O istorie neagră: Declanșarea de către ocupanții sovietici a operațiunii de rusificare a populației Chișinăului și de pe întreg teritoriul fostei Basarabii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In Moldova sovietica cetățenii născuti pe teritoriul republicii puteau sa se identifice drept rusi, ucraineni, evrei, gagauzi, bulgari etc, dar în nici un caz drept români.

Simplul fapt de a spune ca esti român era calificat drept o acțiune impotriva statului sovietic, etichetat ca naționalism și pedepsit conform articolului 71 al Codului Penal al RSS Moldovenești.

 In perioada stalinistă, simplu fapt de a-ti asuma identitatea româneasca, era sanctionat de regulă cu deportarea în Siberia.

 Dupa moartea lui Stalin, a fi român continua să fie socotită o crima, dar susceptibila de o pedeapsa mai puțin aspra – ostracizarea din societate.

Chiar si folosirea alfabetului latin cădea sub incidenta acțiunilor antisovietice și era interzisă.

 

 

Surse: Magazin istoric, nr. 6/2007 ; Basarabia literara.md.

 

Manifestări sovietice la Chișinău în fața statuii lui Lenin

 

 

 

ISTORIE /// Operațiunea de rusificare a Chișinăului

 Din ianuarie 1940 până în iunie 1941, numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 până la 188500 de persoaneFiind cel mai mare oraș din cele șase județe, incluse de sovietici în componența RSS Moldovenești, Chișinăul a devenit centru administrativ chiar din prima zi de ocupație a Basarabiei. Iar la ședința Biroului Politic al PC(b) al URSS din 14 august 1940, s-a decis oficial că această localitate va fi capitala noii republici sovietice.

De aceea ocupanţii au somat chişinăuanii să-şi părăsească casele şi au numit străzile după bunul lor plac.

Conform Hotărârii nr. 208 a CCP al RSS Moldovenești din 26 septembrie 1940, s-a stabilit că fiecărui chişinăuan îi revin nouă metri pătrați de spațiu locativ. În cazul în care spațiul destinat unei familii depășea suprafața indicată, atunci o parte din casă sau casa întreagă era confiscată de stat și ocupată de familiile demnitarilor sovietici, veniți în Basarabia după 28 iunie 1940.

Din cele 1960 de case confiscate sau părăsite de chișinăuanii plecați în România, o parte au fost ocupate neautorizat de către militari, iar celelalte au fost distribuite funcționarilor.

În limbajul epocii, aceasta se numea „naționalizare”.

De regulă, proprietarii erau somați fără alte explicaţii să elibereze casele confiscate. Pe parcursul anilor 1940-1941, în RSSM puteau fi naţionalizate clădirile, care aveau suprafaţa de 800 de metri cubi (în Chişinău), 700 de metri cubi (în Bălţi şi Tighina) şi 500 de metri cubi în celelalte localităţi. Prin urmare, în primele șase luni de ocupație sovietică, în Chișinău au fost naționalizate fără întocmirea vreunui act 3720 de case particulare, în Tighina – 539, în Orhei – 284, în Cahul – 223, în Călărași – 82.

Krasnoarmeisk, Lenin şi Stalin – trei sectoare conduse de ucraineni 

Documentele timpului arată că, la 8 aprilie 1941, Comitetul Executiv Chișinău a PC(b)M a înaintat Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM un proiect cu privire la împărțirea Chișinăului în trei sectoare: Krasnoarmeisk, Lenin și Stalin.

Acest lucru era necesar în scopul monitorizării mai eficiente și soluționării eventualelor situații de criză.

În Krasnoarmeisk, erau înregistrați 58000 de locuitori, inclusiv 4027 de muncitori și 7500 de membri ai diferitelor arteluri. Pe teritoriul sectorului erau amplasate 24 de întreprinderi de stat.

În sectorul Lenin, apoi erau înregistrate 66500 de persoane, inclusiv 5100 de muncitori și 6900 membri ai diferitor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 22 de întreprinderi de stat. În sectorul Stalin, domiciliau 64000 de oameni, dintre care 2900 erau muncitori, iar 4200 – membri ai diferitelor arteluri.

Aici activau 19 întreprinderi de stat.Peste două zile, la 10 aprilie 1941, în cadrul ședinței CC a PC(b)M, au fost aprobați prim-secretarii și secretarii Comitetelor executive raionale Chișinău ale partidului. Prim-secretar în sectorul Lenin a fost numit ucraineanul Mirgorodskii Ivan Dmitrievici, care era născut în anul 1910 și avea studii medii incomplete. Pentru sectorul Stalin, a fost ales un alt ucrainean, Mazanik Mihail Cuprianovici, născut în anul 1909 şi cu studii medii. Numai Șcerbenko Constantin Terentievici, ucrainean şi el, născut în 1897, care a fost desemnat pentru sectorul Krasnoarmeisk, avea studii superioare.

Președinte al Comitetului executiv al PC(b)M din Chișinău a fost numit Elîșev, iar prim-secretar al Comitetului orășenesc – Ulasevici Victor Iacovlevici. În anii 1938-1940, acesta s-a aflat la muncă de partid în regiunea Dnepropetrovsk a Ucrainei.

Capitala, inundată de sovietici 

Doctorul în istorie Ruslan Şevcenco atrage atenţia că numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 persoane, în ianuarie 1940, până la 188500, în iunie 1941. Chiar dacă, după 28 iunie 1940, RSSM a fost părăsită de peste 200000 de persoane, în august-decembrie 1940, aici au venit alții, peste 220000 de oameni.În locul Arhivei din perioada interbelică, în 1940, la Chişinău a fost deschisă Arhiva Istorică de Stat a RSSM, care avea și o filială la Tiraspol. În vara anului 1941, o dată cu începerea războiului germano-sovietic, au fost duse în estul republicii mai bine de 10000 de dosare, inclusiv toată arhiva NKVD-ului şi alte materiale ale autorităţilor sovietice.

Totuși, majoritatea documentelor Arhivei Centrale au rămas în oraş, cele mai valoroase fonduri fiind amplasate în sediile bisericilor „Sfântul Panteleimon” şi „Alexandr Nevschi” de pe lângă Azilul de bătrâni.

În toate orașele unde s-au stabilit cadrele sovietice au fost deschise grădinițe. La Chișinău funcționau patru astfel de instituții, dintre care două – în sectorul Krasnoarmeisk și câte una – în sectoarele Lenin și Stalin.

La începutul lunii august 1940, au fost redenumite străzile din orașele Basarabiei. Cele cu denumiri istorice sau cu specific național au primit nume ale liderilor sovietici sau ale orașelor din Rusia.

Iată câteva exemple de străzi din Chişinău redenumite cu nume rusești de către ocupanții sovietici:

Strada Alexandru cel Bun a primit numele Alexandrovskaia;Strada Regina Maria a fost împărțită în două străzi, Sinadinovskaia şi 28 iunie;Bulevardul Regele Carol – strada Lenin;Strada Eminescu – stradela Fontannîi;Strada V. Alecsandri – stradela Kolodioznîi;Strada Regele Ferdinand I – Kiev;Strada Ion C. Brătianu – Podolskaia;Strada M. Kogălniceanu – Pirogov;Strada General Berthelot – Leovskaia;Strada Ion Heliade Rădulescu – Kuznecinaia;Strada Sfatul Ţării – Sadovaia;Strada Ştefan cel Mare – Frunze;Strada D. Cantemir şi strada I. Cristi – Gospitalinaia;
Strada Principele Nicolae – Moghiliovkaia;
Strada Principele Carol – Inzov;Strada Unirii – Meshcenskaia;Strada Cuza-Vodă – Haruzin;
Strada Armand Călinescu – Jukovski;
Stradela Mărăşti – Vartolomeevskii;
Strada Mitropolit Gavriil – Gogol;
Strada Regele Carol I – Puşkin;
Strada Mihai Viteazul – Mihailovskaia;
Strada General Er. Broşteanu – Hânceşti;Strada General Dragalina – Bulgară;
Strada I. Gh. Duca – Bender;
Strada Mareşal Averescu – Ismail;
Strada Albert Thomas – Kilinskaia;
Strada Al. Sturza – Svecinaia;
Strada Costache Negruzzi – Kirovskaia;
Strada Titu Maiorescu – Titovskaia;Strada Movila lui Burcel – Purcelovskaia;
Strada Dragoş-Vodă – Kamenolomnaia;
Strada Sfântul Gheorghe – Gheorghevskaia;Strada Catargiu – Pavlov;
Strada Al. Vlahuţă – Teobashevskaia;
Strada B. P. Haşdeu – Katsikovskaia;
Strada Iancu Văcăroiu – Prunkulovskaia;
Strada Anton Pann – Antonovskaia;Stradela Alecu Russo – Antonovski;
Strada Mihail Sturza – Goncearnaia;
Stradela Take Ionescu – Grekulovski;
Strada Alexandru Donici – Andreevskaia;
Stradela Sfântul Andrei – Andreevski;
Strada Sfântul Ilie – Ilinskaia;
Strada Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnaia;
 Strada Buna-Vestire – Blagoveshcenskaia;Strada Paul Botezat – Botezatovskaia;Strada Ion Neculce – Ceasovetnnîi;
Strada Nicolae Bălcescu – Balshevskaia;
Strada Grigore Ureche – Voznesenskaia;Strada Octavian Goga în stradela Obştii;
Strada Avram Iancu – Ostapovskaia;Strada George Coşbuc – Minkovskaia;Strada Vasile Cârlova – Belousovskaia;
Strada Petru Maior – stradela Marinovski;Stradela Ion Creangă – Ivanovskaia;
Strada Plevnei – Siriiskaia;
Strada Traian – Katelinskaia;
Strada Romană – Aziatskaia;
Stradela Romană – Sverdlov;
Strada Gheorghe Lazăr – Petropavlovskaia;
Stradela General Stan Poetaş – Iakimovskaia;
Strada Gheorghe Asachi – Staroarmeiskaia;
Strada Veniamin Costachi a dispărut.

Sursa: http://www.timpul.md/articol/istorie––operațiunea-de-rusificare-a-chiinaului 

 

PENTRU SIMPLUL FAPT DE A SPUNE CĂ EŞTI ROMÂN ÎN RSS MOLDOVENEASCA ERAI PEDEPSIT CONFORM ARTICOLULUI 71 AL CODULUI PENAL

 

     

 În perioada ocupației Basarabiei de către hoardele de la Răsărit a avut loc încă din primii ani o mobilizare totală a uneltelor ideologice şi de forţă pentru a stăvili pătrunderea adevărului istoric pe acest petic de pământ românesc, ocupat de ruşi (1812-1918), apoi de sovietici (1940-1941, 1944-1990).

De sub pana istoricilor sovietici din R.S.S. Moldovenească (în mod preponderent, reprezentanţi ai minorităţilor naţionale şi unii rătăciţi din Transnistria) au apărut câteva tone de maculatură istorică, pretinse monografii sau cercetări ştiinţifice.

Ca să devii „savant istoric“pe atunci, era de ajuns să scrii cât mai multe calomnii la adresa României şi a tot ceea ce era românesc și  primeai grabnic titlu ştiinţific, serviciu la catedră, apartament gratuit de la stat şi alte facilităţi. Aceasta era politica oficială!

Situaţia reală din R.S.S. Moldovenească se oglindeşte  și în documentele inedite descoperite în Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova (fosta Arhivă a C.C. al P.C.M.), publicate în exclusivitate de Magazin istoric și care poartă titlul:

“ Despre măsurile privind intensificarea activităţii ideologice în rândul populaţiei R.S.S. Moldoveneşti” şi face parte din Procesul-verbal nr. 111, din 16 noiembrie 1970 a şedinţei Biroului C.C. al P.C.M. din aceeaşi zi.

 

„Comitetele orăşeneşti, comitetele raionale, multe organizaţii primare de partid din republică îndeplinesc o anumită muncă de educaţie comunistă a oamenilor muncii şi au reuşit să ridice activismul de muncă şi politic.

Cu toate acestea, datorită unor lacune în organizarea educaţiei populaţiei în spiritul patriotismului sovietic şi al prieteniei popoarelor U.R.S.S., precum şi sub influenţa propagandei burgheze, în republică au loc cazuri de orientări şi atitudini naţionaliste, prooccidentale, sioniste, antisovietice etc.

Partea română, din ce în ce mai activ, foloseşte literatura, radioul, televiziunea, călătoriile cetăţenilor români în Moldova şi vizitele cetăţenilor noştri în R.S.R. pentru a propaga printre oamenii noştri cursul politic „deosebit“ [al României], neprietenos faţă de U.R.S.S.

 Organizaţiile româneşti se străduie să trimită turişti preponderent în Moldova, stăvilind călătoriile în alte zone ale U.R.S.S.

În 1969, republica a fost vizitată de 14,4 mii de români, iar în România au călătorit 5 mii de cetăţeni de ai noştri. În 10 luni ale anului curent călătoriile din ambele părţi au înregistrat aproximativ 10 mii oameni.

Unii cetăţeni români se exprimă deschis referitor la pretenţiile teritoriale ale României faţă de Basarabia şi Bucovina.

Au fost depistate cazuri cînd turiştii români se ocupau cu specula, vânzând mărfuri de larg consum.

 Din România şi prin teritoriul ei la noi ajunge multă literatură duşmănoasă, inclusiv chineză şi albaneză. În 10 luni ale anului 1970, la punctele vamale ale republicii, grănicerii au confiscat de la străini 2.815 exemplare de asemenea produse.

În R.S.S. Moldovenească se răspândesc multe publicaţii periodice.

În anul curent au venit din România 2.377 de exemplare, în timp ce România are doar 615 abonamente la gazete şi reviste moldoveneşti.

 În scopul intensificării pe mai departe a muncii ideologice de educaţie a oamenilor muncii în spiritul patriotismului sovietic şi al internaţionalismului proletar, al contracarării propagandei duşmănoase şi în conformitate cu Hotărîrea C.C. al P.C.U.S. din 5 noiembrie 1970, “Despre măsurile privind intensificarea muncii ideologice în rândul populaţiei R.S.S. Moldoveneşti şi a regiunii Cernăuţi din R.S.S. Ucraineană”, Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei hotărăşte:

 –  Comitetele orăşeneşti, raionale, Consiliul Republican al Sindicatelor, C.C. al U.L.C.T.M. [Uniunea Leninistă Comunistă a Tineretului din Moldova], Ministerul Culturii din R.S.S.M., Ministerul Învăţământului din R.S.S.M., Comitetele de Stat ale Consiliului de Miniştri a R.S.S.M. pentru televiziune şi radiodifuziune, presă şi învăţămînt profesional-tehnic, Prezidiul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., redacţiile gazetelor şi revistelor republicane sunt obligate să-şi modifice esenţial activitatea ideologică în rândul populaţiei republicii, să ridice nivelul educativ al oamenilor muncii, în primul rând al tineretului şi intelighenţiei [intelectualilor] în spiritul internaţionalismului proletar, al prieteniei popoarelor U.R.S.S., al patriotismului sovietic, al unui spirit politic accentuat.

– Să stăvilească pătrunderea ideologiei burgheze şi altei ideologii duşmănoase în rândurile oamenilor sovietici, să acuze public şi să-i tragă la răspundere pe purtătorii acestor ideologii. […]

– Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri al R.S.S.M. pentru televiziune şi radiodifuziune este însărcinat să întocmească un ciclu de măsuri în scopul îmbunătăţirii calităţii emisiunilor radio şi TV, pregătirii şi perfecţionării cadrelor de creaţie de la radio şi televiziune.

 Se propune C.C. al P.C.M., în coordonare cu Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. pentru radio şi televiziune, majorarea timpului de antenă pentru emisiunile în limba moldovenească, destinate radioascultătorilor din Republica Socialistă România.

–  Se obligă Prezidiul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. să prezinte C.C. al P.C.M. propuneri aprobate de institutele corespunzătoare ale Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. privind desfăşurarea diferitelor conferinţe şi sesiuni ştiinţifice pe probleme ale istoriei Moldovei, formarea naţiunii moldoveneşti, istoria relaţiilor ruso-române şi sovieto-române.

 –  Consiliul Moldovenesc Republican al Sindicatelor, Direcţia de lucru cu turişti străini de pe lângă Consiliul de Miniştri ai R.S.S.M., C.C. al U.L.C.T.M. vor elabora măsuri de îmbunătăţire a relaţiilor turistice cu România în scopul informării opiniei publice din România despre viaţa poporului moldovenesc, realizările lui în anii puterii sovietice.

Împreună cu organele de partid şi sovietice orăşeneşti, raionale se va stabili o procedură de selectare mai riguroasă a turiştilor sovietici, care vor călători în R.S.R. pentru ca aceştia să fie supuşi unui instructaj adecvat.

