AU DISPĂRUT ROMÂNII DIN BULGARIA ?

În 1850, Nicolae Balcescu a plecat la Palermo pe calea maritima a vremii, adică prin Constantinopol, trecând pe actualul teritoriu al Bulgariei, aflat atunci sub stăpânirea otomană. A rămas uimit, după ce a traversat Dunărea, că de la București la Constantinopol a auzit în Bulgaria numai vorbă românească!

Acum după 170 de ani, constatăm cu tristețe că la sud de Dunăre limba română e aproape dispărută…

Foto : Harta etnica a Bulgariei in 1892, dupa constituirea statului slav numit Bulgaria.Sursa : Info Vlahia -Terra Valachorum

Romanii uitati din Bulgaria

Daca in Ucraina sau Serbia comunitățile de români sunt recunoscute – fie măcar si parțial – in Bulgaria prezenta românească este negata cu vehemență de autorități. Începând cu anul 1965, la recensamintele bulgărești nu a mai fost introdusă categoria de români.

Cu jumatate de gura, unii oficiali de la Sofia accepta existența a circa 1000 de vlahi in regiunea Vidinului – deși vorbitori de limba română pot fi găsiti de-a lungul întregii granițe româno-bulgare.

Membra in Consiliul Europei si in Uniunea Europeana, Bulgaria a adoptat un sistem legislativ pentru protejarea drepturilor minorităților.

Însă, in cele mai multe cazuri, aceste legi nu sunt respectate – mai ales cand vine vorba de români;(George DAMIANhttp://www.ziua.ro/display.php? )

Demografie

Conform primului recensământ al populației, din 1905, in Bulgaria trăiau 80.000 de români. Cinci ani mai tarziu, in 1910, numarul lor ramasese neschimbat. O scădere importantă s-a inregistrat după primul război mondial: recensământul din 1920 consemna existența a 57.312 români in Bulgaria.

In doar sase ani, insa, minoritatea romaneasca si-a depasit dimensiunile ante-belice, ajungand la 83.746 – potrivit recensamantului din 1926. Tendinta a fost, insa, brusc intrerupta.Recensamantul din 1934 marcheaza un moment de cotitura. In doar opt ani, numarul romanilor din Bulgaria s-a redus inexplicabil. Astfel, daca, in 1926, in regiunea Vidin erau inregistrati 42.414 romani, la recensamantul din 1934 mai erau consemnati aici doar 1213.Ultima mentiune oficiala a romanilor in documentele bulgaresti dateza din 1965, cand au fost inregistrati doar 6000.

Ultimul recensamant, din 2001, nu cuprinde categoria romani. Trebuie semnalat faptul ca la acest recensamant au fost inregistrati 156.119 cetateni la categoriile „altii” (69.204), „fara etnie” (62.108) si „necunoscuta” (24.807). In lipsa unor statistici oficiale, organizatiile neguvernamentale ale romanilor din Bulgaria afirma ca in 35 de sate din zona Vidinului exista populatie vorbitoare de limba romana. In lipsa unui recensamant, cifra reala este supusa impreciziei.

Educatia in limba materna

Legislatia Bulgariei ar permite invatamantul in limba materna pentru comunitatile romanesti, insa, din pacate, acest lucru nu s-a intamplat pana acum cu sprijinul autoritatilor bulgare. Constitutia Bulgariei prevede (la art. 36 – 2) ca „cetatenii a caror limba materna nu este bulgara au dreptul sa studieze in si sa foloseasca propria limba alaturi de studiul obligatoriu al limbii bulgare”.

De asemenea, Legea Invatamantului afirma (la articolul 8 – 2) ca „Elevii a caror limba materna nu este bulgara, pe langa studiul obligatoriu al limbii bulgare, au dreptul sa studieze in limba lor materna in afara scolii de stat din Republica Bulgaria sub protectia si controlul statului”. Singura institutie care asigura predarea unor ore in limba romana este Liceul Romanesc din Sofia, cu doua ore de limba pe saptamana, avand statutul de limba straina.In ciuda acestor prevederi legale, nu exista o forma continua de predare a limbii romane pentru cetatenii bulgari de origine romana.

La initiativa organizatiilor neguvernamentale ale romanilor din Bulgaria, au fost infiintate cateva cursuri de predare a limbii romane in afara programei scolare – cum ar fi cazul scolii generale „P.R. Slaveicov” din Vidin.

