CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Avertismentul unui mare actor: ” Se lucrează la foc continuu pentru distrugerea acestei țări și a acestei nații și nimeni nu se împotrivește”

Astăzi este ziua ta - Mihai Mălaimare

Mihai Malaimare: „Se lucrează de fapt la foc continuu pentru distrugerea acestei țări și a acestei nații”

Cunoscutul actor Mihai Malaimare avertizează pe Facebook că se lucrează la foc continuu pentru distrugerea acestei țări și a acestei nații, a fibrei care a mai rămas din ce a moștenit acest neam de la înaintașii săi.

Se lucrează așa și pentru că nimeni nu se împotrivește, nimeni nu ia atitudine. Au încercat cele două femei să se ia în gură cu ăștia, dar fără succes, pentru că și ele sunt ușor de atacat.

Se manifestă Șoșoacă și într-o oarecare măsură acoperă o parte din nemulțumirile noastre, dar este rapid pusă la punct și iată, a început să tacă foarte zgomotos.

Tot aud că locuitorii Sectorului I merită ceea ce au, sau că bucureștenii sunt vinovați…Sunt prostii, votul nostru nu a contat nici cât negru sub unghie, iar acolo unde STS ul nu izbutise să schimbe rezultatele s-a furat la adăpostul promisiunii că nu vor funcționa camerele de supraveghere, așadar ajungem tot la faptul că votul este o prostie într-o societate tiranică, nedemocrată, liberală, de dreapta.

Nu avem sprijin în partidele de Opoziție, sunt tot ale Securității și așteaptă să preia locul tâlharilor de drumul mare care guvernează acum. Sincer, nu văd soluție democratică, țara este înconjurată de hiene care o sfâșie fără jenă, fără teamă de răspundere, arborând rânjetul sinistru al cuvântului Ghinion!Este vreo vină a cuiva?

Cu siguranță, dar asta se poate analiza și repara într-o lume normală ori ce trăim noi este anormalitatea la ea acasă. Divizat și învrăjbit, lăsat liber să înjure și să se răcorească pe rețelele de socializare, acest popor nu mai contează.

Singur și-a ucis liderii, singur și-a denigrat valorile, singur și-a pus lațul de gât și singur se va arunca în gol omorându-se nu doar pe el ci toată speranța Lumii. Dumnezeu, la care mă rog în fiecare clipă nu ne-a dat niciun semn, suntem locuitorii Sodomei și Gomorei, judecați și condamnați să ispășească de data aceasta nu pentru desfrânarea lor ci pentru neiubirea de țară, de aproape, de adevăr, de demnitate, de condiție umană.

Uitați-vă la cei care ne omoară ce chipuri sinistre au, cât de teribil este imprimat pe el semnul Fiarei și veți vedea cât de cumplit este destinul care ni s-a plămădit. Este destinul celor care au făcut din trădare un mod de viață

Când nemernicul trădător i-a arătat lui Traian drumul prin munte care cobora deasupra Sarmisegetuzei se scria deja acest destin nefericit al unui neam uriaș, puternic, dar care are în el sâmburele autodistrugerii. Vom ajunge la fundul sacului ca să înțelegem că merităm acest lucru.

În timp ce ne erau omorâți conducătorii, în timp ce ne era distrusă cultura am preferat să stăm cu botul în blidul de ciorbă ca și cum nu ne privea pe noi acest lucru. Ciorbari și mămăligari, am inventat proverbe care să ne justifice lașitatea și bucuria trădării, capul plecat sabia nu-l taie zicem de câteva mii de ani și ne bucurăm de câtă înțelepciune am izbutit să scornim.

Sabia nu taie niciodată capul plecat pentru că acel cap nu merită această onoare.Nu am să mă dezic de Dumnezeu, nu am să mă dezic de neamul meu în care cred, nu am să fug din această țară sortită a fi spulberată, dar mi-e foarte clar că ceea ce noi numim astăzi “român” este o minciună sfruntată aruncată în sufletele noastre de o istorie covârșitor nefericită. Voi trăi aici și voi muri aici cu dorul amintirii de a fi fost dac.

Istoria mea se oprește în clipa în care unul dintre noi l-a trădat pe Decebal. Atunci s-a născut această gloată care ține capul plecat și suportă balele acestor scursuri.

Da, am repetat istoria, am fost mari și ne-am prăbușit nu pentru că alții au fost neapărat mai tari ci pentru că noi nu am fost demni de ceea ce ne-a dat Dumnezeu, o țară infinit de frumoasă, infinit de bogată și pe care am pângărit-o numind-o Grădina Maicii Domnului și lăsând-o de fiecare dată pradă mizeriei din noi și din alții.!

Dacă am fi simțit ceva în cel mai ascuns colțișor al sufletelor noastre nu am fi permis așa ceva. Dumnezeu nu-ți face gard la curte și probabil că Edenul nu a fost aici sau nu va mai fi localizat aici. Aici pute a lene, a ticăloșie, a trădare, a nesimțire.

Această populație nu-l vrea pe Dumnezeu, măcar în asta descopăr o anume demnitate a necredinței și-mi scot pălăria, sunteți viteji, oameni buni în a susține și încuraja neomenia și v-ați așezat Anticristul în toate demnitățile posibile, laice și bisericești pentru a fi siguri de victorie.

Cât de minunată trebuie să fie bucuria distrugerii?Cât de desfătătoare trebuie să fie senzația sângelui care curge pe mâini?

Cât de hăulitor de asurzitoare trebuie să fie puterea de a rage blasfemii în timp ce-ți faci cruce mimând evlavia?

Îmi scot pălăria, nici eu, om de teatru care are cel de-al treilea ochi deschis nu mi-am putut imagina așa ceva.

Îmi scot pălăria și plec într-o lungă călătorie în timp. Mă duc să-l găsesc pe nemernicul care l-a trădat pe Decebal și am să-l omor cu mâinile mele!

01/06/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , | Un comentariu

  „Legenda neagră” şi distorsionarea atentă a istoriei naţiunii, perpetuată de inamicii României pentru a o învinge

 

 

Imagini pentru planuri de distrugere a romaniei photos

 

 

Planuri de distrugere a României promovate de laboratoarele propagandei antiromâneşti.

Istoricul spaniol Alfredo Alvar Ezquerra definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge.

O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.” 

Practic, acesta este programul aplicat cu succes României de Moscova şi Budapesta de câteva secole încoace, în legătură cu care, profesorul Theodor Codreanu prezintă în lucrarea sa, “Basarabia eminesciana”, revelaţii extraordinare despre “nimicirea României”.

  „Legenda neagră”

Ceauşescu l-a sancţionat post-mortem pe Gheorghiu-Dej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist” în anii când Moscova avusese toate mijloacele de a nu tolera nimic în acest sens.

Va continua însă politica de independenţă a lui Gheorghiu-Dej, asociind-o cu câţiva ani de reală deschidere spre adevăr, între 1966-1971, şi-n interior, nu numai spre exterior.

Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968.

În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orientul Mijlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Israelul.

Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului.

Propaganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat problema Transilvaniei, unde nu s-ar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai dramatică.

Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „iredentism”, motivând că liderii români ar extinde  denumirea Basarabia la toată RSS Moldovenească, pe când Basarabia nu e decât porţiunea sudică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produsese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952!

Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812.

La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45-a a înfiinţării Partidului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea directivelor Kominternului de destrămare a României Mari.

Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile oficiale nefiind date publicităţii.

În schimb, Ceauşescu transmite presei  occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât chestiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală.

Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a trupelor Tratatului de la Varşovia, punându-se capăt monopolului sovietic.

Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprijinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a RSSM cu ţara-mamă!).

România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul.

Drept urmare, s-au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, calificând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”.

Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGB-ului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care schimbase axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat.

Bodiul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în Sovetskaia Moldavia:

„Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.”

„Aspiraţii” vechi, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia românească drept „criminală”, invocând, cu indignare,  evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jandarmii români şi trupele de ocupaţie”, mii de revoluţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru.  (1)

Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”.

Ucraina a intrat simultan în cor, demascându-i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de teroare şi de opresiune politică şi economică”.

 Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televiziunea, drept urmare destituindu-l pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminenţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Lebedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, împotriva URSS.

Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, România este atacată chiar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956.

Acum, „mitul independenţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea azil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării.

Obţinând sprijinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „calului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de-acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vladimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva URSS”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a plecat să se stabilească în Anglia, după ce l-a prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei.

Goliţân prezenta independenţa României ca pe înşelătoria secolului, întrucât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţarismul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câteva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală.

  Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie.

De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia Ţaristă şi de la Engels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „legendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial.

Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului Sovietic”, orice făcându-se cu ştiinţa şi încuviinţarea  Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Watts, „incapacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier”.

Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „independenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că România „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia” deopotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi etichetată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967).

Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor cominterniste, fie din exil.

Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, s-a făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului naţional.

Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu chiar şi-n anii lui de nesperată deschidere.

Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale României”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să părăsească linia lui Goliţân.

Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lucrurile nu s-au schimbat, dimpotrivă, redacţia românească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României:

„Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA.

«Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA.

Este demn de amintit că această politică anti-Ceauşescu a fost adoptată într-o perioadă în care regimul promova liberalizarea (pe lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).”

 În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bucureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003).

Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit chiar procuror-şef al capitalei între 1967-1971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”.

Surpriza e că această atitudine a „Europei Libere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Basarabia.

O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma.

În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului.

Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940.

Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut.

Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? s-a mirat Goma.

Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” 

Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră!

Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu.

Relatări, dintr-un interviu mai vechi al lui Şerban Micloveanu  readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei.

Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi Anglia din pricina costurilor.

Nici Congresul american n-ar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul european.

O minoritate hegemonică, estimată la 30%, într-un conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru a-şi impune voinţa politică şi culturală.

Cerea costuri prea mari. Proiectul n-a mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândindu-se la un teritoriu mai mic.

Astfel, ochii  au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici s-ar ascunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, hotărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918.

În actul final apartenenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamentară să se facă mai târziu, României impunându-i-se şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică.

Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic.

România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parlamentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia.

Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin achitarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse.

Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele negocierilor de pace), într-o scrisoare deschisă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea echivalentului „de către creditorii statului rus”, care erau occidentali.

Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”:

„Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.”

Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.

Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: România, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la secţia română a „Europei Libere”!

În schimb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti chiar de la Chişinăul bolşevizat, în perfectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania.

Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se întruniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jivkov era preocupat de metodele cele mai eficiente „care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslovacia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bischof, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler) .

În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summit-ul maghiaro-cehoslovac decât în sprijinul României.

La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprijinul lui Ceauşescu pentru liberalizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismăneanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost ambasador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de securitate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre a-l ajuta pe Dubček, ci pentru a-l „intoxica”.

Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprijinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 15-16 august 1968, încheind tratatul de sprijin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la München.

Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav.  Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în continuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor”.

 Însoţindu-l pe Ceauşescu la aeroport, la despărţire, Dubček i-ar fi spus, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Moscovei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.” 

 De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara n-avea nici o şansă de rezistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe calapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele civile îmbrăcând uniforma militară.

După Cehoslovacia, urmau România şi Iugoslavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spionajul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerciţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului:

„Trupele speciale aeropurtate, staţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…”

 De-a lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare.

Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, inclusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu).

Printre cei care s-au opus rezistenţei armate, ca zadarnică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scrisorii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşovia. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România.

Aceeaşi poziţie a avut-o şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împiedicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprijinului american.” 

Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”.

Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s-a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie:

„Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloff, 1985).

„Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu s-a întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a solicitat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii.

Directorul CIA, Richard Helms, secretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Johnson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii.

Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică .

Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefonic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace România, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocându-l urgent la o întrunire, la ora 21.

Lyndon Johnson însuşi va atenţiona  pe Alexei Kosâghin că nu trebuie sloboziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei.

Campania militară nu s-a produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şi-a pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorităţile de la Bucureşti ar fi protestat în chestiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”

Existau cu vârf şi îndesat. România era înconjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre.

Dar, încet-încet, s-a creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei:

„În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departamentul de Stat al SUA.” 

 Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În schimb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nord-est.

Între timp, în august, Moscova a lansat teoria reconcilierii româno-sovietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupelor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional.

Dreptul de organizare de exerciţii militare în România. Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 29-30 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit schimbat.

Dimpotrivă, Moscova milita pentru adoptarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor”, asumându-şi comanda directă a tuturor armatelor naţionale,ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988.

În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kissinger va constata în legătură cu întrunirea de la Budapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra colegilor comunişti de peste hotare.” 

Şi asta datorită exclusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se predea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”.

Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovieto-cehoslovac, prin care se obliga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969.

Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi permisese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunându-se, ca „argument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev:

„Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau independente de controlul Moscovei să nu mai poată fi refăcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.” 

Petru a-i aţâţa pe bulgari, serviciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu incitarea Ungariei:

„Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria să-şi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră să-l admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Moldovenească (sau RSS Ucraina).” 