 –  Ministerul Afacerilor Interne al R.S.S.M. va întocmi măsuri de evidenţă a invitaţiilor cetăţenilor români în Moldova şi a plecărilor cetăţenilor noştri în România; va contribui esenţial la micşorarea numărului vizelor particulare.

– Se va stabili un control riguros al comportamentului cetăţenilor români în perioada aflării lor în republică, felul cum aceştia respectă legile sovietice şi regulamentele stabilite de cazare a străinilor în U.R.S.S.

8. Ministerul Telecomunicaţiilor al R.S.S.M., Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri pentru presă, comitetele orăşeneşti, raionale de partid vor lua măsuri pentru limitarea pătrunderii şi răspândirii în republică a literaturii române şi a presei periodice româneşti.

 –  Se obligă Comitetul de Stat pentru Planificare (Gosplan) al R.S.S.M., Ministerul Telecomunicaţiilor al R.S.S.M., Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri pentru radio şi televiziune al R.S.S.M. ca pînă la 1 decembrie 1970 să adreseze Consiliului de Miniştri propuneri concrete privind dezvoltarea pe mai departe a reţelei de televiziune, a asigurării unui semnal TV calitativ pentru două programe de TV cu acoperire pentru întreg teritoriul republicii.

– Se obligă Ministerul Construcţiilor din R.S.S.M., Ministerul Construcţiilor Rurale din R.S.S.M. şi Ministerul Telecomunicaţiilor din R.S.S.M. să finiseze construcţia şi să dea în exploatare la termenele stabilite staţiile de retransmisie radio prin cablu Bălţi-Edineţ, staţia de retransmitere pentru televiziune din oraşul Edineţ şi emiţătorul radio de 150 kw pentru unde medii.

– Se atenţionează Ministerul Construcţiilor din R.S.S.M. (tov. Lubenţa D.E.), Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri din R.S.S.M. pentru presă (tov. Jmereniţcaia E.F.) asupra lucrărilor de construcţie a tipografiei centrale în oraşul Chişinău şi se obligă să ia toate măsurile pentru finisarea construcţiei şi darea ei în exploatare în 1972.

 – Să se ţină cont că C.C. al P.C.U.S. a dat dispoziţie ca: a) organele locale „Soiuzpeceati“ [organizaţie de stat, care se ocupa cu abonarea şi livrarea presei, inclusiv a celei din străinătate] să realizeze abonarea la gazetele şi revistele din R.S.R. numai pentru locuitorii respectivului oraş, regiune, ţinut.

–  Se exclude posibilitatea de a remite abonamentul din alte regiuni ale ţării [U.R.S.S.] locuitorilor Moldovei;

 – Comitetul pentru presă de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. să întocmească comanda anuală de cărţi din Republica Socialistă România pentru a fi distribuite în R.S.S.M. numai de la Comitetul pentru presă al republicii [R.S.S.M.];

 – Să se analizeze posibilitatea de înlocuire a emiţătoarelor de televiziune situate în R.S.S. Moldovenească la frontieră cu România cu altele de o capacitate mai mare;

 –  Academia de Ştiinţe a U.R.S.S., Institutul de Marxism-Leninism de pe lângă C.C. al P.C.U.S., revistele Voprosî istorii, Novaia i noveişaia istoria, Voprosî istorii SSSR, Mejdunarodnaia jizni să sporească publicarea articolelor şi materialelor despre rolul Kominternului în istoria mişcării comuniste şi muncitoreşti, să abordeze problemele privind istoria relaţiilor ruso-române şi sovieto-române, politica autorităţilor române în perioada de până la război şi altele care sunt tratate tendenţios în istoriografia română.”

  [Sunt nominalizate instituţiile de mai sus şi se decide ca până la 1 aprilie 1971 să se raporteze C.C. al P.C.M. despre îndeplinirea prezentei hotărâri.]

Documentele respective necesită câteva minime precizări.

Pentru a justifica ocupaţia Basarabiei, iar apoi şi a Bucovinei, atât autorităţile ţariste, cât şi cele sovietice au dus o politică de falsificare a istoriei, de cultivare a minciunii şi a zvonurilor tendenţioase, de susţinere a tot felul de aberaţii la adresa României şi conducătorilor ei.

Cetăţeanul Rusiei ţariste, apoi cel din U.R.S.S. a fost educat în spiritul formării unei atitudini duşmănoase sau cel puţin rezervate faţă de România şi români.

