INCĂLCAREA CANOANELOR APOSTOLICE DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ DUPĂ ANEXAREA BASARABIEI LA IMPERIUL RUS

Foto: Icoana Sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi, protectoarea moldovenilor

Este cunoscut faptul că până în 1812 bisericile ortodoxe din Basarabia se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii.

După ce Basarabia a devenit după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist, limba română a fost înlăturată curând din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică.

Un rol important în aplicarea acestor măsuri l-au avut coloniştii neomogeni etnic, în special de origine slavă, care au fost așezați pe acest teritoriu, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia.

În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei.

Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor române – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni.

După Pacea de la Bucureşti din 1812, acesta a fost numit mitropolit al Bisericii Ortodoxe de pe teritoriul anexat la Rusia și a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39).

Țarul Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.

Situația a rămas neschimbată până în prezent (exceptând perioada 1918-1944 în care bisericile ortodoxe din acest ținut au revenit sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române după unirea Basarabiei cu Țara Mamă- România).

Nu este drept ca Moldova să facă parte din “Sfânta Rusie”scria istoricul Veaceslav Stavila în Jurnalul istoricului de veghe md.

În 1813 Biserica Ortodoxă Rusă şi-a subordonat românii din spaţiul pruto-nistrean încălcând 2 canoane bisericeşti: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (din anul 431).

Aceste canoane  prevăd că eparhiile se întemeiază şi funcţionează pe baza principiului etnic şi garantează neamestecul unei eparhii în treburile altei eparhii.

În 1813, biserica rusă şi-a asumat ortodocşii din spaţiul pruto-nistrean, creştinii moldoveni, care făceau parte din Mitropolia Moldovei. Din această cauză pretenţiile Patriarhiei Rusede a avea jurisdictie peste ortodocşi de alt neam, creştinii moldoveni care au propria Mitropolie (cu centrul la Iaşi) şi Patriarhie (Patriarhia Română), sunt necanonice si nedrepte.

Extinderea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra Basarabiei contravine canoanelor bisericeşti

    

Foto: Patriarhul Kirill I, cu numele laic de Vladimir Mihailovici Gundiaev (n. 20 noiembrie 1946, Leningrad, Uniunea Sovietică) este un episcop ortodox rus, care îndeplinește în prezent funcția de patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, primat al Bisericii Ortodoxe Ruse (de la 1 februarie 2009).

Unul dintre principiile de organizare a Bisericilor Ortodoxe, este cel etnic (canonul 34 Apostolic). Acest principiu oferă oricărei comunităţi dreptul să aparţină de Biserica sa naţională autocefală.

Etnicii ruşi de confesiune ortodoxă din Europa (inclusiv din Republica Moldova şi din Ucraina), precum şi cei din cele două Americi sau din Australia, aparţin de Biserica Ortodoxă Rusă.

Acelaşi situaţie este şi în cazul etnicilor sârbi, bulgari şi greci. În fiecare ţară europeană există comunităţi ortodoxe care aparţin de Bisericile lor naţionale.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei, contrar canoanelor bisericeşti, atunci când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la URSS, fără ca populaţia acestui teritoriu să fie consultată.

Prin Canoane se inteleg legile de drept ale Bisericii sau legile bisericesti scrise.

Cuvantul canon are sens de dreptar si de pedeapsa iar insusirea canoanelor s-a facut prin Sinoadele Ecumenice.

Canoanele apostolice cuprind norme apostolice sau de provenienta apostolica si au  fost alcatuite in grupuri de trei, cinci, pana la 10 sau 15.

Intreaga colectie a lor cuprinde, in Rasarit, 85 de canoane.

In Apus sunt numai 50 deoarece numai atâtea a tradus în limba latina Dionisie Exiguul, pe la inceputul sec. VI.

Canoanele bisericeşti nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale.

Încă din primele veacuri ale creştinismului, bisericile ortodoxe de pretutindeni se organizau în biserici naţionale, după criterii etnice, conform canonului 34 apostolic, care prevede ca episcopii fiecărui neam să aibă Întâistătător (cap spiritual) din neamul lor.

Acest principiu canonic fundamental în conducerea Bisericii Ortodoxe s-a perpetuat de-a lungul istoriei şi este valabil şi astăzi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.

Însăşi titulatura oficială a Bisericii Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte, ca de exemplu: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă.

Or, moldovenii din Republica Moldova sunt români şi vorbesc limba română, chiar dacă un grai mai dulce şi mai arhaic al ei, dar română, şi nu „moldovenească“, iar Patriarhul românilor e la Bucureşti şi toţi românii ortodocşi trebuie să asculte de el, chiar dacă, din punctul de vedere politic, aceasta nu le place unora.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei contrar canoanelor bisericeşti, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la URSS, fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă.

Biserică Rusă a profitat de această ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia sa asupra noului teritoriu anexat.
În cazul Basarabiei, nici un arhiepiscop nu a fost ales din rândul autohtonilor, conform regulilor bisericeşti din spaţiul ortodox, majoritatea conducătorilor ai Bisericii din Basarabia, numiţi de Sf. Sinod al Bisericii Ruse în această funcţie, erau necunoscători ai limbii române şi străini de tradiţiile culturale autohtone. 

Astfel, au fost încălcate: canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, care obligă ca „niciun episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi“;

şi canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Catargina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii“.

Biserica Ortodoxă Rusă este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din Republica Moldova.

De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte.

Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale!

Aşadar, o jurisdicţie canonică instalată ca urmare a unor cuceriri politice a fost şi este nulă de drept, scrie Romeo Cemîrtan, doctor în Teologie Ortodoxă

Problema vechii Mitropolii a Basarabiei a fost readusa in actualitate dupa destramarea Uniunii Sovietice si proclamarea independentei Republicii Moldova, dar intr-un nou context, diferit de cel din 1918, in care romanii basarabeni, doritori, in chip firesc, de restabilire a unor legaturi mai stranse cu Biserica-Mama, Patriarhia Română, s-au văzut aspru prigoniți de forurile de conducere ale Republicii Moldova si ale Mitropoliei Chișinăului, dependenta de Patriarhia Moscovei, si de organele de stat ale Republicii Moldova.

 În ce privește titulatura nouă pe care o are Biserica ortodoxă din R.Moldova aflată sub jurisdicția Rusiei, ea vine din anii 1990 și e făcută după calapodul rusesc. Biserica ortodoxă rusă nu e a Rusiei, dar e a întregii Rusii. Termenul acesta a fost extins și asupra Bisericii din Republica Moldova.

Cum în anii 1990 apăruseră ideologii de refacere a Moldovei mari și cum din punct de vedere politic ideea nu a putut fi exprimată foarte bine, aceasta a fost plasată pe teren bisericesc.

Așa s-a ajuns la adăugarea titulaturii ”și a Întregii Moldove”, ceea ce presupune niște pretenții de jurisdicție asupra unui teritoriu pe care Republica Moldova nu îl deține.

La 15 martie 1992, la reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Surori desfășurată la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Prea Fericitul Patriarh Teoctist și Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Alexei al II- lea, au discutat problema reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Pe 9 aprilie, comunicatul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău şi a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”.

Episcopul Petru de Bălți, pentru vina de a nutri legitime nazuințe de revenire a credincioșilor români basarabeni în rândurile Bisericii Ortodoxe Române , a fost indepărtat prin violență din reședinta sa din orasul Bălți.

La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhiala a unui numar impresionant de credinciosi si preoti ortodocși din Republica Moldova a hotarat sa reactiveze Mitropolia Basarabiei si sa trimita la București o delegatie pentru a adresa Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane rugamintea de a fi primita sub jurisdicția canonica a Patriarhiei Române.

Curand, la 19 decembrie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luand act cu binecuvantare de reactivarea Mitropoliei Basarabiei, prin Act Patriarhal si Sinodal, a recunoscut aceasta mitropolie ca autonoma si de stil vechi, cu reședința la Chișinău,facand parte integranta din trupul Bisericii Ortodoxe Romane.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a facut cunoscut acest act prin scrisori adresate: patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, presedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, primului-ministru Andrei Sangheli, precum si intaistatatorilor bisericilor ortodoxe surori.

Inalt Prea Sfintitul Petru Paduraru (foto) a devenit mai intâi locțiitor si apoi, in 1995, titular Arhiepiscop al Chisinaului, Mitropolit al Basarabiei si Exarh al Plaiurilor.

Incepand cu 2 aprilie 1992, a urmat un intens schimb de scrisori intre Prea Fericitul Parinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, si Sanctitatea sa Alexei al II-lea al Rusiei. Patriarhul Moscovei a reactionat destul de dur, acuzand Patriarhia Romana de „ingerinta anticanonica in problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”.

De asemenea, a fost exprimat un „protest energic” si s-a facut apel la „corectarea cat mai curand posibil a nedreptatilor existente” pentru „binele unitatii ortodoxe si mantuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova”, patriarhul moscovit mentionand ca motivele nationaliste si de alta natura nu trebuie sa intervina in domeniul bisericesc, intrucat acest lucru duce inevitabil la consecinte negative pentru Biserica.

Punctul de vedere al Patriarhiei Romane reiterat, in numeroase documente si imprejurari, in chip documentat si aprofundat, cu intelepciune si fermitate de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, este acela de evidentiere a faptului ca B.O.R. nu a consimtit niciodata si nu a recunoscut extinderea jurisdictiei Bisericii ruse, pe urma ocupatiei rusesti sau sovietice, peste teritoriul sau canonic traditional si, pe cale de consecinta, nici desfiintarea Mitropoliei Basarabiei.

Euro pentru daune morale

Temeiurile acestei ferme pozitii principiale au fost, sunt si vor ramane aceleasi, decurgand din legiuirile fundamentale ale ortodoxiei mai sus invocate: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), ce confera deplina legitimitate organizarii sinodale a bisericilor in cadrul fiecarui neam si, implicit, randuirea dependentelor canonice in acest cadru.

In acelasi sens converg si canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina precum si canonul 2 al Sinodului 2 Ecumenic (381), care opresc pe episcopul unei anumite eparhii sa-si intinda puterea asupra altei eparhii.

Obiectiile formulate de Patriarhia Moscovei apar ca nefondate intrucat, prin binecuvantarea acordata reactivarii Mitropoliei Basarabiei, Sfantul Sinod al B.O.R. „nu a facut decat sa restabileasca adevarul istoric si dreptatea canonica ce fusesera incalcate de atatea ori prin extinderea necanonica a jurisdictiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei parti a Mitropoliei Moldovei”.

De fapt, daca s-ar respecta canoanele bisericesti mentionate, Mitropolia Chisinaului, prin dependenta ei canonica de Patriarhia Moscovei, ar trebui, in chip firesc, sa cuprinda numai pe locuitorii de origine rusa din Republica Moldova.

Din pacate, situatia ingrata, mergand pana la violente fizice, in care se afla Mitropolia Basarabiei din cadrul Patriarhiei Romane, cu slujitorii si credinciosii ei, s-a concretizat in modul cel mai pregnant prin nerecunoasterea sa de catre organele de stat ale Republicii Moldova, care au raspuns in repetate randuri negativ solicitarilor formulate in chip legitim in acest sens, incepand de la 8 octombrie 1992 si pana la 10 ianuarie 2000.

In acelasi timp si in baza acelorasi prevederi, ale Constitutiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (art. 31 – privind libertatea de constiinta) si ale Legii nr. 979/24 martie 1992 (privind cultele), care ar fi trebuit sa determine si recunoasterea Mitropoliei Basarabiei, au fost recunoscute de catre guvernul Republicii Moldova, in afara Mitropoliei Ortodoxe a Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei (28 august 1995) si alte culte, precum „Biserica Adventista de Ziua a Saptea” (22 iulie 1993), „Federatia Comunitatilor Evreiesti (Religioase)” (9 iunie 1994) s.a.

Mitropolia Basarabiei a beneficiat de hotărâri favorabile privind recunoasterea sa din partea: Judecatoriei Sectorului Buiucani din Chisinau (12 septembrie 1995), a Tribunalului Municipiului Chisinau (21 mai 1997) si a Curtii de Apel Chisinau (19 august 1997), aceasta din urma fiind anulata, la 9 decembrie 1997, de catre Curtea Suprema de Justitie, in vreme ce Federatia Internationala pentru Drepturile Omului de la Helsinki, in raportul sau pe anul 1997, a criticat refuzul guvernului Republicii Moldova de a recunoaste Mitropolia Basarabiei.

In aceasta situatie, la 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei si 12 cetateni ai statului Moldova, in frunte cu I.P.S. Mitropolit Petru Paduraru, s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care, dupa admiterea cererii (7 iunie 2001) si in urma analizei dosarului cauzei si a tuturor depozitiilor in aceasta speta (2 octombrie 2001), constatand violarea unor articole de baza din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art. 9, art.14 combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 si art. 11), a deliberat, formuland, la 13 decembrie 2001, un verdict favorabil recunoasterii Mitropoliei Basarabiei si obligand Republica Moldova sa plateasca Mitropoliei Basarabiei 20 000 de euro pentru daune morale si 7.025 euro pentru cheltuieli de judecata.

In consecință, în urma deciziei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg recunoașterea Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile de stat ale Republicii Moldova apare, in momentul de față, o data in plus, ca un drept legitim atat din perspectiva dreptului canonic bisericesc, cat si prin prisma dreptului international actual”.

Lupta pentru recunoașterea drepturilor ortodocșilor aflați în ascultarea Bisericii Ortodoxe Române din R.Moldova nu a încetat…

Pe 26 septembrie 2001 este emisă Hotărârea nr. 1008 a guvernului R. Moldova prin care aproba modificarea din Statutul Mitropoliei Chișinăului și Moldovei prin care aceasta era declarată succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944.

Pe 30 iulie 2002 : Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor din R. Moldova a recunoscut personalitatea juridică a Mitropoliei Basarabiei, prin Certificatul nr. 1651.

La data de 7 mai 2004: Mitropolia Basarabiei a depus plângere la CEDO împotriva R. Moldova pentru a fi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944, statut ce ar permite recuperarea proprietăților și bunurilor confiscate sau naționalizate de regimul sovietic.

20 august 2008: O nouă scrisoare a ÎPS Petru este adresată Secretariatul General al CE, Comitetul de Miniștri al CE și raportorii APCE pentru RM, fiind reclamate blocarea procesului de înregistrare a comunităţilor Mitropoliei Basarabiei și refuzul Guvernului de a restitui Arhivele Mitropoliei Basarabiei confiscate de regimul sovietic, fapt care producea „dificultăți în procesul de revendicare în instanţele judecătoreşti a bunurilor bisericeşti confiscate de statul sovietic şi gestionate în prezent de Guvernul Republicii Moldova”.

Bibliografie (Surse):

http://romanism.ro/patriarhul-moscovei-ataca-dur-biserica-ortodoxa-romana.

Moldova-divizare-si-la-nivelul-bisericii/https://sinopsis .ro.

Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă al BOR, București, 1993, p. 5-10 (Date cronologice)

Nicolae Fuștei / Institutul de Istorie al Academiei de Științe din Republica Moldova, Istoria înființării Mitropoliei Chișinăului și a Moldovei (actualmente Biserica Ortodoxă din Republica Moldova), „Biserica Ortodoxă din Moldova. Mitropolia Chișinăului și Moldovei”/http://mitropolia.md/istoric-bom/

prof. Gheorghe Badea, Scurt istoric, „Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor” / http://mitropoliabasarabiei.md/scurt-istoric-de-profesorul-gheorghe-badea-ia%C8%99i

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/26/dezvaluiri-biserica-ortodoxa-dupa-ocuparea-basarabiei-de-sovietici-video/

Publicitate

DEZVALUIRI. BISERICA ORTODOXĂ DUPĂ OCUPAREA BASARABIEI DE SOVIETICI. VIDEO

 

 

 

STUDIU  DOCUMENTAR

Relaţiile stat-Biserică şi stat-secte religioase au constituit, de multe ori, subiecte de ample dezbateri între istorici.

Nu de puţine ori acest tip de raporturi, deosebit prin caracterul său, a născut patimi şi, astfel, s-a scris o altfel de istorie.

Însă o restituire cât mai aproape de adevărul istoric se poate realiza numai în baza studiului documentelor şi prin analizarea atentă a tuturor faptelor, care au determinat situaţia istorică a chestiunii.

Biserica Ortodoxă Română – majoritară, cum bine se ştie, a fost întotdeauna alături de poporul său păstorit.

Drept urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939, Basarabia şi Bucovina de Nord, cu Ţinutul Herţa, au fost invadate şi anexate la Uniunea Sovietică.

În iunie 1940, Mitropolia Basarabiei este desfiinţată şi întreg teritoriul ei ajunge sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

În perioada anilor 1941-1944, pământul Basarabiei revine la sânul său.Patriarhia Română are din nou jurisdicţia canonică asupra acestei provincii româneşti.

Mitropolia Basarabiei este reactivată. Cu regret, în vara anului 1944 armatele sovietice anexează din nou Basarabia, iar Mitropolia îşi încetează activitatea…[1]Deşi propaganda sovietică a depus eforturi considerabile pentru a justifica ideea aberantă despre „eliberarea de sub jugul românilor”, basarabenii aveau să se convingă foarte curând că viaţa lor a fost transformată într-un nesfârşit calvar.[2]

Teritoriul dintre Prut şi Nistru, în primii ani de după război, fusese transformat într-o zonă de experiment bolşevic în care exterminarea populaţiei băştinaşe era alternată cu transpunerea în viaţă a celor mai odioase modele de „constituire” a socialismului.

Anul 1944 a adus cu sine, în urma invaziei sovietice, nu numai colosale distrugeri, pierderi materiale şi umane, ci şi un mod de viaţă necunoscut şi străin românilor basarabeni.

Concomitent cu apariţia în teritoriu a organelor de partid şi sovietice este pus în mişcare un imens aparat represiv.

Specialişti de mare clasă ai NKVD-ului veneau să dirijeze „opera de constituire a socialismului şi de nimicire a duşmanilor poporului”.[3]Într-o scrisoare expediată la 15 septembrie 1944 lui Gh. Malencov, secretar al CC al PC(b)M, se relata despre samavolniciile comise de lucrătorii grupelor operative ale comisariatelor populare şi instituţiilor republicane, printre care se evidenţiau, în primul rând, cele ale lucrătorilor organelor şi unităţilor NKVD-ului, care afişau pe multe case, inclusiv pe clădirea sinagogii, localurile comunităţilor baptiste, tăbliţe cu inscripţia „Ocupat de NKVD” şi „Rezervat NKVD”, ocupând astfel cartiere şi chiar străzi întregi.

„Prin acţiunile lor – menţiona Salogor – unii lucrători ai NKVD-ului au destabilizat activitatea normală a sovietului orăşenesc Chişinău în vederea evidenţierii şi distribuirii organizate a spaţiului locativ, au subminat autoritatea organelor NKVD-ului, creând condiţii favorabile pentru o agitaţie duşmănoasă”.[4]Încă în condiţii dure de război, când populaţia URSS căuta un suport moral al credinţei, Stalin a îngăduit redeschiderea unor biserici şi, în 1943, pentru a convinge SUA şi Marea Britanie de „liberalismul” său, a instalat un nou patriarh în persoana mitropolitului Serghie.

Raporturile dintre statul sovietic şi Patriarhia rusă reînfiinţată sunt excelent definite în următorul epizod: la 4 septembrie 1943, Stalin l-a primit pe viitorul patriarh Serghie, pe Alexie, mitropolitul Leningradului şi al Novgorodului, şi pe Nicolai, exarhul Ucrainei şi mitropolitul Kievului.

Stalin le-a comunicat hotărârile sale privind reorganizarea Bisericii Ortodoxe în URSS (el le-a cerut ierarhilor „să facă dovadă de ritmuri bolşevice” în convocarea sinodului: în loc de o lună, cât spusese Serghie că e necesar, sinodul a fost pregătit în opt zile!) Stalin le-a comunicat că Gheorghii G. Karpov urma să devină preşedintele nou înfiinţatului Comitet de stat pentru problemele bisericeşti. Karpov era colonel de securitate, care din 1941, activa în Direcţia III a NKVD, responsabilă, printre altele de „lupta împotriva contrarevoluţiei bisericească-sectantă”.

Potrivit unei versiuni, mitropolitul Serghie l-a întrebat pe Stalin:„Nu-i acelaş Karpov care ne-a prigonit?”, „Acelaşi – a răspuns dictatorul. Partidul i-a ordonat să vă prigonească şi el a executat ordinul partidului. Acum, noi îi ordonăm să fie îngerul păzitor al dumneavoastră. Îl cunosc pe Carpov, el este un activist conştiincios”.

Stalin a exprimat atunci foarte exact caracterul relaţiilor dintre statul comunist (ateu) şi Biserică: în funcţie de interesele celui dintâi, Biserica avea să fie prigonită sau acceptată, ori chiar propulsată într-un şir de manifestări politice, pentru a servi imaginea regimului.

Intrarea în sfera de hegemonie sovietică, Basarabiei i s-a impus modelul sovietic de socialism, inclusiv raporturile dintre stat şi Biserică, astfel cum ele existau în URSS.[5]După ce Basarabia a fost eliberată de fascism în 1944, URSS începe să instaureze şi aici sistemul său politic, economic, cultural şi religios, mai exact spus, ateist.

Biserica creştin-ortodoxă începe să fie persecutată. Slujitorii ei în număr masiv sunt agresaţi, deportaţi sau chiar omorâţi. Sfintele locaşuri sunt închise, transformate în depozite sau aruncate în aer.

Omul cu cruciuliţă la gât şi cu icoană în casă începe să fie batjocorit, tratat ca un duşman al poporului.[6]

În primăvara şi vara anului 1944 Biserica a revenit la statutul ei impus (de sovietici – Al.M.) în 1940. Schimbări esenţiale a cunoscut şi Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească, care a fost subordonată Patriarhiei Ruse.