Mai mult, exista in permanenta pericolul inchiderii scolilor de stat cu predare in limba bulgara din satele locuite de romani – cum s-a intamplat in septembrie 2004, cand autoritatile bulgare au vrut sa desfiinteze scolile din satele Delaina si Rabrovo – sate locuite de romani – motivand ca nu exista destui elevi pentru mentinerea acestor institutii de invatamant. Exista, insa, posibilitatea pentru etnicii romani din Bulgaria sa studieze in Romania, pe baza burselor oferite de statul român.

Mass-media in limba materna

Legislatia bulgara permite existenta presei in limba materna a minoritatilor nationale – articolul 12 al Legii radioului si televiziunii arata ca:

„Programele radio si de televiziune vor fi emise in limba oficiala in conformitate cu Constitutia Bulgariei si pot fi transmise in alta limba daca (…) sunt destinate cetățenilor bulgari a căror limba materna nu este bulgara”. La articolul 49 al aceleiasi legi se arata ca:

„Radioul si televiziunea nationala bulgare vor produce programe nationale si regionale (…), programe adresate cetatenilor a caror limba materna nu este bulgara, inclusiv in limba lor materna”. In ciuda acestor prevederi legale, in Bulgaria nu exista programe de radio sau de televiziune in limba romana, destinate comunitatilor romanesti.Incepand cu anul 1993, la Vidin a aparut ziarul in limba romana „Timpul” – un proiect al Asociatiei Vlahilor din Bulgaria. Publicația a avut o aparitie neregulata din cauza lipsei fondurilor. In prezent, la Vidin mai apare in limba romana revista „AVE”, editata de Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria – avand si ea o aparitie neregulata din aceleasi motive.

Practicarea religiei în limba maternă

Legislatia actuala a Republicii Bulgaria nu interzice in mod expres practicarea religiei in limba materna. Insa, pana in acest an, nu a fost posibila tinerea serviciului religios in limba romana. Incercarile de a sluji in limba romana ale parintelui Valentin Tvetanov din Rabova au fost intampinate cu ostilitate de autoritatile religioase de la Sofia. Totusi, pe 28 martie 2007, Mitropolitul Vidinului, Domitian, a acordat libertatea de a se tine slujbe in limba romana in bisericile de sub jurisdictia sa unde exista comunitati romanesti.

Activitatea organizatiilor neguvernamentaleIn Bulgaria functioneaza mai multe organizatii neguvernamentale ale romanilor. In luna octombrie 1991 s-a constituit Comitetul de initiativa pentru infiintarea „Asociatiei Vlahilor din Bulgaria” (AVB).

Initial, autoritatile bulgare au refuzat inregistrarea acestei asociatii, inregistrare care s-a produs totusi la 30 aprilie 1992 – in urma unui proces. Incercarile de constituire de filiale ale asociatiei in alte localitati sau de a pune bazele unor structuri organizatorice locale, au generat iritarea si adversitatea autoritatilor bulgare care, in mod constant si consecvent, au tergiversat formalitatile legale. Incepand cu anul 2002, a fost infiintata o noua asociatie a romanilor din Bulgaria, denumita „Comunitatea romanilor din Bulgaria”.

De asemenea, in anul 2003 a fost infiintata Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria (AVE). Aceasta asociatie a adresat in luna mai a acestui an Consiliului Europei si Comisiei Europene o scrisoare in care enumera nerespectarea drepturilor sale de catre statul bulgar. Asociatiile romanesti din Bulgaria organizeaza anual un festival de dansuri populare la Vidin, festival care a ajuns la editia a X-a in anul 2007.

Atitudinea publica față de comunitatea românească

Desi nu au existat pana acum acte de agresiune la adresa etnicilor romani din Bulgaria, totusi presa de limba bulgara publica periodic articole defaimatoare la adresa romanilor. Este cazul ziarului „NIE” din Vidin, care în numarul din 1 aprilie 2007 a comparat comunitatea romanilor cu o haita de vampiri.

De asemenea și publicațiile de limba bulgară susțin că in Bulgaria nu ar exista români, ci vlahi. (Centrul de Studii pentru Resurse Românești).

Publicitate

Politica de deznaţionalizare a românilor din Basarabia – ţarism şi bolşevism –

Istoricii români au studiat politica promovată de ţarism în Basarabia în perioada 1812-1917. Ei au constatat că a fost o politică de deznaţionalizare a românilor basarabeni, având drept scop declarat „identificarea provinciilor cucerite cu statul cuceritor”.(„Am ferma convingere că pentru a cârmui în linişte provinciile cucerite, trebuie să le identificăm cu statul cuceritor, căci altfel ele vor slăbi puterea [adică puterea Imperiului Rus – A.P.].

Aici nu mai avem nevoie de argumente. Marii cuceritori – Friedrich, Ecaterina, Napoleon – procedau la fel”. F. Vighel, viceguvernator al Basarabiei, 1824-1826.

În anul 1912, cu prilejul împlinirii unui secol de asuprire străină, în lucrarea O sută de ani de robie, Petre Cazacu se întreba: „Ce s-a făcut în această sută de ani în Basarabia de către bunul nostru vecin, care de sute de ani strigă că a fost, este şi va fi «eliberatorul popoarelor balcanice»”?Răspunsul l-a formulat chiar cel care-şi pusese întrebarea, într-un singur cuvânt: „Rusificare”. Căile de deznaţionlizare a popoarelor alogene alese de ţarism au fost:

1) Impunerea limbii ruse ca limbă de lucru a administraţiei şi de comunicare între locuitori; din 1813 începe rusificarea administraţiei; documentele se întocmeau deja în două limbi – română şi rusă ; în 1828 ţarul a emis un decret prin care creează aceleaşi organe administrative ca şi în guberniile ruseşti, documentele administraţiei fiind completate doar în limba rusă.

2) Impunerea limbii ruse în instituţiile de învăţământ: sub stăpânirea Rusiei în Basarabia nu a existat nici o instituţie de învăţământ cu predarea în limba română.

3) Un alt instrument eficace de deznaţionalizare a românilor basarabeni a fost serviciul militar în cadrul armatei ruse.

4) Limba rusă se impune şi în biserici, reacţie clară contra acestei politici devenind mişcarea inochentistă.

5) Administraţia ţaristă a fost preocupată de crearea unei pături sociale pe care să se sprijine în promovarea politicii nu numai în Basarabia, ci şi în Balcani, intenţionând să creeze un model economic în provincia românească cucerită, atractiv pentru alte popoare din zona respectivă.

Ţarismul a promovat politica de colonizare a Basarabiei cu reprezentanţi ai altor popoare.

În 1824 Consiliul de Miniştri al Imperiului Rus a adoptat decizia Despre trimiterea în regiunea Basarabiei a 20.000 de ţărani ai statului din guberniile interne.În conformitate cu această hotărâre, au fost strămutaţi ţărani din guberniile Oriol, Kursk, Reazan, Tula, Tambov în judeţul Cetatea Albă, unde aceştia au întemeiat satele Borisovka, Vasilevka, Vedenskoie etc.

Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea în teritoriul ce se va numi Basarabia locuiau circa 2.000 de etnici ruşi, ceea ce constituia mai puţin de 1% din numărul total al populaţiei, în 1856 erau deja 20.000 de etnici ruşi (2,1% din populaţia Basarabiei, fără cei din judeţele de sud ale provinciei), iar conform datelor statistice rezultate în urma recensământului populaţiei din 1897, ruşii din Basarabia alcătuiau deja 123.000 sau 6,4% din numărul total al populaţiei (Aici şi în continuare ne-am referit la datele publicate de istoricul şi etnograful Valentin Zelenciuk, precum şi la alte publicaţii statistice din Republica Moldova ).

Pe teritoriul Basarabiei au locuit ucraineni înainte de alipirea ţinutului la Rusia.În 1812, armata de cazaci zaporojeni de la gurile Dunării a fost dizolvată şi o parte dintre cazaci s-a aşezat cu traiul în judeţul Cetatea Albă, întemeind satele Volontirovka, Starokazacie şi altele.Ucrainenii s-au stabilit nu numai la sudul, ci şi la nordul şi în centrul Basarabiei. Astfel, în 1860 au fost înregistrate sate cu populaţie prioritară ucraineană: Maramonovka, Moşana, Konstantinovka din actualul raion Donduşeni; satul Stolniceni, raionul Briceni etc. În 1897, în Basarabia locuiau 330.600 ucraineni (17% din totalul populaţiei).

Basarabia a cunoscut câteva „valuri” de strămutări din regiunile aflate la sud de Dunăre, din Imperiul Otoman. Este vorba de bulgari şi găgăuzi. Emigrarea lor masivă în Basarabia a început în anii 1810-1812, iar în 1829 bulgarii şi găgăuzii au primit de la autorităţile ţariste statutul de colonişti.

O familie de colonişti primea 60 deseatine de pământ, era scutită de impozite timp de trei sau şapte ani, avea şi alte înlesniri.

Populaţia bulgară, împreună cu cea găgăuză, a sporit permanent: în 1821 erau 20.000 de bulgari şi găgăuzi; în 1829 – 30.000; în 1837 – 57.000; în 1841 – 64.500, iar în 1861 – 87.829.Printr-un decret din 1813 al ţarului Alexandru I, etnicii germani au obţinut dreptul de a se stabili în sudul Basarabiei cu drepturi de colonişti.

Datorită mărinimoaselor înlesniri acordate de ţarism acestor colonişti, numărul lor a sporit necontenit: de la 35.501, în 1861, la 59.988, în 1897, şi la 79.000, în 1919.

În afară de reprezentanţii popoarelor menţionate, în Basarabia au mai locuit până la 1812 ori s-au stabilit mai târziu cu drepturi de colonişti sau fără aceste drepturi – armeni, greci, evrei, rromi, albanezi, francezi din Elveţia etc. Astfel, datorită eforturilor ţarismului, Basarabia devine „plurietnică”.

O preocupare permanentă a oficialităţilor imperiale ruse a fost tăinuirea metodică a cifrei reale referitoare la numărul populaţiei băştinaşe. Statistica oficială rusească a ascuns întotdeauna adevărul: conform datelor pe care le furniza aceasta, moldovenii (românii) ar fi alcătuit 48% din numărul populaţiei.

Acest subiect a fost studiat amănunţit de Petre Cazacu, care a demonstrat că moldovenii din Basarabia formau de fapt 70% din numărul total al populaţiei. (Petre Cazacu a evidenţiat factorii care – în opinia lui – s-au opus rusificării: familia şi, în special, femeia; încercările de rusificare prin colonizări n-au reuşit: coloniştii ori şi-au păstrat naţionalitatea, ca nemţii, ori s-au românizat, ca bulgarii; legătura săteanului cu pământul: dacă reprezentanţii altor pături sociale – boierimea, negustorimea, bogătaşii, o parte din cler s-au rusificat complet, ţăranul, legat de pământ, a rămas moldovean; firea blândă şi supusă a moldovenilor, care evitau conflictele cu stăpânitorii: plăteau birurile şi îşi căutau de treburi).

Aşadar, ţarismul a promovat limba rusă în administraţie, în instituţii de învăţământ şi de cult, în armată şi societate în ansamblu; a colonizat sudul Basarabiei cu populaţie alogenă.În acelaşi timp, a stimulat plecarea basarabenilor din centrul şi nordul provinciei în regiunile de sud şi de est ale Imperiului Ţarist (Caucazul de Nord, Extremul Orient etc.), a ascuns starea reală a lucrurilor, căutând să demonstreze că la sfârşitul secolului al XIX-lea Imperiul Ţarist era omogen din punctul de vedere al limbii vorbite.

În privinţa deznaţionalizării românilor basarabeni, promovate de regimul comunist de ocupaţie, stabilit în Basarabia în iunie 1940, putem afirma că în linii mari metodele de deznaţionalizare au rămas aceleaşi ca în timpul ţarismului.

 

 

1. Comandanţii militari ai Armatei Roşii, veniţi pe tancuri în Basarabia, administraţia civilă de stat şi de partid comunist etc. vorbeau limba rusă, impunând-o societăţii.

2. În şcoli s-a impus grafia rusă şi limba rusă ca obiect obligatoriu de predare.

3. Ca şi administraţia ţaristă, cea sovietică a practicat colonizarea cu alogeni, având drept scop schimbarea componenţei etnice a populaţiei basarabene. Astfel, după acapararea voievodatelor de est ale Poloniei în septembrie 1939, sovieticii au adus din regiunea Lemberg (Lvov) familii de polonezi şi ucraineni şi i-au aşezat cu traiul în localităţile din Basarabia, părăsite de etnicii germani în anul 1940.

Polonezii au fost aduşi complet săraci, lipsiţi de vite, căruţe, inventar agricol etc. Mutându-i în Basarabia, bolşevicii i-au forţat pe polonezi să se organizeze în colhozuri.

Ultimii au refuzat categoric, fapt pentru care erau mereu ameninţaţi cu deportarea în Siberia (Mai detaliat: Anatol Petrencu, Basarabia în Al Doilea Război Mondial. 1940-1944, Chişinău, Editura Liceum, 1997, p.170-172;  la pagina 344 este inclusă harta arătând localităţile unde au fost stabiliţi polonezii şi ucrainenii în Basarabia, în anul 1940).Dar politica de deznaţionalizare promovată de sovietici a cunoscut deosebiri importante faţă de politica ţarismului în Basarabia anilor 1812-1917.

În cercurile conducătoare ale U.R.S.S. au existat două proiecte privind statutul Basarabiei. În articolul de fond al ziarului Pravda, organul de presă central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S., s-a menţionat: „Teritoriul Republicii Unionale Sovietice Socialiste Moldoveneşti va fi de peste 50.000 km pătraţi, iar populaţia – de peste 3.700.000 locuitori. Astfel, viitoarea R.S.S.M. se va prezenta ca un stat cu un teritoriu mai întins decât cel al Belgiei, Olandei, Elveţiei” (Pravda, 1940, 11 iulie). Ideile exprimate de Pravda se încadrau în formula „reunirea R.A.S.S.M. cu Basarabia”.

A existat însă şi un proiect ucrainean de formare a viitoarei republici unionale. Conducătorii de la Kiev insistau în faţa Moscovei să li se cedeze judeţul Ismail şi „ofereau” viitoarei R.S.S.M. doar şase dintre cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. Conform variantei ucrainene, populaţia noii republici moldoveneşti urma să alcătuiască circa 2.272.000 de locuitori, moldovenii constituind 66,0%, ucrainenii – 6,9%, ruşii – 9,2%, restul minoritarilor, în total – 17,7%.

Proiectul ucrainean exprima formula „reunirea populaţiei moldoveneşti din raioanele R.A.S.S. Moldoveneşti cu populaţia majoritar compactă a Basarabiei”, ceea ce submina unitatea teritorială a românilor trecuţi cu forţa sub autoritatea Kremlinului.

Deci, în perioada sovietică apare şi se impune factorul ucrainean, care sub regim ţarist n-a existat, ucrainenii fiind şi ei în „temniţa popoarelor”, alături de alte etnii neruse (avem în vedere aspectul naţional al problemei).

Depăşind disensiunile cu Kremlinul, Kievul a reuşit să-şi impună punctul de vedere: în R.S.S.M. n-au fost incluse judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, cu o populaţie de 959.115 locuitori, inclusiv 272.314 (28,4%) români, ucrainenii numărând 244.017 locuitori şi alcătuind doar 25,4% din numărul total al populaţiei.

Pentru a-şi atinge scopurile de acaparare, conducerea bolşevică a Ucrainei a comis falsuri grosolane.De exemplu, vorbind despre judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha, afirma că cele 33,3% din populaţie sunt alcătuite din bulgari şi găgăuzi, care, „fiind triburi slave”, au mai mult în comun cu ucrainenii decât cu moldovenii în drepturi şi în modul de viaţă.

Sunt oare găgăuzii de origine slavă?

În realitate, bulgarii şi găgăuzii din judeţul Ismail alcătuiau 18% din totalul populaţiei.Ca şi la sud, la nord hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de componenţa naţională a populaţiei de pe acele teritorii, iar opt raioane din fosta R.A.S.S.M., populate majoritar cu români, erau trecute fără nici o justificare în componenţa Ucrainei, urmând a fi ucrainizate sau rusificate.

Al doilea aspect al problemei se referă la „calitatea” populaţiei româneşti din anul 1940. Este vorba de cei 22 de ani de viaţă naţional-statală românească, timp în care basarabenii şi-au cultivat conştiinţa naţională datorită învăţământului, presei, vieţii spirituale în ansamblu.

 

 

La raptul Basarabiei în iunie 1940:

 

a) o parte importantă a administraţiei militare şi civile româneşti, intelectuali, reprezentanţi ai altor pături sociale (peste 100.000) au fost nevoiţi să se refugieze din Basarabia la vest de Prut;

 

b) bolşevicii au impus o interpretare proprie a etniei băştinaşilor, declarându-i „moldoveni”, adică o entitate deosebită de români, limba vorbită de aceştia fiind „moldovenească”, şi ea diferită de limba română;

c) elementul conştient românesc şi activ politic (preoţi, profesori, medici, jurişti, oameni de ştiinţă, administratori, studenţi, liceeni, lideri, dar şi membri de rând ai partidelor politice etc.), care rămăseseră sub ocupaţia sovietică în iunie 1940 au fost parte exterminaţi fizic, parte trimişi forţat în Siberia (la 31 mai 1941, într-o „rugăminte” trimisă lui I. Stalin, S.A. Goglidze, împuternicitul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S. şi al Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., cerea strămutarea din Basarabia în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. a 5.000 de familii de basarabeni, după cum urmează: „activişti ai partidelor politice burgheze româneşti – 980 de persoane; moşieri – 137 persoane, poliţişti şi jandarmi – 440 persoane, ofiţeri ai armatelor albe – 285 persoane; ofiţeri ai armatei ţariste, cu activitate antisovietică – 83 persoane; ofiţeri ai armatei române, care s-au ocupat de activitatea antisovietică – 64 persoane; mari comercianţi – 1 948 persoane; posesori ai unor mari imobile – 411 persoane; primari – 652 persoane.”(Anatol Petrencu. op. cit, p. 75);

 

d) sovieticii au supus represiunilor chiar şi pe membrii partidului comunist român (organizaţia regională), aflaţi în ilegalitate, cei care simpatizau U.R.S.S.

 

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii recunoşteau dreptul naţiilor la constituirea statelor, la autodeterminare, până la despărţirea de U.R.S.S. Acest drept însă, era demagogic: practic, nimeni n-a beneficiat de el.

Propagandiştii bolşevici aduceau un exemplu: după căsătorie, soţii au dreptul la divorţ, asta nu înseamnă însă că ei sunt obligaţi să divorţeze.

Deşi bolşevicii recunoşteau dreptul popoarelor neruse la o viaţă naţională, aceasta trebuia să se desfăşoare în limitele ideologiei şi practicii comuniste; dreptul nominalizat servea pentru atragerea simpatiilor popoarelor asuprite din Asia, Africa şi alte regiuni.

Politica bolşevică de deznaţionalizare a avut drept scop slăbirea statului naţional român: ţarul recunoştea România modernă ca stat naţional, independent şi suveran.Bolşevicii, din contra, considerau statul român ca fiind unul „multinaţional”, „burghez”, „imperialist”, care asupreşte alte popoare. Politica statului sovietic şi a Internaţionalei comuniste era lovirea directă a naţiunii române.

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii au folosit din plin noile mijloace de informare în masă, mult mai perfecţionate decât în secolul al XIX-lea (radioul, cinematograful etc.).

 

Câteva concluzii:

– Deşi mecanismele de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe în perioada ţaristă şi cea bolşevică au fost diferite, scopul urmărit a fost acelaşi: ştergerea identităţii naţionale a românilor basarabeni;

 

– Unele practici de deznaţionalizare întrebuinţate de bolşevicii sovietici sunt utilizate de liderii partidului comuniştilor din Republica Moldova (limbă „moldovenească”, popor „moldovenesc” etc.).

 

– Pentru a se salva de actualele politici de deznaţionalizare şi a supravieţui deznaţionalizării, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova nu are altă cale decât aceea de a se integra în spiritualitatea românească.

– Interesul naţional românesc este de a susţine şi de a consolida caracterul românesc al populaţiei autohtone a Basarabiei (inclusiv a celei din Republica Moldova).

 

Revista Art-Emis

 

 

Prof. Anatol Petrencu (n. 22 mai 1954 la Causeni in R.Moldova), este un  politician și om de știință din R.Moldova.

În anii 1990-1992  a fost decan al Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova, iar între 1998-2006  a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Între 2006 și 2010 a fost președintele partidului Miscarea Actiunea Europeana . Din octombrie 2010 este directorul Institutului de Istorie Sociala „Pro Memoria” si vicepresedinte al Partidului Liberal.

ÎNDEPĂRTAREA BUCOVINENILOR DE BISERICĂ ȘI DEZNAȚIONALIZAREA LA CARE ÎI SUPUNE UCRAINA

Des încercaţi de soartă, Românii ortodocşi din Ucraina au fost călăuziţi permanent de dragostea de neam şi ţară, dar mai presus de toate de iubirea faţă de Dumnezeu.Odată cu ruperea silnică a Moldovei de Sus din trupul ţării de către Imperiul Habsburgic a început o lungă perioadă de dominaţie habsburgică şi ulterior Austro-Ungară (1775-1918). Eparhia ortodoxă Bucovineană, smulsă şi ea din Mitropolia Moldovei, a fost organizată şi condusă la început de drum de vrednicul episcop Dosoftei Herescu, fiind supusă în cele dogmatice mitropolitului Sârb de la Karlovitz.

Alogenii care au venit ulterior în acest colţ de rai s-au legat şi au rămas ataşaţi sufleteşte de frumuseţile naturii şi ale trăirii creştin-ortodoxe Româneşti, găsind aici un climat extrem de tolerant. Mai mult, Rutenii greco-catolici imigranţi din Galiţia în Bucovina, au trecut la credinţa ortodoxă orientală a populaţiei Româneşti.

De-a lungul timpului, sprijiniţi de autorităţile imperiale de la Viena, numărul Rutenilor (Ucrainenilor) a sporit considerabil, câştigând tot mai multă influenţă în Biserica Ortodoxă Românească din Bucovina, fiind încurajaţi de cancelaria aulică să folosească abuziv Fondul bisericesc constituit din daniile Voievozilor şi boierilor Moldoveni. Treptat, Ucrainenii şi-au impus limba în săvârşirea slujbelor religioase în oraşele şi satele Româneşti din Bucovina, samavolnicie care reprezintă un răspuns la toleranţa şi credinţa ortodoxă ale băştinaşilor Români.

În perioada României Reîntregite (1918-1940), Românii ortodocşi Bucovineni, organizaţi canonic şi religios din anul 1873, în cadrul Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei, au renunţat la cele două episcopii sufragane Sârbe, cerând (re)unificarea religioasă cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta din urmă a recunoscut autonomia Mitropoliei Bucovinei şi a luat-o sub oblăduirea sa.

Ortodoxia – numai în limba Ucraineană

Sub ocupaţie sovietică (1944-1991), nordul Bucovinei şi al Maramureşului, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) au fost încorporate cu forţa în R.S.S. Ucraineană, la indicaţia expresă a lui Stalin, care, astfel, transfera la Kiev responsabilitatea Pactului Ribbentrop-Molotov. Mitropolia Bucovinei, aflată în componenţa Bisericii Ortodoxe Române, a fost desfiinţată de autorităţile sovietice, în locul ei funcţionând o simplă eparhie în cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonată canonic Patriarhiei Ruse.

De la iadul regimului comunist şi până la „revoluţia portocalie” românii din Ucraina au fost supuşi unui proces sălbatic de deznaţionalizare şi asimilare, fiind loviţi în principal în credinţă, prin eliminarea treptată a spiritualităţii ortodoxe din viaţa şi conştiinţa lor naţională.

Astăzi, Ortodoxia Românescă din Bucovina de Nord se află într-o situaţie dramatică. În prezent, în acest teritoriu strămoşesc îşi desfăşoară activitatea dumnezeiască, în condiţii vitrege, peste 110 parohii ortodoxe Româneşti, aflate sub jurisdicţia canonică a mitropoliei Ucrainene de la Cernăuţi, obedientă Patriarhiei Ruse.

ÎPS Onufrie, mitropolitul pro-moscovit de la Cernăuţi, practică o politică vădit antiromânească şi antieuropeană, persecutându-i pe clericii Români care cer cu insistenţă, conform drepturilor fundamentale ale omului şi comunităţilor etnice, oficierea serviciului religios în limba maternă. Obligaţi să săvârşească sfintele slujbe în limba Ucraineană, în mediul urban, au obţinut concesia la sate, unde credinţa este mai puternic înrădăcinată în viaţa şi sufletul omului decât la oraş, ca să oficieze ocazional şi în limba Română.

Ştefan Rotaru, membru al Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina, atrăgea atenţia că preoţii şi enoriaşii ortodocşi Români trec prin mari dificultăţi, având nevoie de cărţi bisericeşti, obiecte de cult, literatură clasică în limba maternă pentru copii Români care frecventează şcolile duminicale (înfiinţate şi întreţinute cu greu de clericii Români), precum şi de bani pentru renovarea lăcaşelor de cult.

Mitropolitul, împotriva Românilor

ÎPS Onufrie a dispus însă categoric ca prelaţii şi credincioşii Români să nu mai primească literatură religioasă, cărţi de cult, materiale pentru biserici, veşminte, publicaţii sau orice alt sprijin din România, ameninţându-i cu sancţiuni canonice şi administrative, inclusiv cu anatema şi caterisirea pe cei care nu se vor conforma acestei hotărâri.

Clericii Români (printre care protopopul Covalciuc din Storojineţ, Pr. Vasile Cuciurean din Pătrăuţii de Sus, Pr. Vasile Paulenco din Hliboca, Pr. Vasile din Crasna) sunt indignaţi de faptul că atât autorităţile Ucrainene laice şi religioase, interzic sistematic legăturile fireşti, cultural-spirituale, ale Românilor Bucovineni cu Biserica Ortodoxă Română, ajungându-se până la „deturnarea” unor importante fonduri de carte religioasă provenite din patria mamă.

În sudul Basarabiei, încorporat regiunii Odesa, preoţii şi enoriaşii aparţinând Mitropoliei Basarabiei sunt ameninţaţi cu moartea şi prigoana, iar bisericile profanate, de către persoane instigate de clericii pro-moscoviţi, sub ochii îngăduitori ai autorităţilor locale. Declaraţiile lui Vasile Iordăchescu, epitropul bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Hagi-Curda, prezent în luna mai la Bucureşti pentru a cere ajutorul financiar şi binecuvântarea Patriarhiei Române pentru refacerea lăcaşului de cult din localitate ori pentru construirea unei biserici de lemn, confirmă ceea ce se întâmplă aproape zilnic în spaţiul Românesc de dincolo de Prut.

Pentru a descuraja afirmarea credinţei ortodoxe strămoşeşti, element fundamental al conştiinţei colective a Românilor Bucovineni, mitropolitul Onufrie practică o politică discriminatorie faţă de candidaţii Români la preoţie, aceştia fiind selecţionaţi doar prin prisma obedienţei faţă de ortodoxia slavă. Astfel, Bucovinenii din ţara vecină care au absolvit instituţiile teologice din România (ca bursieri ai statului român) şi s-au întors în localităţile de baştină pentru fi hirotoniţi preoţi, sunt numiţi în funcţii administrative în cadrul eparhiei cernăuţene. Mulţi dintre ei sunt menţinuţi în posturi care nu au nici o legătură cu pregătirea lor religioasă (paznici, muncitori, simpli şoferi) pentru ca din perspectiva şanselor nule de afirmare să renunţe la vocaţia preoţească.

Cei care se dovedesc fideli ortodoxiei slave şi mitropolitului Onufrie sunt hirotoniţi, după stagii de cercetare aidoma tunderii în monahism (între doi şi cinci ani), doar în parohiile cu populaţie majoritar Ucraineană.

Preoţii ortodocşi Români sînt ţintele ultranaţionaliştilor Ucrainieni

Activitatea preoţilor Români întru apărarea ortodoxiei Româneşti este criticată cu ură de publicaţii naţionaliste Ucrainene, cum ar fi „Ceas”, „Tzerkalo Tejdnia”, „Doba”, „Molodâi Bucovineţ” şi „Curierul de Cernăuţi”, nelipsind îndemnurile voalate la conflict interetnic.

Biserica Ortodoxă Română este învinuită în permanenţă de „planuri expansioniste” în Bucovina de Nord, de „Românizare forţată” şi „imixtiune în teritoriul canonic al ortodoxiei slave”, provocări la care Patriarhia Română a răspuns, în spiritul toleranţei creştine, cu promovarea principiilor fundamentale ale democraţiei şi stabilităţii.

Cererile repetate ale preoţilor şi organizaţiilor Româneşti din Bucovina de Nord de constituire a Vicariatului Ortodox Român la Cernăuţi, sunt calificate drept încercări de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dependente de Moscova, ameninţată concomitent cu expansiunea Bisericii Ortodoxe Române şi de pretenţiile unificatoare ale „schismaticei Patriarhii de la Kiev”.

Pr. Gheorghe Calancea, protopop de Rădăuţi, trage un ultim semnal de alarmă, previzionând că dacă va fi ratat şi acest „moment prielnic” (în condiţiile în care se preconizeză recunoşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, sub jurisdicţia Patriarhiei de la Kiev, pentru care şi-ar fi dat acordul chiar şi Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu) reconstituirea Ortodoxiei Române la Cernăuţi va deveni un deziderat greu de îndeplinit.

Socotim că autorităţile de stat şi religioase Române au datoria de a nu-i uita pe fraţii noştri din Ucraina şi au misiunea de a salva de la înstrăinare aceste mădulare al trupului eclesial şi naţional. Orice întârziere, indiferent de motivaţia ei, constituie o gravă eroare a forurilor diriguitoare de la Bucureşti, cu urmări greu cuantificabile în anii ce vor veni, când în Europa trebuie să intrăm uniţi în spirit, în credinţă şi în comuniunea de idei.

Pr. Prof. Radu Ilaş

Sursa: www.romfest.org

Articol:”Deznaţionalizarea Bucovinenilor prin îndepărtare de Biserică”