Pentru realizarea acestor scopuri imperiale au fost folosite toate metodele de înjosire şi violenţă împotriva românilor basarabeni ucişi, deportaţi, băgaţi de vii în gropi cu var, au fost arse bibliotecile şi închise bisericile, a fost creat un mecanism propagandistic fără egal care includea ştiinţa, literatura şi arta ş.a.

 Cu toate acestea, teama că cei rămaşi în viaţă, copiii şi nepoţii celor ucişi sau deportaţi, vor afla în cele din urmă adevărul i-a făcut pe ocupanţi să întreprindă tot felul de măsuri, pentru a stăvili pătrunderea adevărului istoric în Basarabia.

Turiştii din R.S.S.M. care urmau să viziteze România erau selectaţi extrem de riguros.

 De fapt, erau reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, plus cîteva procente din populaţia autohtonă – ţărani sau muncitori, necunoscători de istorie şi politică.

Dar şi aceştia erau trecuţi prin filtrul KGB-ului şi prin tot felul de instructaje. Fiecare grup de turişti din R.S.S.M. era însoţit de un conducător (în majoritatea cazurilor funcţionari de partid sau ai comsomolului).

Pentru o mai bună siguranţă, în componenţa fiecărui grup era inclusă şi o persoană a cărei identitate nu o cunoştea nimeni, dar care nu era altcineva decît un securist sociabil şi curios.

Uneori, prerogativele de supraveghere erau transmise conducătorilor de grup.

Turiştii români sosiţi în R.S.S. Moldovenească erau luaţi în evidenţă de organele KGB şi de partid, începând cu controlul bagajelor, al persoanelor cu care au intrat în contact etc.

 Dacă vreun turist îndrăznea să aducă vreo carte sau ilustraţii cu caracter istoric, acestea erau imediat confiscate.

Turiştilor din România li se schimbau foarte puţini bani în ruble sovietice, probabil, pentru a-i sili să vândă mărfuri de larg consum aduse din România, pentru ca apoi să fie învinuiţi de speculă.

 Vânzarea cărţilor în limba română în R.S.S.M. era interzisă.

În Chişinău era o librărie, „Drujba“ (Prietenia), unde se vindeau cărţi din străinătate, dar la compartimentul literatură română de obicei se aflau vreo 30-40 de cărţi cu o tematică strict profesională: creşterea grâului în Transilvania, tratarea bolilor cardiovasculare la iepuri, unele opere ale lui Lenin sau Marx.

 Cei mai norocoşi puteau procura uneori vreun dicţionar rus-român, român-rus, francez-român, român-francez, german-român etc.

Abonarea la ziarele şi revistele din România se afla în aceeaşi situaţie cu vînzările de carte.

Locuitorii din alte republici unionale, precum Federaţia Rusă, Ucraina, Belorusia, Tadjikistan, Gruzia, Armenia etc. se puteau abona la presă din România, fără restricţii, pe când în R.S.S.M. acest lucru era extrem de dificil.

În afara unor biblioteci şi a câtorva sute de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă credincioşi sistemului, nimeni nu se putea abona la vreo publicaţie românească.

 Românii din Basarabia găsiseră o modalitate de a procura presa periodică din România prin intermediul rudelor, prietenilor, cunoscuţilor stabiliţi în alte colţuri ale U.R.S.S.

 Peste vreo 3-4 ani organele KGB din R.S.S.M. au descoperit aceste subterfugii şi au fost luate toate măsurile de a împiedeca pătrunderea în ţară a gazetelor şi revistelor din România pe această cale.

 Cuvântul român a fost transformat de autorităţile comuniste într-un cuvânt de ocară, de înjosire, de pericol social etc. Funcţionarii de stat, organele de partid, securitatea hotărau ce nume să poarte copilul şi în ce limbă să vorbească acasă şi în societate, ce să citească cetăţeanul din R.S.S.M., ce spectacole şi concerte să urmărească, ce filme să vizioneze.

La începutul anilor ’70, în toată U.R.S.S. a rulat filmul românesc Columna; în R.S.S.M. a fost interzis printr-o hotărâre a Biroului C.C. al P.C.M., fiind considerat dăunător.

Structurile de partid şi de stat din R.S.S.M. au făcut totul pentru ca faptul de a fi român în Basarabia să devină o povară.

Dar, slavă Domnului, nu au izbutit !

 

Autor: Alexandru Moraru publicat în revista”Magazin istoric” nr.2 din 2008 .

 

 

Publicitate

Românii moldoveni respingeau încă din anul 1812 anexarea Basarabiei de către imperiul rus

 

 

 

 

Foto: Harta teritoriului moldovean dintre Prut şi Nistru transformat în colonie în 1812 de Rusia

 

 

Proteste zadarnice ale administraţiei Moldovei împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Rus (1812 – 1815)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

 

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună.

Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.

Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului, care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească.

După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1)

Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. (2)

Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat.

Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski:

„Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia.

Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

„Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune.

Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5)

În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6)

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota:

„Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9)

Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich.

Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator:

„Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei:

„Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)

 

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

 

Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese.

Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga:

„Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

„Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14)

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)

Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone.

Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod:

„Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16)

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus:

„Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)

În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:

„Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.”

De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu.

Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21) Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

Note:
1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 20.
2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 396.
3    Ibidem, p. 398.
4    Ibidem, p. 200.
5   Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 235-236.
6    Ibidem, p. 241-242.
7    Ibidem, p. 241.
8    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.
9    Ibidem, p. 177.
10  Ibidem.
11  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158.
12  Ibidem.
13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 6.
14  Iustin Frăţiman, op. cit., p. 252.
15  Ibidem, p. 255-256.
16  Ibidem, p. 244.
17  Ibidem, p. 245.
18  Ibidem.
19  Ibidem, p. 248-249.
20  Ibidem, p. 251-252.
21  Ibidem, p. 260.

RUŞII ŞI EXPANSIUNEA LOR IN SPAŢIUL ETNIC ROMÂNESC

 

RUŞII ŞI EXPANSIUNEA LOR. RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE

Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii. Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc. Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene. În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism.

S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.
Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!
Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică.

Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!). Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor.

Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor. Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)
Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)
Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit.

În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu.

Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic. În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.
Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.
Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile. Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse.

Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3) Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber. Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor.

În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)
Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5) Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug.

Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.
Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei.

Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)
La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul. Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)
Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”.

Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)
Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi.

E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.”

Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)
Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene.

Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)
Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român.

Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască.

Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui.

Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)
Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă.

Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)
Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti.

Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac , pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.
Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei. Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.
În octombrie 1800, ţarul Pavel I aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia, iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia.
La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.” (17)
În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon. Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.
La 17 octombrie 1805 s-a realizat un proiect al tratatului de alianţă între Napoleon şi împăratul Francisc I al Austriei, care prevedea în articolul IX ca Austria să ocupe „în deplină suveranitate” Muntenia, Moldova şi Bugeacul.

Mai târziu, în funcţie de schimbarea alianţelor, aceste provincii româneşti vor fi „oferite” de Napoleon şi ţarului Alexandru I. (16)
Încercând să stăvilească iureşul rusesc în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nicio defecţiune din partea lor. În scopul reducerii cât mai mult a autonomiei lor, au fost numiţi deja din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domnii fanarioţi, credincioşi Porţii şi străini de poporul român.

Însă chiar şi unii dintre aceşti domni au continuat politica de apărare a integrităţii hotarelor.

Am văzut cum, în Moldova, Nicolae Mavrocordat a obţinut de la Poartă renunţarea la anexarea de către aceasta a cetăţii Soroca.

De asemenea, în 1775, când Poarta a încălcat angajamentele sale faţă de Moldova, cedând Austriei Bucovina cu vechea capitală Suceava, principele fanariot Grigore III Ghica, împreună cu toţi boierii, a protestat vehement, determinând uciderea sa de către trimişii Porţii doi ani mai târziu.
Oricât pare de ciudat, la edificarea Rusiei moderne o contribuţie de seamă şi-au adus numeroşi români, cum se va vedea în continuare.

Ca răsplată pentru acest nepreţuit ajutor, Rusia se pregătea să devoreze ţările române.

Note:
1 Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.
2 Ibidem.
3 N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 36.
4 Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 38.
5 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.
6 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75-76.
7 Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 285.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27, 47.
11 Anton Crihan, op. cit., p. 76.
12 Ştefan Ciobanu, op. cit.., p. 367-368.
13 Ibidem, p. 241.
14 Anton Crihan, op. cit., p. 76.
15 Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 95.
16 Ibidem.

Sursa: MIRCEA RUSNAC – BASARABIA SUB STĂPÂNIREA RUSEASCĂ (1812-1914)