Prin conţinut şi prin formă, Biserica ortodoxă era incompatibilă cu regimul comunist, al cărui scop consta în lichidarea bisericii din viaţa „sovietică luminoasă”.

Conform ideologiei comuniste cu privire la religie, a fost instituit un mecanism ce dirija activitatea antireligioasă.

Instituţiile care luptau cu elementele antisovietice din rândurile clerului şi ale credincioşilor din RSSM se numeau: Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse subordonat Consiliului de Miniştri al URSS şi cel al RSSM, organele securităţii de stat şi alte structuri.[7]Organul intermediar dintre instituţiile republicane şi unionale era Împuternicitul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldovenească, care şi-a început activitatea în iulie 1945.7 

Scopul acestei structuri era de a furniza informaţii operative Guvernului URSS despre situaţia Bisericii Ortodoxe, întocmirea buletinelor informative ş.a.

Soarta Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească i-a fost încredinţată lui Piotr Romanschii[8] (ucrainean, studii superioare, membru al partidului bolşevic din 1930, trimis încă din 1932 de CC al PC(b) al Ucrainei în scopuri propagandistice în RASSM – Al.M.).

Împuternicitul moscovit la Chişinău, episcopul, iar mai târziu Arhiepiscopul Chişinăului şi al Moldovei şi lui Gh. Karpov, preşedintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, care era şi şef de departament la Comitetul Securităţii de Stat.[9]

Mai popular spus, soarta Bisericii era în mâinile a doi bolşevici, care, prin concepţia lor, erau ateişti.

Singura diferenţă dintre cei doi consta în faptul că unul era lucrător de partid, iar celălalt – securist. Adică unul mai credincios decât altul.O situaţie similară s-a constituit şi în atitudinea şi măsurile întreprinse de autorităţile sovietice faţă de minorităţile religioase.

După 1944, când teritoriul basarabean trece sub jurisdicţia URSS, autorităţile au cerut cultelor religioase să îndeplinească mai multe condiţii. Astfel, ei au interzis predicarea în afara caselor de rugăciuni, iar predicatorii trebuiau să dispună de autorizaţii.

Conţinutul predicilor era verificat de către organele securităţii de stat. Stalin avea o atitudine deosebită de suspiciune şi duşmănie faţă de cultele ce îşi aveau centrul în afara hotarelor URSS.

În 1946, la indicaţia personală a lui Stalin a fost lichidată Biserica Unitară Ucraineană (greco-catolică), subordonată Vaticanului.[10]Urmărind acelaşi scop, de a ţine în vizor viaţa religioasă, în URSS a fost instituit Consiliul pentru culte, pe lângă Guvernul URSS.

De competenţa acestui consiliu era înregistrarea asociaţiilor religioase sau scoaterea acestora în afara legii, înfiinţarea sau desfiinţarea locaşurilor de cult, eliberarea autorizaţiilor pentru predicatori. În practică, acest consiliu avea puţine tangenţe cu guvernul, activitatea lui fiind dirijată, de fapt, de CC al PCUS şi KGB.

În republicile unionale activau „împuterniciţii” Consiliului pentru culte, mulţi dintre ei fiind ofiţeri în rezervă ai KGB.

Preşedinte al Consiliului pentru culte al guvernului URSS este numit I.V. Poleanschii, iar împuternicit pentru culte din partea Consiliului de miniştri al URSS pentru RSS Moldovenească este numit S. Deseatnicov.

Pentru a înţelege importanţa pe care o atribuiau autorităţile sovietice acestor funcţii este necesar să cunoaştem Decizia Sovietului Comisarilor Norodnici a RSSM nr.513 din 4 iunie 1945 despre salariul funcţionarilor de stat, în categoria cărora erau incluse şi funcţiile celor doi împuterniciţi[11] (P. Romenschii şi S. Deseatnicov – Al.M.).

Salariul lunar al acestora alcătuia 1.600 ruble, care prezenta o adevărată avere, fiind cu 400 de ruble mai mic decât salariul Preşedintelui guvernului (Sovnarcomului – A.M.) al RSSM .[12]În acest fel, Biserica şi sectele au fost supuse unui control riguros de stat.[13] În toate subdiviziunile Bisericii au fost infiltraţi agenţi secreţi, pentru a submina din interior această instituţie.

Ei ocupă posturi de conducere în ierarhia bisericească. S-a întocmit un mecanism bine pus la punct în scopul de a ţine Biserica într-o stare de alertă, de tensiune.

Mecanismul respectiv includea următoarele metode: închiderea bisericilor şi transmiterea averii acestora organelor sovietice, majorarea impozitelor ş.a.

Autorităţile sovietice au creat, în acest scop, o reţea întreagă de propagandă antireligioasă. Din aceasta făceau parte presa scrisă, radioul, cinematograful (lecţii tematice – Al.M. ), procese judiciare publice.[14]Toţi aceşti „funcţionari” au fost invadaţi de un număr considerabil de instrucţiuni secrete (la care era categoric interzis de a face trimitere – Al.M.) şi decizii ale superiorilor de la Moscova.

Dispunând de toate pârghiile ideologice, politice şi economice, autorităţile sovietice au reuşit să infiltreze, în RSSM, percepţia că credinţa este o ruşine.Toţi angajaţii instituţiilor de stat, precum şi rudele acestora, erau verificaţi de partid şi de securitate.

Drept exemplu, pot servi două scrisori oficiale (secrete – Al.M.), expediate de CC al PC(b)M, KGB-ului RSSM „La CC al PC(b) al Moldovei au ajuns semnale despre faptul, că directorul Şcolii Medii Muzicale din Chişinău, Lujanschii Fiodor Vasilievici este fiul unui popă (preot – Al.M.) – mare moşier şi că a rămas pe teritoriul ocupat, activ a colaborat cu nemţii, fapt care a fost ascuns în datele de anchetă (fişa personală – Al.M.).Rog să verificaţi şi rezultatele controlului să la comunicaţi CC al PC(b)al Moldovei.[15]Din a doua scrisoare aflăm că „în comunicatul DVS adresat secretarului CC al PC(b) al Moldovei, Brejnev cu nr.5-5, 13877 se comunică că secretarul II al Comitetului raional Lipcani, t. Peganov Ivan Mihailovici în 1946 s-a cununat în biserica de rit vechi (a lipovenilor – Al.M.) din Tiraspol cu Nichitina Olga Nicolaevna.Tov. Peganov, într-un raport către CC al PC(b)M, aduce la cunoştinţă că numele de familie al soţiei sale nu este Nichitina O.N., ci Nichişina Irina Cuprianovna.

Secţia organe de partid, sindicate şi comsomoliste a CC a PC(b) al Moldovei, roagă repetat verificarea faptelor respective şi comunicate la CC al PC(b)al Moldovei”. [16]Elementele antisovietice erau căutate peste tot, în buletinul informativ al Comitetului Securităţii de Stat al RSSM pentru perioada 1944-1946 (mai) privind lupta cu elementele antisovietice din rândurile credincioşilor ortodocşi şi ale sectanţilor, ministrul Mordoveţ menţionează şefilor superiori:

„În timpul războiului, pe teritoriul RSSM activau 888 de biserici, iar în anul 1946 – 582 de biserici din cele 950 existente”[17]Diferenţa se explică prin faptul că multe edificii de cult au rămas fără stăpân, deoarece unii s-au refugiat în România, fugind, astfel, de bolşevism, alţii erau deja ţinuţi în închisori la ordinele noilor autorităţi.

Clerul şi o parte din credincioşi erau învinuiţi, neîntemeiat, de către autorităţile sovietice de colaborare cu fasciştii în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, de  propagandă antisovietică şi naţionalistă.[18] 

Astfel, în anul 1946 au fost întocmite 17 dosare pentru 48 de persoane, iar sub anchetă finală se aflau încă 137 de persoane – preoţi şi credincioşi[19] – cu toate că în 1944 aceleaşi organe de securitate informau centrul că pe teritoriul republicii nu sunt depistate elemente antisovietice în rândurile clerului, iar atitudinea lor faţă de puterea sovietică era loială.[20]

 Dar se vede că erau şi excepţii destul de multe.

Într-o scrisoare adresată secretarului CC al PC(b) din RSSM, N.G. Coval, împuternicitul Sovietului pentru chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse al Consiliului de Miniştri al URSS pentru RSS Moldovenească, P. Romenschi raporta:

„În satul Drăsliceni, raionul Vadul-lui-Vodă, dascălul Burcovschi face agitaţie antisovietică, răspândind printre populaţie diferite anecdote cu conţinut antisovietic. El este îndreptat foarte duşmănos faţă de ruşi. Spune că ei (adică ruşii) sunt nişte proşti şi în fel şi chip ponegreşte poporul rus”.[21]Contrar decretului privind separarea religiei de stat, statul se implica tot mai intens în activitatea Bisericii, propulsând în funcţiile de conducere ale acesteia persoane de încredere ale Partidului comunist.

Însuşi ierarhul Bisericii Ortodoxe din RSSM, Ieronim, rus de origine, era o creatură a regimului comunist şi se afla în strânsă colaborare cu organele de stat comuniste.

Astfel, la 1 noiembrie 1945, episcopul Chişinăului şi al Moldovei adresează o scrisoare de felicitare conducătorului Statului Sovietic, Iosif Stalin, cu ocazia aniversării a 28-a a revoluţiei socialiste din octombrie şi face o donaţie de 200 mii ruble pentru familiile eroilor Armatei Roşii – un mod slugarnic de a-şi demonstra devotamentul faţă de conducerea Statului Sovietic.[22]Prigonirea bisericilor de către comunişti a început în 1940, o dată cu intrarea lor în Basarabia, când sute de preoţi au fost deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors niciodată.

Din lipsă de preoţi, în anii 1941-1944, multe biserici au fost închise sau chiar dacă erau deschise aveau numai cantori.

Unele feţe oficiau slujbe în mai multe locaşuri sfinte. Preoţii care n-au fost deportaţi în 1940 şi nu s-au refugiat în România au fost deportaţi în Siberia după 1945.

Astfel, închiderea bisericilor a avut loc fără a fi nevoie de ordine speciale. Totuşi, în unele sate au rămas preoţi bătrâni care nu mai oficiau slujbe de ani de zile, respectiv, nu erau în vizorul NKVD-ului.

Aceştia, de multe ori, pe timp de noapte, în frig şi noroi, prestau diferite servicii religioase: împărtăşanii, botezuri, cununii, înmormântări. De asemenea, bătrânii preoţi îi învăţau pe unii tineri taina preoţiei, aceştia din urmă fiind hirotoniţi pe ascuns.

Aceste activităţi, fiind interzise, erau foarte periculoase.Intensitatea cu care ruşii au rusificat Biserica, precum şi prigonirea locaşurilor sfinte de către comunişti a avut un singur scop: de a distruge cultura şi limba ţărilor ocupate de sovietici.[23]În acelaşi context se înscrie şi fragmentul dintr-o scrisoare secretă semnată de  P. Romenschi, împuternicitul Sovietului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a Guvernului URSS pentru RSS Moldovenească adresată secretarului CC al PCM, Z.T. Serdiuc de la 25 martie 1954:

„Vă comunicăm D-voastră faptele de mai jos, care merită atenţie.La 23 martie 1954, episcopul Nectarii a transmis mie scrisoarea, care a primit-o prin poştă din Străşeni, semnată de un oarecare profesor Crăciun şi inginerul Verdeş, care chipurile de la numele a toată populaţia moldovenească cer şi insistă de la episcop slujba religioasă în bisericile din Moldova să fie numai în limba moldovenească şi să înlăture din întrebuinţarea bisericească a limbii ruse, ca o limbă străină şi neînţeleasă de credincioşii moldoveni…”[24]Apoi urmează unele explicaţii bolşevice cum că serviciul divin este oficiat în ambele limbi, rusă şi română, sau cum îi ziceau sovieticii – moldovenească; că în multe biserici preoţii sunt moldoveni şi că „din toate acestea ieşim la concluzia că scrisoarea, trimisă episcopului de un oarecare profesor Crăciun şi inginerul Verdeş, după esenţa ei este un atac duşmănos şi naţionalist din partea reacţionară a bisericanilor şi ale elementelor burghezo – naţionaliste, care încearcă pe teren religios să semene duşmănie naţionalistă între popoarele frăţeşti rus şi moldovenesc, să folosească biserica ca arenă a acţiunilor lor antisovietice.

Respectiva scrisoare, eu am trimis-o Ministerului Afacerilor Interne a RSSM pentru a stabili autorii şi a lua măsurile cuvenite”.[25]

O poziţie îndrăzneaţă pentru respectiva perioadă poate servi scrisoarea lui Gheorghe Smochină din localitatea Lipnic, raionul Ocniţa, care fiind responsabil de activitatea bisericii scrie o cerere deputatului Sovietului Suprem al URSS în care solicită înlocuirea preotului bisericii din sat, parohul Mastiţchi, care nu cunoaşte româna şi batjocoreşte enoriaşii.[26]E binecunoscut faptul, că o bună parte din feţele bisericeşti se bucurau, în localităţile unde păstoreau, de o binemeritată autoritate. Evident că existau şi unele excepţii, dar ele erau minore.

Reprezentanţii autorităţilor sovietice, ştiind acest lucru, nu ratau nici o şansă de a valorifica autoritatea preoţilor în interesele sale.

De exemplu, „fostul preşedinte al Executivului raional Floreşti, tov. Ianov, i-a cerut sprijinul preotului pentru a-l ajuta să îmbunătăţească colectările de pâine pentru stat.[27] Secretarul II al Comitetului raional Ocniţa, tov. Naconecnâi, l-a chemat la raicom pe preot, cerându-i să-i convingă pe ţărani să dea pâinea de bună voie statului. Preotul a îndeplinit misiunea solicitată şi a venit la raicom după un certificat. Fapte similare au avut loc şi în alte raioane.[28]

La 3 decembrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat Hotărârea nr.2584 cu privire la impozitarea slujitorilor cultelor religioase.

Potrivit acestei decizii, ministerul de Finanţe era obligat să stabilească o legătură strânsă cu împuternicitul consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe ruse în RSSM în scopul luării la evidenţă a slujitorilor cultelor şi supunerea lor impozitării.[29]

Documentul în cauză a stârnit cel puţin o nedumerire în rândurile păstorilor sufletelor omeneşti şi a păstoriţilor.

Un număr mare de biserici şi mănăstiri au renunţat la proprietăţile lor de pământ din cauza impozitelor prea mari, care depăşeau veniturile.[30]

Începuse un proces de lichidare a instituţiilor spirituale moldoveneşti.

Printre acestea, se numără şi mănăstirea de bărbaţi din Ţâpova, care s-a „autolichidat” pe motiv că avea „un potenţial economic slab” şi din cauza „atitudinii nepăsătoare” a călugărilor faţă de gospodăria monastică.

Prin dispoziţia Consiliului de Miniştri a RSSM, a fost creată o comisie care trebuia să transmită clădirea şi pământurile mănăstirii din Ţâpova Ministerului Învăţământului, care, la rândul său, urma să dea aceste pământuri unei case de copii.

Temeiul oficial era „autolichidarea acestei mănăstiri în legătură cu contopirea acesteia cu mănăstirea de bărbaţi din Curchi”.[31]În anul 1947, situaţia s-a dramatizat din toate punctele de vedere.

În afară de ruinele războiului, ocupaţia sovietică, seceta şi foametea organizată de autorităţile noii puteri au dat naştere monstruosului fenomen de canibalism.[32] 

În aceste condiţii, era imposibilă achitarea impozitelor exagerate de către multe biserici, mănăstiri şi case de rugăciuni.

Revoltaţi de impozitele îngrozitoare şi cu o mică speranţă că reprezentanţii puterii sovietice vor face careva concesii, clerul depunea plângeri la toate instanţele statale referitoare la impozitele prea mari, la fărădelegile funcţionarilor financiari şi de stat.

Propunem mai jos câteva exemple, extrase din câteva dări de seamă despre activitatea împuternicitului:

O plângere a parvenit de la comunitatea religioasă evreiască din or. Chişinău despre furturile şi distrugerea gardului cimitirului evreiesc de către unitatea militară dislocată în apropiere.

Sovietul executivului orăşenesc a luat măsurile cuvenite pentru curmarea acţiunilor ilegale în cimitirul evreiesc şi a batjocoririi sentimentelor religioase a credincioşilor-membri ai acestei comunităţi.[33]

„9. Am primit plângere de la mănăstirea Hâncu despre supunerea acestei mănăstiri la un impozit incorect din partea secţiei financiare a Executivului Străşeni pentru construcţii şi impozitul funciar, care ulterior a fost anulată.

10.  De la mănăstirea Serbuşca s-au adresat cu o plângere despre confiscarea nelegitimă de colhozul din s. Nicolaevca a imaşurilor mănăstirii.

12.  De la preotul Iaţco din s. Măşcăuţi, raionul şi judeţul Orhei, că secţia raională de asigurare de stat l-a impus să-şi asigure viaţa, dar şi averea bisericii.[34] 

Preşedintele colhozului „Puşchin” din s. Cuizovca, raionul Chiperceni, tov. Loghinov, membru al PC(b), fiind în stare de ebrietate, a spart geamul bisericii, a intrat în altar, unde a aruncat toate rechizitele bisericeşti, după care a spart alt geam şi a ieşit prin el afară.

Preşedintele sovietului sătesc Sângera, raionul Chişinău, R. Marc, în timpul alegerilor în Sovietul Suprem al RSSM, a extras, temporar, din biserica localităţii covoarele, pentru a le aşterne în secţia electorală. Marc i-a lăsat preotului următorul bileţel: „Părinte, Selsovetul Sângerei roagă pe Dvs.

Să eliberaţi prin tovarăşul Gobjelean prin recipisă şase covoare pentru amenajarea aghitpunctului. 10.01.1951    semnat .”[35]La sfârşitul anului 1946 preşedintele sovietului orăşenesc Chişinău tov. Smirnov prin hotărârea sa fără aprobarea Consiliului de Miniştri a RSSM şi Consiliului privind cultele religioase a transmis clădirea fostei case de rugăciuni (sinagoga) de credinţă mozaică în dispoziţia Direcţiei Căi Ferate pentru a fi reamenajată în baie.[36]Este  semnificativ şi apelul protoiereului din judeţul Bălţi V. Cormiş, către episcopul Chişinăului şi al Moldovei, Benedict, care cere stabilirea impozitului după venitul anului curent şi nu în baza celor anterioare.37În planurile autorităţilor sovietice nu intra micşorarea impozitelor.

Din contra, în 1947, an în care pe de o parte, erau expediate din republică produsele alimentare, iar pe de altă parte, erau aduse ajutoare alimentare, Romenschi, împuternicitul moscovit pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse în RSSM, condiţiona repartizarea ajutoarelor către populaţie de achitarea impozitelor faţă de stat, în timp ce populaţia murea de foame.38Metodele de luptă cu credinţa şi credincioşii ale guvernanţilor sovietici erau variate, dar în toate cazurile se ţinea cont şi de interesul financiar.

Într-o scrisoare secretă din 14 iunie 1947 adresată preşedintelui Consiliului privind cultele religioase a Consiliului de Miniştri a URSS, împuternicitul pentru RSSM Deseatnicov comunica:

„Referitor la scrisoarea Dvs. Nr.222 din 7.03.1947 despre faptul că nu trebuie să împedicăm existentelor case particulare de rugăciuni (minioane) a credinţei mozaice şi în toate cazurile să comunicăm organelor financiare pentru a fi supuşi impozitelor proprietarii caselor sau apartamentelor care pun la dispoziţie locuinţele pentru aceste minioane.

După cum s-a stabilit ele există în oraşul Chişinău, Bălţi şi alte., fapt care a fost comunicat sovietelor orăşeneşti pentru a fi supuşi impozitelor de către organele financiare.39Referitor la activitatea „benevolă şi filantropică” a comunităţilor religioase în perioada de dare de seamă au fost menţionate cotizaţiile benevole ale comunităţii religioase a evangheliştilor creştin baptiste în perioada de la 20 februarie până la 31 octombrie 1946 a fost făcută o donaţie de 27.656 ruble, potrivit contului prezbiterului Slobadcicov.40Dacă vom studia cu atenţie documentele financiare ale fondurilor arhivistice „Împuternicitul Consiliului privind Biserica Ortodoxă Rusă a Consiliului de Miniştri al URSS pentru RSSM” şi „Împuternicitul Consiliului pentru cultele religioase a Consiliului de Miniştri a URSS pentru RSSM” depozitate la Arhiva Naţională a RM ne vom convinge că o metodă de luptă împotriva credinţei era strangularea bisericilor şi caselor de rugăciuni prin tot felul de impozite şi alte metode de a pune la pământ pe oricine din punct de vedere economic.

O altă latură de luptă a puterii sovietice împotriva religiei constituie şi politica de a contrapune şi confrunta o confeliune împotriva alteia, de a organiza o concurenţă artificială între confesiunile înregistrate deja şi cele care în opinia bolşevicilor aveau un caracter duşmănos, antisovietic şi ilegal.

Un exemplu la cele afirmate poate servi problema deschiderii unei case de rugăciuni a evangheliştilor, creştini, baptişti în satul Moşani, raionul Soroca.

Împuternicitul privind cultele religioase pentru RSSM Deseatnicov a informat Moscova că de la ECB a parvenit un demers de a deschide în satul Moşani, Soroca o casă de rugăciuni şi cere sfatul centrului în această problemă.

De la Moscova i-a răspuns vice-preşedintele Consiliului privind cultele religioase Iu. Sadovschi printr-o scrisoare secretă din 16 septembrie 1948 în care printre altele se menţiona:

„Ţinând cont de faptul că în RSS Moldovenească activează şi sunt larg răspândite curente sectariste duşmănoase şi antisovietice cum sunt iehoviştii, adventiştii de ziua a şaptea, reformiştii şi altele un argument important pentru deschiderea noii case de rugăciuni poate servi şi faptul că această măsură ar putea paraliza activitatea celorlalte curente ilegale”.41Vorbind de politica de cadre, atunci în 1944 când a început şi procesul de lichidare a Bisericii şi caselor de rugăciuni şi înlocuirea acestora cu ateismul în scopul compromiterii credinţei, preoţii care n-au fost omorâţi, trimişi în Siberia au fost alungaţi, huliţi, forţaţi să renunţe la credinţă şi la păstorie.

În locul lor în multe locaşuri au fost numiţi oameni de încredere şi verificaţi de NKVD, care în multe cazuri erau nişte depravaţi, beţivi, lacomi şi numai buni de a compromite instituţia spirituală în faţa credincioşilor.

Câteva exemple pentru confirmare pot servi extrasele dintr-o dare de seamă privind situaţia şi activitatea bisericii, mănăstirilor, clericalilor şi viaţa religioasă din RSS Moldovenească pentru anul 1953.42„În satul Otaci, raionul Otaci, circumscripţia Bălţi preotul Bronoviţchii N. M. l-a bătut pe preotul Jiteţchii din oraşul Moghiliov-Podolsc ( Movilău – Al.M.) RSS Ucraineană din cauza că ultimul s-a băgat în parohia sa şi a încercat să-i ia locul.

Sfinţenia sa, protoiereul Crijanovschii I.S. din Bălţi şi-a însuşit 400 de ruble, pe care  i-a primit de la preotul de la biserica din satul Mărăndeni, raionul Bălţi Lupaşco G.D. pentru necesităţile episcopiei. Când episcopul a solicitat repetat de la Lupaşco cotizaţia bănească, el a venit la episcop şi a demascat pe protoiereu.

În acelaşi timp la episcop a fost chemat şi Crijanovschii, când acesta s-a întâlnit cu Lupaşco a început o mare ceartă şi s-au bătut, în consecinţă Crijanocschii l-a bătut pe Lupaşco şi i-a rupt barba.Preotul bisericii satului Ariomeşti, raionul Otaci, circumscripţia Bălţi Maniog I.I. noaptea a intrat prin fereastră în biserica altui sat, a spart casa bisericii şi a furat 6500 ruble.

Tot aici menţionăm că între clericali sunt multe cazuri amorale: beţie, descompunere socială, desfrâu sexual şi altele.Cu toate că i se luase dreptul de a păstori, preotul Zorilo V.I. sistematic bea, organizează scandaluri şi deboşuri, îi bate pe bisericani, se ocupă de perversiuni sexuale.

Fiind în stare de ebrietate Zorilo împreună cu prietenii săi de pahar în timpul slujbei în biserica din satul Cobâlca, raionul Cotiujeni, circumscripţia Bălţi, s-au aruncat asupra starostelui bisericesc Duruc Panteleimon şi a casierului bisericesc Cebotari Pavel şi i-au bătut, fiindcă aceştia  n-au împărţit cu ei casa bisericească.

Preotul Terleţchii E.A. s-a recomandat ca un beţiv ordinar şi scandalagiu.

Permanent umblă beat, tăvălit prin berării şi bufete, sare la bătaie la primul întâlnit. Odată a venit în satul Hlinoe, raionul Slobozia, circumscripţia Tiraspol (unde el a fost anterior preot) s-a îmbătat şi a provocat o bătaie cu alţi beţivi, care l-au bătut, fiind îmbrăcat în sutană şi de frică să nu mai primească bătaie a sărit în Nistru în faţa oamenilor, care se aflau în apropiere şi care-l şuierau.43În respectivul document se mai vorbeşte că persoana vizată beat fiind, a sărit şi cu cuţitul la episcopul Nectarii.

„Preotul Zaiţev a fost lipsit de titlu pentru beţiile şi orgiile cu perversiuni sexuale şi pentru că odată aflându-se într-o tavernă, după ce a băut toţi banii a pus amanet crucea de argint pe care o purta.44Fiecare protest manifestat de către credincioşi era considerat antisovietic. Multe biserici au fost închise.

Soarta instituţiei spirituale era hotărâtă în strânsă colaborare cu organele supreme ale URSS, cu Consiliul de Miniştri, cu alte organe.

Un exemplu poate servi Hotărârea Consiliului de Miniştri (nr. 249 din 23 mai 1962) al RSS Moldoveneşti despre scoaterea de la înregistrare a comunităţilor religioase şi bisericilor de la evidenţa celor active.

În text se menţionează aprobarea propunerilor executivelor raionale Străşeni, Taraclia, Teleneşti, Făleşti, Floreşti, Ciadâr-Lunga, Cimişlia, Edineţ, Cărpineni, Orhei, Rezina, Glodeni, şi a împuternicitului Consiliului pentru Biserica Ortodoxă Rusă a Consiliului de Miniştri a URSS pentru RSS Moldovenească cu o anexă de 19 comunităţi şi biserici. Astfel de hotărâri au fost destul de multe.

Ele erau luate periodic cu un interval de 2-3 luni. Tot instanţele menţionate au hotărât şi soarta banilor şi bunurilor materiale aflate în proprietatea comunităţilor religioase închise.45Într-o scrisoare oficială a Ministrului-adjunct al Finanţelor a RSSM I. Şelestov adresată Consiliului de Miniştri a RSSM din 6 iulie 1961 se menţiona: „Mijloacele băneşti ale comunităţilor religioase lichidate, care se află la păstrare la banca de economii se transferă în bugetul unional la capitolul 12, paragraful II, clasificarea veniturilor.

Astfel se pregătise încă un furt „legal”.Lichidarea comunităţilor religioase în republicile unionale fără împărţire  regională trebuia să fie examinată potrivit hotărârii Consiliului de Miniştri a republicilor unionale, şi să fie aprobată de Consiliul privind Biserica Ortodoxă Rusă a Consiliului de Miniştri al URSS şi a Consiliului privind cultele religioase a Consiliului de Miniştri al URSS.

Dar având în vedere că în hotărârile luate nu s-a menţionat despre folosirea mijloacelor băneşti ale comunităţilor lichidate, care se păstrează în casele de economii, Ministerul Finanţelor al RSSM e lipsit de posibilitatea de a da o dispoziţie organelor financiare privind transferarea mijloacelor băneşti în fondul bugetului unional.

Reieşind din cele expuse Ministerul Finanţelor al RSSM roagă să fie obligat împuternicitul Consiliului privind Biserica Ortodoxă Rusă a Consiliului de Miniştri a URSS pentru RSS Moldovenească tov. Oleinic A.I. să întocmească un proiect al hotărârii despre comunităţile religioase lichidate şi transferul banilor acestora în bugetul de stat.46Autorităţilor sovietice le-a plăcut procedura de furt „legal” şi acest mecanism  şi-a luat avânt.

Pretexte, motive de închidere a instituţiilor spirituale erau înfăptuite sub diferite forme şi formulări, de la cele tradiţionale bolşevice din anii 30, care sunau în felul următor:

„Despre închiderea la rugămintea colhoznicilor, muncitorilor, slujbaşilor, a tineretului a bisericilor, caselor de rugăciuni (sinagogilor) şi catedralelor catolice în satele RASSM şi transmiterea lor pentru cluburi şi în alte scopuri de iluminare culturală (anul 1935)47 şi altele mai administrative, cum ar fi „Despre închiderea caselor de rugăciuni, bisericilor şi mănăstirilor” (1959)48 sau „Despre eliminarea din lista monumentelor de arhitectură şi demolarea clădirii Vechii Catedrale din Chişinău” (1959).49Afirmaţiile şi exemplele prezentate sunt o dovadă că credinţa în RSSM indiferent de care era ea: ortodoxă, mozaică, baptistă, adventistă sau de rit vechi a fost presată de menghina bolşevică în scopul discreditării, autolichidării şi falimentului instituţiilor acestora, spre triumful ateismului, fapt care era diametral opus cu constituţia URSS şi alte documente oficiale.

În fotografie: Catedrala veche din Chişinău distrusă de sovietici (se afla pe locul actual al Teatrului Eugen Ionescu)

ALEXANDRU  MORARU

 

Sursa:   http://mazarini.wordpress.com/2010/07/02/biserica-ortodoxa-dupa-ocupatia-basarabiei-de-sovietici/

 

 

 

 

 

 

 

 

---

Bibliografie:

[1] Adevărul despre Mitropolia Basarabiei,Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti ,1993 , f . 9

[2] Elena Postică „Aspecte din mişcarea de rezistenţă  antisovietică în Basarabia postbelică”,revista”Destin românesc”,nr.4 ,2001 , f . 170

[3] Elena Postică , op.cit.,f.171

[4] Arhiva OSPRM , F. 51 , inv.2, d.36 , f.156

[5] Florin Constantinescu „Biserica şi ateismul de stat” în”Dosarele istoriei” nr.11 ,2002 ,Bucureşti,f.2

[6] Alexandru  Moraru”Confesiunile religioase din RSSM în dosarele secrete sovietice.1944-1950” în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”(vol.3,seria ştiinţe socio-umanistice ) Chişinău,2003,f.208

[7] Valeriu Pasat „Trudnâe straniţâ istorii Moldovâ. 1940-1950”ed.”Terra”,Moscova,1994 , f.599

7 Ibidem

[8] Arhiva OSPRM , F.49 ,inv.1 ,d.4638 , f.56

[9] Valeriu Pasat , opera cit. f. 608

[10] Veaceslav Stăvilă „Scurtă istorie a Bisericii Creştine Adventiste de ziua a şaptea de la Est de Prut”,Chişinău,2000 , f . 29

[11] Arhiva Naţională a RM , F.3305 , inv.2 , d. 1 , f.4

[12] Alexandru Moraru „Credinţă pusă la zid” în „Glasul Naţiunii” ,nr.1-2 din 16.01. 2003, f.10

[13] Valeriu Pasat , Opera citată , f . 608

[14] Ibidem

[15] Arhiva OSPRM , F.51 , inv.9 , d . 9 , f.29

[16] Ibidem , f . 193

[17] Valeriu Pasat , Opera citată , f . 583

[18] Ibidem

[19] Ibidem , f. 583

[20] Ibidem , f . 584

[21] Arhiva Naţională a RM , F. 3046 , inv . 2 , f. 32

[22] Valeriu Pasat , Opera citată , f .584

[23] Ion Cepoi „Lupta bisericii basarabene contra rusificării” în „Literatura şi Arta” , nr. 39, 25 septembrie 2003

[24] Arhiva Naţională a RM , F. 3046 , inv. 2 , d.15 , f. 41

[25] Ibidem

[26] ANRM , F .3046 , inv . 1 , d . 15 , f. 173

[27] AOSPRM , F. 51 , inv . 2 , d. 36 , f.113

[28] ANRM , F.3046 , inv. 1 , d . 5 , f. 13

[29] ANRM , F.3005 , inv. 1 , d.177 , f.33

[30] Ibidem

[31] Ibidem

[32] Alexandru Moraru „Dosarul  strict secret 009” în gazeta”Glasul Naţiunii”,29.08.2002 şi”Comunismul ne-a făcut canibali” în gazete”Flux” din 14.02.2003

[33] ANRM , F.3305 , inv. 2 ,d.2 , f.22

[34] ANRM , F.3046 , inv. 2 ,d.6 , f.22

[35] ANRM , F. 3046 , inv.2 , d. 10 , f. 6

[36] ANRM , F.3305 , inv. 2 , d. 3 , f.36

37 ANRM , F.3046 , inv. 1 , d. 12 , f. 22-23

38 ANRM , F. 3046 , inv. 1 , d. 15 , f. 61

40 ANRM , F. 3305 , inv.2 ,d .2 , f.23

41 ANRM , F .3305 , inv . 2 , d. 4 , f. 46

42 ANRM , F . 3046 , inv. 2 , d . 12 , f .133

43 ANRM , F . 3046 , inv. 2 , d . 12 , f. 133-134

44 Ibidem

45 ANRM , F . 2948 , inv . 2 , d. 218 ,  f. 34 ; d . 235 , f. 20

46 ANRM , F . 2848 , inv . 2 ., d .363 , f. 66-67

47 ANRM , F. 2948 , inv. 1 , d . 4 , f. 98

48 ANRM , F .2848 , inv. 2 ,  d . 317 , f. 216

49 ANRM , F .2848 , inv. 22 , d. 221 , f. 187

 

RAPORTUL COMISIEI COJOCARU PENTRU STUDIEREA ŞI APRECIEREA REGIMULUI COMUNIST TOTALITAR DIN REPUBLICA MOLDOVA

 

 

 

  

 Harta furturilor teritoriale suferite de Romania in 1940,ca urmare a Pactului Ribbentrop- Molotov

 

 

 

La 14 ianuarie 2010, prin Decretul preşedintelui interimar al Republicii Moldova, a fost formată Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.
În urma valorificării istoriografei din perioada comunistă şi postcomunistă, a literaturii istorice apărute în străinătate, precum şi a unui vast volum de documente de arhivă, multe dintre care au fost accesate în premieră, Comisia a propus o sinteză cuprinzătoare asupra epocii totalitare comuniste cuprinse între anii 1917 / 1924 şi 1991.

 Această epocă are ca puncte de reper instaurarea dictaturii comuniste în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din cadrul Ucrainei Sovietice, în stânga Nistrului, transplantul de sistem comunist pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în 1940, odată cu ocuparea militară a acestui teritoriu de către maşina de război a Uniunii Sovietice, reocuparea acestui teritoriu în 1944, restabilirea şi consolidarea regimului totalitar de tip sovietic, anchilozarea şi năruirea acestuia odată cu ieşirea din captivitatea comunistă a popoarelor însetate de libertate şi prăbuşirea URSS în 1991.
Potrivit constatărilor Comisiei, experimentul bolşevic totalitar a fost iniţiat pe malul stâng al Nistrului, ca parte a URSS, în timp ce pe malul drept, în Basarabia românească, se puneau bazele unei democraţii incipiente, astfel că Nistrul a despărţit nu atât două maluri sau două state, cât două sisteme: unul democratic şi altul totalitar.

Secolul XX a demonstrat că totalitarismul nu numai că este incompatibil cu valorile democratice, el este duşmanul de moarte al democraţiei.

Un regim totalitar reprezintă antipodul unei democraţii.

Acest regim este unul opresiv şi represiv, cu o ideologie de stat oficială, care se sprijină pe un singur partid politic, aşa-numitul Partid Unic, în frunte cu „marele conducător”, pe o poliţie secretă omniprezentă şi care deţine monopolul asupra economiei, culturii şi informaţiei.

În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol aparte.

Formarea acestei entităţi la frontierea pe Nistru cu România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor.

O serie de mărturii documentare din cele mai diverse probează cu toată claritatea atitudinea ostilă şi agresivă a regimului bolşevic şi a Internaţionalei a III-a Comuniste faţă de Basarabia românească, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile.

Deşi prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASS Moldovenească a fost în realitate un „cap de pod” în planurile expansioniste sovietice, evoluând din 1924 până în 1940 spre îngustarea drastică a caracteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice.

În RASSM, ca peste tot în URSS, puterea partidului unic bolşevic, a aparatului de partid şi administrativ, se baza pe o sumă de principii care încălcau brutal drepturile fundamentale ale omului.

Între acestea fiind: anularea proprietăţii private şi „socializarea” mijloacelor principale de producţie şi a produsului muncii, un vast aparat represiv pentru constrângerea cetăţenilor şi menţinerea puterii, inhibarea personalităţii, conştiinţei şi iniţiativei civice, un sistem de control total şi denunţ general, izolarea de lumea externă.

La acestea se adaugă: atribuirea unui rol hipertrofiat ideologiei comuniste şi promovarea unei multitudini de falsuri şi mituri, în scopul educării maselor în spiritul credinţei oarbe în „conducătorul” unic, în „justeţea” liniei partidului şi infailibilităţii acestuia, propaganda privind caracterul temporar al greutăţilor, datorate „uneltirilor” duşmanilor interni şi externi ai statului sovietic, promisiunea minciunoasă privind „raiul comunist” care urma să fie construit cât de curând.
Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, economice, culturale şi identitare.

 

 

 

Foto: Semnarea de catre Molotov a pactului de neagresiune sovieto – german in 1939. In spatele sau, Stalin zambeste satisfacut.

 

 

Comisia a efectuat o radiografie a acestor politici şi practici totalitare, derulate în anii 1924-1940 în RASS Moldovenească, şi a evaluat natura şi costurile lor.
Colectivizarea forţată de la începutul anilor `30, prin aplicarea constrângerii şi violenţei în raporturile dintre regimul bolşevic şi ţărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative şi de excomunicare împotriva ţăranilor înstăriţi, prin asmuţarea ţăranilor săraci şi mijlocaşi împotriva aşa-numitor „culaci”, s-a soldat cu anularea proprietăţii private la sat, cu un nou război civil împotriva ţăranilor, cu foametea înspăimântătoare din anii 1932-1933.

La 7 august 1932, când foametea făcea ravagii în Ucraina, intra în vigoare faimoasa Lege „despre cele cinci spice de grâu”, în redacţia lui I. Stalin, care chiar şi pentru cele mai mici furturi prevedea împuşcarea şi, doar în cazuri destul de rare, era prevăzută o pedeapsă mai „blândă” – 10 ani de închisoare.

Legea a lovit sălbatic în ţăranii înfometaţi care, în situaţia disperată în care s-au pomenit din cauza politicilor criminale de rechiziţie, erau condamnaţi să recurgă la furtul din averea colhozurilor, pentru a se salva de la moarte.

La 27 decembrie 1932 a fost instituit sistemul de paşapoarte sovietice, dar, numai pentru populaţia urbană, nu şi pentru ţărani, care erau condamnaţi să moară în satele lor, rămase fără nici o rezervă de cereale.

Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate de autorităţile comuniste, au generat un exod masiv de populaţie – fuga peste Nistru, în România.

Pentru curmarea acestui exod, care constituia o dovadă concludentă a eşecului catastrofal al politicilor promovate de autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pazei frontierei sovietice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometaţi.

În 1932, Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaţilor Transnistreni a expediat Ligii Naţiunilor, un memoriu în care se menţiona: „… Neavând din ce alege, ei îşi părăsesc pământurile şi căminele lor strămoşeşti şi în disperarea oarbă de a-şi salva singura avere ce le-a mai rămas pe lume, darul lui Dumnezeu, viaţa, se aventurează să fugă peste Nistru, în România.

… Regimul sovietic, însă, nu ştie de milă şi astfel moldovenii fugari sunt împuşcaţi în masă cu mitralierele, cu zecile, cu sutele, fără nici o cruţare pe tot lungul Nistrului…”.

Numărul victimelor foametei din anii 1932-1933 din RASSM n-a fost stabilit, deocamdată, cu exactitate, fiind vorba de zeci de mii de oameni.
Marea Epurare din anii`30 din URSS a lovit din plin şi în RASS Moldovenească.

Mecanismul terorii în masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe.

Sub ghilotina aşa-numitei „Troika speciale”, au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi care nu au avut parte nici de un proces de judecată, nici de o înmormântare creştină. Victime deveneau înşişi responsabilii din ierarhiile de partid şi administrative.

Originea socială „burgheză”, statutul de „culac”, întreţinerea contactelor cu rudele din „ţările capitaliste” serveau drept capete de acuzare ca „duşman al poporului” la adresa oricui. Răspunzând comandamentelor politice ale Partidului Comunist, organele de represiune ale regimului se întreceau să condamne nu pentru infracţiuni reale, ci pentru infracţiuni inventate, nesocotind legile şi dreptul uman, semânând în urma lor moarte, durere şi umilinţă.

Comisia a demonstrat că regimul totalitar comunist se face responsabil de crime culturale, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru şi, ulterior, după 1940, a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute, conform unor principii aberante „de clasă”, şi prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de cea română.

Regimul comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale, de suprimarea spiritului nostru liber, de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic şi informaţional în toată legea împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Nistrului, împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Prutului, cu consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi etnoculturală.

Or, nimic nu poate fi mai tragic decât un război între fraţi, nimic nu poate fi mai criminal.
În 1989, când s-au împlinit 50 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat semnarea Protocolului adiţional secret sovieto-nazist din 23 august 1939 prin care se delimitau sferele de influenţă din Estul Europei pe contul unor terţe ţări, declarându-l caduc din momentul semnării.

La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a denunţat Pactul sovieto-nazist şi protocolul adiţional secret şi consecinţele lui pentru Basarabia şi Nordul Bucovinei.

Reiterând această poziţie, în baza unor analize şi date riguros documentate, Comisia subliniază că la 28 iunie 1940 URSS a comis un atentat asupra integrităţii teritoriale a României, un act de ocupare militară şi politică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, contrar voinţei populaţii din aceste teritorii, prin dictat şi ameninţarea cu recurgerea la forţă, un act nedrept de anexiune teritorială.

În teritoriile anexate cu forţa la URSS s-a realizat piesă cu piesă un transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii, al propagării urii de clasă şi al ideologiei inumane a Partidului Comunist Unic.

Formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printr-o decizie arbitrară formală a Sovietului Suprem al URSS, în afara teritoriului naţional şi reducerea la tăcere a vocii oamenilor, prin desconsiderarea literei Constituţiei sovietice, care nu prevedea dreptul URSS de a forma noi republici, ci doar de a admite în federaţia sovietică, a fost o consecinţă directă a acestui act de ocupaţie.

Ruperea în bucăţi a Basarabiei, a teritoriului şi a corpului uman concrescut de secole cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile etnice existente în acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni.

Comisia a constatat că în 1940-1941 în Basarabia au fost repetaţi anii 1937 şi 1938, anii Marii Terori din Uniunea Sovietică, reluaţi apoi în anii postbelici. Organele sovietice de represiune au lovit cu bestialitate în puţinii intelectuali şi fruntaşi ai vieţii publice rămaşi între Prut şi Nistru, condamnându-i la ani grei în gulagurile staliniste, soarta scriitorului Nicolae Costenco servind drept exemplu dramatic al modului în care Sovietele au urmărit să anihileze cugetul liber, au efectuat execuţii sumare, dosind urmele asasinării a sute şi mii de oameni nevinovaţi în subsolurile NKVD sau în gropile cu var.

Omorurile în masă, impunerea unor taxe şi impozite sufocante ţăranilor, prigoana preoţilor şi Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului românesc, inversarea scării valorilor şi instaurarea unei atmosfere de frică şi teroare generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupaţie sovietică din 28 Iunie 1940.

În urmă cu aproape 70 de ani, în noaptea de 12 spre 13 Iunie 1941, plânsetul şi jalea s-a aşternut peste Basarabia.

Fruntea comunităţilor locale, pilonii de rezistenţă din tată în fiu ai satelor noastre moldoveneşti, ucraineşti, găgăuze, bulgăreşti, ruse sau mixte, ai târguşoarelor evreieşti, familii întregi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, din Basarabia şi până în Nordul Bucovinei, au fost urcaţi cu baionetele la spate în vagoanele de vite şi duşi spre întinsurile Siberiei, de unde mulţi nu s-au mai întors.

Documentele de arhivă consultate de membrii Comisiei relevă date cutremurătoare: până şi noi-născuţii în „bou-vagonul” sovietic erau trecuţi şi ei, alături de părinţii lor, pe lista „duşmanilor poporului”(!…).

 

 

 

 

 

Operaţiunea de deportare a fost iniţiată, autorizată şi supervizată de Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea, iar structurile de partid, de Securitate şi de Interne ale URSS şi ale RSSM au fost baza logistică a mecanismului represiv.

Cu regret, o parte din executanţii operaţiunii de deportare din 12-13 iunie 1941 au fost recrutaţi dintre localnici, în marea lor majoritate, delatori şi oportunişti, elemente declasate, care urmăreau un beneficiu strict personal.
La indicaţiile exprese ale Biroului Politic al CC al PCUS, Consililui de Miniştri al URSS şi al Ministerului Securităţii de Stat al URSS, maşina totalitară sovietică de tocat oameni şi popoare va mai lovi încă de două ori în plină forţă în populaţia din RSS Moldovenească: la 6 iulie 1949, în urma adoptării Hotărârii strict secrete a Consilului de Miniştri al RSSM Nr. 509 din 28 iunie 1949 cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor chiaburilor, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi, şi la 1 aprilie 1951, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM din 24 martie 1951 cu privire la confiscarea şi utilizarea averii celor deportaţi de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, fiind vizat aşa-numitul „contingent antisovietic” al confesiunii „Martorii lui Iehova”.

Operaţiunile de deportare au fost planificate de organele de represiune ca nişte operaţiuni militare în toată regula împotriva populaţiei civile.

Culmea justiţiei de tip sovietic a fost că oamenii mai întâi erau ridicaţi de la vetrele lor, deportaţi dincolo de munţii Ural, după care li se dresau dosare penale de „duşmani ai poporului”(!).

Creierul acestor „crime împotriva umanităţii”, după cum le-a calificat Sovietul Suprem al RSS Moldova la 23 iunie 1990, a fost conducerea de partid, factorul oficial împuternicit cu luarea unei decizii – Consiliul de Miniştri al RSSM, iar executanţi – organele de securitate, de interne şi de justiţie ale URSS şi ale RSSM.
Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar a evaluat numărul persoanelor deportate şi supuse represiunilor în anii 1929-1951 la peste 90 de mii de persoane.

Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea accelerată şi masivă a ţăranilor în colhozuri, aşa-numita colectivizare sau „ofensivă decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru.

Legarea ţăranului de glia colhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea sentimentului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor.

Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiţie, mecanism care permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi a munci din greu pe terenurile colhoznice.
Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 nu a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare.

Conform datelor statistice acumulate de Comisie, în urma foametei au decedat circa 200 de mii de oameni.

Vina pentru decesele în masă din cauza foametei revine atât lui I.Stalin şi conducerii sovietice de la Kremlin, cât şi Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru pentru RSS Moldovenească, preşedinte – V. Ivanov, Comitetului Central al PC(b) din Moldova în frunte cu prim-secretarul N. Salogor, Consiliului de Miniştri al RSSM, în frunte cu preşedintele acestuia, N. Coval, împuternicitului Consiliului de Miniştri al URSS pentru colectările de cereale în RSSM, A. Sîci, altor responsabili din structurile de partid şi administrative, care au decis destinul oamenilor simpli.

Anume vârfurile Partidului Comunist se fac vinovate de rechiziţionarea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă.

Prin politica promovată în anii 1946-1947, ca şi în anii următori, autorităţile sovietice ignorau cu desăvârşire viaţa şi dreptul la viaţă al omului, normele morale fundamentale, obligatorii pentru instituţiile unui stat.

Foametea din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat.

Pentru această crimă, comisă premeditat împotriva populaţiei paşnice, a copiilor şi bătrânilor, a oamenilor în plină vârstă, de toate etniile şi confesiunile, regimul totalitar comunist trebuie condamnat moral, politic şi juridic.

 

 

 

Activitatea desfăşurată de Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar este (şi) un prilej pentru omagierea personalităţilor care au reprezentat onoarea şi demnitatea noastră în acele vremuri de teroare. Primele manifestări de rezistenţă antisovietică s-au înregistrat îndată după ocuparea Basarabiei la 28 Iunie 1940.

O mărturie în acest sens sunt acţiunile de rezistenţă ale membrilor organizaţiei clandestine a unor tineri din Orhei, care au militat împotriva ocupantului sovietic, în apărarea libertăţii, limbii române şi valorilor noastre naţionale.

Pe parcursul anilor 1945-1953, pe teritoriul raioanelor Bravicea, Călăraşi, Corneşti, Chişcăreni, Chiperceni, Orhei, Răspopeni, Rezina, Susleni, Sângerei, Teleneşti a fost înregistrat un număr considerabil de acţiuni armate împotriva instituţiilor de stat şi activiştilor locali, întreprinse de către membrii grupului în frunte cu faimosul Filimon Bodiu, de către organizaţiie clandestine „Armata Neagră” şi „Partidul Democrat Agrar”.

Una dintre cele mai mari şi mai bine organizate formaţiuni de rezistenţă antisovietică în zonele rurale, „Partidul Democrat Agrar”, a activat (în anii 1950-1953) sub conducerea lui Simion Zlatan, originar din satul Popenchi, Rîbniţa, şi Vasile Odobescu, originar din satul Cuizăuca, Chiperceni.

La Soroca s-a înfiripat organizaţia „Arcaşii lui Ştefan”, în raioanele Chişinău, Hânceşti şi Cărpineni a activat o altă organizaţie conspirativă anticomunustă – „Partidul Libertăţii”, iar la Bălţi – „Uniunea Democratică a Libertăţii”.

Combatanţii căzuţi pradă organelor de represiune au fost condamnaţi la moarte sau la privaţiune îndelungată de libertate, iar propaganda comunistă a urmărit să-i compromită şi să le şteargă numele din memoria noastră colectivă.

Astăzi a sosit momentul să ne plecăm fruntea în memoria acestor oameni simpli, al căror efort şi sacrificiu manifestate în încleştarea inegală, de moarte, cu regimul comunist pentru libertatea şi demnitatea umană este impresionant.

Nu trebuie să-i uităm nici pe cei care, în bătălia cu obscurantismul şi cenzura sovietică, i-au readus în manualele şcolare pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, au afirmat latinitatea limbii, culturii şi fiinţei noastre naţionale într-o epocă în care orice gest în acest sens era pasibil de excomunicarea din sânul societăţii sau de pedeapsa cu ani grei de privaţiune de libertate.

Un Panteon al istoriei şi culturii noastre ar trebui să-i includă pe: Vasile Coroban, George Meniuc, Grigore Vieru, Vlad Ioviţă, Vasile Vasilache, Ion Vasilenco, Gheorghe Vodă, Mihai Grecu, Emil Loteanu, Lidia Istrati, Ion Vatamanu şi mulţi alţii.

Un exemplu de verticalitate intelectuală, de rezistenţă prin cultură şi de apărare a limbii noastre române îl reprezintă operele scriitorilor: Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Serafim Saca, Petru Cărare, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Valentin Mândâcanu, Vladimir Beşleagă şi alţii. Fapta temerară a muncitorului Gheorghe Muruziuc, care în noaptea de 28 iunie 1966, a arborat Tricolorul de-asupra Fabricii de Zahăr din Alexăndreni, raionul Sângerei (rămas acolo timp de 5 ore), protestul Liliei Neagu şi Asei Andruh din 1970 împotriva rusificării şi deznaţionalizării, activitatea Frontului Naţional Patriotic de eliberare de sub ocupaţia sovietică, din care făceau parte Alexandru Usatiuc –Bulgăr şi colaboratorii săi apropiaţi Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur, alte manifestări cu caracter civic şi naţional, precum şi mişcarea de emancipare naţională din anii `80 punctează o linie de rezistenţă, atât cât a fost, care trece ca un fir roşu prin toată perioada sovietică.

Meritul acestor personalităţi este imens: ele ne-au ţinut trează conştiinţa noastră de sine, ne-au învăţat că dincolo de nevoia omului de adaptare la mediu şi la condiţiile înconjurătoare, după cum au procedat mulţi dintre noi, există valori şi idealuri perene.
În vremurile grele ale inchiziţiei comuniste ne-am potolit setea de adevăr, ţinându-ne urechea strâns lipită de aparatele de radio pentru a prinde undele Europei Libere, BBC-ului, ale Radio Vatican şi Radio Libertatea. Nimeni şi nimic nu a putut să ne forţeze să renunţăm la nevoia de a ne rupe din universul carceral spiritual, nici regimul cu toată armata sa de opresiune, nici un asemenea „campion al deznaţionalizării”, ca Ivan Bodul, prim-secretar al CC al PCM în anii 1961-1980.

În centrul investigaţiilor Comisiei s-au aflat şi aspectele sociale şi economice ale evoluţiilor din RSS Moldovenească.

Comisia nu a trecut cu vederea procesele de industrializare şi urbanizare sau cadrul de asistenţă socială oferit din partea statului sovietic cetăţeanului simplu. Ceea ce relevă, concluziile Comisiei este că industria RSSM devine total dependentă de centrele industriale ale URSS, din care, în schimbul produselor agricole şi producţiei industriei alimentare, se importau petrol şi cărbune, fontă şi oţel, mase plastice şi metale neferoase, tractoare, camioane şi automobile, excavatoare şi maşini agricole, maşini-unelte şi utilaje industriale, obiecte de consum popular.

În situaţia în care producţia republicii nu se dezvolta pe o bază proprie, ci pe materia primă importată, dreptul RSS Moldoveneşti la o existenţă independentă era o ficţiune. Mai mult decât atât, majoritatea întreprinderilor industriale şi, totodată, cele mai rentabile, au fost amplasate pe teritoriul fostei RASSM, ceea ce constituia, de asemenea, rezultatul unei politici cu bătaie lungă.

Deţinând pârghiile de conducere, ministerele panunionale şi unional-republicane au promovat politica afluenţei masive pe teritoriul RSSM a populaţiei din exteriorul republicii, adusă pentru construcţia unor noi întreprinderi industriale în condiţiile unui surplus local de forţe de muncă.

Această politică a condus la reducerea substanţială a cotei populaţiei autohtone în sfera industrială, la devalorizarea statutului limbii, culturii şi tradiţiilor noastre în diverse ramuri ale economiei, la instruirea, în instituţiile de învăţământ superior şi mediu, preponderent, sau chiar exclusiv, în limba rusă.

În urma „industrializării rapide”, s-a ajuns, pe de o parte, la înglobarea rigidă a RSSM în complexul militar-industrial panunional, la aservirea industriei locale resurselor de materii prime ale URSS şi finanţarea ei centralizată, iar pe de altă parte, la grave dezechilibre etnodemografice.
Consecinţele ecologice ale politicii social-economice promovate de regimul comunist pe parcursul deceniilor postbelice au fost, de asemenea, dezastruoase.
Ar putea urma replica oponenţilor noştri: oamenii aveau un serviciu, o pensie asigurată, servicii medicale de stat, învăţământul era gratuit.

Aşa este. Statul socialist şi-a asumat rolul de filantrop paternal, dar acest paternalism era al unui stat producător al iresponsabilităţii şi dependenţei indivizilor atât în domeniul vieţii publice, cât şi în cel al vieţii private.

Or, într-un stat totalitar, egalitatea poate fi maximizată doar pe seama libertăţii, astfel încât egalitatea şi fraternitatea autentică sunt distruse. Iată de ce, trecutul totalitar nu ne poate oferi soluţii pentru prezentul şi viitorul nostru şi al copiilor noştri.
Principalul pilon al regimului totalitar comunist a fost Partidul Comunist Unic care a confiscat autoritatea publică.

Conducerea de partid a comandat şi a comis crime în masă, represiuni şi deportări calificate drept crime împotriva umanităţii, a instrumentat o ideologie represivă, a exercitat un control cvazitotal asupra societăţii şi indivizilor aparte.

Partidul Comunist şi organele sale de represiune sunt principalii responsabili de toate ororile produse în epoca sovietică.

Obedient ordinelor conducerii PCUS, CC al PCM s-a opus până în ultimul moment procesului de suveranizare şi dobândire a independenţei de stat a Republicii Moldova, fiind declarat, după puciul din august 1991 de la Moscova, în afara legii.
Comisia a stabilit că Republica Moldova de astăzi este rodul şi rezultatul mişcării de emancipare democratică şi naţională de la sfârşitul anilor `80 ai secolului trecut, este expresia actului de voinţă politică de secesiune de fosta URSS şi de integrare plenară în lumea liberă şi democratică.
Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii `20 – `90 ai secolului XX, care include:

1) extinderea dictaturii Partidului Comunist Unic în zonele incluse în RASS Moldovenească şi misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice;
2) instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în masă;
3) decretarea şi aplicarea unei legislaţii discriminatorii antiumane;
4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a urii faţă de fiinţa şi demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei;
5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic;
6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de asociere, a liberei iniţiative, exterminarea şi marginalizarea intelectualităţii;
7) lichidarea ţărănimii ca clasă prin colectivizarea forţată şi deportările de la începutul anilor `30 ai secolului XX;
8 foametea cumplită din anii 1932-1933;
9) declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi „naţionaliste” de la mijlocul anilor `30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troika”;
10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 august 1939 şi a înţelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi Germania nazistă;
11) realizarea unui transplant de sistem sovietic în teritoriile româneşti ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist;
12) aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile ocupate, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă;
13) exodul forţat al zecilor de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, din teritoriile ocupate de URSS;
14) formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti şi sfârtecarea teritorială a Basarabiei;
15) interzicerea alfabetului românesc şi a limbii române şi impunerea alfabetului rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940;
16) anularea abuzivă a dreptului la cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord din 8 martie 1941;
17) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 13 iunie 1941;
18) mobilizările forţate antebelice şi postbelice a zecilor de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi înrolarea lor în Armata Sovietică;
19) arestările şi epurările operate de organele sovietice de represiune în primii ani postbelici;
20) foametea organizată din 1946-1947;
21) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 6 iulie 1949;
22) lichidarea proprietăţii private, confiscarea bunurilor materiale ale ţăranilor şi colectivizarea satului;
23) prigoana împotriva Bisericii şi a slujitorilor cultelor, închiderea, profanarea şi demolarea locaşurilor de cult;
24) deportarea pentru credinţă în regiunile îndepărtate ale URSS la 1 aprilie 1951 a credincioşilor confesiunii „Martorii lui Iehova”;
25) ofensiva ideologică şi propagandistică împotriva scriitorilor şi valorilor noastre naţionale;
26) sovietizarea, rusificarea şi deznaţionalizarea populaţiei prin sistemul de educaţie şi cultură, aparatul administrativ, mass-media şi propogandă;
27) manipularea şi deformarea conştiinţei identitare prin falsificarea istoriei, impunerea unor ritualuri, monumente şi simboluri străine firii noastre;
28) negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocularea românofobiei;
29) instrumentarea unui regim al „terorii memoriei”, al controlului, al constrângerilor şi al persecuţiilor individualităţii umane pentru cea mai mică încercare de gândire liberă în raport cu regimul totalitar comunist;
30) promovarea unei industrializări şi urbanizări de tip colonial, cu grave consecinţe pe plan etnodemografic;
31) înregistrarea unor mari dezechilibre ecologice şi a unor urmări nefaste pentru sănătatea populaţiei în urma experimentelor în sfera agriculturii bazate pe chimizarea şi concentrarea excesivă a producţiei agricole;
32) formarea unei caste privilegiate a aparatului de partid, a nomenclaturii care a consfiscat şi a concentrat puterea absolută,a profitat de aceasta şi a parazitat pe spatele cetăţenilor simpli, servind interese străine.
Plecînd de la cele expuse, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. Transplantat din RASSM în Basarabia în urma unui act de dictat, acesta a fost totodată un regim de ocupaţie străină sovietică, din acea clipă şi până la înlăturarea şi prăbuşirea sa în anii 1990-1991.

Comisia propune condamnarea oficială a regimului totalitar comunist din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească drept unul care a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii, prin teroare în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea demnităţii umane şi drepturilor fundamentale ale omului.
Comisia propune onorarea şi comemorarea tuturor victimelor regimului totalitar comunist, tuturor victimelor Holocaustului, tuturor celor care, în anii crunţi de teroare, represiune şi opresiune, au avut de pătimit, precum şi tuturor celor care în aceşti ani, prin fapta, verticalitatea şi cuvântul lor au opus rezistenţă regimului totalitar comunist, punându-şi viaţa şi libertatea în pericol.
Având în vedere necesitatea debarasării de moştenirea grea a regimului totalitar comunist, a distanţării ireversibile de acest regim, în spiritul recomandărilor în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi Uniunii Europene, Comisia formulează următoarele propuneri:

1) condamnarea regimului totalitar comunist din RASSM şi RSSM drept unul care a comis crime împotriva umanităţii, precum şi condamnarea morală a acţiunilor tuturor acelor persoane car au participat la comiterea crimelor regimului totalitar comunist;
2) interzicerea utilizării noţiunii de „comunist” şi a derivatelor acesteia în titulaturile formaţiunilor politice, în denumirile unor instituţii şi întreprinderi publice şi private, precum şi interzicerea utilizării şi propagării în scopuri politice în spaţiul public a simbolurilor totalitare, deopotrivă, comuniste şi naziste, în conformitate cu Rezoluţia OSCE din 2009 cu privire la reunirea Europei divizate prin promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în sec. XXI;
3) elaborarea şi adoptarea neamânată a Legii Lustraţiei;
4) repunerea victimelor regimului totalitar comunist şi a urmaşilor lor în drepturile lor juridice, morale şi materiale depline prin amendarea cadrului juridic în vigoare sau adoptarea unei Legi noi;
5) eternizarea memoriei victimelor regimului totalitar comunist şi a participanţilor la mişcarea de rezistenţă prin ridicarea în oraşul Chişinău a unui complex memorial, deschiderea unor muzee locale, instalarea unor plăci comemorative în locurile comiterii crimelor şi ororilor comuniste;
6) declararea zilei de 23 august ca Zi Europeană a Comemorării Victimelor Regimurilor Totalitare şi Autoritare, care să fie marcată cu demnitate şi imparţialitate, în consens cu Rezoluţia din 2009 a Parlamentului European cu privire la conştiinţa europeană şi totalitarismul;
7) declararea zilelor de 13 iunie (1941), 6 iulie (1949) şi 1 aprilie (1951), în care au avut loc deportări masive, drept zile naţionale de comemorare a victimelor regimului totalitar comunist;
8 formarea unei comisii de experţi care să evalueze daunele materiale pricinuite de regimul totalitar comunist;
9) aprobarea unui program de stat pe termen lung privind investigarea în profunzime a regimului totalitar comunist;
10) reorganizarea Arhivei Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova în Arhiva Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova, cu transmiterea tuturor fondurilor de arhivă din depozitele speciale ale Ministerului de Interne, Serviciului de Informaţie şi Securitate, Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, a fondurilor Procuraturii Generale, precum şi a altor fonduri ce reflectă esenţa regimului totalitar comunist în fondurile arhivei respective şi asigurarea accesului neîngrădit la toate aceste fonduri;
11) crearea unui Institut de Studiere a Totalitarismului;
12) elaborarea unui manual de istorie a regimului totalitar comunist şi introducerea în sistemul de instruire şi educaţie preuniversitară a unui curs de istorie a totalitarismului;
13) încurajarea desfăşurării în mass-media a dezbaterilor publice privind esenţa inumană a regimurilor totalitare, comuniste şi naziste.
14) abrogarea Legii nr. 546-XV din 19 decembrie 2003 privind adoptarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, concepţia fiind una tributară trecutului şi ideologiei totalitare, incompatibilă cu parcursul european al societăţii noastre.

Avansând acest set de propuneri, Comisia subliniază că unele din ele pot fi realizate fără întârziere, altele într-un termen mediu sau îndelungat, importantă fiind continuarea sub diferite forme, în cadrul unor diverse instituţii – preuniversitare, universitare, de cercetare, mass-media etc. – a activităţilor iniţiate prin instituirea sa.

Numai astfel vor putea fi obţinute rezultate reale în asanarea climatului social, politic şi moral din societate.
Comisia are convingerea că numai prin asumarea adevărului istoric ne vom putea simţi într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, mai deschişi către noi înşine şi către lumea externă, mai uniţi, vom avea mai multă încredere în forţele noastre şi în ziua de mâine, în viitorul nostru european.
Comisia face un apel la bunul nostru simţ şi la memoria noastră colectivă.

Nu avem dreptul să uităm, nu avem dreptul să fim indiferenţi.

Prin asumarea şi însuşirea adevărului istoric, nu vom permite niciodată nimănui să pună la îndoială dreptul nostru la o viaţă demnă şi liberă într-o societate liberă, prosperă şi democratică.

O reconciliere civică este necesară, dar o reconciliere civică este posibilă numai prin asumarea adevărului istoric, oricât de greu şi de amar ar fi acesta.