România mai era prezentată ca principală piedică în calea păcii mondiale! S-a reuşit blocarea relaţiilor economice cu Statele Unite, vehiculându-se furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile franco-române şi s-a trecut la remobilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu.

Între aceştia, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul Nuculescu-Mizil, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Corneliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a.

Cu unii dintre ei nu s-a reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu-Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre a-şi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozitivă a lui Gheorghiu-Dej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţionalismul proletar”.

S-a discutat chiar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheorghiu-Dej, la Moscova. S-au mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de Gheorghiu-Dej, cele de dinainte de 1963.

Recrutările erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev , acesta întrerupând discuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate.

În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.”

 În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia.” 

Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai DSS (principala oficină românească prosovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care]  nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică.

Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.” 

Într-adevăr, România părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii.

Atunci, numeroşi intelectuali au cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româneşti cu asupra de măsură.

De altfel, Paul Goma va fi de-acum înainte barometrul speranţelor româneşti, dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basarabeanului.

Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul DSS în 1972.

Theodor Codreanu / Ziaristi Online

Basarabia eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 2013

 

NOTĂ :

(1) Cazurile izolate ale unor fapte comise de jandarmi mai zeloşi au devenit componentă a „legendei negre” împotriva României în arsenalul propagandistic al NKVD şi KGB, legendă care slujeşte şi astăzi românofobiei cultivate în Basarabia, după 1989.

Ce  este odios e că o parte dintre intelectualii actuali ai României s-au lăsat contaminaţi de „legenda neagră” propovăduită de KGB.

Doar un singur exemplu: Neagu Djuvara, care a reuşit să-şi creeze o aură de cap luminat al istoriei contemporane.

În realitate, Neagu Djuvara este un bun filosof al istoriei (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Paris, 1975), dar un istoric mediocru şi fantezist, care-şi etalează carenţele de informaţie şi de interpretare şi-n dialogurile cu George Rădulescu (Un secol cu Neagu Djuvara, Cuvânt înainte, de Andrei Pleşu, postfaţă, de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010).

În imaginarul lui Neagu Djuvara, face prozeliţi ideea moscovită că România şi-a bătut joc de Basarabia, tratând-o ca pe un soi de „Siberie” în care erau trimişi cei pedepsiţi, neglijându-se cvasitotal dezvoltarea provinciei după Marea Unire.

România n-ar fi reparat drumurile, ar fi lăsat învăţământul de izbelişte etc.

„Sunt… – replică un riguros cunoscător în materie, Ioan Adam – exact tezele folclorului românofob de ieri şi de azi. E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor.” (Ioan Adam, Afinităţi selective, Editura Biblioteca, Târgovişte, 201, p. 287). Iată contraargumentele lui Ioan Adam:

„Altminteri e de reţinut că în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, deşi majoritatea locuitorilor din «gubernie» erau români. În 1940 fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învăţători. Învăţătorii erau mai bine plătiţi decât cei«din ţară», precedentul fiind creat în timpul primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu.

Tot atunci, populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte basarabeni indicaţi de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori.

Sub români s-au pus  peste Prut bazele învăţământului superior, prin înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi Teologie.

O şcoală de Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă Centrală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu spiritual remarcabil.

La Chişinău s-a realizat, graţie eforturilor lui Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei din cultura noastră. / «Nu reparasem drumurile»?

Altă acuză infamantă, din fericire fără suficient fundament.

După 106 de «oblăduire» rusească, ţarismul lăsase doar 150 km de şosele continue. În doar două decenii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; în plus, s-au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 1940, când «ţarii roşii» «eliberau» iarăşi Basarabia, lungimea şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km.” (pp. 287-288).

La fel şi cu căile ferate, pentru care s-au alocat două miliarde de lei.

 

 

 

 

08/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dezbinarea românilor

Regretatul istoric Florin Constantiniu spunea că societatea românească de azi este caracterizată de dezbinare şi că  relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorităţi, manageri, medici, profesori, preoţi) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultând că viaţa românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată suferinţă şi că, drept urmare, cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi. 

Este celebră zicerea că „atunci când un român se ridică, sar alți cinci să îl prindă de picioare și să îl tragă înapoi”, care ne vorbeşte despre o stare de fapt tragică a românității.

Mulți români  mărturisesc despre această dezbinare a românilor, ea fiind la fel de prezentă și peste hotare. A fost oare, întotdeauna așa?

 Din ce cauze s-a ajuns la acest derapaj?

Nu putem şti răspunsul exact ci doar constatăm efectele. Dacă până ieri doar, insul dorea din tot sufletul, să moara capra vecinului, acum el nu se mai mulţumeşte să-şi dea duhul doar capra, el vrea să dea ortul popii şi vecinul! 

Un popor alienat este un popor mutilat spiritual şi cultural, în aşa fel încât să renunţe la strămoşii săi, la valorile sale naţionale şi să adopte nişte pseudo-valori confecţionate special pentru a-l face slab şi controlabil. Şi din păcate ȋn acest punct am ajuns.

Dureros este că în ultimul veac foarte mulţi români nu au mai respirat aerul tras în piept de poporul lor, nu au mai povestit despre jertfa bunicilor şi străbunicilor lor, ci s-au plâns de caracterul înapoiat şi necivilizat al locuitorilor acestui pământ, nu au mai ascultat pe cei mai buni dintre ei, ci i-au ucis sau alungat din ţară, nu au mai făcut copii, ci case şi cariere, nu au mai citit cărţile esenţiale ale acestui popor, ci au introdus în programele şcolare subcultură, nu au mai vrut ca în şcoală copiii să înveţe istoria fascinantă a acestui neam, ci module sofisticate şi abstracte din care lipsesc modelele proprii, nu au mai ştiut dacă drumul pe care merg este al lor sau al altora.

Şi aşa s-a ajuns ca dimensiunea esenţială a apropierii dintre noi să fie astăzi, mai mult decât oricând, dezbinarea. Scindare, divizare, împărţire de idei, păreri, simţiri, atitudini, fapte. Ceea ce nu a reuşit râşniţa istoriei, reuşeşte fratele de lângă noi, seamănul alături de care trăim.

Dezbinarea face parte dintr-o inginerie socială aplicată ieri de comunişti şi reluată cu zel în zilele noastre. 

Izbucnirile de ură nu ne-au definit şi nu ne definesc ca români. Românii sunt un popor paşnic, care  de-a lungul istoriei a îndurat atâtea năpaste şi atâtea atacuri la fiinţa neamului, doar pentru că au rămas uniţi în credinţă.

În puşcăriile comuniste, când se observa că între deţinuţi, în ciuda torturilor crâncene la care erau supuşi, se crea o adâncă unitate, născută nu numai din suferinţa comună, dar şi – ceea ce era cel mai important – din trăirea duhovnicească intensă , se încerca imediat, cu orice chip, prin intermediul „reeducaţilor”, spargerea acestei unităţi, prin picurarea în suflet a otrăvii neîncrederii, suspiciunii, fricii, urii.

Dar ceea ce se întâmpla în închisorile comuniste s-a extins astăzi în „marea închisoare”, scopul fiind acelaşi: distrugerea comuniunii dintre români şi a capacităţii lor de a coagula în jurul unor valori profunde prin care am dăinuit că neam în istorie şi care scapă tiparelor ideologice reducţioniste şi maniheiste.

Cei care urmăresc să ne redefinească potrivit acestor tipare vor reuşi să ne aducă într-o stare şi mai gravă de amnezie dacă ne vor face să uităm ce ne-a unit de-a lungul istoriei noastre zbuciumate, ce i-a unit pe strămoşii noştri care erau, în covârşitoare majoritate, ţărani, ce i-a legat pe românii asupriţi din Transilvania, care, în ciuda umilinţelor şi prigoanelor sângeroase, au apărat cu dârzenie credinţa strămoașească şi demnitatea neamului nostru (bisericile de lemn sunt un simbol viu al unităţii neamului), ce i-a unit pe martirii închisorilor comuniste şi pe tinerii din decembrie 1989, care şi-au dat viaţa pentru România adevărată: „acea Românie profundă, vie, întemeiată pe credinţa de veacuri a neamului nostru” (Părintele Galeriu)

 

Darul unirii îl au în firea lor evreii, japonezii, grecii, ungurii, armenii, etc. Membrii acestor neamuri ascultă şi se supun unui conducător, se ajută unii pe alţii, suferă unii pentru alţii, se bucură pentru reuşitele celorlalţi, sunt uniţi împotriva duşmanilor.

Nu este cazul la noi, din păcate…

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/15/ziua-de-15-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

15/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: