CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1940 – Drama României: Propunerile inacceptabile ale Ungariei și răspunsul guvernului român în privința cedărilor teritoriale din Transilvania

7 august 1940 – Drama României: Propuneri inacceptabile ale guvernului ungar!

Poziția Ungariei în ajunul Diktatului de la Viena era aceea căRomânia ştie prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară”.

În urma presiunilor germane privind urgentarea discuţiilor cu guvernul ungar, regele Carol al II-lea decide să trimită la Budapesta pe Raoul Bossy, fost ministru plenipotenţiar român în Ungaria, cu misiunea de a lua un prim contact în vederea „examinării unei posibilităţi de ameliorare a relaţiilor noastre”.

La sediul guvernului ungar, Raoul Bossy face cunoscut lui Teleki Pál, prim-ministru, şi Csáky István, ministru de Externe, că guvernul român era „sincer şi dornic să contribuie la reclădirea paşnică a sud-estului european şi doreşte, în acest scop, aplanarea diferendelor ce există cu vecinii ţării”, că dorea să examineze cu guvernul ungar ,,dacă acesta este însufleţit de aceleaşi sentimente, toate chestiunile pendinte între cele două ţări, obiectivul final fiind statornicirea unei colaborări leale între România şi Ungaria”. 

În acest scop, delegaţii guvernului ungar au fost invitaţi la discuţii în România.

Teleki Pál se declară de acord cu punctul de vedere al guvernului român, iar Csáky István încearcă să-i remită un Aide-mémoire care conţinea sugestiile guvernului ungar în legătură soluţionarea diferendelor.

Deoarece mandatul său era doar de sondare a guvernului ungar, diplomatul român propune ca documentul să fie trimis la Bucureşti pe cale oficială, prin ambasadorul Bárdossy László, ministrul plenipotenţiar ungar la Bucureşti.

Ca urmare, la 10 august 1940, Bárdossy László înmâna guvernului român Aide-mémoire-ul guvernului ungar din 7 august 1940 prin care se făcea cunoscut:

– „Ungaria nu a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna în condiţii şi cu mijloace ce sunt de relevat în interesul negocierilor în curs”;

– „România ştie prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale”;

– „Totuşi guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranţa că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciţie şi, poate, o colaborare strânsă între cele două ţări. Bineînţeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a ţării, câtă vreme pentru România situaţia este cu totul alta. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară”;

– „Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon le-a atribuit României”;

– „Totuşi, guvernul ungar nu se poate încărca cu răspunderea compromisului decât în cazul că problema se va reglemeneta prieteneşte, fără tergiversare şi în cel mai scurt timp”;

– „Odată compromisul stabilit, guvernul ungar acceptă ideea schimbului de populaţie pentru toată întinderea României şi, în schimb, va cere românilor să-i trimită pe ungurii locuind în România, fără a face deosebirea între Vechiul Regat şi România nouă”;

– „Populaţia românească din teritoriile retrocedate şi din Ungaria actuală va putea fi consultată de guvernul ungar dacă vrea să rămână sub stăpânire ungurească sau preferă să treacă sub guvernare românească”;

– „De îndată ce guvernul român declară că acceptă această procedură, guvernul ungar îi va aduce la cunoştinţă noua linie de frontieră care este mai mult decât echitabilă şi care va fi satisfăcătoare, sigur şi pentru interesele României”;

– „Pentru a înlătura orice echivoc, guvernul ungar se simte dator a declara că nici nu vrea, nici nu se poate târgui. Va face deci cunoscută României ultima limită până la care poate merge în mod raţional şi care va corespunde însă semnificaţiei adevărate a concepţiei de compromis”.

 Răspunsul guvernului român la propunerile inacceptabile ale guvernului ungar

M.Manoilescu-Dictatul de la Viena

„Guvernul român ar fi foarte fericit să ajungă la o înţelegere amicală cu guvernul ungar”

„Schimbul de populaţie… domină chiar şi chestiunile teritoriale”

„Credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spaţiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaţionali care s-ar afla în cadrul teritorial al unui alt stat”.

La 7 august 1940, guvernul ungar făcea cunoscut guvernului român (printr-un Aide-mémoire) următoarele:

– „Ungaria nu a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna”;

– „Orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a ţării”;

– „România ştie prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale”;

– „Consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon le-a atribuit României”;

– „Acceptă ideea schimbului de populaţie”;

– „Îi va aduce la cunoştinţă noua linie de frontieră”;

– „Nici nu vrea, nici nu se poate târgui”;

Ignorând conţinutul revizionist al documentului emis de guvernul ungar, guvernul român răspunde, tot prin Aide-mémoire, admiţând că ,,schimbul de populaţie… domină chiar şi chestiunile teritoriale”, că ,,deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spaţiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaţionali care s-ar afla în cadrul teritorial al unui alt stat”:

– „Guvernul român ar fi foarte fericit să ajungă la o înţelegere amicală cu guvernul ungar, care ar putea fi punctul de plecare pentru o colaborare infinit salutară pentru cele două naţii a căror soartă este strâns legată prin poziţia lor geopolitică”;

– „Guvernul român împărtăşeşte părerea că problema existentă între cele două state trebuie reglementată în mod amical, fără tergiversări şi în cel mai scurt timp pentru că crede că starea de nervozitate de cele două părţi ale frontierei nu trebuie să continue la infinit”;

– „Ar fi de dorit, pentru bunul mers al negocierilor, să nu se fixeze de la început un cadru de procedură sau o metodă prea rigidă, ci să se găsească în drum calea şi mijloacele cele mai potrivite pentru a se ajunge la ţelul comun, care este conciliaţiunea şi înţelegerea definitivă între cele două state;

– „Noi credem că scopul care este natural să fie urmărit de cele două părţi este de a rezolva în mod radical chestiunea minorităţilor naţionale şi de a pune cele două state ale noastre în situaţiunea de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de conaţionali;

– „În acest scop, schimbul de populaţie – guvernul ungar are în vedere el însuşi aceasta în Aide-mémoire-ul său – pare a fi nu numai o măsură eficace, ci atât de importantă că domină chiar şi chestiunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcţie de chestiunile schimbului de populaţie”.

– „Cu alte cuvinte, noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spaţiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaţionali care s-ar afla în cadrul teritorial al unui alt stat”.

Analizând cele două documente, Valer Pop, concluziona:

,, Guvernul ungar, întemeindu-se pe un litigiu teritorial s-a pronunţat pentru un compromis teritorial, urmând a propune o nouă linie de frontieră – reprezentând ultima limită a concesiunilor din partea Ungariei – asupra căreia nu înţelegea să mai discute sau să se târguiască.

O dată cu această frontieră acceptată de România se puteau discuta şi reglementarea schimbului de populaţie şi toate celelalte consecinţe rezultând din acest compromis teritorial.

Guvernul român, lăsând să se subânţeleagă că nu recunoaşte existenţa unui litigiu teritorial, s-a fixat asupra unei soluţii cu caractaer etnic, adică omogenizarea naţională a celor două state prin schimb de populaţie, admiţând oportunitatea deplasării de frontieră numai în funcţie şi drept consecinţă logică a schimbului de populaţie”.

Se repeta, astfel, reacţia guvernului român în cazul ultimatumurilor sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, caracterizată astfel de Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Străine: ,,Notele ruseşti sunt amabile ca fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită. Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate.

La pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei nu am răspuns nimic; nici punere la punct, nici un contraargument, nici un protest. Ne-am mulţumit să răspundem – «pentru a câştiga timp», pretinde Ministerul de Externe – că suntem gata să stăm de vorbă…

Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am răspuns la argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă de ea să stăm de vorbă. Ruşii au înlăturat cu multă îndemânare intenţiile cuprinse în nota de răspuns, aducându-ne la cunoştinţă «programul de evacuare»”.

AutorCol. (r) Prof. univ. dr. Alesandru DuţuRevista ART-EMIS

ADDENDA

Ungaria a încorporat (septembrie 1940) 43 492 kmp (1 380 de localităţi, între care 22 de oraşe) şi 2 609 007 locuitori (dintre aceştia 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1% ruteni, 3,4% alte naţionalităţi), din care peste 220 000 s-au refugiat în Vechiul Regat până la 1 aprilie 1944.

• Linia vremelnică de demarcaţie a afectat grav unitatea geografică a teritoriului românesc situat din nord-vestul ţării, tăind căile ferate şi celelalte căi de comunicaţie, separând oraşele industriale de zonele de materii prime etc.

• România a pierdut 18,67% din numărul întreprinderilor mari şi mijlocii, 1 874 km de linie de cale ferată normală şi 467 km îngustă, 38,5% din producţia de aur fin , 87,6% din cea de argint, 64,7% din cea de cupru, 97,6% din cea de plumb, întreaga roducţie de zinc, 70,7% din cea de pirită, 16% din cea de cărbuni, 4 562 090 ha de terenuri arabile fertile, păduri, livezi etc., peste 3 500 000 de cabaline, porcine, ovine, păsări de curte etc.

• În perioada următoare, producţia industrială românească a scăzut cu 15,9%, numărul întreprinderilor mari prelucrătoare s-a redus cu 26%, suprafaţa arabilă a scăzut cu 36,5%.

• Pierderi însemnate s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte capacitatea de apărare a țării.

• La toate acestea s-a adăugat calvarul românilor din teritoriul ocupat, numai până la 1 noiembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Naţionalităţilor consemnând 22 713 atrocităţi (919 omoruri, 1 126 schingiuiri, 4 126 bătăi, 15 893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale), printre care masacrele de la Trăznea (263 cetăţeni ucişi dsau răniţi), Ip (157 copii, femei, bărbaţi exterminaţi), Camăr, Păuşa, Ciumurna, Şimleul Silvaniei, Huedin etc., excluderea românilor din viaţa politică, administrativă şi economică, maghiarizarea forţată, extermiarea evreilor (cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa în lagărele de exterminare naziste, unde au fost închişi ,în 1944, în timpul ocupaţiei germane).

• În România au rămas 538 707 locuitori de origine maghiară, din care au plecat până la 1 aprilie 1944 (din diverse motive) 107 743.

La peste 8 decenii de la drama trăită de românii afectaţi de rapturi (şi nu numai de ei), se despică firul în patru pentru a se lămuri dacă la Viena a fost vorba de arbitraj, de dictat (chiar şi pentru Ungaria!?!), de arbitraj-dictat etc., se caută argumente pentru cauza,,dreptăţii” ungare şi mai puţin pentru cea a Românei sau, pur şi simplu, se ignoră (de mulţi, inclusiv de autorităţi) acele momente tragice (Pe larg: Alesandru Duţu, Maria Ignat, Drama României. rapt şi umilinţă, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2000).

20/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 16 august 1940 începeau tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin

Foto: Tratativele româno-maghiare de la Turnu- Severin. Delegațiile României (stânga) și Ungariei în timpul tratativelor.

16 August 1940: momentul care conduce către Dictatul de la Viena din 30 august 1940 

La 16 august 1940 începeau tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin. Eșecul acestora, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, scrie https://glasul.info/.

Delegația română era condusă de Valer Pop (1892-1958), fost ministru al Justiției în guvernul Iorga și fost ministru al Industriei și Comerțului în guvernele Tătărescu, ardelean de origine, considerat un specialist în problemele Transilvaniei.

Delegația maghiară era condusă de către András Hory (1883-1971), ardelean și el, născut la Cluj, diplomat de carieră și coleg cu Valer Pop la Facultatea de drept din Cluj.

Prima propunere a delegației ungare de rezolvare a diferendului dintre cele două țări a provocat stupoarea și indignarea reprezentanților români. Ungurii cereau, nici mai mult, nici mai puțin, decât un teritoriu de 69.000 de km², cu o populație de 3,9 milioane de locuitori, dintre care 2,2 milioane erau români și doar 1,2 milioane maghiari.

Practic, din întreaga Transilvanie, României îi mai rămâneau județele Făgăraș, Sibiu, o parte din Târnava, un colț din județul Alba, dar fără Alba Iulia, județul Hunedoara și Banatul.

În plus, generalul Corneliu Dragalina, expertul militar al delegației noastre, atrăgea atenția într-un memoriu că frontiera propusă de Ungaria era foarte avantajoasă pentru aceasta din punct de vedere militar, forțele maghiare având posibilitatea să cucerească rapid Banatul și Țara Făgărașului în cazul unui conflict.

„Ungaria a avut grijă să nu respecte o frontieră geografică (a apelor), ci și-a creat anumite capete de pod (Arad și Teiuș) favorabile unor acțiuni militare ofensive” (Aurică Simion, citat de https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/impasul-tratativelor-romano-maghiare-de-la-turnu-severin- ).

Într-un document păstrat la Arhivele Naționale ale României, în telegrama lui W. Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către ministerul de Externe german despre datele şi locurile tratativelor româno-maghiare şi româno – bulgare precum și numele delegaţilor, erau redate următoarele aspecte:

“I. ) La 16 august 1940 încep tratative româno-maghiare la Turnu Severin. Delegatul român Valer Pop, cel maghiar de Hory, ministrul plenipotenţiar aghiar de Bardossy numai observator Ministrul de externe vrea să plece la Turnu Severin la şedinţa de deschidere.

II.) La 19 august urmează să înceapă tratative româno-bulgare la Craiova. Delegatul român este Creţianu, subsecretar de stat la ministerul de externe.

Guvernul bulgar a refuzat, cum era de aşteptat, renunţarea cerută de guvernul român la predarea fâşiei de pe coastă până la Caliacra ( fără Balcic).”, se arăta în telegrama lui W. Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către ministerul de Externe german despre datele şi locurile tratativelor româno-maghiare şi româno – bulgare.

Pentru a pune presiune și mai mare pe aceste negocieri româno-maghiare de la Turnu Severin, Ungaria a sporit numărul rețelelor și centrelor teroriste, mai ales în Nord Vestul României (Oradea Mare, Satu Mare, etc), desfășurând acțiuni de propagandă, dezinformare, de sabotaj și de inoculare a fricii și a panicii printre locuitorii români din Ardealul de Nord.

Bazându-se pe aceste informații, până și autoritățile române s-au gândit ca pentru mai multă securitate să schimbe locul negocierilor, stabilit inițial la Sinaia, cu Turnu Severin.

“Ministrul de externe român a mai observat că Sinaia ca loc de tratative prezintă dificultăţi, ţinând seamă că acolo e reşedinţa regelui. De aceea ar intra în discuţie mai curând Turnu Severin sau Băile Herculane”, se arată în telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff, ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către Ministerul de externe german despre opinia publică română în problema sacrificiului teritorial

Opinia ministrului de externe maghiar era că o Transilvanie autonomă nu este viabilă, că şi-ar pierde terenul principal de desfacere, Vechiul Regat.

În telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff , ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către ministerul de Externe german, se pomenește despre tendinţele separatiste din Transilvania, precum și despre intenţia de a apela la protectoratul sovietic și despre pregătirile Comitetului român al Cominternului:

“După cum mi-a spus ministrul de externe, un om de încredere a raportat ministrului plenipotenţiar din Bucureşti că grupa Maniu, în caz că guvernul român se declară de acord să cedeze o parte mai mare din Transilvania, vrea să proclame independenţa Transilvaniei. Rezidentul regal, generalul la pensie Pop, aprobă planul, de asemenea şi ofiţerii de stat major originari din Transilvania.

Dacă guvernul român va incerca să împiedice cu forța tendinţele separatiste ale Transilvaniei sau dacă Ungaria va ataca Transilvania, se va cere protecţia guvernului sovietic. Planul a fost elaborat d conducătorul tineretului român radical, care consideră pe Maniu ca apărător dezinteresat al integrităţii Transilvaniei, în timp ce ei sint in realitate agenţi ai Cominternului.

Convorbiri pregătitoare au fost ţinute de Comitetul român al Cominternului, acest comitet posedă agenţi secreţi printre membrii delegaţiei române din Turnu Severin, care observă comportarea delegaţilor.

Omul de incredere a primit această informaţie prin Comintern şi accentuează că conducătorii comuniştilor români nu sunt evrei, ci români puri. Csaky a făcut observaţia că acest poate, fireşte, să fie un raport tendenţios.

El însă concordă cu alte informaţii. El este convins că guvernul sovietic în primul rând n-ar accepta cererea de protecţie amintită mai sus.

O astfel de Transilvanie autonomă nu este însă capabilă de a trăi şi este expusă influenţelor comuniste deoarece minoritatea maghiară este proletarizată prin reforma agrară română şi prin introducerea lui numerus valahicus, iar saşii transilvăneni ar pierde în cazul acesta terenul lor principal de desfacere anume Vechiul Regat, ce a ce nu s-ar întâmpla, dacă s-ar ţine seamă de propunerile maghiare sau cel puţin de trasarea de graniţă pe care o are el in vedere şi care aste cunoscută / la Berlin/ deoarece saşii rămân în graniţele române.”, se arată în telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff , ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către ministerul de Externe german, din 24 august 1940

Ministrul ungar Bardossy: “Ungaria este generoasă când nu cere și Banatul”

Punctele de vedere principial diferite ale delegaţiei române şi ale delegaţiei maghiare

Delegația română a respins propunerile maghiare, propunând efectuarea unui schimb de populație între românii din Ungaria și ungurii din România, însoțit eventual de unele rectificări de frontieră în favoarea Ungariei, care să asigure spațiul necesar populației maghiare strămutate.

„În concepția guvernului român, chestiunile teritoriale trebuiau să se pună numai în funcție de schimbul de populație, deplasările de frontieră nefiind oportune decât în măsura în care puteau contribui la crearea de spațiu necesar statului ce avea de adus în cadrul său teritorial conaționali care se găseau în cadrul teritorial al celuilalt stat” (Aurică Simion, https://www.historia.ro/).

Foto: Arhivele Naționale ale României

Situația era de blocaj total. Ungaria nu renunța la cerința de a i se ceda teritorii, dar, în cazul neacceptării de către România a acestor cereri, nu putea să facă război din cauza veto-ului lui Hitler. România, evident, nu voia să cedeze nicio palmă de pământ, dar îi era teamă de o agresiune din partea Ungariei, sprijinită de Germania.

Din nefericire, ne-a lipsit atunci omul politic care să aibă abilitatea sau inteligența să înțeleagă ce carte importantă în jocul diplomatic și geostrategic îl reprezintă petrolul românesc și faptul că Reichul nu era interesat în dezmembrarea României, tocmai de aceea Hitler intervenind la Budapesta și la Sofia pentru a tempera ardoarea războinică a vecinilor noștri.

Lucrările conferinței de la Turnu Severin au fost reluate pe 24 august doar ca să se constate completul dezacord existent între cele două părți: ,,ungurii vroiau teritorii, românii, schimb de populații”. Informați despre ruperea tratativelor, Regele Carol al II-lea, Gigurtu și Manoilescu, de comun acord, i-au cerut lui Valer Pop să-i propună lui András Hory reluarea discuțiilor pe 28 august, atunci când partea română avea să vină și cu o hartă care să ilustreze concepția etnică a guvernului român.

Aceste noi instrucțiuni echivalau practic cu acceptarea punctului de vedere hortyhist, fapt inacceptabil pentru Valer Pop, care cere ministrului de Externe Manoilescu să-l înlocuiască din fruntea delegației. La rândul său, generalul Dragalina, considerând că cedările de teritoriu sunt „absolut incompatibile” cu punctul său de vedere, cere să fie înlocuit din delegație.

S-au înmulțit actele provocatoare la adresa României, avioanele ungurești violând spațiul aerian al țării noastre și bombardând aerodromul civil de la Satu Mare. „Cunoscând interesul Reichului pentru menținerea momentană a liniștei în această parte a Europei, Teleki și Csaky își dădeau seama că pretențiile teritoriale ale guvernului ungar nu se puteau realiza decât printr-un nou dictat germano-italian, similar celui din 2 noiembrie 1938 (privitor la Slovacia – n.n. )” (Aurică Simion).

Negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august.

S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena.

În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea.

Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/16/16-august-1940-au-inceput-la-turnu-severin-tratativele-romano-ungare-privitoare-la-cedarea-unei-parti-din-transilvania-ungariei/

20/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: