Contraamiral (rtg), dr. Eugen Laurian: Zâzania de la Gurile Dunării

Încercări de a controla Gurile Dunării desfășurate până la Al Doilea Război Mondial

De-a lungul istoriei, gurile de vărsare a principalelor cursuri de apă navigabile ale lumii au constituit zone de interes economic, politic și militar ale statelor aflate în apropierea acestora, precum și ale principalilor actori internaționali doritori a-și extinde hegemonia asupra altor popoare, scrie Contraamiralul (rtg), dr. Eugen Laurian   în publicația online https://www.art-emis.ro.

Așa a fost cazul Nilului, al Gangelui, al Volgăi, al Rinului și, desigur, al Dunării. Mai ales că transportul pe calea Dunării interesa în egală măsură toate cele trei mari imperii ale vremurilor apuse – Otoman, Austriac și Rus – care își arogau supremația asupra zonei carpato-pontice.

Două dintre acestea – Turcia și Rusia – au stăpânit gurile Dunării perioade mai lungi sau mai scurte de timp (Turcia între 1484-1829 și 1856-1878, iar Rusia între 1829-1856), iar cea de a treia – Austria – a fost stăpâna bazinului central al fluviului emițând pretenții repetate de extindere teritorială asupra celor două Principate Române.

Presiunea țaristă și, apoi, sovietică a continuat constant asupra regiunilor din apropierea gurilor Dunării, dovadă fiind anexarea Basarabiei după Pacea de la București, din 1812, precum și ocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail și Bolgrad), contrar celor convenite între România și Rusia la începutul războiului ruso-turc din 1877-1878.

Chiar dacă după acest război, încheiat prin Tratatul de pace de la Berlin, din 1 iulie 1878, gurile Dunării au aparținut României, căreia i-a revenit Dobrogea, Imperiul Țarist și urmașa acestuia – Uniunea Sovietică – au privit mereu cu jind Delta Dunării. Probabil, slavii din nord-est nu-și puteau dezlipi ochii de pe harta deltei, pe care au ocupat-o după pacea de la Adrianopol (1829), frontiera dintre Turcia și Rusia devenind, atunci, brațul Sfântu Gheorghe, cel mai sudic al Dunării. Transferul populațiilor slave (ruși – lipoveni și caholi – ucraineni) din imensele spații ale Rusiei în zona Deltei și a nordului Dobrogei a avut loc începând cu perioada schimbărilor sociale și religioase inițiate de țarul Petru cel Mare (1682-1725) și până la sfârșitul războiului Crimeei (1856).

Necazurile românilor privind stăpânirea Gurilor Dunării au continuat și mai abitir în preajma și după Al Doilea Război Mondial. Astfel, după ocuparea samavolnică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, prin Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, marele imperiu a dorit și ocuparea unor insule de pe brațul Chilia ce nu făceau parte din Basarabia, ci aparțineau de zona dobrogeană. Astfel, spre toamna anului 1940, folosind navele fluviale și infanteria marină, Uniunea Sovietică a ocupat insulele Tătaru Mic, Tătaru Mare, Daleru Mic, Daleru Mare, Maican, Cernofca, Babina și Limba, toate aflate la sudul talvegului brațului Chilia (traseul celor mai mari adâncimi) care reprezenta delimitarea geografică dintre Basarabia și Dobrogea și care, conform practicii internaționale, formează frontiera fluvială între două state.

Adevăratul motiv pentru care ucrainenii sovietici trăitori în nordul brațului Chilia au dorit dinadins capturarea acestor pământuri au fost sturionii! Întrucât pe brațul Chilia intra cea mai mare cantitate de sturioni, din mare pe Dunăre pentru a-și depune icrele, zonele de pescuit a acestora erau vizate atât de pescarii din sudul cât și de către cei din nordul brațului. Cum, înainte de raptul Basarabiei, din luna iunie 1940, și unii și alții erau cetățenii României, nu au existat neînțelegeri între pescari privind utilizarea celor mai favorabile locuri de pescuit care, de regulă, erau pe traseele cele mai adânci ale fluviului.

O perioadă scurtă de timp după ocuparea Basarabiei toți pescarii au folosit vechile porțiuni de lansare a plaselor de pescuit, apoi, cu timpul, au apărut neînțelegeri între pescarii din nordul și cei din sudul brațului, culminând cu nenumărate omoruri, de ambele părți. Pentru a elimina concurența dobrogeană la capturarea valoroaselor icre negre, pescarii din principalele localități de pe malul nordic al brațului Chilia (Izmail, Chilia Nouă, Vâlcov) (români deveniți ucraineni!) au cerut armatei sovietice să ocupe câteva insule din sudul brațului, pentru a le rămâne doar lor principalele locuri de pescuit. Astfel, în cursul lunilor septembrie și octombrie 1940 cele opt insule pomenite mai sus au fost ocupate prin forță, iar României i s-a cerut să recunoască noul rapt teritorial printr-un act încheiat de către Comisia mixtă de frontieră româno-sovietică. Spre cinstea și onoarea lor, membri români ai Comisiei nu au fost de acord și, astfel, problema a rămas suspendată pe toată perioada celui de Al Doilea Război Mondial.

Încercări de a controla Gurile Dunării după Al Doilea Război Mondial

După terminarea războiului, în anul 1948, trei dintre insulele ocupate în anul 1940, care nu aveau o influență majoră în pescuitul sturionilor – Tătaru Mare, Cernofca și Babina – au fost retrocedate României, celelalte rămânând, contrar prevederilor Tratatului de pace de la Paris încheiat după Al Doilea Război Mondial, sub ocupație sovietică și, apoi, ucraineană. Astfel, frontiera fluvială nu mai urmează cursul șenalului navigabil al fluviului, așa cum este practica internațională, și de aici rezidă pretenția Ucrainei de a considera brațul Chilia drept apă interioară ucraineană. Mai mult, la un moment dat, frontiera deviază considerabil de la traseul normal, situat pe ramificația navigabilă numită Stambulul Vechi, fiind stabilită, arbitrar, pe gârla Musura. Prin aceste presiuni și manevre politico-militare, României i s-a interzis accesul navigației și ieșirea în mare pe principalul braț al Dunării.

Problema celor cinci insule rămase sub ocupația sovietică avea să fie tranșată, prin forță, de către generalisimul Stalin, la începutul anului 1948!

Pentru a vedea cum, negociind aproape în genunchi, reprezentanții statului român de la acea vreme au acceptat toate cererile sovietice (inclusiv cedarea Insulei Șerpilor), redau mai jos, în traducere neoficială, parte din stenograma „Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3 februarie”, aflată în arhivele Moscovei. Extrasul se referă doar la partea referitoare la capturarea celor cinci insule de pe brațul Chilia, nu și la celelalte aspecte abordate în discuții. După știința mea, acest document nu se găsește în arhivele naționale ale României, de aceea apreciez că expunerea lui poate arunca o lumină corectă asupra relațiilor româno-sovietice de după Al Doilea Război Mondial.

Iată extrasul senogramei[1]: „Extras din stenograma «Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3 februarie»”. (Traducere din limba rusă.)

Primirea de către I.V. Stalin a delegației guvernamentale române. 3 februarie 1948, ora 20.00

Asistă:

Din partea română: Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, Vasile Luca, ministrul Finanțelor, L. Rădăceanu, ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale, Vlădescu-Răcoasa, ambasadorul României în U.R.S.S.

Din partea sovietică: V.M. Molotov, S.I. Kavtaradze, L.E. Kotliar (interpret).

I.V. Stalin: Mâine tratatul de asistență mutulă poate fi semnat, trebuie doar să fie pregătite hârtiile corespunzătoare.

V.M. Molotov: Am o chestiune suplimentară. Încă din anul 1940 nu a fost definitivată frontiera dintre România și U.R.S.S. Se are în vedere finalizarea acesteia în porțiunea care nu a fost definitivată atunci. Pentru aceasta, este necesar ca odată cu pactul să fie semnat și protocolul privind predarea către Uniunea Sovietică a celor cinci insule de pe brațul inferior al Dunării: Malâi Tataru (Tătaru Mic – n.n.), Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican, Limba. În această problemă, Comisia mixtă româno-sovietică care exista în anul 1940 nu a ajuns la un acord.

I.V. Stalin: De cine sunt ocupate, în prezent, aceste insule?

V.M. Molotov: Acestea sunt ocupate de noi [U.R.S.S.].

I.V. Stalin: Acest lucru este legal?

V.M. Molotov: Noi socotim acest lucru legal.

Petru Groza: Chiar până la Conferința de Pace de la Paris am avut dispute îndelungate cu Tătărescu în această chestiune. Încă de pe atunci guvernul a ajuns la concluzia că toate problemele asemănătoare nerezolvate trebuie soluționate definitiv. Acum acest lucru este cu atât mai necesar, deoarece tratatul de asistență mutuală care urmează să fie semnat va trebui să întărească și mai mult relațiile de amiciție existente între România și U.R.S.S. Guvernul român va întreprinde toate măsurile pentru a soluționa cât mai repede, definitiv, această chestiune. Am reflectat mult timp asupra ei, simțind răspunderea și datoria în fața patriei și a poporului, și am ajuns la concluzia că pierderea acestor insule va însemna doar scăderea [producției] de icre negre. Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina al Dunării, ceea ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră. Colmatarea însă a prieteniei dintre România și U.R.S.S. reprezintă un pericol și mai mare. Poporul român este interesat în primul rând în menținerea acestei prietenii. Acesta trebuie să înțeleagă acest lucru și-l va înțelege.

I.V. Stalin: Aceasta înseamnă un acord în acest sens?

Petru Groza: Da.

I.V. Stalin: Canalul Dunării [Sulina] se colmatează?

Petru Groza: Acest pericol poate fi prevenit doar prin efectuarea unor lucrări mari de dragare. 

I.V. Stalin: Toate canalele necesită realizarea, cu regularitate, a lucrărilor de dragare. Știu că în România a fost cândva un plan de construire a unui nou canal care să unească Dunărea cu Marea [Neagră].

Ana Pauker: Acum 10 ani a existat un plan de construire a unui canal între Cernavodă și Constanța, dar că acest plan a fost abandonat.

I.V. Stalin: Dacă România va reveni cândva la acest plan, putem s-o ajutăm.

Petru Groza: Colaborarea cu U.R.S.S.  va compensa însutit pierderea insulelor. Îmi este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de aceste insule, pentru a avea posibilitatea de a ține sub control toate gurile Dunării. Un asemenea control realizat de către o putere prietenă, așa cum este U.R.S.S., nu numai că nu va stânjeni România, dar poate să-i fie doar folositor.

I.V. Stalin: Mulțumim pentru asemenea cuvinte. Iar în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i se poate acorda ajutor și sprijin pentru aceasta.

Petru Groza: În raporturile sale cu Uniunea Sovietică, guvernul român nu este călăuzit de impulsuri oportuniste, ci doar de înțelegerea corectă a intereselor popor nostru.

I.V. Stalin: Și noi [sovieticii] gândim la fel.

V.M. Molotov: Aceasta înseamnă că noi putem semna acest protocol [privind cedarea insulelor] concomitent cu tratatul de asistență mutuală?

Ana Pauker: Se poate să se includă în textul protocolului problema ajutorului și sprijinului din partea Guvernului sovietic în construirea canalului Dunăre-Marea Neagră?

V.M. Molotov: Este necesar să se semneze protocolul privitor la acea porțiune de frontieră în legătură cu care nu s-a realizat înțelegerea. Dacă din partea delegației române sunt vreun fel de întrebări?

Petru Groza, [după ce s-a consultat cu membrii delegației]: Nu sunt.

Semnează:

Indescifrabil”

Se poate observa ușor din stenogramă că reprezentanții Românei au fost tratați nu ca parteneri de dialog, ci ca învinși din război și că cererile învingătorilor, oricare ar fi fost ele, trebuiau satisfăcute.

Urmare a „recomandărilor” lui Stalin, peste numai un an urmau să debuteze lucrarile de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră care, din lipsa unor tehnologii avansate și a puterii economice precare a României de la acea vreme, aveau să fie abandonate imediat după moartea lui Stalin, în 1953. Mult mai târziu, în anul 1976, construirea canalului a fost reluată și finalizată odată cu inaugurarea sa de către conducerea României, la 26 mai 1984.

Consider că Uniunea Sovietică, prin vocea lui Stalin, a recomandat construirea unui canal navigabil între Cernavodă și Constanța nu de dragul țării noastre, ci din dorința de a-și extinde teritoriul și peste Delta Dunării și, poate, nordul Dobrogei, având argumentul că României îi rămânea ieșirea la mare prin acest nou canal denumit „Dunăre – Marea Neagră”!

Pentru extinderea teritoriului său și după Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și-a imaginat noi stratageme. Astfel, prin Planul Valev din anul 1963, a propus țărilor „prietene” din bazinul Mării Negre formarea unui stat fantomă compus din câteva regiuni ale României, inclusiv Dobrogea, sudul Basarabiei și nord-estul Bulgariei. Probabil, se urmărea crearea unei noi gubernii sovietice și creșterea influenței asupra Mării Negre și regiunii Dunării de Jos.

Conștientă că, prin posesia canalului Sulina, unicul braț navigabil recunoscut internațional, România deținea controlul asupra accesului din Dunăre spre oceanul planetar, încă din anii 1950 Uniunea Sovietică a încercat, în repetate rânduri, să-i anuleze monopolul prin deschiderea unei noi căi de navigație care să folosească brațul Chilia. Astfel, au fost adâncite, succesiv, brațele secundare Oceacov și Prorva, care debușau din Chilia către nord-est și realizau o legătură mai scurtă a porturilor dunărene cu porturile sovietice Odesa și Nicolaev. Întrucât curenții marini din vestul bazinului Mării Negre se deplasează de la nord către sud, cu o viteză medie de 3-5 km/h, acțiunea valurilor marii făcea ca toate aluviunile aduse de fluviu să se depună la gurile acestor canaluri, făcându-le impracticabile. Rând pe rând, toate aceste încercări au trebuit să fie abandonate. Prin anii 1983-1985 a venit și rândul micului braț secundar Bâstroye, ca prin lărgire și adâncire, să fie testat în acest sens. Schimbarea conducerii imperiului sovietic și inițierea programelor de „perestroika și glasnosti”, de după anul 1985, au determinat abandonarea lucrărilor înainte de aducerea lor la cota planificată.

Destrămarea Uniunii Sovietice, din anul 1991, nu a dus la temperarea dorințelor moștenitoarei acesteia – Ucraina – de a controla traficul maritim la Gurile Dunării. Aș zice, chiar, dimpotrivă! Astfel, la doar câteva zile după declararea independenței statale, prin scufundarea voită a navei sale „Rostok”, în dreptul localității Partizani de pe brațul Sulina, la data de 3 septembrie 1991, Ucraina a încercat să blocheze navigația dunăreană către Marea Neagră pe singura cale recunoscută de către Comisia Dunării – canalul Sulina – și să o transfere pe brațul Chilia. Lucrările de deblocare a brațului au durat aproape 14 ani, România cheltuind sume extrem de importante care nu au fost recuperate (nu s-a vrut?) de la statul vinovat. În relația cu Ucraina am fost mereu reactivi și dezavantajați! Și, aceasta, numai și numai din cauza incompetenței noilor conducători ai statului.

Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale Marinei S.U.A. – contraamiralul Prueher – care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a Europei, S.U.A. acordă o atenție deosebită Turciei și României. Turciei, pentru că deține cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, și României, pentru că le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”.

Recent, unele documente elaborate de către Congresul american și apărute la finele anului 2022 (Black Sea Security Act) arătau că, pentru evitarea restricțiilor stabilite prin Convenția de la Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor militare în Marea Neagră, SUA ar fi interesate de amenajarea unui port militar în zona Deltei Dunării (probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de dimensiuni mici și mijlocii capabile a face față pericolului naval rusesc. Fie că este o intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată în calcul!

Dar să analizăm, cronologic, faptele din ultima perioadă care au „inflamat”, cum afirma recent președintele țării, opinia publică:

– Până la lărgirea și adâncirea canalului Bâstroye, din perioada 2004-2006, lățimea acestui braț secundar al Chiliei nu depășea 85-90 metri (având uneori chiar dimensiuni de 40-50 metri), iar adâncimile lui variau între 1,3 și 2,5 metri. Cu alte cuvinte canalul nu permitea decât deplasarea bărcilor și a șalupelor având un pescaj de sub un metru.

– Pe durata lucrărilor din 2004-2006, în contradicție cu convențiile internaționale de mediu și cu protestele României, Ucraina angajează firme germane care, prin dragaj, reușesc să lărgească și să adâncească mica scurgere de ape numită Bâstroye, de numai 10 km lungime, pentru a realiza o legătură mai scurtă dintre brațul Chilia și Marea Neagră și a o face accesibilă navigației maritime. Pe toată perioada discuțiilor și protestelor internaționale lucrările au continuat, astfel că deabia către sfârșitul anului 2006, în urma presiunilor comunității internaționale, lucrările au fost oprite. Între timp, canalul a fost adâncit la minimum 3,9 metri ceea ce a dus la scăderea sesizabilă a debitului de apă pe celelalte două brațe ale Gurilor Dunării (Sulina și Sfântu Gheorghe).

– Pentru evitarea colmatării apelor deversate de către Bâstroye la contactul cu apa mării, prin crearea a ceea ce îndeobște se cunoaște a fi „bara canalului” cauzată de depunerile fluviale sub efectul valurilor maritime, în studiul de proiect, societățile germane care au conceput realizarea lui au propus și construirea unor diguri la vărsarea în mare a canalului, asemănătoare celor executate de România pe canalul Sulina.

În aceeași perioadă (2004-2006), Ucraina a purtat consultări diplomatice cu unele state europene riverane Dunării (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia) în scopul identificării dorințelor acestora de a-și cumpăra sau închiria spații pe malul ucrainean al Dunării, unde să-și dezvolte capacități portuare de transbordare, pe navele fluviale, a mărfurilor aduse pe calea mării. Se pare că asemenea propuneri au fost bine primite!!!

În urma agitației și criticilor organismelor internaționale, lucrările de adâncire a noului traseu dorit de către Ucraina au fost oprite în cursul anului 2006.

La data de 9 februarie 2022 (deci cu 13 zile înainte de izbucnirea războiului ruso-ucrainean!) Consiliul de Miniștri de la Kiev comunică Lista cu principalele ape interioare ale Ucrainei unde este permisă navigația, precum și pescajul maxim admis. Contrar evidenței geografice, brațul Chilia, care formează frontieră cu România, este inclus în categoria apelor interioare ale statului ucrainean (la fel ca și Niprul sau Bugul)!. Documentul arată că pe această cale navală, precum și pe canalul Bâstroye (lărgit la minimum 120 metri și adâncit la 3.9 metri încă din anii 2004-2005) se permite navigația navelor maritime având un pescaj de maximum 7,5 metri. Cu alte cuvinte, în ciuda prevederilor convențiilor internaționale de mediu la care și România și Ucraina sunt parte, se dă startul lucrărilor de adâncire a canalului Bâstroye și a brațului Chilia la minimum 8,5 metri. Aceste lucrări presupun mărirea considerabilă a debitului brațului Chilia în detrimentul celorlalte două brațe dunărene, Sulina și Sfântu Gheorghe, și, în consecință, interzicerea navigației maritime pe brațul Sulina. Scăderea volumului de apă din aceste guri de vărsare ale Dunării va duce la secarea canalelor secundare din deltă și, automat, la modificarea drastică a echilibrului biologic din Rezervația Biosferei Delta Dunării, zonă acvatică aflată sub patrimoniul UNESCO.

Pe 16 februarie 2022, Căpitănia portului Izmail emite un document prin care se comunică tuturor armatorilor că navigația dintre Marea Neagră și portul Izmail se permite navelor maritime având un pescaj de cel mult 7,5 metri. Aceasta, chiar în ciuda faptului că la acea dată încă nu începuse lucrările de adâncire a traseului respectiv. Documentul, în schimb, dădea starul pregătirii lucrărilor de dragaj pentru adâncirea căii navigabile.

Trei zile mai târziu, pe data de 19 februarie 2022 Ministerul Infrastructurii din Ucraina a recunoscut faptul că adâncimile minime de pe canalul Bâstroye vor fi marite, prin dragaj, de la 3,9 metri la 6,5 metri. Intenția vecinului nostru, care la doar cinci zile urma să intre în război cu Rusia, era ca pe baza  simpatiei și sprijinului statelor democratice ale Europei și Americii, generat de opoziția față de tendințele hegemonice ale Rusiei, să ignore convențiile internaționale referitoare la mediu și să deschidă un culoar de navigație maritimă pe brațul Chilia și canalul Bâstroye. În felul acesta, Ucraina ar evita utilizarea brațului Sulina și ar economisi taxa de pilotaj (până în 400 $ pentru o navă, plus 1,59 $ per tona de marfă transportată). În plus, prin adâncirea traseului  specificat, s-ar lega cele patru porturi ucrainene de la Dunăre (Reni, Izmail, Chilia și Vâlcov) de Marea Neagră printr-o cale navigabilă 

mai ușor accesibilă (ca lărgime și adâncime) decât canalul Sulina, ceea ce ar permite trecerea unor nave cu o capacitate de transport mai mare decât cea posibilă pe brațul Sulina (probabil, până la 80.000 tone dw.). La aceasta se adaugă și facilitatea obținută prin scurtarea navigației pe proțiuni înguste, de la 63 km., cât este lungimea brațului Sulina, la 10 km., lungimea canalului Bâstroe.

Contrar regulilor stabilite prin convențiile internaționale la care este parte semnatară, în luna iulie 2022, fără să înștiințeze Comisia Dunării (cu sediul la Budapesta) și România, țară aflată în graniță comună pe brațul Chilia, Ucraina declanșează o serie de alte lucrări de adâncire a canalului Brâstoye și a unor puncte cheie de pe Chilia a căror adâncimi erau mai mici de 9 metri. Scopul acestor lucrări era acela de a realiza un nou traiect de navigație maritimă dinspre Marea Neagră spre porturile dunărene, evitând în acest mod utilizarea canalului Sulina, singurul traseu recunoscut de către comunitatea internațională, prin Convenția de la Belgrad, din 1948.

Profitând de tumultul internațional generat de războiul ruso-ucrainean dezlănțuit la 24 februarie 2022 și de simpatia țărilor democratice arătat statului agresat, conducerea statului ucrainean a considerat că lucrările de amenajare a noului traseu dunărean vor trece neobservate, sau că, până când celelalte state se vor dezmetici, răul va fi finalizat, nemaiputându-se acționa pentru remediere lui.

Totuși, către toamna anului 2022, Ucraina solicită Uniunii Europene includerea traseului Bâstroe-Chilia în rețeaua europeană de transport fluvial (TEN-T), neținând seama că Uniunea Europeană nu are vreo competență în aprobarea acestei solicitări. Cererea trebuia făcută, înainte de începerea oricăror lucrări, Comisiei Dunării, structură cu atribuții în domeniu, și României, ca stat afectat de viitoarele eventuale consecințe ale adâncirii celor două brațe.

După unele informații încă neconfirmate în presa internațională, pe brațul Chilia, Ucraina ar pregăti câteva zone portuare pe care le-ar închiria celor cinci state dunărene (Serbia, Ungaria, Slovacia, Austria și Germania) care să utilizeze aceste facilități în aducerea mărfurilor din sudul și estul Asiei spre centru Europei. Așa se explică și adâncirea prin dragaj a unei porțiuni din brațul Solomonov, aflat la egală distanță dintre porturile Chilia Nouă și Vâlcov. Se pare că două dintre statele enumerate anterior și-au și exprimat deja intenția de închiriere /cumpărare a locațiilor respective. Prin această manevra Ucraina ar oculta poziția strategică a României care, prin portul Constanța, ar putea deveni punctul nodal de intrare a transporturilor maritime sosite din Asia către inima Europei. Iată, un alt mod de faultare a intereselor economice ale României de către Ucraina!

Deci, Ucraina ignoră total România deși beneficiază de suportul generos al țării noastre în limitarea urmărilor conflictului cu Rusia!

Ca unul care am participat, timp de peste șapte ani, la negocierile cu ucrainenii privind delimitarea maritimă în Marea Neagră și, apoi, încă patru ani la procesul de la Haga, comportamentul ucrainean nu mă miră! În toată acea perioadă, conduita lor a fost una care voia să exprime superioritatea slavă asupra unei țări de mâna a treia, tratându-și omologii români cu aroganță și infatuare. Cred că acest comportament de sorginte imperială a fost moștenit de pe vremea țaristă și a Uniunii Sovietice, ei necunoscând alte metode de a convinge opozantul decât aceea de „a bate cu pumnul în masă”.

Revenind la tema zilei, se pare că o bună bucată de vreme autoritățile cele mai înalte ale României au rămas pasive la pericolul privind modificarea biodiversității Rezervației Biosferei Delta Dunării generat de scăderea debitului de apă pe celelalte două brațe ale fluviului. Doar după ce presa din România a aflat despre lucrările de adâncire a traseului Chilia-Bâstroe și reducerea debitului din restul deltei și autoritățile române au început să se agite.

Actualmente, draga ucraineană prin aspirație și refulare „Ingulsky” și cea germană, aflată sub pavilion de complezență tanzanian, „Hegeman IV” (iar Germania?) continuă lucrările de adâncire a canalului Bâstroye și a unor puncte cu adâncimi reduse de pe brațul Chilia. Astfel, după nouăsprezece ani de relativă pauză, sub oblăduirea sprijinului oferit de comunitatea internațională cauzat de agresiunea Rusiei asupra estului Ucrainei, aceasta a reluat acțiunea ilegală de deschidere a navigației maritime pe brațul dunărean Chilia. Și toate acestea contrar deciziilor anterioare prin care statele Europei decideau că singura cale de legătură navală dintre fluviu și Marea Neagră este brațul Sulina, România având responsabilitatea menținerii unei adâncimi (minim 24 picioare engleze) astfel încât să permită navigația maritimă pentru nave cu un pescaj de cel mult 7 metri, pe toată lungimea traseului.

Concluzii

Realizarea unui nou traseu de transport maritim din Marea Neagră spre Dunăre și, prin intermediul acesteia, către centrul Europei, care să anuleze/șunteze supremația României în domeniu, prin canalului Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale sovietice și, mai nou, a celei „democratice ucrainene”. Motivația principală o reprezintă avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj și de transport marfă spre toate porturile dunărene, precum și din eventuala închiriere /vindere a unor platforme portuare către țări din centrul Europei.

Deși aportul Ucrainei la volumul de apă ce se revarsă în Delta Dunării este aproape egal cu zero, teritoriul ucrainean din zona Bugeacului nefiind străbătut de niciun râu sau pârâu semnificativ, acest stat beneficiază de brațul dunărean cu cel mai mare debit de apă. Cu toate acestea, Ucraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe brațele românești ale Deltei Dunării cu evidentul scop de a transfera navigația maritimă prin teritoriul său.

Prin adâncirea întregului traseu Chilia-Bâstroe la cote de 8,5-9 metri, debitul preluat de către brațul Chilia din cel al Dunării va crește de la 60% (cât este în prezent) la 72-75%, concomitent cu scăderea debitului brațului Tulcea de la 40% la 28-25%. Ca urmare, și debitele brațelor Sfântu Gheorghe și Sulina, ce se ramifică din brațul Tulcea la mila marină 34, vor fi diminuate drastic. Astfel, volumul de apă al brațului Sfântu Gheorghe va scădea de la 22% la 17% și cel al brațului Sulina de la 18% la 11%. În aceste condiții, navigația maritimă pe brațul Sulina, unicul prevăzut în Convenția de la Belgrad ca rută de legătură între Dunăre și Marea Neagră, va deveni imposibilă.

Adâncirea canalului Bâstroe la cote de peste 8 metri nu va duce, automat, la diminuarea debitului de apă de pe brațele Sulina și Sfântu Gheorghe, întrucât pe brațul Chilia există o seamă de zone în care adâncimile fluviului, fiind mai reduse, nu permit scurgerea cu rapiditate a apelor. Acestă diminuare a volumului de apă și, în consecință, a adâncimilor de pe celelalte două brațe ale deltei va deveni evidentă doar după adâncirea și a celorlalte 8-9 puncte de pe brațul Chilia ce vor trebui dragate, de la 5-6 metri la minimum 8,5 metri.

Acțiunile Ucrainei de deschidere a unei noi căi navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-și amenajeze porturi pe malul ucrainean în scopul formării unor flote maritime proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său. Rusia, membră a Comisiei Dunării dar fără acces direct la fluviu, va fi, cu siguranță, împotriva unor asemenea lucrări.

După obținerea unui acord de principiu al Comisiei Europene, Ucraina va solicita Comisiei Dunării includerea noului traseu de navigație maritimă Bâstroe-Chilia în cadrul rețelei de transport fluvial european Rhin-Main-Dunăre. Cu sprijinul statelor interesate în deschiderea de facilități portuare pe brațul Chilia, Ucraina va dobândi acest acord și din acel moment navigația pe brațul Sulina poate fi dată uitării.

Dacă România și comunitatea internațională nu vor putea determina Ucraina să renunțe la adâncirea canalului Bâstroye și al brațului Chilia, următorul pas pe cale îl vor face ucrainenii va fi construirea de diguri, asemănătoare celor de la brațul Sulina, care vor înainta în mare cam 5-6 km. Rolul acestor diguri este acela de a face ca depunerile aluvionare de la „bara Bâstroye” să fie cât mai reduse și cât mai la largul mării.

Modificarea procentul cantității de apă dintre cele trei brațe ale Dunării va fi în defavoarea celor ce tranzitează teritoriul românesc. Astfel, scăderea debitului de pe brațele Sulina și Sfântu Gheorghe va duce la colmatarea accentuată a brațelor secundare (Dunavăț, Dranov, Litcov, Caraorman, etc.) ce pleacă spre complexul lagunar Razim-Sinoe și a celorlalte lacuri ale deltei, determinând modificarea îngrijorătoare a compoziției apei și a biodiversității din zonă. Decolmatarea acestora va necesita cheltuieli, eforturi și mijloace suplimentare pe care România și le va putea permite cu dificultate.

Părerile unor cetățeni care trăiesc în localități de pe brațul Chilia, chestionați de presa românească, referitoare la scăderea nivelului apelor după adâncirea canalului Bâstroye sunt total irelevante. Aceasta, întrucât cotele acestui braț nu se vor diminua, indiferent de volumul de lucrări necesare adâncirii întregului braț. Ceea ce se diminuează este debitul brațelor Tulcea, Sulina și Sfântu Gheorghe a căror ape vor fi atrase către brațul Chilia, prin adâncirea patului de scurgere. O concluzie corectă a scăderii cotelor apelor de pe aceste brațe poate fi evidențiată doar de măsurarea nivelului apei, sau a debitului fluviului, în localitățile Partizani, Maliuc și Crișan, de pe brațul Sulina, sau din Mahmudia, Murighiol și Dunavăț, de pe brațul Sfântu Gheorghe.

Cantitatea de pește existență pe brațele românești ale deltei, precum și din lacurile alimentate cu ape din aceste brațe, se va diminua considerabil, ducând și la reducerea numărului păsărilor acvatice specifice zonei. Migrația sturionilor către locurile de depunere a icrelor va fi și mai evidentă în favoarea brațului Chilia și a brațelor sale secundare și, deci, a pescarilor din localitățile ucrainene.

Navigația maritimă pe brațul Sulina se va diminua continuu, navele și armatorii lor preferând noua rută Bâstroe-Chilia (mai lesnicioasă și mai ieftină!), până la dispariția totală. În aceste condiții, România nu-și va mai putea îndeplini sarcina trasată prin prevederile Convenției de la Belgrad de a menține o adâncime de minim 24 picioare (7,31 metri) pe întregul traseu de care răspunde, iar, în timp, orașul Sulina se va transforma într-un sat pescăresc, populația nemaiavând vreo motivație de a-și continua existența în acea zonă.

Întreaga populație a deltei (aproximativ, 13.500 de oameni) va avea de suferit din cauza schimbărilor morfologice, și mai ales a reducerii cantităților de pește, preferând să emigreze către alte plaiuri.

Apariția unei asemenea catastrofe ecologice nu poate fi evitată decât prin oprirea adâncirii traseului dorit de Ucraina! Adică, atât a canalului Bâstroye, cât și a brațului Chilia! Dacă acest lucru va fi imposibil, pentru readucerea volumului de apă spre brațele românești și menținerea navigabilității brațului Sulina este necesară realizarea unui canal, lat de 180-200 metri și adânc de minimum 8,5 metri, la aproximativ 8 km după ce brațul Tulcea se desprinde din Dunăre. Cu o lungime de aproximativ 3 km, noul canal va scurt-circuita cotul Dunării de la Tulcea, va mări debitul celor două brațe, Sulina și Sfântu Gheorghe, la cote apropiate de cele avute anterior și va scurta distanța de navigație dintre Marea Neagră și Galați cu aproape 7 km. De asemenea, se impune și lărgirea cu 20-30 metri a intrării pe brațul Tulcea, în dreptul localității Pătlăgeanca. În acest fel se va putea menține navigabilitatea pe brațul Sulina, conform Convenției de la Belgrad. Un studiu, în acest sens, a fost realizat de România prin anii 1970-1980, dar canalul nu a fost construit întrucât atunci nu exista presiunea reducerii volumului de apă din sectorul românesc al Deltei Dunării.

Canalul va trebui realizat exact în aceleași condiții în care au lucrat și ucrainenii: adică fără acordul statului vecin, dar cu înștiințarea Comisiei Dunării!

Argumentul României va fi acela stabilit de către prevederile Convenției de la Belgrad și anume menținerea adâncimii minime de 24 picioare pe tot traseul brațelor Tulcea și Sulina!

–––––––––––––––

[1] Eugen Laurian: Sub lupa destinului, pag. 271-273; Editura Militară, 2019.

Diplomatul american GEORGE KENNAN: De ce nu era nevoie de denazificarea Germaniei?

Diplomatul american George Kennan a lucrat în Germania înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial și cunoștea bine particularitățile acestei țări.

După 1945, a devenit un adversar categoric al denazificării Germaniei și chiar al proceselor de la Nürnberg.

Publicația de limbă rusă http://ttolk.ru.,, scrie că el credea că dacă ar fi fost îndepărtați cei 3 milioane de birocrați germani care au fost implicați în serviciul nazismului, țara ar putea aluneca în haos.

Un alt argument al său a fost acela că URSS s-a făcut vinovată de mai multe crime în timpul războiului, iar pedepsirea doar a Germaniei este un joc în mâinile sovieticilor, care nu se vor opri în marșul lor către Occident.

George Kennan este un celebru diplomat și politolog american. El a intrat în serviciul diplomatic la sfârșitul anilor 1920, știa foarte bine limba rusă (a învățat-o în timp ce lucra la la Riga și Tallinn), ceea ce i-a permis să rămână în URSS pentru o perioadă lungă de timp: în anii 1930, în 1944-46 și în 1952-1963, când era ambasadorul SUA la Moscova.

Kennan cunoștea și Germania destul de bine. De la sfârșitul anilor 1930 până în 1942, a lucrat la ambasada americană la Berlin și s-a numărat printre acei diplomați americani care au fost 5 luni internați la Frankfurt pe Main de autoritățile naziste, după ce Germania a declarat război SUA.

Kennan credea că Germania trebuie să joace un rol major înzăgăzuirea expansiunii URSS în Europa postbelică. El a spus mereu că cel mai urât vis pentru SUA și Anglia este prietenia dintre Germania și Rusia, și că această alianță nu ar trebui niciodată permisă.

De aceea s-a opus pedepsirii naziștilor după război și a fost foarte îngrijorat când administrația Roosevelt a lansat procesul de denazificare, care a fost oprit abia în 1947.

Kennan era convins că acești doi ani de epurări și procese împotriva naziștilor au permis URSS să câștige un punct de sprijin în Europa de Est și că va dura zeci de ani pentru ca SUA să preia inițiativa, explicând de ce America nu ar fi trebuit să-i urmărească pe naziști. Astfel, el scria în cartea sa „Diplomația celui de-al doilea război mondial” (publicată de „Tsentrpoligraf”, 2002):„Într-o seară, în toamna anului 1945, stăteam la reședința ambasadorului Murphy din Berlin, împreună cu un militar de rang înalt și îi ascultam reproșându-ne că noi, „oamenii de la Departamentul de Stat”, nu ne puteam „înțelege cu rușii” din cauza antisovietismului nostru. Era încă îngrijorat că speranțele noastre de cooperare aparentă cu sovieticii nu ar trebui să ne împiedice să creăm condiții acceptabile în zonele de vest ale Germaniei.

Foto: George Kennan – ultimul la dreapta

„Ideea de a gestiona situația din Germania împreună cu rușii este o himeră, la fel ca ideea că, în cazul plecării noastre și a rușilor, se va naște de la sine o Germanie pașnică, stabilă și prietenoasă.

Nu putem decât să dăm părții noastre din Germania, pentru care suntem responsabili împreună cu britanicii, un asemenea grad de independență, securitate și prosperitate, încât Estul să nu o poată amenința. Aceasta este o sarcină dificilă, dar nu o putem evita”.

Eram îngrijorat și de problema procesului criminalilor de război. Personal, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aliații ar fi ordonat pur și simplu ca fiecare dintre acești oameni căzuți în mâinile forțelor lor, să fie imediat executați imediat după ce li se stabilea identitatea.

Un proces public al liderilor naziști constituia o problemă complet diferită, pentru că aceștia nu putea nici ispăși, nici corecta crimele pe care le comiseseră.

A permite judecătorilor sovietici să participe la un astfel de proces, însemna nu numai solidaritate cu regimul totalitar sovietic, ci și asumarea unei părți a răspunderii pentru cruzimile și crimele comise în timpul războiului de către autoritățile staliniste împotriva polonezilor și a popoarele din țările baltice.

Aceasta ar însemna denaturarea completă a obiectivelor acestui proces.

Este greu de imaginat că liderii occidentali nu erau conștienți de toate acestea.

Am plecat de la faptul că în mașina administrativă germană erau cel puțin 3 milioane de oameni care susțineau nazismul.

Mi-am ridicat obiecțiile la această abordare:

1) În primul rând, nu este practic. Pentru aceasta (denazificare – BT) era nevoie de o cantitate mare de cunoștințe, competență și cooperare. Este greu de imaginat o slujbă mai ingrată decât analizarea unei mase de oameni dintr-o țară străină, care face necesar un aparat de investigație greoi și nepopular.

2) În al doilea rând, chiar dacă acest program este implementat cu succes, tot nu își poate atinge scopul. Nu vom găsi oameni noi suficient de competenți pentru a îndeplini îndatoririle celor pe care îi vom scoate din serviciu. Acest lucru ne-ar crea o opoziție puternică, care s-ar bucura de autoritate în rândul populației și ar putea discredita puterile occidentale din Germania, ar putea crea un halou de martiri în jurul elementelor naționaliste și, în cele din urmă, ar putea duce la întoarcerea lor triumfală ca eliberatori ai Germaniei.

Nu trebuie uitat că forțele liberalismului din Germania sunt teribil de slabe și puține la număr. A arunca asupra lor toată povara responsabilității politice ar însemna condamnarea lor la distrugerea finală.

3) În sfârșit, din partea noastră, curățarea elementelor naționaliste ar fi nu numai impracticabilă și ineficientă, ci și inutilă. Ar fi mai corect să recunoaștem că naționalismul e o realitate în Germania și că reprezentanții acestuia nu ar trebui să fie privați de partea lor de responsabilitate socială. Trebuie doar să-i facem să respecte cu strictețe sarcinile care le sunt atribuite și să știm ce vrem să-i învățăm.

Foto: Primul din stânga – Președintele SUA Truman, al doilea- ambasadorul Kennan, 1947).

În raport cu actuala clasă conducătoare a Germaniei, mai corect ar fi să demonstrăm că Germania nu mai are puterea de a amenința interesele altor mari puteri și orice încercare a sa în această direcție se va termina cu eșec și o va duce la dezastru. Casta naționalistă conducătoare germană trebuie să înțeleagă acest lucru și odată ce se va întâmpla asta, naționalismul lor nu va avea nicio bază.

În continuare, este necesar să renunțăm la conceptul de pedepsire a Germaniei, pentru că pedeapsa prelungită nu poate fi eficientă împotriva unui întreg popor.”

În general, politica noastră față de Germania a fost complet inadecvată și, dacă nu ne-am fi îndepărtat de ea în 1947, multe dintre temerile mele ar fi devenit realitate.

NOTĂ:

Washingtonul are o lungă tradiție în interpretarea greșită a acțiunilor Moscovei și de aceea acum, în contextul situației internaționale explozive provocate de Rusia lui Putin, merită să ne amintim de George Kennan, cel mai bun Kremlinolog avut vreodată America.

Foto: George Frost Kennan (n. 16 februarie 1904 – d. 17 martie 2005). A fost diplomat, specialist în științe politice și istoric, cunoscut ca „părintele politicii de stăvilire” și o figură cheie în apariția Războiului Rece.

Mai târziu, el a scris studii despre relația dintre URSS și forțele occidentale. În ultima parte a anilor 40, scrierile sale au inspirat Doctrina Truman și politica externă a SUA privind „stăvilirea” avansului comunist, asigurându-i pe toată viața sa un rol de autoritate în privința Războiului Rece.

Telegrama Lungă scrisă de el în 1946, când se afla la Moscova și articolul care i-a urmat, „Sursele conducerii sovietice”, evidențiau faptul că regimul sovietic era un regim expansionist și influența sa trebuia „stăvilită” de SUA în zonele de importanță strategică vitală.

Aceste texte au devenit rapid textele fundamentale ale Războiului Rece, exprimând noua politică antisovietică a administrației Truman. Kennan a jucat rol conducător și în definitivarea programelor de pe timpul Războiului Rece, dintre care cel mai notabil este Planul Marshall.

În decembrie 1951, președintele Truman l-a desemnat pe Kennan să fie următorul ambasador al Statelor Unite la URSS. Numirea sa a fost susținută de Senat. În multe privințe (spre consternarea lui Kennan), prioritățile administrației au subliniat crearea mai multor alianțe împotriva sovieticilor decât negocierea unor diferende cu ei.

În septembrie 1952, Kennan a făcut o declarație care l-a costat funcția de ambasador. Răspunzând la o întrebare care i s-a pus la o conferință de presă, Kennan a comparat condițiile prin care a trecut ca ambasador la Moscova cu cele pe care le-a avut în timpul internării sale la Berlin, în Germania naziste în primele câteva luni ale celui de-al doilea război mondial.

Evident, declarația sa nu era nefondată, însă sovieticii o interpretau ca pe o analogie implicită cu Germania nazistă motiv pentru care l-au declarat  persona non grata și au refuzat să-i permită să reintre în URSS. Kennan a recunoscut retrospectiv că a fost un „lucru nebunesc din partea lui”.