CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dan Caragea : CUM SE PRONUNȚĂ CORECT NUMELE SIMONEI HALEP

Simona Halep și-a aflat adversara din primul tur al Australian Open! Cu  cine vor juca reprezentantele României la Melbourne

Deşi nu este o practică jurnalistică cuviincioasă, mă văd nevoit să republic un articol, adaptat şi îmbunătăţit, pentru a atrage atenţia compatrioţilor asupra felului cum trebuie să pronunţe numele acestei mari sportive, scrie  publicistul Dan Caragea (Vezi blogul).

Am urmărit şi eu, amator al tenisului de câmp, finala feminină de la Wimbledon. Domnii jurnalişti, simpatici şi atotştiutori, aşa cum le stă bine comentatorilor, ştiu cam tot ce se poate şti despre sport şi sportivi, ne copleşesc cu date, ne recită din Wikipedia…, dar nu pot depăşi o chestiune capitală: cum o chemă pe Simona: Halep sau Halep? Cu accentul pe a sau pe e? Asta-i întrebarea. Şi e motiv de a lua aminte.

Ştim că tânăra şi simpatica jucătoare de tenis, care ne-a emoţionat sincer, provine din neam de machedoni, aromâni adică, ceea ce limpezeşte lingvistic problema numelui.

Halep, cu accentul pe e, vine din turcescul Haleb, numele, în acea limbă, al oraşului Alep. Alepul este unul din cele mai vechi oraşe din lume, situat în nord-vestul Siriei, cam la 50 de km de graniţa turcă.

Augustin Scriban, în dicţionarul său (1939), ne spune că halepul era o măsură veche („cotul de Alep“), termen astăzi ieşit din uz.

Transcriu actualizat:

halép m. ca măsură şi n., pl. e şi uri, ca unealtă, ca şi cot (turc. Haleb, Alep; halebi pik, cot de Alep). Mold. Vechi. Cotul de Alep (0,69 m.)

Aşadar, avem de-a face (în ordinea apariţiei în limba română) cu un toponim (numele unui oraş vestit încă din Antichitate), un antroponim (nume de familie, după cel al oraşului), cu o veche unitate de măsură (s. m.) şi cu respectivul instrument care permitea măsurătoarea (s. n.).

Numele oraşului îl întâlnim pentru prima oară la Grigore Ureche, în Letopiseţ:

„Acest Pătru vodă ce-i zic Şchiopul, după ce au domnit 5 ani, l-au mazilit împăratul Amurat şi au trimis pre un turc mare, de l-au luat din scaun şi l-au trimis la Halep, la pază. Iar domniia o au dat-o Iancului vodă.“

Ca toponim, grafia Halep este veche, forma Alep fiind mai recentă.

Ca nume de familie, Halep şi Halepliu (din tc. halebli, „originar din Halep“) apar în documente din secolele XVII-XIX, dar nu sunt frecvente. Un Gavril Halep este menţionat într-un document bucovinean, la 1744. Un Halepliu apare la 1668, iar Constantin Halepliu bunăoară, autorul piesei „Moartea lui Mihai Viteazu la Torda“, nu este un necunoscut în teatrul românesc. Şi exemplele se pot înmulţi.

În ceea ce priveşte substantivul comun, măsura şi instrumentul, prima atestare, conform Dicţionarului limbii române, o găsim la Theodor Codrescu, „Uricariul“, vol. XIX, 1855, pp. 324-325:

„Vel-cămăraş să fie dator să facă coturi cu boure domneşti, halepuri şi arşinuri; şi dând la fieştecare dugheană câte 2 coţi, un halep şi un arşin, să ia de toată dugheana câte 30 bani.“

Aşadar, în 1776, taxa de „cotărie“ era de 30 de bani, în schimbul căreia negustorul primea de la marele cămăraş două coturi, adică un halep şi un arşin. Halepul era o măsură turcească, arşinul, una rusească.

Halepul (0,68 m) era mai mare decât cotul obişnuit, iar arşinul (0,71 m) avea câţiva centimetri în plus faţă de halep. (cf. Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 91)

În fine, ultimul obstacol poate fi felul în care persoana în cauză îşi rosteşte numele. Din fericire, există o astfel de mărturie, ignorată de „specialiştii“ care preferă, fără să caute în dicţionar, să-i „englezească“ Simonei numele. Să o ascultăm.

Prin urmare, Halep este pronunţia corectă a numelui de familie şi nu altminteri, cum prea des am tot auzit în ultimii ani. Respectul ar trebui să înceapă cu rostirea dreaptă a numelui semenilor. Iar Simona îl merită pe deplin.

02/10/2021 Posted by | cultura | , , , , | Lasă un comentariu

Primele scrieri cu alfabet latin în limba română

 

 

 

 

 

 

Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor.

Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.

Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început sporadic  în teritoriile locuite de români,în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în ­cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota   în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”.

Conversia Bisericii bulgare la obedienţă răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului Vlah şi Bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile slavonismului românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici.

 

 

 

 

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: text

 

 

                                           Foto: Pisania Mănăstirii Agapia

Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul bulgar a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte.

 

 

 

 

 

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung Muscel, din 1521, cel mai vechi document scris în limba română, cu caractere chirilice, care s-a păstrat până la noi (că tot e azi Ziua Limbii Române) :

 

Foto: Celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, cea mai veche scriere păstrată în limba română, cu alfabet chirilic, datând din 1521..

 

 

 

Primul text scris în limba română cu alfabet latin (1570-1575)

 

 

 

Istoricii au descoperit că prima ştire despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează lui Dimitrie  Cantemir, care la 1714, în Descriptio Moldaviae, scria  în capitolul despre “Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte:

„Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra  papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din  ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”, scria Dimitrie Cantemir.

Scrierea lui Cantemir îşi găseşte susţinere în realitate, unul dintre primele texte româneşti rugăciunea “Tatăl Nostru” fusese transcrisă cu litere latine  la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici.

Acest boier îşi făcuse studiile în Polonia şi avea acces la alfabetul latin, pe care îl folosea constant în corespondenţa pe care o purta.

Tocmai de aceea, în textul “Tatăl Nostru” a folosit litere latine, dar ortografie polonă şi italiană.

 

 

Primul text scris cu alfabet latin  pentru românii din Ardeal, adepţi ai Bisericii Reformate.

 

Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, transcrisă  în alfabetul latin de boierul Luca Stroici, din Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.

Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat cu 20 de ani mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.

Este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit pentru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea. 

Textul cu pricina are opt pagini şi a fost descoperit de un angajat al Muzeului Naţional din Budapesta.

El a fost achiziţionat de bibliofilul român Iuliu Todorescu, are locuia în capitala Ungariei, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de „Fragmentul Todorescu”.

“Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky şi Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi”, susţine Daniele Pantaleoni, în lucrarea “Texte româneşti vechi cu alfabet latin”. 

Păstrat la Budapesta, la Biblioteca Națională Széchény (manuscrisul RMK I.361b), ”Fragmentul Teodorescu” este alcătuit din patru file ale unui mic volum tipărit de sasul maghiarizat Kaspar Helth/Heltai Gáspár la Cluj, aproximativ în 1570-1575.

Realizat la comanda românilor calviniști din zona Banat-Hunedoara, fragmentul conține,  conform Muzeului Național de Istorie a României mai multe imnuri protestante, traduse din maghiară .

 

 

Transcrierea textului, realizată de Ion Gheție, în „Texte românești din secolul al XVI-lea”, București, 1982 era următoarea :

 

„La Esaias prorocul tuturora au scris lăsat că
Domnulu-i va odihni carii mor în credința Lui.
Cu Sine-i va rădica sus care cu El adevereadză, cum
morții Săi îi va învia și sus în cer îi va duce.
Aceasta o face să-L fericăm, binele Lui să nu-l ui-
tăm, ce mai tare să-L lăudăm cine așteptăm sculătura.
Aceștia-i lasă în odihnă, tremete să viedze și lasă
acolo viselind, cum să aibă tot binele.
Credzuții Miei, întrați luntru, porțile vă încununați,
puținelu închideți, să nu între mânia Me.
Ce numai în vreme scurtă, în clipitul ochilor, pâ-
nă-Mi va trece mânia-Mi, tot acolo odihniți.
Că mânia lu Domnezeu toată tărime purcegând,
pre oamenii despre pământ pogori-va giudecata.
Cu care alenișii săi pierde-le-va strâmbătate, ce va
ține oamenii săi, că s-au în el usbăitu.
Mai mult pământul sângele nu-i va ascunde tru-
pul lui, ce Domnezeu viața lui rădica-va pre vecie.
Mare-i noauă veselie, cându ne vom îngrupare, că
iară vom fi într-una, cu Domnezeu vom lăcui.
Cest frate-ne ce-au muritu, amu-i fătul lu Domne-
zeu; ce plângem, când casa Lui este-n părăția Domnului?
Lucrul nostru-i de căștigă, lucrul lui de veselie; să
rugăm pre miloste Lui, fie cu voi Svânta Troiță.
De-ne noauă Duhul Svântu după moarte-ne împărăția-și,
să putem vede fața Lui până în vecia veacului […]”
 

 

Fragmentul Todorescu

 

 

Text religios, alcătuit din zece cântece calvine, traduse din maghiară. Este cea mai veche scriere românească tipărită cu litere latine și ortografie maghiară (Gheție 1982: 262).

Cele patru file ale textului au fost găsite, în anul 1911, de dr. Hiador Sztripszky, custode la Muzeul Național din Budapesta, în coperta unui text din 1516, unde cel care a compactat volumul, în 1601, a folosit ca umplutură mai multe file din opt lucrări diferite, între care și cele tipărite în română.

Fragmentul Todorescu, cunoscut și sub denumirile: Cartea de cîntece sau Psaltirea lui Pavel Tordași, a fost achiziționat de colecționarul budapestan, de origine română, Iuliu Todorescu, și se află, în prezent, la Biblioteca Națională „Széchenyi” din Budapesta, sub cota RMK, I, 361/b (Gheție 1982: 261).

Cîntecele au fost traduse după mai multe culegeri de texte ungurești similare, tipărite în secolul al XVI-lea (v. Tagliavini 1952: 40; Gheție 1982: 276-277; Gheție / Mareș 1985: 216).

Cele patru file (opt pagini) ajunse pînă la noi sunt de format – 4º și provin dintr-o singură coală de tipar. Întrucît fiecare filă a fost laminată în vederea conservării, dimensiunile inițiale nu au putut fi stabilite decît aproximativ: 194/132, 183/137, 181/127, 198/140 mm.

Filele au între 17 și 32 de rînduri. Tiparul este executat îngrijit, cu cerneală neagră, bine păstrată, pe hîrtie groasă, alb-gălbuie, fără filigran (v. mai pe larg Gheție 1982: 264, 277-278).

Cu privire la data imprimării textului, Ion Gheție, după ce respinge toate ipotezele anterioare, propune perioada 1571-1575, întrucît numai în răstimpul respectiv moara de hîrtie a clujeanului Gáspár Heltai a produs hârtie fără filigran, ca cea pe care s-au tipărit cîntecele traduse în română. Referitor la timpul în care s-a efectuat traducerea, același autor consideră că ar fi mai sigur intervalul 1562-1571 ( v. Gheție 1982: 270-272).

În privința locului în care s-a tipărit cartea din care s-au păstrat cele patru file, Sztripszky și Alexics susțin că textul ar fi fost imprimat la Oradea, în vreme ce N. Drăganu și îndeosebi I. Gheție dau ca certă efectuarea acestei operațiuni la Cluj, în atelierul lui Heltai, probabil de către un tipograf sas (v. Gheție 1982: 269-270; Drăganu 1924-1926: 125).

Faptul că limba celor zece cîntece conține particularități specifice graiurilor românești de tip transilvănean, dar și celor din zona Banat – Hunedoara i-a determinat pe aproape toți cercetătorii să afirme că traducătorul provenea din această zonă.

În consecință, acesta nu putea fi episcopul Pavel Tordași sau un alt străin care știa românește, ci, mult mai probabil, „un preot român din Caransebeș, Lugoj sau Hațeg ” (Gheție / Mareș 1985: 217; v. și Gheție 1982: 281-282).

Pînă acum, au apărut două ediții ale acestui text: Sztripszky Hiador și Alexics György, Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest, 1911 și Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de Ion Gheție, în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p. 259-364.

Pentru varianta digitizată a Fragmentului Todorescu, s-a utilizat, ca text de bază, ediția critică publicată de Ion Gheție.

În acest scop, s-a colaționat textul transcris de Ion Gheție cu textul original reprodus în facsimile de autorul ediției și s-a revenit asupra interpretării unor grafeme din perspectiva normelor de transcriere stabilite pentru textele incluse în Corpusul electronic.

După alţi specialişti în istorie, primul cuvânt românesc, dar scris în  alfabet grecesc îl găsim în  „Istoriile lui Theophylactus Simocatta“, operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630, în care apar cuvintele „Torna, Torna”.

Ce a fost „Torna, torna” Împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, condusă de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia) sau mai cunoscuţii Balcani din Bulgaria.

„Acea poveste  este simplă şi sună aşa. Expediţia armatei  bizantine  a fost compromisă de un  incident stupid.  Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească: torna,torna, fratre.

Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: torna, torna, provocând o mare debandada în rândurile oştirii”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală. Johann Thunmann, profesor de origine suedeză, a comentat în anul 1774 textul lui Theophanes şi vedea în “torna, torna, fratre” o probă de limbă românească.  

 

Introducerea oficială a alfabetului latin pe teritoriul ţării noastre este meritul  marelui om politic, literat şi diplomat din cabinetul principelui Alexandru Ioan Cuza, ministrul Treburilor Interne, Ion Ghica, care a propus ca în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să fie folosit exclusiv alfabetul latin.

În anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860. Și în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.

Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti.

Trecerea spre alfabetul latin a scrierii în limba română s-a făcut treptat în tipografii, iar procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute adesea aprige, ci a însemnat depăşirea unor mari obstacole.

Cu toate acestea, măsura nu a fost una care să-i ia pe nepregătite pe cei care până atunci erau obişnuiţi cu scrierea chirilică. Trecerea la alfabetul la latin începuse să se aplice treptat, timp de trei decenii în urmă, prin aşa numitul “alfabet de tranziţie”, care însemna de fapt o amestecătură de caractere chirilice cu cele latine.

În Muntenia, alfabetul latin se folosea în şcoli încă din 1853. Abia în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să decreteze înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin.

Acest lucru a însemnat un efort imens, care avea să se traducă prin transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român, după norme ortografice moderne. A fost o reformă de mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii române.

Biserica Ortodoxă, ultima care a renunţat la scrierea chirilică “În anul 1862, alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere, pentru a se putea nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în limba latină.

Alfabetul latin a fost introdus în toate cancelariile de stat, în Muntenia fiind introdus în şcoli încă din 1853, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române.

Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă, a fost elaborat în baza principiului etimologic, fără a fi acceptat de Academia Română”, susţine filologul Vasile Bahnaru.

Cel mai greu s-a adaptat la noul sistem de scriere Biserica Ortodoxă, care a păstrat scrierea chirilică încă 20 de ani, abia în 1881 fiind luat în sinod decizia de trecere la alfabetul latin.

Prin urmare, alfabetul latin are o istorie de numai 150 de ani la români,  timp de mai bine de trei secole, până la 1860, românii folosind în scrierea curentă alfabetul chirilic, care se folosea oficial peste tot, în administraţie, şcoală sau biserică.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/09/16/pentru-alfabetul-latin-bulgarii-le-taiau-romanilor-limba/

Surse:

https://limbaromana.org/despre-scrierea-limbii-romane-cu-alfabet-latin/

https://historia.ro/ cat-de-vechi-este-scrisul-in-limba-romana

https://adevarul.ro/ romanii-popor-latin-folosesc-alfabetul-latin-doar-150-ani 

https://www.textvechi.ro/fragmentul-todorescu

https://www.timpul.md/articol/primul-text-scris-in-limba-romana-cu-alfabet-latin-%281570-1575%29-159454.html

BIBLIOGRAFIE

 

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Gheție, Ion 1982: Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de ~ , în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p.259-364.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Drăganu, Nicolae 1924-1926: Mihail Halici (Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII), în „Dacoromania”, IV, partea I, p. 76-168.
Sztripszky, Hiador / Alexics, György 1911: Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest.
Popovici, I. 1912: Leviticul, în „Cosînzeana”, II, nr. 3, p…..
Tagliavini, Carlo 1952: Influences du Psautier huguenot de Clément Marot et de Théodore de Bèze dans la littérature roumaine ancienne, în „Cahiers Sextil Pușcariu”, I, fasc. 1.

04/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Constantin Noica: „Ființa românească și limba latină”

 Imagini pentru români photos

„În nici o limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun.

Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit.

Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul.

A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.

Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră.

La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.

La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.

De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.

Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură.

Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină. În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.

Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea?

Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.

Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă, pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică.

Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic.

Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc.

Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci!

Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: „Vita sine cultura quasi imago mortis est”.

 

autor: Constantin Noica

 

 

 

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman – d. 4 decembrie 1987, Păltiniş în judeţul Sibiu) a fost un filosof, eseist, publicist şi scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române.

S-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar.

După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant.

La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.

După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de aproape doi ani.

A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace pentru editura Hertz.

În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez.

Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu.

În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii.

Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti.

Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 – 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Din 1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”.

Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani.

Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu după dorinţa sa, la Schitul Păltiniş, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.

23/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: