CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dezinformarea anti-românească capătă proporții naționale în Serbia

Ferește-mă, Doamne, de prieteni! Dezinformarea anti-românească capătă proporții naționale în Serbia

Foto: Românii din Timoc, Serbia. Sursa aici.

În planul relaţiilor bilaterale, în ultimii 20 de ani, mesajele oficialilor de la București au reliefat necesitatea dinamizării cooperării cu Serbia la toate nivelurile, dar mai ales în ce privește îmbunătăţirea situaţiei minorităţii române din statul vecin.

De partea cealaltă, oficialii de la Belgrad și-au exprimat în mod deschis interesul în vederea dezvoltării unor proiecte de importanţă regională, din diverse sectoare, cum ar fi sectorul energiei, economia, comerţul, turismul şi transporturile, fără să ia în serios solicitările lipsite de vitalitate din partea părții române cu privire la protecția etnicilor români de pe întreg teritoriul Serbiei, scrie  Radu Cupcea*într-un articol publicat de https://larics.ro/fereste-ma-doamne-de-prieteni-dezinformarea-anti-romaneasca-capata-proportii-nationale-in-serbia.

O serie lungă de gesturi anti-românești

În pofida declarațiilor reciproce de prietenie (vedeți vizita lui Victor Ponta la Belgrad în octombrie 2012 sau întâlnirea lui Aleksandar Vucici cu Klaus Iohannis în martie 2018 la Cotroceni), autoritățile sârbe nu au încetat să acționeze cu brutalitate asupra comunității românești din Valea Timocului. În 2010, acestea au anchetat peste 300 de români timoceni. Belgradul a pus permanent piedici Bisericii Ortodoxe Române în Timoc și a refuzat introducerea de ore în limba română în școlile din localitățile în care etnicii români sunt majoritari (vezi aici).

Un alt caz revoltător, de tip stalinist, s-a petrecut pe 24 ianuarie 2012 (exact de Ziua Unirii Principatelor române ale Moldovei și Țării Românești), cu girul partidelor sârbești și indirect al autorităților de la Belgrad, care consta în adoptarea „limbii vlahe” ca limbă oficială a românilor/vlahilor din Timoc, cu un așa-zis „alfabet vlah”, în grafie chirilică, ce numără 35 de caractere, adoptat prin intermediul Consiliului Național al Minorității Rumâne, după modelul sovietic al „limbii moldovenești în grafie chirilică”.

Tacit, prin pasivitate și incoerență, autoritățile de la București au fost parte la acest proces intolerabil de deznaționalizare. O singură dată a reacționat în mod hotărât partea română, în februarie 2012, atunci când şi-a exprimat opoziţia faţă de deschiderea negocierilor de aderare ale Serbiei la Uniunea Europeană, solicitândgaranții clare privind tratamentul celor peste 200 de mii vorbitori de limba română din sudul Dunării.

După ce blocajul a fost depășit, aproape nimic nu s-a mai întâmplat ulterior, iar legenda conform căreia Serbia și Marea Neagră ar fi cei mai buni vecini a tot apărut pe buzele politicienilor noștri.

Ultima cărămidă din „zidul sfidării la adresa României”, care a fost așezată fără nicio remușcare de autoritățile sârbe, constă în numirea lui Zoran Milošević, un activist antiromân și transmițător de fake-uri naționaliste și xenofobe, în funția de președinte al Consiliului științific din cadrul Institutului național sârb pentru studii politiceinstituție oficială de la Belgrad.

Despre ce este vorba și de ce autoritățile de la București ar trebui să se simtă ofensate de această numire? În cele ce urmează, încercăm să explicăm semnificația acestui gest.

Conspirația „Românii și românizarea sârbilor”

Domnul Milošević este un cunoscut teoretician al conspirației din Serbia, promovând adesea idei cvasistorice antiromânești și răspândind ură față de români în publicațiile și aparițiile sale publice. Acesta a publicat numeroase articole ce reinterpretează istoria medievală a Țărilor Române, acuză autoritățile României interbelice de „genocid al popoarelor slave”, „expansionism”, „imperialism”, plus multe alte acuzații nefondate și arhicunoscute publicului de la noi din paginile propagandei sovietice.

