei, în încercarea de a-și menține statutul și privilegiile pe care și le creaseră în perioada sovietică. Separatismul transnistrean „nu a fost o revoltă a minorităților, dar a elitelor politice și economice”, consideră istoricul american Charles King.

De la livadă înfloritoare, la „gaură neagră”

Situația continuă și astăzi. Regiunea este condusă, de facto de câțiva oameni de afaceri, sub paravanul concernului „Sheriff” (care deține și echipa de fotbal cu aceeași denumire, care a făcut senzație în toamna anului trecut în Liga Campionilor, inclusiv cu o victorie împotriva Real Madrid).

Transnistria este deja cunoscută ca „gaura neagră a Europei” din cauza rețelelor de contrabandă din și spre Uniunea Europeană.

Se spune că și guvernările de la Chișinău pe parcursul celor 30 de ani au avut de câștigat din „afaceri”, la fel ca unii reprezentanți din cercurile influente de la Kremlin și, nemaivorbind, de baronii locali. Rețeta perfectă ca acest conflict să perpetueze încă mult timp.

Bibliografie:

O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri, până în prezent, Civitas, Chișinău, 2007.

200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru, Editura Litera, Fundația Culturală Magazin Istoric, București, 2012

Vin rușii!, Humanitas, București, 2018

Martioșka mincinoșilor. Fake News, manipulare, populism, Marian Voicu, Humanitas, București 2018T 

30/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Când se va pune capăt falsurilor istorice nerușinate inventate de propaganda rusă ?

 

  Prof. Dr. Veaceslav Stavila, relata în Blogul istoricului de veghe că publicistul rus Oleg Krasnov din Chişinău, promova în articolul “Istoria românilor – ca linie a frontului războiului informaţional”, publicat de portalul Unitatea rusă”, următoarea minciună ordinară :

“… Nu există mărturii scrise din care ar reieşi că, în perioada existenţei Moldovei medievale, moldovenii s-ar fi numit români…” (http://rusedin.ru/2011/12/15/istoriya-rumyn-kak-liniya-fronta-informacionnoj-vojny-i/)

Iată însă că Miron Costin (1633-1691), cunoscut cronicar al Moldovei medievale, scria
cu aproape 200 de ani înainte de apariţia statului România, în lucrarea sa “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, următoarele:

1) “… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân…”

2) „ … Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi..”

Întrebare: Când vor înceta şovinii ruşi să ne falsifice istoria ?

15/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

CINE, CÂND ȘI DE CE A INVENTAT TEORIA MOLDOVENISMULUI

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).


Sunt moldovenii români sau nu? Cine, când și de ce a inventat teoria moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”.

Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali, scrie Andreea Lupușor în prestigioasa revistă Historia.ro.

Moldovenismul – inventat de sovietici pentru a justifica ANEXAREA Basarabiei

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriuluiDin amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă.

Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa a apărut“limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria Românieila Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx – „Însemnări despre români”, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. 

De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori.

Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi.

“Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV.

Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice:antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

24/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: