CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Centenarul Marii Uniri. Onisifor Ghibu: articolul „Două autonomii” publicat în 12 noiembrie 1917

 

 

 

 

Imagini pentru o ghibu photos

Onisifor Ghibu (1883 – 1972), intelectual patriot român ardelean, militant pentru Unire refugiat în Basarabia în 1917, a fost un luptător  al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României.

Doctorand al Universităţii din Jena (Germania) în pedagogie, cărturar, autor a sute de cărţi, luptător pentru unitatea românilor, a fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918.

Până a-şi vedea visul împlinit, Ghibu a fost condamnat la moarte de unguri în Ardealul său natal şi a fost vânat de ruşi în Basarabia, unde a pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România. Din martie 1917 îl pleacă la la Chişinău, unde devine unul dintre conducătorii acţiunii de eliberare naţională a românilor basarabeni din 1917-1918.

Împreună cu câţiva fruntaşi basarabeni întemeiază şi organizează Partidul Naţional Moldovenesc.

 De asemenea, conduce efectiv vasta acţiune de organizare a învăţământului în limba română, inexistent în 1917 şi reuşeşte deschiderea de şcoli româneşti în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.  

 

 

 

 

Tipăreşte apoi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr publică marea ”Declaraţie” – întocmită şi cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

După ce s-a aflat în fruntea luptei care a dus la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă în 1918, s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918.

După ’45, Ghibu a fost arestat de comunişti şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata în ţara pe care se  luptase să o clădească.

 

„Două autonomii”, este un articol publicat de O. Ghibu  în ziarul „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în data de 12 noiembrie 1917.

„Acum când, mulțumită hotărârii congresului ostașilor moldoveni, Basarabia a ajuns să își vadă împlinit visul ei de un veac, pe dinaintea ochilor noștri sufletești trec toate suferințele și toate luptele, pe care le-am dat și noi în Transilvania, pentru dobândirea autonomiei țării noastre.

Când au venit ungurii în Europa, înainte de aceasta cu mai bine de o mie de ani, noi ne aveam țărișoarele noastre, cu voievozi români.

Înfrânți de sălbăticia ungurească, noi ne-am pierdut țara și drepturile.

De atunci și până astăzi nici o clipă noi n-am încetat de a lupta pentru a ne dobândi îndărăt slobozenia pierdută.

Dar, vai, lupta noastră a fost zadarnică. N-au ajutat nici revoluțiile pe care le-am făcut din când în când, n-a ajutat nici suferința de o mie de ani. Ungurii au rămas tari și neînduplecați.

Luptele noastre frumoase, date în cei din urmă 40 de ani, în Duma țării, pentru dobândirea autonomiei Transilvaniei, au fost luate chiar în batjocură de dușmanii noștri. De un astfel de lucru nici nu voiau să audă!

Totuși fruntașii noștri mai credeau că va veni vremea când ungurii vor fi siliți să ne dea autonomia. La începutul bătăliei, în anul 1914, când Austria era bătută de ruși și de sârbi, și când ungurii erau cum nu se poate mai strâmtorați, unii români credeau că, în sfârșit ungurii, acum și de teama României, ne vor da autonomia.

Dar și această nădejde a fost zadarnică. Abia atunci am înțeles noi că autonomiile nu se cer, ci se iau. Dar noi n-o puteam lua, fiindcă n-aveam o oaste națională, care să-și arunci sabia în cumpăna hotărârii. Iar fără oaste nimic nu se poate face.

Când, în sfârșit, ne-am dat seama de aceasta, ne-am întors către țara noastră mamă, către România, și ne-am pus soarta în mâinile ei.

Falnica oaste românească avea să ne dea ea, nu numai ceea ce de o mie de ani am tot cerut de la unguri, dar să ne dea totul, rupându-ne cu desăvârșire de la sânul otrăvit al Ungariei.

Și dacă în trecut n-am putut avea o oaste națională românească în Transilvania, suntem mângâiați că avem cel puțin acum o astfel de oaste în România și în Franța.

Voluntarii transilvăneni plecați din Rusia pe frontul francez vor face ei acum, ceea ce înainte nu s-a putut face. Regimentele ardelenești din România și din Franța sunt cea dintâi oaste națională a noastră.

Umăr la umăr cu oastea din România, ea va ști să biruiască, luând ce ni se cuvine.

Cu toate că pentru moment starea întovărășiților e deosebit de grea din pricina rușilor, păstrăm neclintită nădejdea că Dumnezeu va ajuta acestor oști să-și împlinească datoria lor sfântă de a dezrobi Ardealul de sub mână apăsătorilor noștri.

Precum oastea națională moldovenească a făurit autonomia Basarabiei, așa nădăjduim că și oastea națională ardelenească, mână-n mână cu cea românească, va făuri autonomia Transilvaniei, dar nu sub scutul austro-unguresc, ci sub al României, care s-a jertfit pe sine pentru noi.

Vom fi atunci o țară fericită, la sânul dulce și cald al mamei noastre, pe care o vom iubi cu atât mai mult, cu cât și-a pus în primejdie însăși viața sa pentru ca să ne mântuiască pe noi.

 (http://centenarulromaniei.ro/doua-autonomii-de-o-ghibu-din-12-noiembrie-1917/)

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/ziua-de-8-septembrie-in-istoria-romanilor/

08/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: