Biosiguranța, noua apocalipsă modernă!

 

 

 

 

 

 GIORGIO AGAMBEN (Foto) este unul dintre cei mai importanţi filozofi italieni contemporani; (n. 1942).

A urmat studii de drept la Roma, încheiate cu un doctorat despre gândirea politică a lui Simone Weil. În perioada studenției, printre prietenii săi s-au numărat personalități precum Elsa Morante, Alberto Moravia, Ingeborg Bachmann și regizorul Pier Paolo Pasolini.

În filmul acestuia, Prima Evanghelie – Matei (1964), Agamben a interpretat rolul apostolului Filip. Mai târziu, între 1966 și 1968, a participat la seminarele despre Heraclit şi Hegel ţinute de Martin Heidegger, care a exercitat, alături de Walter Benjamin, o influenţă hotărâ toare asupra gândirii sale.

Agamben a editat de altfel, între 1978 și 1986, edițiile italiene din scrierile lui Benjamin, descoperind cu această ocazie manuscrise ale sale considerate până atunci pierdute.

A predat la numeroase universităţi europene şi americane, iar actualmente predă la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneţia şi la Collège International de Philosophie din Paris.

Domeniile sale de predilecţie sunt estetica şi filozofia politică, în care se înscriu majoritatea studiilor şi eseurilor sale.

Din scrierile sale, la Editura Humanitas au mai apărut volumele: Prietenul şi alte eseuri (2012), Nuditatea (2015), Stanțe (2015).

 

Giorgio Agamben: ”Biosiguranţa şi politica”

 

Ceea ce izbeşte în reacţiile şi dispozitivele de excepţie care au fost puse în aplicare în ţara noastră (şi nu numai în aceasta) este imposibilitatea de a le observa dincolo de contextual imediat în care par să acţioneze.

În schimb, sunt rari aceia care, după cum ar impune să o facă o analiză politică serioasă, le interpretează ca simptome şi semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă paradigmă de guvernare a oamenilor şi lucrurilor.

Într-un volum publicat încă de acum şapte ani, şi care merită să fie citit cu atenţie (Tempêtes microbiennes, Gallimard 2013), Patrick Zylberman descrisese procesul prin care siguranţa sanitară, rămasă până atunci pe lângă calculele politice, devenea o parte esenţială a strategiilor politice statale şi internaţionale.

În discuţie nu este altceva decât un soi de „teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna ceea ce era definit ca şi worst case scenario, scenariul cel mai rău. În conformitate cu această logică a celui mai rău, încă în 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţase de la „două la 150 milioane de morţi pentru gripa aviară care venea”, sugerând o strategie politică pe care statele atunci încă nu erau pregătite să o accepte.

Zylberman arată că dispoziţiile sugerate constau din trei puncte:

1). construirea, pe baza unui risc posibil, a unui scenariu fictiv în care datele sunt prezentate în aşa fel încât să favorizeze comportamente care permit să fie gestionată o situaţie extremă;

2). adoptarea unei logici a situaţiei celei mai rele ca regim al raţionalităţii politice;

3). organizarea integrală a corpusului cetăţenesc în aşa fel încât să fie întărită la maximum adeziunea la instituţiile de guvernare, producându-se un soi de civism superlativ în care obligaţiile impuse sunt prezentate drept probe de altruism şi cetăţeanul nu mai are un drept la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la sănătate (biosecurity).

Ceea ce descria Zylberman în 2013 s-a verificat în mod punctual astăzi. Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuţie este prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depăşeşte de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute de istoria politică a Occidentului până acum.

Dacă deja în decăderea progresivă a ideologiilor şi a credinţelor politice raţiunile de siguranţă permiteau să fie acceptate de către cetăţeni limitări ale libertăţii pe care mai înainte nu erau dispuşi să le accepte, biosiguranţa s-a dovedit capabilă să prezinte absoluta încetare a oricărei activităţi politice şi a oricărui raport social ca o maximă formă de participare civică.

Astfel, s-a putut să se asiste la paradoxul ca unele organizaţii de stânga, obişnuite în mod tradiţional să revendice drepturi şi să denunţe violări ale constituţiei, să accepte fără rezerve limitări ale libertăţilor, hotărâte prin decrete ministeriale lipsite de orice legalitate şi pe care nici chiar fascismul nu a visat că le-ar putea impune.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este evident faptul – şi chiar şi autorităţile de guvernare nu încetează să o amintească – că aşa-numita „distanţare socială” va deveni modelul politicii care ne aşteaptă şi că (precum) au anunţat reprezentanţii unei aşa-numite task force, ai cărei membri se găsesc într-un evident conflict de interese cu funcţiunea pe care trebuie să o exercite) se va profita de această distanţare pentru a înlocui peste tot cu dispozitivele tehnologice digitale raporturile umane în fizicitatea lor, devenite, suspecte de contagiere (contagiere politică, se înţelege).

Lecţiile universitare, cum a recomandat deja MIUR, de anul viitor se vor face în mod stabil on line, persoanele nu se vor mai recunoaşte privindu-se în faţă, care va putea fi acoperită cu o mască sanitară, ci prin dispozitive digitale care vor recunoaşte date biologice prelevate în mod obligatoriu şi orice „adunare”, fie că e făcută pe motive politice sau pur şi simplu din prietenie, va continua să fie interzisă.

În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare că ar fi preluat de la religii de-acum la apusul lor, ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii.

După ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru a putea guverna, va trebui să fie completată cu noua paradigmă a biosigranţei, căreia vor trebui să-i fie sacrificate toate celelalte exigenţe.

Este legitim să te întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale iubiirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară abstractă şi, de presupus, întrutotul falsă.”

 

 

Sursa: Giorgio Agamben https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-biosicurezza

Traducere: Ștefan Damian

Publicitate

Omenirea în timpul Morții Negre, cea mai ucigătoare pandemie cunoscută până în zilele noastre

 

 

 

 

 

 

 

 

 
Tot ce ni se întâmplă cu acest coronavirus nu este un lucru nou și neașteptat. Pandemia din prezent ne-a făcut  să cautăm răspunsuri în trecut, putând astfel vedea că de-a lungul istoriei sale omenirea a mai  avut de-a face cu epidemii și pandemii mult mai grave.

Studiul istoriei ne învață că, oricât de rele ar fi lucrurile, poți găsi întotdeauna un moment în trecut, când lucrurile au fost mult, mult mai rele. Unii comentatori ai crizei  noastre actuale au făcut comparații cu pandemiile anterioare, și inevitabil au menționat Moartea Neagră din 1347 – 50, care a șters jumătate din populația Europei în cel mult patru ani.

În unele locuri, mortalitatea a fost mult mai rapidă și mai gravă. Italianul Giovanni Boccaccio, care ne-a oferit cea mai vie imagine a morții negre din literatură, a estimat că 100 de mii de persoane au murit la Florența în cele patru luni cuprinse între martie și iulie 1348.

Potrivit unui cronicar contemporan, populația orașului în 1338, era estimată la  120.000 de oameni.

  Ultima pandemie, cea  din 1918 de ”gripă spaniolă”, care a fost printre cele mai grave din istorie a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni.  

Înainte de acest moment, altul mai dramatic a rămas în istorie: pandemia de ciumă din secolul 14. „Moartea neagră”, cum a fost supranumită, a ucis, după unele estimări, o treime până la jumătate din populația Europei între 1347 și 1350.  La nivel global, din populația estimată la 475 de milioane, au murit între 100 și 125 de milioane de oameni.

Date fiind condițiile din acea perioadă, ciuma nu a fost foarte bine documentată, la scară largă. Astfel, avem doar astfel de estimări la care mai poți adăuga una: Europa a avut nevoie de 80 până la 200 de ani ca să-și revină.

Situația a fost dramatică, cu siguranță, dar James Hankins, profesor în istoria Renașterii la Universitatea Harvard, a publicat în Quillette o analiză asupra acelei perioade și de ce e greșit să compari pandemia din 2020 cu cea din 1347 – ’50.

 

 

 

 

 

Tabloul „Triumful morţii” (1562) de Pieter Bruegel„cel Bătrân”

La vremea respectivă, Boccaccio era un simplu funcționar fiscal și martor care vedea totul ca orice om de rând. În fiecare dimineață cadavrele morților – soți, soții, copii, servitori – erau împinși pe stradă, unde erau îngrămădite peo targă și mai târziu pe căruțe și  duși la cea mai apropiată biserică pentru o binecuvântare rapidă, apoi au fost trimiși în cimitire în afara orașului pentru înmormântare. Pe măsură ce numărul morților a crescut, practicile tradiționale de înhumare au fost abandonate. 

Au fost săpate tranșee adânci în care corpurile au fost aruncate în straturi cu o acoperire subțire de sol lopată deasupra. Boccaccio scrie că „nu se acordă mai mult respect morților decât ar fi arătat astăzi caprelor moarte”.

„Moartea neagră” a fost foarte contagioasă și, spre deosebire de virusul din prezent, afecta la fel pe toată lumea, de la bătrâni la copii. Numele „ciuma bubonică” vine de la modul în care boala se manifesta, cu tumori considerabile pe corp denumite în acea vreme „bube”.

Victimele înceapeau să tușească, să espectoreze sânge și respirația lor  devenea putridă. Mirosul trupurilor moarte, al bolnavilor și medicamentelor păreau să umple întreaga atmosferă.

 Hankins citează din Boccaccio  care scria că în acea vreme nu exista moarte demnă .

Ce s-a întâmplat, au fost apariția unor reacții pe care le vedem active și în prezent: acelea de distanțare socială și izolare cât mai departe de focare. Surprinzător sau nu, dar atunci ca acum, au fost oameni care s-au izolat într-un loc, cu câțiva oameni apropiați, și provizii cât să le ajungă o anumită perioadă. Tendința de aprovizionare și fugă, iată, e un arc peste timp.

Distanțarea socială extremă a devenit normă, chiar fără măsuri din partea guvernelor. Poveștile lui Boccaccio sunt șocante. Toată lumea a intrat în panică. Vecinii fugeau de vecini, rudele se izolau de  rudele lor. Copiii își abandonau părinții în vârstă și preoții credincioșii  lor. În mod incredibil, „chiarși mamele au refuzat să alăpteze și să-și  îngrijească  propriii copii, de parcă nu le-ar fi aparținut ”.

Unii au reacționat închizându-se cu câțiva prieteni în locuri confortabile, aprovizionându- se cu mâncare și vinuri fine, se  distrau cu muzică și refuzau să primească vreo veste despre morți.

Alții, adesea cei săraci și fără mijloace, au început să jefuiască casele morților, umplându-și cămările  cu mâncare și băutură, fără să țină seama de riscurile de infectare.

 

În Veneția, medicilor li s-a interzis să părăsească orașul în timpul ciumei. Medicii au fost obligați în timpul ciumei să poarte echivalentul premodern al costumului hazmat: o rochie lungă de in, o pălărie care acoperă părul, ochelarii și o mască cu un cioc lung conținând antidoturi și parfumuri pentru a masca duhoarea morții. Astăzi, rochia medicului ciumă există încă ca un costum popular în timpul Carnavalului.

La vremea aceea nu se știa că ciuma bubonică era rezultatul unei infecții cu bacterii microscopice, transportate în special de șobolani.

Îmbolnăvirea era în schimb explicată prin așa zisa ”teorie a miasmelor”, datorată mirosurilor fetide generate de gunoaiele în descompunere,carnea în putrefacție, dar și de alte materii considerate impure.

De altfel, această ”teorie” a stat la baza explicării îmbolnăvirilor de holeră sau paludism, adică a ideii că boala se răspândea prin aerul urât mirositor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1619, Charles de l’Orme, medicul-șef al lui Ludovic al VIII-lea, a inventat o uniformă pentru a-i proteja pe doctori de ciumă.

„Nasul are lungimea de 15 centimetri, are forma unui cioc și este umplut cu parfum. Sub haină, purtăm cizme făcute din piele marocană (piele de capră) și o bluză cu mâneci scurte, din piele fină. Pălăria și mănușile sunt, și ele, confecționate dintr-o astfel de piele, cu ochelari care acoperă ochii”, scria de l’Orme despre costum.

Crezând că vaporii mirositori puteau intra în fibrele hainelor și puteau transmite boala, de l’Orme a proiectat o uniformă compusă dintr-o pelerină din piele ceruită, pantaloni, cizme și mănuși, al căror scop era să respingă miasma.

Costumul era uns cu seu, pentru a ține la distanță fluidele corporale ale bolnavilor. Costumul anticiumă era dotat cu o pălărie neagră, proeminentă, care indica faptul că omul care-l purta era doctor.

Doctorii de ciumă mai aveau un baston lung, din lemn. Îl foloseau ca să comunice cu pacienții, să-i examineze și uneori să-i țină la distanță pe cei mai disperați și mai agresivi dintre ei.

Adeseori, bolnavii credeau că ciuma bubonică era o pedeapsă de la Dumnezeu și le cereau medicilor să-i biciuiască  în semn de pocăință.

Aerul urât mirositor era combătut cu ierburi și mirodenii precum camforul, menta, cuișoarele și mirul. Toate acestea erau îndesate în masca grotescă, sub formă de cioc.

Uneori, ierburile erau aprinse înainte de a fi introduse în mască, pentru ca fumul să ofere protecție suplimentară. Doctorii de ciumă purtau și niște ochelari rotunzi, de sticlă.

 De cele mai multe ori, ei alegeau tratamente bizare și periculoase. Unii  acopereau bubele – chisturi pline de puroi, de mărimea unui ou, care apăreau pe gât, la axilă și în zona inghinală – cu excremente de om, ceea ce probabil că răspândea și mai mult infecția.

De asemenea, luau sânge bolnavilor și le tăiau bubele, pentru a drena puroiul. O altă practică, extrem de dureroasă, era acoperirea bolnavului cu mercur și introducerea acestuia într-un cuptor puternic încălzit.

Nu e deloc surprinzător că aceste practici grăbeau atât moartea cât și răspândirea infecției, iar  în lipsa unei protecții adecvate, mulți dintre acești doctori erau răpuși chiar de ciuma bubonică pe care încercau să o vindece.

Astăzi, știm că ciuma bubonică și celelalte tipuri de ciumă, cum ar fi ciuma pneumonică, erau cauzate de bacteria Yersinia pestis, care era răspândită de șobolani.

Leacul pentru ciumă – antibioticele obișnuite – a fost descoperit abia în secolul XX. Aceste costume și tratamente îngrozitoare aparțin, din fericire, trecutului, însă eforturile medicilor de a-i separa pe bolnavi de cei sănătoși, de a-i arde pe cei contaminați și de a experimenta cu diferite tratamente au continuat de-a lungul istoriei.

 

Ciuma din secolul 14 n-a fost însă și ultima — Europa a mai trecut de 17 ori prin așa ceva. Practic, fiecare generație a trecut prin așa ceva. Dar, treptat, tehnologia a ajuns oamenii să fie informați mai rapid și să-și ia măsurile de protecție.

Încă nu este sigur că COVID-19 va deveni al cincilea coronavirus endemic din lume astăzi.

 Ciuma bubonică mult mai mortală a rămas multă vreme endemică în Europa, transformându-se din nou în pandemie cu vreo 17 ori înaintea ultimei focare în 1664 – 67 – aproximativ o dată pe generație. De-a lungul timpului s-a dezvoltat în oraș un fel de telegraf  pentru a urmări noile focare.

Transmiterea știrilor despre ciuma a devenit un subiect regulat al corespondenței publice și private.

 Întrebările ne sună acum familiare: A venit ciuma la Bologna? De cât timp este acolo? Câți sunt infectați? Câți au murit? A fost impusă o carantină?În mod previzibil, autoritățile publice au luat măsuri drastice pentru izolarea bolnavilor. 

 

 

 

 

Transformarea socială pe care pandemia de atunci a creat-o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

Hankins a scos în evidență și un câștig – dacă se poate vorbi de așa ceva – mai puțin evident din acea perioadă. Cea mai eficientă formă de izolare a fost „villeggiatura” – oameni care s-au retras din oraș la țară, unde au așteptat ca pandemia să treacă.

 

 

 

După problemele provocate de ciuma din anii 1300, tot mai mulți orășeni care își permiteau și-au cumpărat case și domenii la țară. Cei mai mulți făceau asta și ca să aibă acolo provizii pentru perioadele de criză.

Familia de Medici, de exemplu, a ajuns să dețină 27 de proprietăți în regiunea Toscana. Multe dintre ele erau gândite și decorate de arhitecți și artiști importanți ai vremii. Însă chiar și cei mai puțin instăriți au migrat către stilul acesta de viață.

Hankins notează că, pe fondul panicii cu ciuma, oamenii au dezvoltat în mediul acesta distanțat de oraș un alt stil de viață, cu lecturi în aer liber, sporturi, festivaluri sau evenimente dedicate. Pe scurt, a apărut vacanța de vară și activitățile de relaxare din vară, când ciuma era la cel mai periculos nivel.

După primele câteva focare de ciumă în anii 1300, mulți oameni din oraș au început să investească în moșii din țară, în parte pentru a asigura aprovizionarea cu hrană fiabilă pentru familiile lor în timp de criză. 

Au început să petreacă mai mult timp în țară, în special în lunile călduroase de vară, când ciuma a fost în cea mai rea situație. În cele din urmă, Medici a deținut 27 de vile în mediul rural toscan, multe dintre ele proiectate și decorate de arhitecți de frunte precum Giuliano da Sangallo și pictori precum Filippino Lippi și Jacopo Pontormo. Viața de vilă a devenit în general populară pentru familiile burgheze mai înstărite și în timp s-a dezvoltat o cultură de vilă.

Decameronul lui Boccaccio a furnizat un model literar timpuriu. Acesta înfățișa un grup de tineri și bărbați nobili care scăpau pe dealurile din afara Florenței în timpul ciumei, distrându-se reciproc cu povești înțelepte, cântec și dans.

Literațiile renascentiste, fiind pasionați de antichitate, îl adorau pe Cicero și tânjeau să imite conversațiile urbane despre literatură și filozofie pe care le-a descris în dialogurile sale, ținute în vila sa clasică la Tusculum.

Chiar și cei mai puțin sofisticați au învățat să se bucure de o viață mai spațioasă în țară, citind în grădini reci, îngrijite sau vizionând peisaje pitorești. Au început să cultive sporturi de vară, evenimente muzicale și festivaluri. Vacanța de vară s-a născut.

 

Ciuma bubonică nu a fost eradicată complet. În zilele noastre, în lume sunt înregistrate în jur de 600 de cazuri de îmbolnăvire anual… 

 

 

James Hankins este profesor de istorie renascentistă la Universitatea Harvard.

https://quillette.com/ social-distancing-during-the-black-death