După jumătate de secol de la Revoluția Culturală chineză, lumea occidentală pare să fie gata să repete erorile care au dat naștere acestei catastrofe sociale inimaginabile

 Au trecut mai mult de cinci decenii de la  Revoluţia Culturală chineză, o tragedie ascunsă în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu, despre care aproape nu se mai vorbește.  

Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează în zilele noastre cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală, scrie Ioan Popescu în publicația româno-america nă https://www.gandaculdecolorado.com.

Totul a început în săptămânile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist suprem al Chinei, a publicat într-un stil bizar,numeroase articole-manifest, care aveau  poate  menirea  să sugereze rostirile unui zeu.

O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul.

Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China.

Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi, care păreau  pînă atunci comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios.

După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia.

Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi.

Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate.Milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii.

Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia.

Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent.

China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao.

Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului.

Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist.

După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi referirile la această tema au fost interzise. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească, iar victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare.

Capacul s-a pus peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După mai bine de o jumătate de secol, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu care mai preocupă aproape exclusiv numai istoricii occidentali. Marele public nu ştie , sau abia dacă ştie ceva despre acest episodtragic al istoriei recente a Chinei, care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului.

Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbrăţişază ideile stângii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă.

Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă dată Revoluţiei Culturale în raport cu catastrofa anterioară. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte.

Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China a primit sarcina de a produce oţel. Producția agricolă a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e încă  ascunsă în arhivele chineze.

Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte, povestit de muzicianul-dirijor Jin Wang (sursa:Europa liberă).

Jin Wang și…Revoluția Culturală

Unul dintre copiii Revoluției Culturale din China a fost renumitul muzician Jin Wang, pe care am avut onoarea să-l vedem, acum câteva zile, la pupitrul Filarmonicii din Ploiesti. Iată câteva secvențe de viață trăite de marele dirijor chinez: ”Când aveam 6 ani, Revoluţia Culturală deja începuse. Mao Zedong, iniţiatorul acesteia, se inspirase din ideile lui Marx şi ale Revoluţiei Franceze şi vroia să răstoarne cu totul societatea. Tot ce era străin, tot ce era istorie – trebuiau să dispară, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

Tradiţia era ceva rău. Obiceiurile străvechi erau ceva rău. Florile era ceva rău! Acasă nici nu aveam flori. Florile erau considerate ceva frumos, un simbol al purităţii, de către cultura europeană. Dar cultura europeană era cea rău. Imaginaţi-vă o casă fără flori.Vioara era, pe atunci, singurul instrument acceptat de către forurile superioare, deoarece, cu ajutorul ei, se putea interpreta o „muzică revoluţionară”.

Pentru mine, a cânta la vioară era singura modalitate prin care puteam evita să fiu trimis la ţară pentru a deveni fermier. Acolo ajungeau toţi cei care aveau „pretenţii de intelectuali”. Aşadar, am optat pentru cariera de violonist, deşi nu existau cărţi pentru studiu (deja nu prea mai existau decât cărţile tolerate de partid) şi nu trebuia cântată decât muzica „oficială”. Profesorul meu, însă, avea o memorie fantastică, în care păstra cântece vechi; avea, undeva, şi o carte, cu Repertoriul european, pe care o ţinea foarte bine ascunsă, pe care ne-a împrumutat-o, şi mama mea a copiat totul, de mână, în câteva nopţi, fără a se odihni nicio clipă. Acesta a fost materialul meu secret de studiu.

Cântam cu surdină piesele europene, cu perdele groase la ferestre şi cu toate geamurile închise, ca să nu audă nimeni. Dar tot nu am scăpat de pericol. Până la urmă, cineva tot a auzit, iar familia mea a avut mult de suferit pentru că eu cântasem piese din acea carte. Eu am reușit însă, in 1986, să merg în Polonia, la o competiţie internaţională, şi am reuşit să rămân acolo, apoi am ajuns la Viena. Acolo, am cerut unui tânăr dirijor să îmi acorde o și mie o şansă de a dirija. Cântam, pe vremea aceea, în orchestră, la violă. Aveam 16 ani. Veneau mulţi dirijori invitaţi. Dirijorul care mi-a oferit şansa despre care aminteam dorea să observe, dintr-un anumit loc al sălii, acustica.

Atunci, eu i-am cerut bagheta: „Daţi-mi o şansă mie, şi mergeţi să ascultaţi cum sună”, i-am spus, iar el a fost de acord. Pot să fac asta, mi-am spus, şi am făcut-o. Am dirijat trei minute – şi acele trei minute mi-au schimbat viaţa. Atunci am aflat care îmi era destinul. De ce vroiam cu atâta ardoare să dirijez? Pentru că, din perspectiva de instrumentist, vedeam atâtea lucruri ce nu trebuiau făcute, execuţii deplorabile, pe care unii dirijori le treceau cu vederea, sau, mai rău, nici nu le observau… vroiam să fiu dirijor pentru că vroiam cu adevărat să schimb ceva, să fac lucrurile bine! Dirijorii slabi m-a făcut să îmi doresc să devin compozitor. Eram pur şi simplu furios şi revoltat!

Au fost însă câțiva compozitori pe care îi considerali esenţiali pentru evoluţia mea în plan dirijoral: Mahler a pus întrebările fundamentale despre viaţă, moarte, înviere, univers, Dumnezeu. Beethoven este, însă, miezul muzicii. Omenirea ar trebui să fie mai bună pentru simplul fapt că Beethoven a existat! Muzica lui Beethoven este un vis frumos. Păcat că nu putem rămâne o veşnicie în acest vis frumos. Mahler a reconsiderat punctul de vedere al lui Beethoven. El a „afirmat” că nu trebuie să ne temem de moarte. Nivelul de spiritualitate atins de Mahler este foarte înalt. Din punct de vedere tehnic, este limita absolută pentru un dirijor. Şi Şostakovici este destul de aproape de el. Bruckner pune doar o singură problemă: aceea a credinţei sau necredinţei.

Mahler mi-a însemnat sufletul. Pe Şostakovici nu l-am putut înţelege multă vreme! Avem puncte de vedere diferite asupra vieţii. El are mai multe feţe, precum o prismă, cu multe laturi. Am putut să fiu un bun dirijor al muzicii sale doar când am reuşit să aprofundez acest aspect. Am dirijat toate simfoniile sale, chiar şi primele, care sunt mai puţin apreciate de către public”.

Dintr-un interviu acordat presei românești (dnei Veronica Angelescu), aflăm că Jim Wang are și preocupări extinse in domeniul artei.”Da, pictez în ulei. Şi, în afară de asta, scriu cărţi. Ultima este despre Mozart – The Grammar of Playing Mozart; apoi, o altă lucrare – The Healthy Psychology of Professional Musician – pentru că mulţi sunt bolnavi şi nefericiţi; în această carte descriu metode prin care muzicienii pot să asimileze principiile unei psihologii sănătoase şi o atitudine corectă faţă de muzică – pentru ca, în cele din urmă, ei să se contopească cu actul muzical…”

Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni

Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul George Damian pe blogul https://historice.ro.

O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți). Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.

Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative).

Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.

„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure. O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru). Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție.

De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.

There was a hierarchy in the ritual consumption of class enemies. Leaders feasted on the heart and liver, mixed with pork and a sprinkling of local spices, while ordinary villagers were allowed only to peck at the victims’ arms and thighs. After several teachers had been sliced up in a middle school, a crowd carried away chunks of flesh in bags dripping with blood. Students cooked the meat in casseroles sitting on top of small, improvised brick barbeques. The deputy director of the school’s revolutionary committee, who oversaw the butchery, was later expelled from the party, but was proud of his actions: ‘Cannibalism? It was the landlord’s flesh! The spy’s flesh!’

Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Bloomsbury Publishing, 2016.

Publicitate