Teoria conspiraționistă de bază pe care marșează autorul sârb, cea conform căreia românii sunt sârbi romanizați de Occident, alimentează conținutul celor două cărți pe care Milošević le-a publicat în 2017 și 2018.

Prima, intitulată „Anatomia politicii românești”, este un volum colectiv coordonat de Milošević, ce conține o sumă de articole doldora de invenții cu pretenții de argumente științifice. Autorii cărții reinterpretează evenimente istorice și se năpustesc tendențios asupra poporului român reluând tot felul de teme din istorie. Iată câteva titluri din carte:

  1. Zoran Milošević – Izvoarele politicii românești;
  2. Mikhail Borisovich Smolin – Asumări ideologice ale expansionismului messianic al României în al Doilea Război Mondial;
  3. Tamara Semyonova Guzenkova – Statutul internațional și reclamările politicii externe a României;
  4. Vyacheslav Anatolyevich Sodolj, Politica expansionistă a Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul fostelor republici sovietice la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI;
  5. Sanja Šuljagić, Anularea identității naționale în peninsula Balcanică în secolul al XIX-lea, cu referire specială la România.

Foto 1: coperta cărții „Anatomia politicii românești”

A doua carte, intitulată „Românii și românizarea sârbilor”, ar putea fi considerată de-a dreptul scandaloasă, dacă ar fi conținut măcar câteva idei logice în cuprinsul ei. Întreaga scriitură conține invenții desprinse dintr-un delir naționalist alimentat de propaganda sovietică antiromânească.

Autorul nu ezită să apeleze la invenția stalinistă cu cele două națiuni – românească și moldovenească –, ca mai târziu să-și pună întrebarea „de unde a venit poporul român pe teritoriul slav?”, uitând de teoria „poporului moldovenesc”, folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România.

Foto 2: coperta cărții „Românii și românizarea sârbilor”

În aparență, lucrarea lui Milošević pare o minunată carte de istorie populară, cu toate contradicțiile și cu tot restul conspirațiilor din ea. Dar după ce dai peste pasaje care susțin că sub „ingineria de stat a Imperiului Roman, Bisericilor Romano-Catolice și Protestante, Monarhiei Habsburgice, a Franței și Germaniei a fost condiționată crearea națiunii române, autorul invocând:

1) schimbarea limbii (conform lui băștinașilor sârbi de pe teritoriile românești li s-a impus o limbă creată dintr-un amestec de sârbă și latină),

2) trecerea sub tăcere a faptului că în documentele antice și medievale era scris că locuitorii României și Moldovei actuale erau daci slavi”, nu mai ai cum să reziști și o închizi. Printre cele mai hazlii argumente se numără și o așa-zisă trimitere la „versiunea moldovenească a limbii române, care folosește și astăzi alfabetul chirilic” sau faptul că „femeile vlahe au o capacitate deosebită de a româniza bărbații”.

În cele din urmă, după cum vom vedea într-un rezumat dintr-un anunț de lansare a volumului cu pricina, subiectul cărții semnate Milošević este despre așa-zisa românizare a sârbilor din zona României actuale din antichitate până în prezent, care s-a încheiat, conform inventatorului, „deoarece astăzi mai există doar aproximativ 19.000 de sârbi în România” (Vezi aici).

 Totodată, autorul sârb susține că „în zona actuală a României și Moldovei, unde locuiau sârbi, iezuiții i-au transformat în români, iar una dintre modalitățile folosite a fost sistemul de constrângere, unde acei sârbi care nu treceau la români ar fi plătit impozite de 18 ori mai mari. Aplicarea diferitelor măsuri represive și plata unei taxe atât de mari i-a influențat pe sârbi să renunțe foarte repede atât la credința ortodoxă, cât și la națiunea lor” (Asociatia Milos Milojevici).

O aberație!

Comunitatea românilor din Serbia | CER SI PAMANT ROMANESC

Cine este Zoran Milošević?

Pe site-ul Institutului de Studii Politice de la Belgrad, (instituție de cercetare științifică aflată sub jurisdicția Ministerului sârb al Educației și Științei), echivalentul institutului nostru de științe politice din Serbia, acesta este prezentat drept cercetător, doctor în științe sociologice, membru al Comitetului de redacție al revistei Politička Revija, autor și editor a numeroase colecții tematice de lucrări despre relațiile internaționale, publicate de Centar akademske reči, editura unde au apărut și lucrările controversate despre poporul român.

De asemenea, în descrierea cercetătorului fără fotografie de profil pe site-ul institutului, mai aflăm că acesta a publicat în Federația Rusă, în special în publicațiile Academiei Ruse de Științe și a Universității de Stat Bryansk.

Totodată, site-urile unde cercetătorul sârb își publică și promovează articolele conspiraționiste antiromânești îl dau drept profesor titular de sociologie teoretică, precum și director al Centrului pentru Cuvinte Academice (www.carsa.rs).

Foto 3: Zoran Milošević, sursa: rts.rs

Întraga carieră a noului președinte al Consiliului științific din instituția publică sârbă însumează aproximativ 40 de monografii și colecții de lucrări, printre altele despre problemele sociologiei politice, sociologiei religiei, integrării și problemelor identitare.

Ce urmărește Milošević prin campania sa de falsificare a istoriei românilor?

Într-o regiune cu cea mai mare densitate de etnii pe kilometrul pătrat, cu gânduri revanșarde ascunse în mintea majorității liderilor politici, cu multă corupție și cu un balans între Est și Vest specific fiecărei entități statale, Serbia joacă la mai multe capete și hrănește agresiunea unor astfel de naționaliști și ire­den­tiști, în speranța că aceștia vor anunța dorințele Belgradului fără ca autoritățile să fie trase la răspundere. Așa explicăm faptul că într-o instituție cum este Institutul de Studii Politice de la Belgrad vom identifica cercetători decenți, dar și scandalagii de teapa acestui Milošević.  

Politica autorităților sârbe cu privire la comunitatea românească din Valea Timocului este de a o destructura și asimila total în cele din urmă. Acțiunile operate de personaje ca Zoran Milošević, cum scria și Slavoljub Gacović în lucrarea „De la sârbii românizați la limba vlahă. Despre originea și patria, migrațiile, sârbizarea și asimilarea, limba maternă și recensămintele românilor (vlahilor) din Serbia răsăriteană”, urmăresc de fapt inventarea unui nou popor și inventarea unei noi etnogeneze a vlahilor din Serbia estică, care există însă în această formă în Balcani și de dinaintea sosirii romanilor.

Miza este falsificarea istoriei românilor, discreditarea României ca patrie mamă, alimentarea naționaliștilor sârbi cu teorii bazate pe presupuneri nefondate care nu pot fi considerate dovezi, dar care pot servi drept motive pentru dispute etnice, folosind cele două pâr­ghii imbatabile în acest scop: falsificarea și destabilizarea.

România și Serbia se vor sprijini reciproc în caz de dezastru | TIMP  ROMÂNESC

Serbia – prieten sau ne-prieten în Balcani?

Din păcate, decidenții de la București nu găsesc niciodată momentul să intre în substanța acestei probleme și să o combată cu numeroasele instrumente diplomatice aflate la îndemână. Noi ne prefacem că situația este stabilă, iar oficialii sârbi se prefac, așa cum știu ei mai bine, că ne sunt prieteni. Realitatea este alta.

Situația românilor timoceni este foarte gravă, iar oficialii – cei mai mulți – și o mare parte din cercetătorii sârbi nu ne sunt prieteni.

*Radu Cupcea este cercetător la Institutul de Științe Politcie și Relații internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” și doctorand al Universității din București.

27/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Românii transnistreni primele victime ale expansionismului imperialist rus

Românii uitați, moldovenii de dincolo de Bug -voci

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

Transnistria inseamna mai mult decit teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreana; este de fapt, laboratorul unde imperii succedante, albe, rosii si federate au lucrat neostoit la “identitatea si limba moldoveneasca”. Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi.

Romani sunt doar cei din Valahia si vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din lb. franceza. Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cit si pe cei din “republica”…Moldovenii, la rindul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toti moldovenii de sub dominatia romanilor imperialisti ( Editura Enciclopedica,2006,p.LXX )

Pâna spre sec. 15 pusta de dincolo de Nistru se impartea intre Podolia litvana, apoi poloneza si tatarii Olatului Oceacovului ( Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni intinsa dincolo de Bug, pina la Nipru si Don ), scrie https://romaniabreakingnews.ro.

Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc.

La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneascaPrin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia.

In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dadu Ucraina cea mica Ducai Voda”. Voda isi ia in serios hatmania si-si stabileste curti (resedinte) la Tiganauca pe Nistru si Pecera pe Buh.

Lucrurile se schima in 1792 cind Rusia obtine Ucraina Hanului, iar Nistrul devine hotarul dintre Moldova si Rusia. Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizeaza , pentru stepa transnistreana, intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.

Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii transnistreni au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odeasa,mai 1917).

Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917).

La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.

( Motivarea lor este induiosatoare : “ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”). Neajutorati, românii din Transnistria ramân in afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul. Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru. Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creeaza pe data de 12 oct. 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta ( mutata in 1929 la Tiraspol) , unitate subordonata pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fratesti- Sovietice Socialiste Ucrainiene. Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).

In 1933 functioneaza aici si o “ Uniune de lupta pt. eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupantilor romani”. Partidul Comunist Roman adera si pina la podul de flori de la Prut din 1990 nu a incetat sa sustina”ideea” cu neclintita consecventa revolutionara…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie sedinta cu entuziasta lozinca : “Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul României sovietice.” Acum, intelegeti?

Reinstalati in Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adopta pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinteles,” in intimpinarea doleantelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”. Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

Transnistria își derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei.

Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul și Donul și însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca și cetății de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.
Conform informațiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărginește la miazănoapte cu acea parte a Sarmației europene [regiunea dintre Vistula și Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaști, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont și la gurile sale, Dunărea se numește Istru…” (Iazigii metanaști locuiau între Tisa și Dunăre. Numele de metanaști a fost dat de greci și ar însemna “dupã mutare”.

Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) și prezența romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare și oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).
Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulți români locuiau însă și antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiți în mici comunități, rurale în special.

Transnistria a fost în trecut o regiune aridă și subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către țărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber și de către ceva tătari, granițele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părțile unui întreg teritoriu. Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.
La răsărit de Nistru menționările vieții românești se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.
Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de pirații moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). 

Prima hartă a Moldovei. Mijlocul sec. al XVI-lea.

Harta ilustrează chorografia dedicată Moldovei, scrisă de trimisul lui Ferdinand de Habsburg la curtea de la Suceava, Georg Reicherstorffer. Prima ediţie, apărută la Viena, în 1541, Moldaviae que olim Daciae Pars, chorographia nu este însoţită de nici o ilustraţie. Abia la ediţia din 1550 şi la următoarele, este anexată o hartă care, de-a lungul anilor, a cunoscut modificări minore.
Sunt consemnate 48 de localităţi din Moldova precum şi unele din Valahia, Dobrogea, Transilvania, Pocuţia şi Podolia, precum şi alte denumiri geografice, în special râuri.

Harta a influenţat cartografia zonei din secolele XVI – XVIII.
Autorul hărţii nu este cunoscut, posibil să fie polonezul Bernard Wapowski, care a realizat o hartă a ţării sale. Din aceasta nu s-au păstrat decât două fragmente, care indică acelaşi stil.
Ca o curiozitate, în sudul Dobrogei este notat toponimul Syrfia = Sârbia!

Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut și ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ștefan cel Mare.

Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prințesa de ilustră ascendență bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanțului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creștin concertat, vis pentru care Ștefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.
Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug).

Totuși, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, și asta în primul rînd deoarece era aproape pustie. 

Iată, pe o hartă din Blaeu atlas, numită Taurica Chersonesus şi cuprinzând peninsula Taurică (Crimeea) şi teritoriile din nordul acesteia, am avut surpriza să regăsesc, în secolul al XVII-lea, Transnistria, sub denumirea Moldaviae Pars, denumire atribuită teritoriului cuprins între Nistru (Nyester flu.) şi Bug (Boli sive Bug Latino Deum significat). Pe acelaşi fragment cartografic, prezentat în continuare, sunt reprezentate şi gurile Dunării (Danubij Ostia). De pe teritoriul românesc de astăzi este reprezentată o singură localitate: Kilia (Chilia).
Atlasul Blaeu a fost publicat începând cu o primă ediţie, în două volume, în 1635. Ediţia în limba latină, în patru volume, a fost publicată de către Willem Janszoon şi Joan Blaeu începând din 1645 sub denumirea Theatrum orbis terrarum, sive, Atlas novus. Harta din care am extras fragmentul se găseşte în primul volum, Europa-Germania-Germania Inferior.

Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost și prezența tătărască, atît militară cît și civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieți civilizate de tip est european și împiedica înfiriparea unei continuități propice extinderii spre est a statalității efective moldovenești ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii așezați în vechime în Transnistria și descendenții lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic și parțial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ținut legături culturale și de sînge cu cei din apus și au vorbit aceeași limbã și același grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulație cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuție neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există mențiuni ale prezenței negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

Teritorii locuite de români în Atlas Nouveau, 1710

DESPRE APARIȚIA RUSIEI LA NISTRU

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populație, și ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populația unor regiuni întregi cu forța („sila”!) între granițele ei. În această idee, merită menționat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 și 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toț oamenii din ținutul Hotinului și di pe marginea Cernăuțului”, aproximativ o sută de mii de oameni și s-a retras în Rusia cu armatele și această pradă. Ion Neculce ne mai spune „și împărțè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alții bărbații, alții muierile. Și-i vindè unii la alțîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Și era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.”

Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populație românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) rusești.
Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, țarina Ecaterina a II-a a colonizat spațiul gol din sudul „Rusiei Noi” cu români nu doar din Moldova ci și din țara Românească și Transilvania.

Românii erau atrași de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericești și chiar a pecetei moldovenești cu cap de bour.

Demersul a început în 1769 și a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte și de alta a rîului Bug. Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenționată „Moldovă Nouă”. Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 și 1786. De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care și el a domnit în Moldova între 1782 și 1785.

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administrație rusească. Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareșalului Suvorov.
Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuți mareșali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forțe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît și în centrul Europei. În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtinești (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turcești conduse de marele vizir Koca Yusuf Pașa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat și Focșani există un monument care celebrează victoria acestui general.

Armate rusești au staționat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie și înainte de 1792, și după. Petru I cel Mare a ajuns la Iași cu armatele sale în 1711, ca aliat și prieten al lui Dimitrie Cantemir. Trupe rusești au mai staționat în principat și în 1739, între 1769 și 17741789 și 17921806 și 1812, cînd ocupația s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăți întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru.

