CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ȘI GENERAȚIA POST- CONFLICT DIN R.MOLDOVA

TRANSNISTRIA ÎNTRE CHIȘINĂU ȘI MOSCOVA. GENERAȚIA POST-CONFLICT ȘI CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ÎN MANUALELE ȘCOLARE

În timpul Uniunii Sovietice, pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), astăzi, Republica Moldova, împreună cu teritoriul din stânga Nistrului, alipit de Stalin în 1940, toată atenția în domeniul educației era acordată vorbitorilor de limba rusă.

Nici măcar ucrainenii nu beneficiau de condiții pentru studierea limbii lor în școală.

Accentul impus de la centru, Moscova, cădea pe dezvoltarea interetnică în stil leninist, iar băștinașii români, vorbitori ai unei limbi neolatine, cu istorie și tradiții similare cu a românilor din statul vecin, România, s-au pomenit într-o situație dificilă: limba lor nu se mai dezvolta, lipseau școlile și grădinițele de copii în limba maternă, nimeni nu mai citea ziare și reviste românești.

Abia după ce și-a declarat independența de U.R.S.S., noul stat Republica Moldova a renunțat la utilizarea limbii române cu litere rusești sau așa-zisa „limbă moldovenească” scrisă în chirilică, adoptând limba română cu alfabetul său firesc, cel latin, drept limbă de studiu în școli (deși în continuare o numește în Constituție „limbă moldovenească în grafie latină”).

Procesul de transformare a sistemului de educație publică a continuat cu introducerea studierii istoriei românilor și a celei universale, dedicată populației majoritare și minorităților, cu anumite amendamente pentru minorități.

În Transnistria, cu excepția celor opt școli care se află sub coordonarea Ministerului Educației din R. Moldova, s-a studiat și continuă să se studieze în limba rusă. Pregătirea cadrelor și perfecționarea lor au loc în cadrul fostului institut pedagogic din Tiraspol.

Curriculum-ul este inspirat în proporție de peste 90% din cel rus. Școlile cu predare în limba română sunt calificate drept „străine”.

Toate aceste concluzii l-am desprins după o cercetare calitativă realizată în regiunea separatistă, prin metoda interviu, cu experți de generații diferite.

Cercetarea noastră a mai fost însoțită de o analiză calitativ-comparativă a manualelor de istorie și geografie din care au studiat elevii după anul 1990.

Studiul sociologic ne arată că această generație, numită, în continuare, generația post-conflict, nu a trăit evenimentele din vara anului 1992 și nu a avut posibilitatea să învețe foarte multe lucruri despre semenii lor de pe celălalt mal al Nistrului.

În manualele de geografie și istorie din stânga Nistrului, Republica Moldova este o țară străină, iar în manualele din Republica Moldova aproape că nu se găsesc informații despre trecutul, viața și activitatea comunității de peste Nistru.

Prin urmare, aceste scăpări intenționate periclitează securitatea Republicii Moldova și confirmă confruntarea pentru legitimitate a celor două entități.

În acest timp, clasa politică de la Chișinău ignoră faptul că noua generație de pe cele două maluri ale Nistrului exprimă manifestări sociale care nu converg – adică, simt, cred, știu, vorbesc diferit.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani din cele două societăți au atitudini și valori total diferite. Vorbim despre o filiație ruptă și greu de recuperat între ele. Explicația pe care o putem oferi are legătură cu factorii ce au intervenit asupra cultivării acestei generației. Fiecare grup social a fost influențat din sensuri opuse.

Miturile, simbolurile, ritualurile, limba, sentimentul de mândrie față de trecut a celor din dreapta Nistrului au fost alimentate, făcând abstracție de unele sincope sau pauze, dinspre București. Pentru cei din stânga Nistrului influența a venit din cultura, mass-media, istoria și limba rusă, adică, dinspre Moscova. În esență aceste grupuri sociale nu îndeplinesc condițiile de bază pentru a constitui generația unită al aceleiași societăți.

Datele culese de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre, prin intermediul sondajului de opinie, în regiunea transnistreană, ne indică următoarea configurație. 

Populația tânără cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, generația pe care o supunem analizei în articolul de față, asociază Transnistria cu termenul de „european” în proporție de doar 1,2 %, iar cu „lumea rusă” în proporție de 36%.

Foto: captură din Sondajul de opinie, „Opinia locuitorilor din Transnistria față de situația socio-economică din regiune”, realizat de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre în 5 raioane ale unității administrativ-teritoriale din stânga Nistrului, Chișinău, 2018).

 În același timp, în Republica Moldova, așa cum arată rezultatele ultimului sondajului efectuat la comanda International Republican Institute (IRI), tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, au declarat în proporție de 64% că își doresc aderarea statului în care locuiesc la Uniunea Europeană. 

În cel mai clar mod cu putință, datele ne arată că opțiunile celor două grupuri sociale de vârste aproximativ egale nu converg, iar ca să putem discuta despre o așa-zisă coeziune la această generație avem nevoie „de un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri”.

Studiile sociologice ne indică imaginea unui stat cu două grupuri sociale mari și deosebite, cu o nouă generație educată diferit, la a cărei divizare a contribuit atât sistemul educațional, cât și simbolurile, modelele sau practicile culturale.

În analiza de astăzi, ne vom opri asupra educației, pe fond, asupra conținutului manualelor de istorie (în prima parte) și geografie (în partea a doua) din Republica Moldova și regiunea separatistă.

 Educație în dezbinare. Analiza manualelor de istorie

Educația în Republica Moldova este împărțită în două subsisteme: un sistem educațional național și un sistem organizat în Transnistria, în conformitate cu normele regimului separatist. Regimul separatist de la Tiraspol a păstrat sistemul și manualele sovietice în primii ani.

Mai târziu a adoptat standardele sistemului educațional din Federația Rusă. Pentru educația istorică (folosind aceeași programă școlară, cu același număr de ore și aceleași manuale de istorie).

Aria curriculară istoria cuprinde două discipline: istoria universală și istoria Patriei, care se referă la istoria Rusiei, a URSS și a Transnistriei. Un alt curs este dedicat istoriei locale: istoria radnogo kraja – istoria plaiului natal (Sergiu Musteață (2009), Predarea istoriei în școlile din regiunea separatistă nistreană, în A. Galben, Gh. Postică (ed.), Probleme actuale de istorie naționale. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chișinău: ULIM, p.335-345, apud. Sergiu Musteață (2018), Noi despre vecini și vecinii despre noi: manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, p. 46).

De peste 27 de ani, cele două societăți separate de râul Nistru și o frontieră instabilă, învață lucruri aproape opuse despre trecutul lor.

Diferențele dintre manualul intitulat Istoria românilor și universală din R. Moldova și Istoria plaiului natal din regiunea transnistreană sunt enorme.

Am selectat patru evenimente istorice importante.

1. Prima anexare a Basarabiei

„Pământul transnistrean, după includerea în Imperiul Rus la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a subordonat unei serii de diviziuni și guverne teritoriale, care au făcut parte din Rusia încă din 1775” (Babilunga N. V., Bomeshko B. G. (2005), Istoriya radnovskogo kraya, Tiraspol, RIO GIPK, 2005, p. 5), așa începe manualul de istorie din care învață elevii din regiunea separatistă.

Mai apoi, anexarea fâșiei de pământ alipită din Țara Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812, cu limitele geografice între Nistru și Prut, este prezentată de autorii tiraspoleni ca o ispășire pentru populația autohtonă.

„Teritoriul dintre Prut și Nistru s-a pomenit sub protecția unei Rusii puternice care, din punct de vedere economic și socio-politic, a fost, fără îndoială, mai avansată decât Imperiul Otoman.

În Basarabia au apărut toate condițiile pentru dezvoltarea cu succes a industriei, transportului și comerțului, creșterea producției agricole, ridicarea nivelului cultural și educațional al populației”. Fragmentul descrie, în limba rusă, evenimentul istoric care a avut loc în Principatul Moldovei după Războiul ruso-turc.

Între timp, vecinii lor din Republica Moldova susțin, despre același eveniment, cu totul altceva.

„În anii 1812-1830 economia Basarabiei a trecut printr-o perioadă de ruinare și stagnare, determinată de consecințele războiului ruso-turc și de instalarea noului regim. Fuga masivă a moldovenilor peste Prut, cu toate că a fost interzisă de autoritățile țariste, a dus la depopularea multor sate.

Pentru a redresa situația, guvernul de la Sankt Petersburg a inițiat un proces de colonizare cu reprezentanți ai altor etnii (germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi, sârbi ș.a.) (Vezi în N. Chicuș, I. Șarov, I. Ojog, P. Cerbușca, V. Pâslariu, M. Dobzeu, T. Nagnibeda-Taverdohleb, Istoria românilor și universală, Manual pentru clasa a XI-a, Chișinău, Cartdidact, 2014, p. 26).

Foto: captură din manualul de istorie clasele 8-9 din regiunea transnistreană.

2. Acțiunile Rusiei în regiune

Pe tot cuprinsul manualului de istoria românilor și universală din care se învață în Republica Moldova, Rusia este prezentată drept un stat agresor, care a anexat o parte din teritoriul Moldovei lui Ștefan cel Mare, iar poporul rus este portretizat ca un popor asupritor în raport cu băștinașii.

În manualul de la Tiraspol, Rusia ocupă un loc aparte, de frate mai mare. Ea apare ca un stat prezent în zonă dintotdeauna, cu o implicare firească în treburile interne ale celor din regiune.

Autorii sugerează că Rusia a fost o entitate statală care s-a bătut cu alte puteri pentru a-și menține acest teritoriu care, conform narațiunii autorilor separatiști, îi aparține, dar, uneori, a fost nevoit să-l cedeze. Imperiul Rus mai este prezentat drept garantul exercitării dreptului la autodeterminare a popoarelor situate dincolo de Nistru.

În narațiunea lor, cei doi autori, chiar și atunci când tratează perioada de până la 1924, anul nașterii acestei republici mai degrabă ucrainene, întăresc existența unui „popor transnistrean” constituit din mai multe etnii.

Babilunga și Bomeshko includ teritoriul de dincolo de Nistru ca parte al Basarabiei, respectiv al Rusiei, iar după 1924, anul constituirii R.A.S.S. Moldovenești, tratează cele două teritorii ca pe două entități statale distincte.

Sesizăm acest lucru din utilizarea conceptelor de „noi” și „ei”, tratate în mod diferit. În cele mai multe cazuri, conform explicației istoricului Sergiu Musteață, „noi” este înțeles ca cel care deține poziția dominantă, ca un grup eroic sau, în unele situații, ca victime ale „celuilalt”. „Celălalt”, între timp, este prezentat ca un stat, un grup puternic sau o armată, ca o grupare etnică, religioasă sau culturală.

3. Revoluția rusă din 1917

De exemplu, lovitura de stat de la Petrograd și preluarea puterii de către bolșevicii lui Lenin este prezentată în manualul de istorie din regiunea separatistă ca fiind un eveniment istoric deosebit și binevenit. Autorii sugerează o prezentare cât mai activă a organizațiilor bolșevice locale din orașele Dubăsari, Bender sau Tiraspol.

Pe Vladimir Ilici Lenin aceștia îl prezintă drept principalul teoretician și conducător al partidului bolșevic, „un lider ca nimeni altul din rândurile contemporanilor săi, unul care a reușit să evalueze cursul evenimentelor, alinierea forțelor politice clasice, a cărei accedere la putere se datorează realismului analizei sale în ce privește starea de spirit a maselor muncitoare”.

În schimb, pomenesc foarte puține evenimente legate de violențele bandelor bolșevice.

Accentul este pus, exclusiv, pe organizarea sovietelor, iar interbelicul este prezentat, întru totul, din unghiul de vedere al istoriografiei sovietice. Narațiunea lor susține că România a cucerit Basarabia prin forța armelor, că statul român este agresorul și inamicul care a profitat de momentul 1917-1918 pentru a se extinde în aria ce revine, de drept, Moscovei.

Manualul de istorie de la Chișinău redă abdicarea țarului, ca urmare a revoluției din februarie 1917 și proclamarea republicii în Rusia, ca pe un eveniment neprielnic, care a incitat spiritele în rândul ostașilor ruși de pe frontul român.

„La frecventele mitinguri se adoptau rezoluții contra continuării războiului. Puciul bolșevic de la Petrograd din noiembrie 1917 a aprofundat spiritul de anarhie printre soldații ruși de pe frontul român. Debandada a căpătat astfel de proporții, încât nici chiar comandanții bolșevici nu mai constituiau o autoritate și nu erau ascultați de nimeni”.

Soldații ruși sunt prezentați cu o ușoară tentă negativă, „ei părăseau în masă linia frontului, punând în mare dificultate armatele române”. În continuare, istoricii de la Chișinău susțin că „unitățile rusești se retrăgeau în dezordine peste Prut”.

Elevii din dreapta Nistrului învață că soldații ruși „au întreprins acțiuni armate împotriva statului român, iar Armata română a fost nevoită să intervină în forță”.

La toate aceste aspecte se adaugă și cel mai disputat moment din istoria relațiilor româno-ruse, cel legat de tezaurul românesc de la Moscova. Manualul Istoria românilor și universală prezintă situația ca pe o răzbunare a bolșevicilor.

„Regimul bolșevic de la Petrograd, iritat de aceste măsuri, a arestat personalul diplomatic român de la Petrograd, a sechestrat tezaurul român depus la Moscova în 1916 și a rupt relațiile diplomatice cu România”.

Antagonismul relatărilor se resimte din ce în ce mai intens și crește o dată cu apropierea de evenimentele din anul 1918.

Foto: captură din manualul de istorie utilizat în Republica Moldova

4. Unirea Basarabiei cu România

Această perioadă este prezentată elevilor din regiunea separatistă într-un text intitulat „Ocupația românească și austro-germană (martie-noiembrie 1918)”. Noua putere de la Petrograd este prezentată pe post de victimă în fața agresorului român și german, după cum am putut sesiza și din titlu. „Primele lovituri, spun ei, asupra victorioasei puteri sovietice le-au provocat forțele armate române”.

În timp ce românii moldoveni i-au cunoștință despre o armată românească ce le-a apărat teritoriul și integritatea,  elevii din stânga Nistrului învață despre o existență aproape apocaliptică sub administrația din perioada respectivă.

„7 februarie forțele române au ocupat orașul Bender. Locuitorii lui au trăit zile groaznice”, povestesc autorii de la Tiraspol. „Cotropitorii au distrus cazărmile lucrătorilor feroviari care au luat parte la apărarea orașului, au ucis și rănit oamenii săi.

A avut de suferit și populația civilă: câte 5 oameni erau duși în câmp la atelierele feroviare, iar fiecare al douăzecilea era împușcat. Au murit peste 250 de persoane”, continuă ei.

Textul încropit în manualul de istorie a regiunii separatiste justifică apariția Transnistriei prin așa-numita „problemă a Basarabiei”, pe care autorii o definesc „anexarea Basarabiei de către România”.

Mai târziu, autorii tiraspoleni scot în evidență organizațiile ilegale bolșevice, bandele de partizani, o serie de lideri bolșevici, din care se evidențiază Grigore Ivanovici Cotovshi (Revoluționar bolșevic născut în orașul Hîncești, cunoscut drept activist politic comunist din Basarabia).

În manualul de la Chișinău momentul Unirii de la 1918 este intitulat „Mișcarea de eliberare națională din Basarabia și Transnistria în anul 1917”.

În text este stipulat faptul că, inițial, provincia tindea spre o autonomie politică, iar mai apoi, „ca urmare a disoluției armatei ruse pe frontul românesc și a pretențiilor teritoriale ale Radei ucrainene asupra Basarabiei care deveneau tot mai amenințătoare”, s-a reorientat către unirea cu Regatul României.

În continuare, conținutul din manual nu stipulează nimic despre românii din stânga Nistrului.

Singurul fragment pe care autorii îl dedică acestora se intitulează „Revigorarea conștiinței naționale a moldovenilor din Transnistria”.

Pasajul evidențiază faptul că „mii de transnistreni au fost înrolați în armata rusă și au luptat pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial. Contactele cu soldații din armata română le-au demonstrat că, alături de românii basarabeni și de românii din dreapta Prutului, ei fac parte dintr-un singur popor”.

Aceeași secțiune sugerează că moldovenii din această regiune ar fi dorit o unire cu România și, imediat, explică de ce nu a mai avut loc. „În decembrie 1917, la Tiraspol și-a ținut lucrările Congresul Românilor Transnistreni, care s-a pronunțat pentru utilizarea limbii române în învățământ, justiție, biserică. În școlile moldovenești se preconiza utilizarea alfabetului latin.

Delegații la Congres au revendicat unirea teritoriilor din stânga Nistrului cu Basarabia. Realizarea acestui deziderat n-a fost posibilă, deoarece în Transnistria s-a instaurat regimul bolșevic, pe care l-a substituit ulterior ocupația militară austro-ungară, urmată de cea a Antantei și a lui Petliura și din nou de cea bolșevică”.

Autorii moldoveni accentuează, fără intenție, diferența dintre cele două teritorii, atribuindu-i celui din stânga Nistrului numele de Transnistria, așa cum i se spune astăzi, deși el făcea parte la vremea respectivă din teritoriul Ucrainei.

Gândim diferit, vedem diferit, simțim diferit

Foto: Sărbătoare în Tiraspol, capitala așa zisei Republici Moldovenești Transnistrene

Analiza noastră subliniază faptul că unul din factorii care va îngreuna și mai mult soluționarea conflictului transnistrean este modul cum percep părțile aflate în conflict memoria istorică.

În actualele condiții, când domnitorul român al Țării Moldovei, Ștefan cel Mare, desemnat de locuitorii României, în urma unei campanii media, cel mai mare român al tuturor timpurilor, ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, este considerat erou al poporului doar de 4% din respondenții generației post-conflict din regiunea transnistreană, nu poți fi optimist nici dacă ești moldovenist „pro-rus”. 

În acest caz, întrebarea firească ce trebuie adresată celor care se preocupă de o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova, este cum intenționează să integreze un grup social care îl consideră erou al poporului în proporție de 68,8% pe generalul rus Alexandr Suvorov, iar de Mihai Eminescu aproape că n-a auzit?

În concluzie, atunci când președintele Republicii Moldova, I. Dodon, a declarat că este aproape de soluționarea conflictului transnistrean și că lucrurile în acest sens se pot mișca destul de repede deoarece actuala situație internațională este favorabilă pentru reglementarea conflictului, nu s-a bazat pe nimic concret sau calculat.

În urma studiilor efectuate de Fundația Universitară a Mării Negre înțelegem că cele două maluri ale Nistrului nu sunt pregătite să coexiste într-un singur stat.

Mai grav este că timpul și acțiunile trec în defavoarea realizării acestui obiectiv. Exemplul manualului de istorie nu este singular.

Curriculum de geografie ne dă lesne de înțeles că cele două societăți învață să locuiască separat.

Despre asta vom vorbi într-un material separat.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) – „A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice”, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat pe 27 martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina de Facebook a FUMN şi site-ul fumn.eu.

Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Radu Cupcea este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române și doctorand al Universității din București.

Conf.univ.dr. Aurel V. David: PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

 

 

 

 

PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

 

Conf.univ.dr. Aurel V. David

Comunicare ştiinţifică pentru sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice

a Societății „Academia Dacoromână”– 25 noiembrie 2014 –

Antecedente istorice

Statul român modern s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul unei crize europene generată de războiul între Marile Puteri pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă.

Fiecare din aceste Mari Puteri a dorit să stăpânească gurile Dunării, principala poartă de intrare în Europa, şi să fie recunoscută ca putere suzerană asupra unui neam împins şi ţinut multe secole în întunericul amar al istoriei.

Românii au profitat de această criză, reuşind să refacă în folosul lor o parte a vetrei Daciei getice, înconjurată de trei imperii hrăpăreţe: habsburgic, otoman şi ţarist.

Ei au pus Europa în faţa faptului împlinit, reuşind printr-o abilă diplomaţie, să unească cele două principate româneşti – Moldova şi Valahia – în persoana domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub numele de „ROMÂNIA”.

Pentru că românii n-au respectat condiţiile impuse de Marile Puteri europene, Alexandru Ioan Cuza a fost alungat de pe tron cu ajutorul „cailor troieni” din interior.

În locul său a fost adus prinţul german Carol de Hohenzollern, care s-a adaptat la situaţia geopolitică şi a condus România în mod autoritar.

În timpul său România şi-a proclamat independenţa (1877), şi-a întregit teritoriul cu Dobrogea (1878), s-a proclamat regat (1881), a dobândit Cadrilaterul (1913) şi a devenit putere zonală.

În primul război mondial România a luptat alături de Antanta, iar la terminarea războiului statul român şi-a alăturat ţinuturile româneşti aflate sub dominaţia imperiilor vecine: Transilvania, Bucovina, Banatul şi Basarabia. Astfel a fost creat statul naţional unitar român, numit şi „ROMÂNIA MARE”, asupra căruia s-au repezit pentru a-l dezembra: Uniunea Sovietică (Rusia şi Ucraina), Ungaria, Bulgaria şi Cominternul.

De la începutul existenţei sale, acţiunile subversive privind dezmembrarea Romîniei au fost integrate în aşa-numita „teorie a conspiraţiei”. 

Din anii 20-30 ai secolului trecut au existat planuri de distrugere a integrităţii teritoriale şi a unităţii naţionale. În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Cominternului a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 1 septembrie 1940 Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste, prin dictatul de la Viena, jumătatea de nord-vest a Transilvanei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

Astfel, România s-a aflat în pragul dispariţiei de pe harta Europei. În consecinţă, a fost obligată să se subordoneze Germaniei naziste, să participe la războiul împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, apoi să participe sub comandament german la încleştările îngrozitoare de la Stalingrad, Cotul Donului, Caucaz şi Crimeea, să se alăture coaliţiei Naţiunilor Unite şi să lupte alături de armata sovietică pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, dar, mai ales, să suporte consecinţele înfrângerii.

La tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, România a fost socotită ţară învinsă, intrând în sfera de influenţă sovietică, obligată să plătească mari despăgubiri de război, să pună la dispoziţia Uniunii Sovietice resursele solului şi subsolului şi să accepte un regim politic similar cu cel din Uniunea Sovietică.

România a parcurs perioada postbelică între obedienţa faţă de Kremlin, de teamă de represalii, strădania de a supravieţui şi încercarea de a ieşi de sub tutela sovietică.

În anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa asupra căruia s-a produs o agresiune şi i-a fost răşluită o bucată din teritoriu.

În anii 60 ai secolului trecut, sovieticii au pus la cale un plan subversiv de destrămare a României, exprimat în aşa-numitul „Plan Valev”.

Acesta a fost un proiect de organizare economică a ţărilor cu regimuri comuniste est-europene, care a prevăzut specializarea economiilor acestora pe anumite ramuri de producţie.

În privinţa României, s-a preconizat alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km²), sud-estul României (100.000 km²) şi nordul Bulgariei (38.000 km²), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori.

Aceste teritorii urmau să devină „Complexul de producţie interstatal al Dunării de Jos”, specializat în cadrul comunităţii ţărilor socialiste în petro-gazo-chimie şi în unele ramuri ale construcţiei de maşini…în agricultura irigată intensiv profilată pe cereale, legume, viticultură şi în ramuri ale industriei alimentare.

Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României, în cap cu Gheorghiu-Dej, au reacţionat violent.

Drept consecinţă, în aprilie 1964 conducerea politică statului român a alcătuit „Declaraţia de independenţă” faţă de Moscova, iar noul şef al statului, Nicolae Ceauşescu, a continuat demersurile, pe toate planurile, pentru ca România să-şi câştige independenţa.

Cu mari eforturi umane, materiale şi financiare, România şi-a câştigat independenţa în martie 1989, când a reuşit să-şi plătească toate datoriile externe şi să nu mai depindă de nici o Mare Putere.

În acel context, conducătorii despotici ai Kremlinului au considerat că această „dizidenţă” în cadrul lagărului socialist trebuie înlăturată. Astfel, şi-au dat mâna„frăţeşte”cu cei ai Occidentului democratic, pentru a destrăma un sistem politic pe care ei l-au creat, în deplină frăţietate şi prin consens, la terminarea celui de-al doilea război mondial.

 

 

1. Romînia intrată şi ieşită din „cotitura istorică”

 

1.1. Tranşarea României la Malta (2-3 decembrie 1989)

 

 

Spre sfîrşitul anului 1989, Mihail Gorbaciov a zburat din Kremlin spre Occident, pentru a convinge liderii de acolo că este de acord cu schimbarea lumii sale (adică U.R.S.S. şi statele-satelit) după model occidental.

Între 25-26 noiembrie 1989 a discutat cu preşedintele Franţei, Francois Mitterand, iar la 1 decembrie 1989 a avut o întîlnire istorică, la Vatican, cu Papa Ioan Paul al II-lea. În zilele de 2-3 decembrie 1989, urmare a invitaţiei preşedintelui american George Bush s-a întâlnit cu acesta la Malta, la bordul vasului sovietic „Maxim Gorki”.

Convorbirile celor doi lideri, numite de Mihail Gorbaciov „O cotitură istorică”, au avut un impact extraordinar asupra Europei răsăritene şi, în md deosebit asupra României.

Agenţiile internaţionale de presă au titrat atunci la unison că „Gorbaciov schimbă istoria”. Într-adevăr, la Malta s-au delimitat sferele de influenţă, iar România a fost vîrâtă într-un vîrtej strategic care avea să schimbe destinul multor generaţii de români însetaţi de libertate. La Malta, George Bush şi Mihail Gorbaciov au semnat un document public referitor la reorganizarea Europei şi reîmpărţirea sferelor de influenţă.

Însă, acesta a avut o anexă care conţinea o hartă secretă, cuprinzînd schimbările teritoriale care trbuiau să se producă în Europa în cadrul noii ordini europene (acesta a fost păstrat în secret!).

Harta cuprindea noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea noilor interese strategice, proclamate după căderea blocului comunist.¹

 

 

 

Harta consemna că:

 

– Scoţia devenea independentă;– o parte a Irlandei de Nord se unea cu Republica Irlanda;

– Bretania se desprindea de Franţa;

– Ţara Bascilor şi Catalunia se desprindeau de Spania;– Italia se diviza în zona de nord şi zona de sud;

– Belgia se diviza în Flandra şi Wallonia;

– Cehoslovacia se rupea în două;

– Kaliningrad urma să fie o zonă autonomă în cadrul Rusiei;

– Kosovo se alipea Albaniei.

 

În ce priveşte ROMÂNIA:

– Transilvania devenea parte a Ungariei;

– actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprindeau de România şi deveneau o ţară a ţiganilor;

– partea vestică a Basarabiei revenea României;

– partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devenea zonă autonomă „Dniester” în cadrul Ucrainei;

– peste România de sud-vest scria „ţigani”.

Se spune că „organele de informaţii româneşti” au intrat în posesia hărţii secrete (unii afirmă încă în surdină că prin mijloace specifice, alţii cred că harta a fost „scăpată din sertar” în mod deliberat, ca formulă de teroare preventivă la adresa României!).

Departamentul Securităţii Statului i-a prezentat şefului statului român, Nicolae Ceauşescu, prin generalul Iulian Vlad, un raport referitor la noul echilibru geopolitic pe continentul european şi redefinirea sferelor de influenţă”, la care ar fi anexat acea hartă „încropită pe picior“ –, ca la Ialta în anul 1945! – şi adusă în ţară de către „spionajul românesc” pe cărări necunoscute.

 

Deci, Nicolae Ceauşescu ar fi văzut cu proprii săi ochi faptul că România urma să fie ciopârţită mai abitir decât în anul 1940: Oltenia şi o parte din Banat urma să se transforme în Ţara ţiganilor, Ardealul să fie înghiţit de Ungaria, iar o parte din Basarabia urma să se unească cu ce mai rămânea din România.

Această tâlhărie, prin care s-a pus la cale sfâşierea şi dezmembrarea României l-a făcut pe Nicolae Ceauşescu să se opună cu încăpăţânare lui Mihail Gorbaciov şi să strige în disperare că România se află sub agresiunea conjugată a Occidentului şi Sovieticilor.

Mihail Gorbaciov s-a întors la Moscova, unde în 4 decembrie 1989 i-a convocat pe reprezentanţii statelor Organizaţiei Tratatului de la Var­şovia (Uniunea Sovietică, Cehos­lovacia, Ungaria, Bulgaria, Po­lo­nia, R.D. Germană şi România).

Scopul declarat al convocării a fost informarea cu cele discutate la Malta, precum şi semnarea unei declaraţii comune prin care se recunoştea că invazia Cehoslovaciei din anul 1968 a fost o imixtiune în treburile interne ale altui popor, precum şi a unui angajament potrivit căruia pe viitor vor fi folosite „numai mijloace politice pentru reglemen­tarea oricăror probleme”.

Însă, Nicolae Ceauşescu, convins fiind că acolo se petrecea o farsă şi că urmează scoaterea sa din istorie, l-a înfruntat pe Mihail Gorbaciov, cerîndu-i: să retragă trupele din Cehoslovacia, să respecte adevărul privind neimplicarea Romîniei în invazia Cheoslovaciei în anul 1968 şi să coalizeze forţele pentru apărarea sistemului politic socialist în faţa ofensivei Occidentului capitalist.

Ce a urmat se cunoaşte, pentru că ecourile încleştărilor sângeroase de atunci încă nu s-au stins. Nicolae Ceauşescu şi regimul politic socialist au fost dărâmaţi în decembrie 1989, prin aşa-numita „revoluţie română”, urmată de o bătălie pentru respectarea târgului făcut între Super-Puteri privind sferele de influenţă şi abandonarea României socialiste de către Uniunea Sovietică în braţele Occidentului capitalist.

Efectele pozitive şi negative ale acelui moment istoric se văd şi astăzi: România a rămas, deocamdată, întreagă din punct de vedere teritorial, cu preţul integrării în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană şi al cedării din atributele suveranităţii statului, dar zdrenţuită din punct de vedere politic, secătuită de resurse şi sfîşiată de corupţie în rândul clasei politice şi de şomaj mai ales în rândul tinerilor.

 

 

NOTĂ: Harta concepută la Malta a fost dată publicităţii abia în anul 1992 de către William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al S.U.A. în Afganistan), iar publicaţia franceză „L′evenement de Jeudi” a arătat-o publicului larg în octombrie 1992.Se afirmă că„spionul” român care a furnizat harta secretă cu mutilarea României la Malta a murit în accidentul aviatic de la Baloteşti din anul 1995!³

*

 

1.2. Ce s-a întîmplat cu prevederile hărţii?

Majoritatea evenimentelor preconizate s-au produs ori sunt pe cale de a se produce.

Acestea s-au integrat într-un torent geostrategic şi un parteneriat ascuns între Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă, în pofida „zgomotului de font” pe marginea unor inventate neînţelegeri între cele două Super-Puteri.

 

Astfel:⁴

– Iugoslavia s-a divizat în urma unui şir de conflicte armate începînd cu anul 1990, când Germania a recunoscut independenţa Sloveniei şi Croaţiei;

– în anul 1991 a început războiul dintre sârbi şi croaţi, iar în anul 1992 războiul dintre sârbi şi bosniaci;

– în anul 1993 Cehoslovacia a dispărut paşnic de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia;

– în anul 1999 N.A.T.O. a bombardat intens Serbia, pentru a o slăbi şi obliga la supunere faţă de Occident;

– în noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani (respectiv în anul 2017); acesta a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011; acesta s–a desfăşurat în anul 2014, dar nu a avut deocamdată rezultatul scontat!);

– în noiembrie 2007 flamanzii din Belgia au aprins scânteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor;

– în februarie 2008 Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea U.E. şi S.U.A (este posibil ca în curând să se unească cu Albania!);

– în vara anului 2009, guvernul italian condus de Silvio Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei;

– în anul 2009 locuitorii din mai multe zone ale provinciei Catalonia din Spania au participat la un referendum „simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de guvernul de la Madrid;

– Armata Revoluţionară Bretonă – care activează de la începutul anilor 70 ai secolului trecut -, susţine „eliberarea bretonilor”(consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice) de sub „opresiunea franceză”.

 

*

Au trecut 25 de ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Deocamdată România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei, pentru ca apoi primească lovitura de graţie.

Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989, denumit „democratic”, îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare.

Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.

 

 

 

1.3. Cui foloseşte dezmembrarea României?

După căderea „cortinei de fier”, adică după terminarea declarativă a „războiului rece”, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat şi se vor mai fragmenta! România nu s-a unit cu Moldova de peste Prut pentru că n-au vrut germanii şi ruşii! 

Dezmembrarea Româneiei ar bucura Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi Uniunea Europeană.⁵

Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani”. Aceasta vrea o reeditare a celui de-al doilea Dictat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens.

Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta.

Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei.

Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între naţionalism şi extremism.

Orice persoană raţională poate observa că Budapesta doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.

Germania şi-a reactivat „Coloana a V-a” din ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste.⁶

Această ţară a contribuit la divizarea Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei, iar în prezent ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României.

Pentru a asigura în Ungaria un standard de viaţă mai ridicat decât în Slovacia şi a face mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria, Germania a sporit ajutorul economic acordat Ungariei.

De asemenea, după dezmembrarea Iugoslaviei, Croaţia şi Slovenia au intrat în sfera sa de interese economice, iar unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria se arată la orizont, fiind previzibilă dacă naţionaliştii ucraineni vor desfăşura „activităţi distructive”. 

România a fost luată în vizor, însă, din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Ucraina se teme de pretenţiile legitime ale statului român asupra nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului şi sudului Basarabiei, precum şi Insulei Şerpilor. Dispariţia României actuale ar elimina o ameninţare la acest stat cu frontiere artificiale.

Problema canalului Bâstroe, precum şi procesul privind delimitarea platformei continentale, indică natura relaţiilor româno-ucrainene. În plus, românii din Ucraina nu se bucură de drepturile pe care le are minoritatea ucraineană din România.

În momentul de faţă Ucraina are probleme extreme de grele cu Rusia.

A pierdut Crimeea, care a fost încorporată la Rusia, iar războiul civil din estul Ucrainei, în care se implică Rusia şi unele state occidentale menţine Ucraina în stare de alertă maximă, uitând de problemele litigioase pe care le-a creat României de-a lungul întregii sale existenţe.

Rusia doreşte dezmembrarea României, întrucît urmăreşte recuperarea a ceea ce se mai poate din teritoriile pierdute prin dezmembrarea U.R.S.S., iar România constituie o piedică în realizarea acestui obiectiv.

România doreşte reunificarea teritorială, prin alăturarea Moldovei de peste Prut şi are aliaţi puternici (U.E. şi N.A.T.O.), cu care Rusia nu doreşte o confruntare politico-militară directă. România este un cap de pod la dispoziţia S.U.A., ceea ce deranjează profund Rusia, iar în Republica Moldova unionismul românesc împiedică integrarea acesteia în Uniunea Vamală propusă de Kremlin.

De aceea, Rusia încurajează pretenţiile teritoriale ale Ungariei vizavi de România. Încurajând Ungaria pe teme naţionaliste, Rusia loveşte în interesele S.U.A. şi distrage atenţia României de la unirea cu Republica Moldova. Deci, dezmembrarea României ar duce la dispariţia unui stat care incomodează planurile Rusiei.

Uniunea Europeană (U.E.) este o uniune economică şi politică compusă din 28 de state europene, cu o populaţie combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populaţia lumii.⁷

Aceasta funcţionează printr-un sistem de instituţii supranaţionale independente şi interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre.

Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeanăare personalitate juridică internaţională şi poate încheia tratate.

România a devenit membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, iar românii au câştigat libertatea de a circula fără vize în toată Europa.

Însă, Uniunea Europeană a inventat euroregiunea – o formulă de cooperare sub-regională având drept scop declarat dezvoltarea coeziunii economice şi sociale a unor spaţii geografice transfrontaliere.⁸ În fapt, nedeclarat, euroregiunea reprezintă o formă mascată de integrare comunitară, întrucât implică zonele de frontieră ale statelor europene, elimină barierele vamale şi obstacolele din calea fluctuaţiei forţei de muncă şi produce consecinţe perverse asupra integrităţii teritoriale a statelor membre.

 

2. Planuri şi scenarii concepute în Ungaria

2.1. Diversiuni prin formaţiuni politice şi paramilitare

Ungaria – stat membru N.A.T.O. şi U.E. -, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România, care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar.

Dar, guvernanţii unguri au elaborat în ascuns şi au început să aplice, pe faţă, o strategie care utilizează toate tipurile de resurse pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete şi scenarii de ocupare fără violenţă a Ardealului.

Democraţia ungară permite funcţionarea unor partide extremiste, care propagă idei şi desfăşoară acţiuni cu caracter extremist-iredentist.

Între acestea se află Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobboldali Ifjúsági Közösség-Jobbik Magyarországért Mozgalom), pe scurt Jobbik.⁹

Acesta este un partid politic de extrema dreapta, care afirmă public şi zgomotos că militează, printre altele,pentru apărarea identităţii istorice maghiare, creştinismului şi culturii maghiare.

Însă, din ideile proferate şi acţiunile desfăşurate, rezultă că „Jobbik” este un partid anti-imigraţie, antisemit şi eurosceptic. Chiar oponenţii săi din Ungaria îl califică drept partid xenofob, acţiunile sale fiind îndreptate mai ales contra ţiganilor (Sinti şi Roma) şi contra evreilor.

 În anul 2007, partidul „Jobbik” a înfiinţat Garda Maghiară¹⁰ (în maghiară„Magyar Gárda”, denumirea completă fiind „Magyar Gárda Hagyományőrző és Kulturális Egyesület”, adică, pe româneşte „Asociaţia Garda Maghiară pentru Protecţia Tradiţiilor şi Culturii”).

De la începutul existenţei sale, aceasta a fost o organizaţie de extrema dreapta, a folosit, simboluri din recuzita formaţiunilor fasciste din Ungaria interbelică şi s-a manifestat violent la adresa Tratatului de la Trianon. „Garda” a fost considerată moştenitoarea „Partidului Crucilor cu Săgeţi” datorită uniformei negre, a jurământului de credinţă, precum şi a utilizării drapelului alb striat cu roşu, emblemă legendară a ducelui Árpád.

Liderii Gărzii Maghiare au declarat că doresc «să apere Ungaria pe plan fizic, moral şi intelectual».

Însă, datorită retoricii rasiste şi xenophobe folosite de aceştia, precum şi a reacţiilor venite din spaţiul comunitar eururopean, în decembrie 2008 Tribunalul Budapesta a scos Garda Maghiară în afara legii.

Decizia a fost confirmată în mod definitiv şi irevocabil 2 iulie 2009 de către Curtea de Apel Budapesta.

 

NOTĂ:

„Garda Maghiară” a avut ecou şi în România. În Harghita, câţiva tineri maghiari mai exaltaţi au făcut demersuri, încă din anul 2007, pe lângă liderii acesteia pentru a înfiinţa o subunitate, numită „Plutonul Secuiesc”. „Garda Maghiară” şi-a mai făcut cunoscută prezenţa în 1 decembrie2009, când un grup de tineri maghiari s-au comportat în mod provocator în Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la înfiinţarea Batalionului Secuiesc, purtând însemne ale Ungariei Mari chiar de ziua naţională a României.

 

2.2. Plan secret de dezmembrare a României

 Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui Plan secret pentru anexarea Ardealului:¹¹ recucerirea pe cale paşnică a Ardealului.

Procedura principală este: intabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false.

În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din Romînia, precum şi bisericile maghiare.

Astfel, sub privirile nepăsătoare ale aşa-numitei „clase politice româneşti”, întabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal „Statusul romano-catolic”, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria.

Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tokes, susţin că la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria.

Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales, pe ajutorul prietenilor lor din Occident.

Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoareledirecţii principale:

– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

– dobândirea dreptului de proprietateasupra a peste 60 % din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Ardeal de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice maghiare;

– falsificarea Istoriei poporului român, a Istoriei Ungariei şi, mai ales, a Istoriei Ardealului, dând prioritate ungurilor şi prezentîndu-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

– intensificarea lobby-ului unguresc, împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

 

 

 

 

NOTĂ: Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare.

În acelaşi timp, Mass media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale „Statusului romano-catolic” şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false.

Însă, Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie s-a implicat în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

 

 

Bibliografie :

 

1http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/angela-merkel-merge-prea-departe-86300

2http://www.frontpress.ro/2013/05/harta-noii-ordini-europene-ardealul-revine-ungariei-si-oltenia-tara-tiganilor.html

3http://dantanasescu.ro/2013/02/14/dezmembrarea-romaniei-a-fost-hotarata-inainte-de-decembrie-1989.html

4https://zonadecriza.wordpress.com/2010/02/06/intelegerea-de-la-malta-si-o-noua-mutilare-a-teritoriului-romaniei/

5 http://www.geostrategic.eu/cui-foloseste-dezmembrarea-romaniei.html

6http://riddickro.blogspot.ro/2013/12/germania-coace-destramarea-romaniei.html

7http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană

8http://ro.wikipedia.org/wiki/Euroregiune

9http://ro.wikipedia.org/wiki/Jobbik

10 http://ro.wikipedia.org/wiki/Garda_Maghiară

11http://www.ziartricolorul.ro/planul-secret

 

 

Sursa:

 

Fragment din https://arhiva-romanilor.blogspot.com/2019/07/confunivdr-aurel-v-david-planuri-si.html.

 

ADDENDA:

 

În momentul de față sunt imperativ necesare acțiuni ofensive privind apărarea României, aflată sub presiunea concertată distructivă a cailor troieni din interior, a unor grupări politico-statale extremist-iredentiste din exterior, precum și a așa-numitei globalizări, într-o Europă comunitară aflată în mare dificultate.

Toate aceastea fac parte din Marele Plan de destrămare a României şi Poloniei, însă pentru moment Polonia şi-a schimbat radical conducerea şi opţiunile, motiv pentru care România devine principala ţintă atât a Rusiei, cât şi a celorlalte mari puteri, tocmai pentru a nu ajunge la puterea şi influenţa pe care Polonia a ajuns să o aibă în cadrul UE, NATO şi chiar la nivel internaţional.

Se impune așadar cu prioritate, documentarea fără cusur a acțiunilor antinaționale, prezentarea acestora opiniei publice românești din țară și din diaspora, precum și reluarea cu mult curaj, patriotism și spirit de răspundere, a ofensivei informaționale a autorităților competente ale statului român.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/20/scenarii-si-planuri-privind-dezmembrarea-romaniei-video/

Consemnări istorice despre românii din Banat

 

Mircea Rusnac – Mărturii istorice despre românii din Banat

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat în timp, fireşte, şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale.

Fiind etnia cea mai numeroasă, românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini.

Un exemplu elocvent îl reprezintă însuşi patriarhul istoriografiei bănăţene, Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte în 1780, cu calităţile şi defectele pe care le aveau.

Foto: Harta  Banatului.

Un pasaj merită relevat din lucrarea lui Griselini: „Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.” (1)

Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare.

Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

În acest sens, trebuie amintit că în timp Banatul a cunoscut o adevărată competiţie, întrecere economică, între aşezările locuite de cele mai diferite etnii.

Dacă în acest caz tonul îl dădeau aproape întotdeauna germanii, nici celelalte etnii bănăţene nu se lăsau mai prejos. Între acestea, românii nu erau în niciun caz cei din urmă şi putem aprecia că ei au făcut faţă cu cinste concurenţei impuse.

În timp, localităţile româneşti au ajuns să semene perfect cu cele ale altor etnii, care porniseră de pe poziţii mai favorabile.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Banatul cunoştea o dezvoltare economică amplă şi unitară, spre folosul tuturor locuitorilor săi.

În 1895, când a fost editat la Timişoara un cuprinzător ghid turistic bănăţean, colectivul de autori îi descria de pildă pe locuitorii din Sasca Română în cel mai frumos mod:

„Trebuie remarcat în mod deosebit că poporul român este foarte manierat şi amabil şi cele mai cunoscute trăsături de caracter ale rasei romane sunt evidente şi aici.”(2)

Iar în 1914 o publicaţie maghiară făcea aprecieri la fel de favorabile românilor:

„Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate. (…) Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur.” (3)

Aceasta era şi o urmare a cosmopolitismului bănăţean, a faptului că în permanenţă etniile au putut învăţa unele de la altele şi au reuşit să dezvolte împreună elementele pozitive comune.

Conştienţi de lucrurile bune învăţate, românii continuau să rămână modeşti şi să aprecieze aspectele favorabile înregistrate în imediata proximitate.

În anul 1814, Dimitrie Ţichindeal scria înFabulele sale: „Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace.” (4)

Dar în aceeaşi lucrare, Ţichindeal deplângea dezbinarea românilor de pretutindeni, punând-o pe seama diferenţierii religioase:

„Sfânta pace şi cea prea dulcea dragoste de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români, precum în Banat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni (…) cu cea de comun înţelegere dăruiţi (…) de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sunt de legea grecească unită, iar alţii de legea grecească neunită (…) ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc.” (5)

Dezbinarea este, din păcate, o boală veche a românilor. Şi, se pare, incurabilă…

Note:

1 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175.

2 Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, redactată de Karl Erdélyi, Temesvár, 1895, p. 459.

3 Ionel Bota, Mitteleuropa multiculturalismului şi un model: Banatul Montan, în Morisena, an. I, nr. 2/2016, Cenad, 2016, p. 42.

4 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 219.

5 Ibidem, p. 220.

 

https://istoriabanatului.wordpress.com/category/articole-de-istorie/