Prezentăm, în cele ce urmează, un decupaj din partea a VIII-a a hărţii Rusiei, publicată de The Society for the Diffusion of Useful Knowledge, prescurtat SDUK, la Londra, prin Edward Stanford, 1864. Harta a fost realizată după Atlasul imperial rusesc şi după alte surse, fiind gravată de către J. şi C. Walker.
Un exemplar a fost oferit spre vânzare de către casa Paulus Swaen Old Maps.
Imperiul Otoman a cedat Imperiului Rus, în urma Tratatului de la Bucureşti, din 1812, teritoriul moldovean cuprins între Prut şi Nistru, inclusiv partea sudică (Basarabia propriu zisă, Bugeacul) şi Delta Dunării. Această frontieră este redată, pe hartă, prin linie formată din puncte.
După Tratatul de la Paris, din 1856, Imperiul Rus pierde partea sudică a teritoriului moldovean răpit. Această frontieră este redată, pe hartă, prin linie formată din cratime.
Alt aspect interesant îl constituie reprezentarea, pe hartă, a teritoriului colonizat cu polonezi şi germani.
Sunt marcate şi ruinele aşa numitelor valuri romane din sudul Moldovei. În faţa gurilor Dunării este reprezentată Insula Şerpilor
.

Harta publicată de https://nelucraciun.wordpress.com/e-basarabia-pe-harta-rusiei-din-1864.

Între 1828 și 1834 a fost ocupată atît Moldova cît și țara Românească.

Au urmat ocupațiile dintre 1848 și 1849, 1853 și 1856.

Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome românești), s-a soldat cu o ocupație militară (1877-1878) și somații dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziții adverse. Recunoscînd inferioritatea militară și lipsită de suport internațional, România a cedat ca urmare a somațiilor Rusiei cele trei județe românești din stînga Prutului, Cahul, Izmail și Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.

Ultima ocupație a spațiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte și garantînd prin prezența armatei ruse practic vasalitatea necondiționată a României.
Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepțiunea românească cît și în cea rusească, Cisnistria se subînțelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit. Rusia țaristă a intenționat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

RÂUL NISTRU

Orașul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi așezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, față în față cu cetatea Tighina, fortificată de turci și important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareș. La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul țarinei Ecaterina a II-a.

Pe măsura avansării către sud și vest, rușii au dat peste vestigiile civilizației vechilor greci, care i-au fascinat deosebit. Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua așezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru și al Cetății Albe de la vărsarea în Marea Neagră. În mod similar și-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste așezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste așezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis.

Alte toponime create în aceeași perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.
Orașul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) și Herson (1806).
Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don și Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug și Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia își mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei. După 1812 deci a început și colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre și mare pînă la Tighina).

Numele de Basarabia (folosit totuși forțat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă. În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puține suspiciuni și adormea vigilența polilor de putere mai slab informați în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului și intereselor românești grav lezate de ocupația rusă din 1812.
La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În țara Edisan, numită și Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), țarina Ecaterina a împărțit după 1792 domenii și la numeroși boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii și douăzeci și cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balș și altora. Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniți din dreapta Nistrului.
În 1799 consilierul țarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toți sînt moldoveni și greci și numai puțini ruși.

Toți sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă]. Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruși [ruși mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei și țigani.” Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei și „numai cîțiva ruși” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiți.

Consilierul menționează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldovenești (trece personal prin Mălăiești, Butor, Tașlîc, Puhăceni).
Coloniștilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia țaristă condiții cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulți și a schimba realitatea etnică din teritoriu. Fiecărei familii de coloniști ruși, ucraineni, bulgari sau nemți i s-a oferit o suprafața de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol și alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiții similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulți au plecat împinși de sărăcie și politica rusească a populației, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.
Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roșii din timpul Revoluției din 1917, era descendentul unei astfel de familii românești din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi, fiul unui felcer moldovean din Crimeea, dar se nascuse in orasul care avea sa-i poarte numele vreme de trei sferturi de secol.

Mihail Frunze, moldoveanul ce putea fi succesorul lui Lenin… | Cabal in  Kabul

Mihail Frunze ar fi fost unul din succesorii posibili ai lui Lenin, fiind atunci mult mai bine văzut atunci decât Stalin și care, prin succesele sale militare, nu mai avea nimic de dovedit.Dacă nu îl asasina Stalin, URSS-ul ar fi putut fi condus de Milhail Frunze, un real strateg cu succese pe toate fronturile…

A murit în 1925, cel mai probabil asasinat la ordinul lui Stalin, in urma unei operatii în care a fost anesteziat cu de 5 ori mai mult cloroform decat ar suporta un om, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut și-a dobîndit independența.

Atît numele său cît și al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărți sau pe hărți, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă și nici litera care să îl redea.

29/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac, teritorii românești lăsate în afara granițelor țării

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării: Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării: Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac

Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac sunt cele patru regiuni istorice la care România a renunțat în 1997, prin semnarea „Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina“: pe 3 mai documentul a fost semnat la Kiev de miniștrii de Externe ai celor două țări, pe 2 iunie, la Neptun, de președinții României și Ucrainei, pe 7 iulie, respectiv pe 14 iulie, a fost ratificat de Senat și Camera Deputaților.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, președintele Camerei Deputaților – Ion Diaconescu, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Istoricul Florin Constantiniu numea „trădare națională“ această renunțare voită a Bucureștiului la teritoriile smulse țării-mame de colosul de la Răsărit., citim în publicația  Lumea Satului , într-un articol semnat de Maria Bogdan .

Trebuie să precizăm că Tratatul cu Ucraina ar putea fi denunțat oricând. La art. 27, din L 129 de ratificare a documentului, se arată: „Prezentul tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe noi perioade de câte 5 ani dacă niciuna dintre părțile contractante nu va încunoștința în scris cealaltă parte contractantă despre intenția sa de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirării perioadei de valabilitate respective“. Altfel spus, România avea ocazia de a face acest lucru în 2006, 2011 sau 2016… Și nu s-a întâmplat nimic!

Vatră dacică de când sunt veacurile

Dacă e să pună cineva la îndoială că Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac n-ar fi românești de când sunt veacurile e bine să rememorăm ce spun cărțile de istorie: „Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bug – spre est (Limanul Nistrului), Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava – spre vest, Carpații Păduroși – spre nord și Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) – spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava“. Mai încoace, începând cu anul 1300, teritoriile au fost regrupate în ceea ce numim Moldova, cea care astăzi este împărțită între trei țări: 35.806 kmp, în România; 29.680 kmp în Republica Moldova; 21.297 kmp în Ucraina (regiunea Cernăuți, cu Bucovina de Nord, ținutul Herței și Hotinului, plus cele 9 raioane din Bugeac).

Țara de Sus, liberă sub austrieci, soartă tristă sub ruși și ucraineni

teritorii bucovina de nord

Numele de Bucovina (fag=buk, Țara Fagilor) a intrat în uz în anul 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Înainte de această perioadă se chema Țara de Sus, ca parte a Moldovei Mari. Bucovina rămasă în afara granițelor de astăzi ale României este compusă din Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț. În decursul istoriei recente, Bucovina de Nord a aparținut, rând pe rând, de Principatul Moldovei (1346-1774), Imperiul Habsburgic (1774-1918), România (1918-1940 și 1941-1945), URSS (1940-1941 și 1945-1991) și Ucraina (1991-prezent). Interesant este că, în timpul administrării habsburgice, românii nu au fost atât de prigoniți cum au fost sub URSS ori Ucraina de azi; toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef“ la Cernăuți.

Din punct de vedere politic, până în 1848 bucovinenii aveau 8 reprezentanți în parlamentul imperial de la Viena; aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor demnitari le erau traduse în limba română. La 4 martie 1849 românii au obținut statutul de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, împăratul Franz Josef devenind astfel și Mare Duce al Bucovinei.

La 26 august 1861 Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei). După prăbușirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Național al Bucovinei (CNB) a hotărât, la 28 noiembrie 1918, Unirea cu România, recunoscută oficial în 1919, prin tratatul de pace cu Austria de la Saint Germain. Urmează perioada din Al Doilea Război Mondial, cu ocuparea sovietică a Bucovinei (1940-1941), revenirea episodică la patria mamă (1941-1945), reocuparea tragică sovietică, după Pactul Ribentrop-Molotov, vreme de 46 de ani.

După anul 1991 urmează alți 27 de ani de anexare la Ucraina. Sub URSS rușii au făcut ceea ce au știut mai bine; au colonizat orașele și satele cu ucraineni și ruși. Și nici astăzi românii din Bucovina de Nord nu o duc mai bine, Kievul fiind foarte departe de a le respecta în totalitate drepturile.

Herța – 93% români, Hotin – raion profund slavizat

Nu știm prin ce minune populația din Ținutul Herța a scăpat și de germanizare, și de slavizare. Știm însă că 94% din populație este de etnie română și toate satele din ținut sunt exclusiv românești. Ca și Bucovina de Nord, teritoriul a aparținut Principatului Moldovei, Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, României și, din 1945, URSS și apoi Ucrainei.

Cât despre Hotin, care a fost profund ucrainizat, acesta a aparținut Rusiei Kievene și Cnezatului Galiciei (1001-1349), Moldovei (1359-1432, 1459-1538, 1541-1562, 1572-1615, 1621-1673, 1699-1712), Poloniei (1432-1459, 1538-1541, 1562-1572, 1615-1620, 1673-1699), Imperiului Otoman (1712-1812), Guberniei Basarabia a Imperiului Rus (1812–1917), Republicii Democratice Moldovenești (1917-1918), României (1918-1940, 1941-1944), Uniunii Sovietice (1940-1941, 1944-1991) și Ucrainei (1991-prezent).

Bugeac sau colțul de pământ românesc

teritorii bugeac

În limba tătărească, Bugeac înseamnă „colț de pământ“, după cum ne spune Dimitrie Cantemir. Teritoriul actualului Bugeac, întins pe 13.200 km pătrați, a făcut parte din vechiul regat Dacic al lui Burebista (82 î.Hr.-44 î.Hr.). Mai târziu, partea sa sudică a fost adusă, temporar, sub stăpânire romană. În prima parte a secolului al XIV-lea, Bugeacul intră în stăpânirea lui Basarab I, unificatorul Țării Românești. Ulterior, Moldova preia regiunea, păstrând numele de Basarabia (numită altfel de la domnitor).

În 1484 Moldova lui Ștefan cel Mare este nevoită să renunțe la cetățile de la Marea Neagră și de la Dunăre în favoarea Imperiului Otoman, care denumește regiunea Bucak (Bugeac), însemnând, în turcește, „ținut de frontieră“.

Între anii 1484 și 1812 Bugeacul face parte din pașalâcul turcesc de la Silistra. Tătarii nogai (grup etnic turcic, ce locuiește în sudul european al Rusiei, în special în Caucazul de Nord) așezați aici devin populația majoritară. Regiunea este cedată rușilor după Pacea de la București din 1812, împreună cu Moldova de la est de Prut.

Autoritățile imperiale rusești au alungat populația tătară și o parte din cea moldoveană spre Dobrogea, invitând în schimb să le ia locul familii de bulgari, găgăuzi ortodocși, germani, ruși și ucraineni.

Lunga ocupație turcească și apoi rusească, precum și procesul de colonizare de după 1812 explică populația eterogenă a acestei regiuni românești. Între 1856 și 1878, o bună parte a Bugeacului, ca parte a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, a reintrat sub stăpânirea Moldovei, respectiv a României (1859). În 1918 teritoriul va trece cu totul în componența României, iar în 1940 este anexat de Uniunea Sovietică, care îl atribuie RSS Ucrainene, în defavoarea RSS Moldovenești.

Conform unei înțelegeri între Hitler și Stalin, populația germană din zonă este strămutată în Reich. Teritoriul locuit de aceștia timp de peste 100 de ani este colonizat cu populație rusă și ucraineană. Astfel, ucrainenii reușesc să-i devanseze numeric pe români.

Între 1941 și 1944 teritoriul a reintrat în componența României, dar în 1944 a fost reocupat de trupele sovietice. În 1991 Bugeacul devine parte a Ucrainei.

06/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: