4 august 1958 – Securitatea comunistă l-a arestat pe scriitorul Vasile Voiculescu împreună cu alţi 15 intelectuali participanţi la reuniunile mişcării „Rugul Aprins”. VIDEO

 

Vasile Voicu medic şi scriitor român (pseudonim literar: V. Voiculescu), n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, jud Buzău – d. 26 aprilie 1963, Bucureşti.

Vasile s-a născut  în familia negustorului Costache Voicu și a soției sale Suzana – familie binecuvântată cu 6 copii.

A urmat școala primară la Pleșcoi (Buzău), apoi gimnaziul la Buzău. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare.Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele “BP Haşdeu” din Buzău şi “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti.

După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. 

Se căsătorește cu fosta sa colegă de facultate Maria Mittescu, în 1910, devine doctor în medicină, lucrează la medic la țară (în Gorj, Ilfov, Dâmbovița…).

În 1912 debutează ca poet în „Convorbiri Literare”. În timpul Primului Război Mondial îl găsim pe front ca medic militar participând la campania din Bulgaria.

La finalul războiului primește pentru merite deosebite „Coroana României cu spade în gradul de Ofițer”.

Va participa la Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Acum se va îmbolnăvi de tifos exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, pentru că îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova, cu toate că refuzase să plece în concediu pentru refacere. Pentru  meritele sale în slujba sănătăţii poporului, în 1925 primeşte decoraţia “Crucea Meritul Sanitar”, clasa I.

Continuă să colaboreze la diverse reviste de cultură „Florile dalbe” „Flacăra”, „Cuget românesc”, „Viața literară”, „Însemnări literare”, „Dacia”, „Kalende”, „Gândirea”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața Românească” etc.

Se mută la Bârlad, unde va fi mediul șef al orașului. Ulterior devine medicul „Administrației Domeniilor Coroanei”.

Începe să publice sfaturi medicale în revistele „Lamura” și „Albina” și primește decorația „Crucea Meritului Sanitar” pentru toată activitatea depusă în domeniul medical.

Din 1916 începe să publice volume de versuri „Poezii”, „Din țara zimbrului”, „Pârga”, „Poeme cu îngeri” etc.

La începutul anilor ‘30 se stabilește în București ca medic-șef al Secțiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru.

În 1922, va ajunge medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12 medicale din Capitală.

Susține numeroase conferințe pe teme medicale și debutează ca dramaturg. Continuă să publice volume de versuri și să fie răsplătit cu mai multe premii literare.

Între 1940 și 1943 este Director al Centrului de sănătate nr. 4 din Bucuresti.

După publicarea mai multor volume de poezii, în 1920 devine membru al “Societăţii Scriitorilor Români”.

Din 1922 este director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 colaborează la “Gândirea” lui Nichifor Crainic, unde nr. 7 din 1943 îi dedică un număr omagial.

Tot în 1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa “Măiastra fără inimă”.

În 1935 devine membru titular al Academiei de Științe din România.

 Vasile Voiculescu a fost director de programe culturale la Radio România din 1934, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat.

La 22 noiembrie 1946, îi moare soţia de hemoragie cerebrală.

Se pensionează dar continuă să scrie și începe sa frecventeze din 1944 Mănăstirea Antim, participând la întâlnirile grupului „Rugul aprins”.

 Aici a închegat o mare prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor , cu Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima.

În 1948 „Rugul Aprins” este interzis de regimul comunist ca „organizație subversivă”, însă Vasile Voiculescu continuă însă să frecventeze membrii grupării  interzise de regimul de dictatură comunistă. Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali ce odinioară frecventaseră “Rugul Aprins“, în noaptea de 4 spre 5 august 1958 [la 74 de ani!!, n.n.], Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul “

Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor) liderul grupului „Rugul Aprins”,pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal.
Etichetat drept legionar, mistic și contrarevoluționar, va fi judecat de Tribunalul Militar București care îl va condamna la 5 ani temniță grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii.

Ancheta a încercat să-l învinuiască de “activitate fascistă” pentru colaborarea cu revista “Gândirea” şi că ar face parte dintr-un “grup contrarevoluţionar”, al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor.

El a susţinut neclintit în continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din Rugul Aprins erau doar cercuri literare şi religioase.

Poetul Vasile Voiculescu în arestul Securităţii

Poetul în vârstă de 74 de ani va începe executarea pedepsei la Jilava, fiind ulterior transferat la Aiud. Starea sănătății sale se va degrada rapid sub regimul de exterminare la care a fost suspus.

Închis la Zarcă, Voiculescu este menționat de ceilalți locatari ai acestei adevărate închisori în închisoare drept o prezență discretă, contemplativă, mereu cu rugăciunea pe buze și în inimă.

Aici contractează TBC la coloana vertebrală. În timpul detenției Vasile Voiculescu are un comportament desăvârșit și o atitudine intransigentă față de regim. Este eliberat, cu sănătatea distrusă, la 28 aprilie 1962, cu un an înaintea expirării pedepsei.

A trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge.

A trăit încă aproape an după eliberare. Internat în majoritatea timpului în diverse spitale și sanatorii,  grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

După dorința sa, a plecat pe ultimul drum îmbrăcat cu hainele cu care se eliberase din temniță.

După o înmormântare discretă, trupul său și-a găsit odihna veșnică în Cimitirul Bellu din București.

După 1990 personalitatea sa a început să fie descoperită de tinerele generații. Academia Română l-a declarat membru post-mortem în 1993.

În satul său natal, Pârscov, există din 1996 „Casa Memorială Vasile Voiculescu” străjuită de bustul poetului.

Strazi, școli generale, școli sanitare, biblioteci din București, Buzău, Oradea, Bezdead etc, îi poartă numele. Opera sa a fost republicată și a început să fie studiată în programa școlară.

Poet, medic, rugător mistic și deținut politic, Vasile Voiculescu este un mare erou al demnității romănești. În veci pomenirea lui!

Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti

 

 .

 

Una dintre cele mai vechi reprezentări ale icoanei Maicii Domnului „Rugul aprins”, o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe, în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte, scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt (Ieșire 3, 5).

Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa casei sale, ţinând în mână o icoană a Maicii Domnului „Rugul aprins”.

Un martor a văzut-o acolo și s-a minunat de credința ei. A doua zi, s-a întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Acest lucru explică faptul că icoana Maicii Domnului „Rugul aprins” este considerată ocrotitoare de incendii.

Cele mai timpurii icoane ale Maicii Domnului „Rugul aprins” au fost pictate, se pare, la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina rugului străvechi, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu.

Organizația culturală si spirituala ”Rugul Aprins”, denumită și „Grupul de la Mănăstirea Antim”, s-a format începând din anul 1945, ca urmare a unei colaborari între Alexandru Teodorescu (alias Sandu Tudor), poet, eseist, publicist, și Ivan Culighin (duhovnicul Mitropolitului Kievului, eliberat de trupele germano-române în Rostov), care vieţuia la Mănăstirea Antim.

Odată cu venirea Comunismului, organizația a fost vizata de securitate, pentru atitudinea protectoare și ocrotitoare manifestată față de refugiații ruși, dar și din cauza apropierii periculoase pentru conducere, dintre Biserică și intelectuali. Discuţiile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat până in 1948, apoi la ordinul Patriarhului Justinian Marina şi-a încetat activitatea timp de mai mulţi ani. 

Se împlinesc 60 de ani de când la data de 4 august 1958 Securitatea comunistă i-a arestat  pe  scriitorul Vasile Voiculescu şi alţi 15 intelectuali care participaseră la reuniunile mişcării „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, o grupare spirituală neagreată de regimul comunist, care reunea marile personalităţi ale intelectualităţii creştin-ortodoxe din acea vreme.

Despre etimologia numelui sau a denumirii de „Rugul Aprins” este inspirata dintr-un pasaj biblic si scripturistic veterotestamentar, anume din Iesirea (cap. 3,1-4) unde se relateaza momentul chemarii lui Moise de catre Dumnezeu si consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteana.

  Moise l-a vazut pe „ingerul Domnului într-o para de foc ce iesea dintr-un rug; si… rugul ardea, dar nu se mistuia” (3,2).

Exegeza crestina tradiţională a interpretat acest rug, care „ardea, dar nu se mistuia”, drept o preinchipuire iconica a pururea-fecioriei Maicii Domnului si un simbol clasic al rugăciunii desăvârşite si neincetate, „ca loc de reunire in Duh – dupa cum ne invata Parintele Ioan Kulighin – a tuturor celor care au fost binecuvantati cu darul trairii si cunoasterii isihaste”.

Numele de „Rugul Aprins” conţine, după cum bine vedem , sugestii importante referitoare la aspiraţiile celor care se intruneau aici si la programul grupării.

 Avem aici de-a face cu un personaj – Moise, impovarat de un trecut destul de agitat si tulburat, care doreste sa-si construiasca o identitate noua, isi cauta salvarea intr-o viata cât mai banala cu putinta.

Anonimii, se spune adeseori si pe buna dreptate, sunt cei mai fericiţi dintre oameni.

Dar iata ca Dumnezeu contrazice dorinta de anonimat a lui Moise, revelandu-i-se chiar in timp ce omul isi indeplinea datoria, munca si rutina zilnica si, mai mult decat atat, propunandu-i un destin complet diferit si deosebit in comparatie cu orice si-ar fi putut imagina el: sa devina nici mai mult, nici mai putin decat salvatorul propriului sau popor.

Dialogul dintre Moise si Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugaciunii si al spovedaniei adevarate. 

Dupa cum corect remarca Parintele Andre Scrima, icoana Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Manastirea Antim „litera”, „scriptura”, vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea deschiderii unor cai nebanuite pentru interogatiile cardinale ale spiritului.

Iar doctrina teologica desprinsa din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de forta ale isihasmului: nevoindu-se intru dobandirea rugaciunii curate, omul isi descopera neputintele si dobândeste totodată, puterea de a le declara si marturisi in fata lui Dumnezeu, Care, odata scoase la iveala, le preschimba si transforma in virtuti.

 Intâlnirile de la Manastirea Antim aveau loc in mod obisnuit joi seara, fie in biblioteca, fie in pridvorul manastirii, si erau prezidate de către staretul de atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Parinte Arhimandrit Vasile Vasilache.

Se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectiva teologica), texte scripturistice, patristice si filosofice, sau erau dezbatute chestiuni diverse din actualitatea imediata, culturala, economica si sociala.

Ceva mai târziu, grupul s-a imbogăţit cu câţiva artişti plastici cum ar fi: Eremia Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul şi conducătorul corului mănăstirii.

In plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinte pe subiecte variate si teme diverse, in special de apologetica, ascetica si mistica ortodoxa, in cadrul carora se urmarea in principal evaluarea, dintr-un punct de vedere crestin a mai multor segmente ale vietii, cautandu-se solutii de traire in mijlocul lumii, insa la nivelul exigentelor unei ortodoxii autentice.

Cateva dintre subiectele abordate cu predilectie erau: Isihasmul, Iisus-Logosul intrupat, Pacatul originar, Scena si altarul, Rugaciunea Inimii, Exegeza smochinului neroditor si blestemat. Totodata, participantii mai meditau si asupra unor medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei.

Dupa sosirea ieromonahului Ioan Kulighin, intâlnirile au câstigat în profunzime si in ceea ce tine de implicarea spirituala ori duhovniceasca. Parinte – Duhovnic format la schitul Optina-Pustina, de langa Moscova, Parintele Ioan Kulighin se stabileste la Manastirea Antim in anul 1945, atras aici de stirile pe care le-a primit cu referire la preocuparile grupului de intelectuali.

Nu va rămâne acolo decât pana în anul 1947, când a fost deportat în Rusia.

In cadrul „Rugului Aprins” acesta a avut rolul unui ferment – dupa cum arata Parintele Arhimandrit Roman Braga. El a adus aici, pe langa cele doua manuscrise deja mentionate, o icoana a Rugului Aprins, salvata din Rusia.

Pe langa aceasta, prin experienta sa de duhovnic incercat, el a reusit sa le dezvaluie intelectualilor din grup tainele rugaciunii isihaste a inimii si chiar sa le indrume primii pasi in insusirea, practicarea, cultivarea si trairea acesteia.

Multi dintre fostii membri ai „Rugului Aprins” (dintre cei care inca mai traiesc) isi amintesc ca, vreme de doi ani, Parintele Ioan a fost axul moral si spiritual, duhovnic si parinte duhovnicesc in adevaratul sens al cuvantului, pentru toti nou-nascutii intru Rugaciunea lui Iisus.

In ajunul plecarii sale, el i-a incredintat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea calauzitoare. Insa deceniul urmator nu anunta nimic bun.

Anii 1950 au insemnat, pentru România comunista, o perioada de prigoana dusa cu metoda impotriva a tot ceea ce ar fi tinut de o credinta spirituala si religioasa. Preotii, clericii si carturarii de la Manastirea Antim vor fi nevoiti sa-si schimbe resedinta, mutandu-se la Manastirea Plumbuita, iar numarul membrilor va scadea substantial pana in anul 1958 – anul desfiintarii grupului.

Despre gruparea spirituala „Rugul Aprins” si autoritatile comunisteServiciile secrete comuniste, proaspat constituite in Romania, au inceput sa se preocupe de activitatea religioasa inca din anul 1948.

Astfel, in 10 noiembrie 1948 se finalizeaza un material informativ ce continea inventarul asezamintelor monahale si un recensamant al calugarilor vietuitori si traitori pe teritoriul Romaniei.

Raportul nu este decat un act preliminar al unei operatiuni mai ample de monitorizare, supraveghere si obstructionare a activitatii tuturor organizatiilor religioase din tara, dar mai ales a manastirilor, considerate de catre autoritati „fie locuri de gazduire ale elementelor legionare sau din rezistenta, fie depozite clandestine de munitii”.

Intr-adevar, in anii 1947-1948, unele organizatii anticomuniste si-au gasit suport si sprijin in biserici, manastiri ori schituri, ceea ce ne face sa credem ca, cel putin intr-o faza initiala, actiunea represiva nu lovea decat indirect asezamintele respective.

De pilda, stareta Veronica Gurau si duhovnicul Ioan Iovan, de la Manastirea Vladimiresti, judetul Galati, au fost arestati in anul 1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptatori din rezistenta anticomunista.

Datorita sprijinului pe care populatia din zona l-a acordat obstii monahale, aceasta actiune represiva nu a putut fi incheiata decat abia in luna februarie anul 1956, prin evacuarea fortata a asezamantului, cu ajutorul a nu mai putin de 220 de ofiteri M.A.I. inarmati pana-n dinti cu pistoale-mitraliera.

Faptul ca in aceasta disputa locuitorii satelor din jurul manastirii au pactizat si fraternizat fara rezerve cu monahii, a atras atentia autoritatilor asupra influentei pe care o putea exercita Biserica asupra maselor si asupra faptului ca, in pofida propagandei ateiste, numarul oamenilor dispusi sa urmeze o viata monahala era mare.

Propaganda nu putea patrunde in manastiri si in institutiile de invatamant bisericesti si ecleziastice, motiv pentru care, treptat, acestea au inceput sa fie privite si tratate ca „puncte de rezistenta ideologica a religiei” si, de asemenea, institutii unde se intretinea si cultiva o atmosfera anticomunista .

In consecinta, este modificat Regulamentul scolilor de cantareti si al seminariilor, astfel incat acestea sa poata fi mai usor aservite puterii, iar in anul 1956 se inchide sectia monahala a seminarului de pe langa Manaatirea Neamt, fara ca patriarhul de atunci, PFP Justinian Marina, sa dea curs ori aprobare, intr-un fel sau altul memoriului de protest semnat de catre 19 monahi, intre care Benedict Ghius si Sofian Boghiu.

Atmosfera va deveni din ce in ce mai tensionata prin intensificarea supravegherii manastirilor; in unele cazuri au loc chiar perchezitii si arestari de persoane care frecventau locasurile si asezamintele manastiresti mai des, sau de calugari care predicau prin parohii.

La inceputul anului 1958, Ministrul de Interne Alexandru Draghici propune desfiintarea seminariilor monahale, interzicerea accesului calugarilor în Institutele de Teologie de grad universitar si superior precum si infiintarea de noi manastiri, ca si limitarea accesului in cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse in proiectul lui Alexandru Draghici se regasesc si in Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiintarea unor manastiri si a asociatiilor religioase, precum si scoaterea din monahism a mai multor calugari.

Pâna in anul 1960 vor fi desfiintate, demolate, dezafectate, transformate in C.A.P. – uri si G.A.C.-uri, 62 de asezaminte monahale ortodoxe de pe intreg cuprinsul tarii.

Foto: Mănăstirea Antim la începutul regimului „democrat-popular“

Antimul si „Rugul Aprins” au intrat in atentia Securitaţii încă din anul 1947, pentru atitudinea protectoare si ocrotitoare manifestata fata de refugiatii ruşi în general si fata de Parintele Ioan Kulighin in special, dar şi din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserica si intelectuali”. Primul arestat  a fost chiar Sandu Tudor.

Condamnat la munca silnica, el isi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunare-Marea Neagra. In anul 1952 este eliberat din detentie; in cursul aceluiasi an, IPS Parinte Firmilian Marin – Mitropolitul Olteniei il hirotoneste preot si il calugareste la Manastirea Crasna din judetul Gorj.

De acum, Sandu Tudor primeste numele de Agaton. Curand, la Manastirea Neamt, este inaltat în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea si binecuvantarea IPS Parinte Sebastian Rusan – Mitropolitul Moldovei si Sucevei, si se retrage la Schitul Rarău.

Dupa marturia Parintelui Roman Braga, a adunat aici vreo doisprezece vietuitori proveniti din toate straturile sociale (inclusiv bucatari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care ii initia in tainele Rugaciunii lui Iisus si intr-ale teologiei.

Cum asezamantul era folosit ca adapost de catre fosti legionari, autoritatile comuniste au considerat ca trebuie sa fie o legatura intre proaspatul ieroschimonah si miscarea de rezistenta armata, care continua sa activeze in munti.

Pentru moment, totusi, nu vor intreprinde nimic, astfel incat intalnirile membrilor „Rugului Aprins” vor putea avea loc pentru inca o perioada de timp, pricinuite cel mai adesea de vizitele Parintelui Daniil.

El cobora periodic de pe Rarau, atat pentru a se aproviziona cu catti, cat si tocmai pentru a participa la aceste intruniri. Intrunirile se desfasurau in case particulare; cel mai adesea se pare ca au avut loc in casa savantului si scriitorului Alexandru Mironescu (1903-1973).

Potrivit marturiei Parintelui Roman Braga, Securitatea a devenit mai atenta la miscarile intelectualilor de la Manastirea Antim, de-abia dupa aparitia in Franta a unui articol semnat de catre teologul Olivier Clement, cu titlul L”Eglise Roumaine et le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la „Rugul Aprins”, discutand, intre altele, importanta apropierii intelectualilor de Biserica si proband faptul ca Ortodoxia si crestinismul in general nu reprezinta un simplu refugiu compensator al unor oameni needucati.

Insa actiunile organelor represive vor fi intarziate de manifestarile religioase pe care le-a organizat Patriarhia Romana cu prilejul canonizarii oficiale Sfintilor Romani, si, pe de alta parte, de consecintele Conferintei de la Geneva, resimtite si in Romania comunista.

Situatia se va agrava si inaspri insa dupa anul 1954, culminand cu noul val de arestari din anul 1956 si cu o campanie anti-religioasa organizata dupa modelul celei din URSS, in perioada anilor 1958-1959.
Represiunea impotriva „Rugului Aprins” va fi declansata in noaptea de 13 spre 14 iunie anul 1958, cand ieroschimonahul Daniil – Sandu Tudor este arestat din nou, impreuna cu Alexandru Mironescu si cu fiul acestuia, Şerban. Tot atunci sunt arestati si majoritatea celorlalti fosti membri ai „Rugului Aprins”, intre care teologul Dumitru Staniloae, arhimandritii Sofian Boghiu,  Roman Braga Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Fageteanu, doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu si multi altii.

Acestia vor fi inclusi in ceea ce in arhivele Securitatii a ramas sub numele de „Lotul Teodorescu Alexandru si altii” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor), urmarirea penala efectuaadu-se conform articolului 196 CPP, pentru infractiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Vor fi judecati cu totii intr-un proces absolut formal, desfasurat cu usile inchise.

Chiar daca initial toti membrii grupului au fost acuzati de „uneltire contra ordinii sociale”, monahii Daniil – Sandu Tudor, Adrian Fageteanu si Arsenie Papacioc au fost condamnati pentru „inalta tradare”, pe baza art. 193/1 din Codul Penal. Ceilalti au fost condamnati conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal, pentru „activitate criminala impotriva clasei muncitoare si a reformelor sociale”, articol pe baza caruia au fost condamnati deja zeci de mii de oameni.

Ieroschimonahul Daniil – Sandu Tudor a murit in temniţă. Ultima oara a fost vazut prin anul 1960 in penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data mortii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici locul unde va fi fost inmormantat.

In orice caz, majoritatea cunoscutilor sai sustin si afirma ca a avut parte de o moarte muceniceasca si martirica. Membrii „Rugului Aprins” au fost eliberati in anul 1964, prin decretul 411 – un act pur conjunctural, cum s-a observat, determinat mai degraba de preocuparile regimului de la Bucuresti de a-si asigura colaborari economice cu Occidentul, iar nici pe departe un gest de achitare, care sa denote o eventuala tendinta de revenire la normalitate a Justitiei din Romania comunista.

Marturisirea Parintelui Sofian Boghiu  intitulata ”Rugul Aprins si Temniţa.” :

„Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata Tara Romaneasca.

De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie anul 1989. In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 calugari si frati, din care, o parte, studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte, lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de cateva mângâieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi, din paianta, cu cele actuale, din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Acestea pe plan material.

Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra procupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut “Rugul Aprins” – expresie biblica, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare, apartine Parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu – initiatorul “Rugului Aprins”, care a murit in inchisoarea de la Aiud. In anii 1945-1948, in sala bibliotecii Manastirii Antim, s-au tinut o serie de conferinte, legate de acest subiect.

Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din viata cultural-religioasa de atunci, intre care: Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Parintele Arhimandrit Benedict Ghius, Parintele Arhimandrit Vasile Vasilache – staretul de atunci al Manastirii Antim, Parintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. si Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog si ganditor crestin Nichifor Crainic si multi altii.

Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isihasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XIV-lea, isihasmul si manastirile din epoca Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Staretul Vasile de la Poiana Marului, Sfantul Paisie Velcicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Manastirea Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila si multe altele Conferintele se tineau in sala bibliotecii Manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati.

Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati din sala. Sub forma aceasta se fixa, in mintea auditorilor, subiectul conferintei. Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie si utrenie si talmacirea psalmilor.

Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografica a Liturghiei, joia, prezentarea mistica a Liturghiei si asa mai departe.

Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie, talmacirile ce se faceau pentru slujbele amintite mai sus.In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la Manastirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin.

Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la Manastirea Cernica, cu binecuvantarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu.

Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de Manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa vecernia de dupa amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii.

Avea ca tălmaci din rusă în româna pe un tânar basarabean, Leonte, care cunostea bine si limba romana si limba rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine cele ce ne spunea Parintele Ioan.

In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugator si traitor autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parinte Ilie Cleopa de la noi.

Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la Manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul Revolutiei din anul 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate, iar mai tarziu intemnitati.

Povestea frumos si impresionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.  De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Parintele Ioan o cunostea bine. In luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte.

Parintele Ioan Kulighin a fost condamnat la munca silnica pe viata, si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat in Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte postala, care se incheia cu Rugaciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat pana pe la jumatatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au incetat pentru mai multi ani. O buna parte din personalul slujitor de la Manastirea Antim a fost repartizat in alta parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Manastirea Neamţ, incat s-a potolit, in mare masura, tot entuziasmul activ, in numele “Rugului Aprins”. Intre timp, primeam vesti si stiri triste, despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra si despre atrocitatile tineretului studentesc intemnitat la Pitesti.
N-a trecut prea multa vreme, pana in luna Iunie anul 1958, cand am fost arestati si noi, care am activate in cadrul “Rugului Aprins”.

Ma aflam atunci la Manastirea Ghighiu, de langa Ploiesti, pe schela, cu un grup de ucenici calugari si frati, pictand, in fresca, biserica din cimitirul manastirii. Am fost arestat impreuna cu Parintele Felix Dubneac, membru si el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat cateva luni.

Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat ca eram 16 detinuti, facand parte din ””organizatia Rugului Aprins.”” Intre noi si cu noi, era si Parintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei  ”Organizaţii,” Parintele Arhimandrit Benedict Ghius, Parintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Parintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban, student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija.

Restul, studenti la diferite facultati din capitala, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, intemnitati la Gherla. Dupa procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai intalnit la Jilava, inchisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pacura, iar de acolo la inchisoarea de la Aiud.

Din literatura publicata dupa Revolutia din Decembrie 1989, asupra vietii din inchisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati. Dar una este sa citesti despre suferinta si alta este s-o traiesti.

Astfel, lipsa totala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, in care fiecare isi facea necesitatile mari si mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizeta, ca nu cumva sa surprinda pe cineva facand ceva.

Nu aveai voie sa lucrezi nimic. Dar ce puteau sa lucreze? Se ciocanea in perete cu aflabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita din afara, de la cei de curand intrati in penitenciar. Altii, dadeau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi, cu un betisor scriau cate un text: o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi, cu ajutorul aflabetului ”Morse” si scrisul pe talpa bocancului, unii invatau pe de rost, cuvant cu cuvant, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola, mai ales epistola Sfantului Iacob. Mancarea, putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, a facut din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, ca niste stafii, slabiti pe dinafara dar tari pe dinlauntru, cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola a Aiudului, unde, totusi, multi si-au incheiat viata aceasta pamanteasca, intre care si Parintele Daniil, initiatorul “Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus in lanturi, in cei 25 ani de temnita grea.

Dupa 4 ani de viata de celula, intr-o buna zi, culesi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o duba mare si fiind incuiati pe dinafara, am fost transportati la colonia Salcia din Baltile Brailei. S-au mai incarcat si alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia in plina campie.

O baraca lunga, cu paturi suprapuse, intr-o curte larga, inconjurata cu gard de sarma ghimpata, strajuita pe la colturi de soldati inarmati. Eram multi. Mai tarziu am aflat ca eram 1000 de detinuti. Dintre noi, 100 eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Parintele Benedict Ghius, Parintele Roman Braga si eu, care scriu acestea.

Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primavara. A doua zi, dimineata, incolonati cate cinci, cu sapele in spate, ne-au scos la prasit porumbul, intr-un mare lan de porumb, paziti de militieni. Slabiti cum eram, abia miscam sapa. Cand eram la celula, nu aveam voie sa lucram nimic. Aici, munca fortata.

Nu aveam voie sa ne mai odihnim, sprijinindu-ne in sapa, ca de obicei. Trebuia sa prăşim mereu. Nu aveam voie sa ramanem in urma, chiar daca nu ne mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, in jurul nostru, ca niste fosti vatafi boieresti, aveau aceasta grija, sa lucram in sila. La pranz, masa era mai buna si mai indestulatoare decat la celula.

Dupa o ora, in care intra masa si putina odihna, mergeam iarasi la sapa. Seara, incolonati cate cinci, faceam calea intoarsa, la dormitor. In baraca lunga si larga, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, in timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria ca in ziua urmatoare, la munca, vom respira din nou aer curat. Asa ne treceau zilele saptamanii.

Duminica nu lucram, era zi de odihna. Sub aceiasi paza a soldatilor inarmati, de la cele 4 colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii, umpleau curtea cu grupuri de cate 5-6-10 persoane. Intre ei era de obicei cate un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de imbarbatare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute, cu preoti si enoriasi. Intre timp aveau loc faimoasele perchezitii.

O droaie de militieni, goleau dormitorul, si in timp ce toti detinutii erau scosi afara, in curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gaseau nimic interzis, totusi detinutii intrau in panica. Am lucrat, pe rand, la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere.

Acelasi regim de munca fortata. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntita.De la o vreme, au inceput sa apara si anumite carti si ziare, in colonie: in serile dupa ce veneam de la munca si in ragazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dadeau ei, nu ce ne-ar fi placut sa citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de cand ne aflam, muncind si vara si iarna in aceasta campie fara dealuri, acoperite de bolta uriasa a cerului.

Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vazator si inima plina de bunatate ale Parintelui ceresc.

De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-a insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare. Plecam acasa, eliberati, la manastire, in luna Iulie anul 1964…Acum, in incheierea acestui material voi sublinia faptul ca, drept urmare, comunismul, ca incercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decat prin credinta.

Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra in legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, indeosebi, celei din inchisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al Romaniei comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste, inclusiv membrii gruparii spirituale si duhovnicesti ai „Rugului Aprins” de la Manastirea Antim din Bucuresti, trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, in caz contrar cunosterea experientei lor ar ramane doar la nivel rational si atat.  

Una dintre cele mai stranii legende puse pe seama Mişcării Rugul Aprins este cea legată de icoana care a dat pare-se şi numele grupării, icoană intitulată „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, tot astfel numindu-se în tribunal şi asociaţia înfiinţată în anii ’40 de Sandu Tudor împreună cu prietenii săi de suflet.

Nu se ştie cu exactitate cum a ajuns această icoană la scriitorul Sandu Tudor, devenit spre finalul vieţii ieroschimonah cu numele de Daniil. Există mărturii care susţin că icoana existentă astăzi în biserica Mănăstirii Antim din Bucureşti ar fi fost adusă chiar de Sandu Tudor cu ocazia pelerinajului său la Muntele Athos.

Alţi martori ai vremii spun că icoana ar fi fost adusă de Părintele Ioan Kulâghin, monahul rus refugiat de la Odessa, care fugind de armatele bolşevice a locuit o vreme la Mănăstirea Cernica, fiind ulterior prins şi deportat în URSS. În fine, alţii susţin că şi Sandu Tudor şi Pr. Ioan cel Străin (Ioan Kulâghin), ar fi adus fiecare câte o icoană cu aceeaşi tematică – întâlnindu-se astfel simbolic pe multiple planuri. Devenit duhovnic al Mişcării Rugul Aprins, Pr. Ioan Kulâghin avea să-i confere dimensiuni puţin înţelese sau măcar bănuite.

Cert este că celebra icoană se afla şi la întâlnirile personalităţilor care făceau parte din Grupul Rugul Aprins. Ba chiar, susţin unii, era adusă în mod special de Sandu Tudor, devenit în primă instanţă monahul Agathon, apoi, ca ieroschimonah, Daniil, şi la întâlnirile mai mult sau mai puţin discrete care se petreceau în casa profesorului Alexandru (numit Codin) Mironescu.

Aceste întruniri s-au prelungit evident şi după interzicerea asociaţiilor cu caracter religios petrecută în anul 1948, prin instalarea în forţă a comunismului, până la arestarea celor care urmau să facă parte din lotul Alexandru Teodorescu (numele din acte al lui Sandu Tudor), inclusiv al lui Codin Mironescu şi a fiului acestuia, Şerban, care era doar student în anul intrării în puşcărie (1958).
Icoana se găsea aşadar şi în casa profesorului Alexandru Mironescu. Există relatari ale unei întâlniri deosebite petrecută în această casă în care veneau în mod constant pentru dialoguri cultural-spirituale oameni de seamă precum: poetul Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ştefan Todiraşcu, Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Andrei Scrima etc.

La aceştia se adăugau tineri creatori, studenţi ş.a.m.d. De aici au fost arestaţi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 şi Alexandru Mironescu, alături de fiul său Şerban, şi Pr. Daniil (Sandu Tudor) aflat pentru câteva zile prin Bucureşti în scurtele sale descinderi de la Schitul Rarău (Suceava) unde slujea ca stareţ.

Aici au fost ultimile clipe de libertate lumească ale Pr. Daniil, întrucât avea să moară în închisoarea de la Aiud în anul 1962.
Ei bine, întâlnirea la care facem referire se petrecuse cu câţiva ani mai devreme şi a fost binecuvântată de prezenţa Pr. Ilie Cleopa ajuns şi el cu treburi prin Bucureşti.

Acesta a fost invitatul familiei Mironescu, prilej cu care au fost de faţă alte câteva persoane. Deja foarte apreciat în mediile intelectuale, Pr. Cleopa era stareţ la Mănăstirea Slatina, şi se dovedise deja un foarte bun orator. Fără îndoială că a fost invitat să spună un cuvânt de folos duhovnicesc.

Aici intervine ceea ce în antropologie poartă numele de legendă urbană, chiar dacă stilul în care decurgeau aceste întruniri era mai apropiat de cel patristic decât de obişnuitul cenaclu ori de salonul parizian.

Este adevărat, fiind în plină prigoană comunistă, invitaţii nu discutau politică decât accidental, iar pretextul era cu precădere cel literar.Legenda spune că după ce Pr. Ilie Cleopa a cuvântat o vreme, icoana prezentă, desigur, în aceeaşi încăpere, a început a scoate sunete ciudate, precum un straniu cântec şi s-ar fi mişcat.

Şi de aici a pornit şi povestea – relatări şi înflorituri ulterioare, au făcut legătura între prezenţa Pr. Cleopa, harul său, indubitabil, şi semnele ciudate generate de icoană. Chibiţii care relatează periodic evenimentul îl enumeră printre minunile – fără doar şi poate, reale şi nenumărate – petrecute în preajma Pr. Ilie Cleopa, marele duhovnic din Moldova.

Dar cazul este ceva mai complex. Din entuziasm şi lipsă de informaţii, puţină lume ia în considerare faptul că în realitate icoana respectivă avea uneori un „comportament” ciudat în casa  familiei Mironescu.

Dovadă stau versurile unui intim al familiei Mironescu, puţin cunoscutul poet creştin Paul Sterian care scrie astfel într-un poem intitulat „Cântec de veselie” (vezi volumul „Cântarea treptelor”, Editura Elion, 2000, p. 58-62):

“Cum stam în dulcea casei tale strană, / Un înger se izbi de-acea Icoană / Ce numai tu şi soaţa ta, din când / În când, aţi auzit-o, rând pe rând / O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, / Şi-am auzit, urechea nu ne minte, Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte. / Înfioraţi privirăm către Rugul / Aprins ce-şi revărsase meşteşugul”…

Nota bene: în versurile următoare poetul precizează că de faţă era doar el alături de cei patru membri ai familiei Mironescu (părinţii şi cei doi copii), abia ulterior sosind alte câteva persoane, dar nicidecum Pr. Cleopa.

Aceasta vine în sprijinul ipotezei că icoana genera, pare-se, fenomene ciudate şi în alte ocazii.

Fapt confirmat astăzi, inclusiv subsemnatului, în discuţii private, de membrii familiei Mironescu care mai trăiesc.

Aceste fenomene nu par să se fi petrecut însă şi la Mănăstirea Antim, acolo unde se află această icoană de multe decenii (presupunând că ar fi aceeaşi).

Să ne înţelegem, aceasta nu diminuează nicidecum miracolele – felurite – petrecute în preajma  acestei icoane, dimpotrivă. Nuanţele sunt însă necesare, acolo unde există.

Fără îndoială că şi pentru familia Mironescu sau pentru poetul Paul Sterian aflat în vizită, oameni cu pregătire carteziană, dincolo de profunda credinţă care-i anima s-a pus problema unor explicaţii terestre.

Iată de unde şi precizarea poetului, atunci când miracolul s-a repetat după mai multe minute de tăcere, precizare şi uimire care ţine loc de orice încheiere:

„«- Să fie, poate dincolo de zid, / Vre o pendulă cu zvoniri de lied? / – De ce nu bate ceasul decât rar, Şi doar din când în când fără amar?» / Să cercetăm? Icoană, hai, ne mustră!  O, Toma, fapta ta de mult ilustră/ Mai bine-ar fi ca să ne ruşineze: / Cine-auzi, la ce să cerceteze? Crezură unii fără să audă./ Dar noi am auzit cântarea, rudă / Cu-acea uimire ce nu are seamăn, / Un sunet care-n lume n-are geamăn!”

 

 

Surse:

https://lacasuriortodoxe.ro/d/lonews/k3c/miscarea-spirituala-rugul-aprins-intre-istorie-prezenta-si-actualitate/

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/legendele-generate-de-miscarea-rugul-aprins-de-marius-vasileanu-11086247

Drd. Stelian Gombos

https://www.crestinortodox.ro/religie/rugul-aprins-la-manastirea-antim-bucuresti-125384.html

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/26-aprilie-Poetul-medicul-rugatorul-mistic-si-detinutul-politic-Vasile-Voiculescu-142881

 

Publicitate

Alcatraz – povestea închisorii de unde nici un evadat nu a scăpat cu viaţă

În Golful San Francisco, la 2,4 km de metropola americana cu aceaşi nume, se găseşte o insulă a cărei faimă a făcut înconjurul lumii, datorită închisorii din care nimeni nu a reuşit o evadare de succes

 

 

 

 

 

Cu mult timp înainte de a deveni faimoasa închisoare de maximă securitate, Alcatraz era o insulă pustie, cu o suprafaţă de 8,9 hectare, unde cel mai înalt punct atinge 41 metri deasupra nivelului mării, o insula  pe care amerindienii o evitau, crezând că este bântuită de spirite malefice.

Bastinasii, cunoscuţi sub numele de Ohlone, foloseau insula ca loc de pedeapsă, unde îi trimiteau pe cei care încălcau regulile tribului.

Primii europeni care au vizitat insula au fost spaniolii. În 1775, exploratorul Juan Manuel de Ayala a fost primul care a străbătut golful San Francisco şi care a denumit una dintre cele trei insule „Isla de los Alcatraces” sau „Insula pelicanilor”.

Mai târziu, numele insulei a fost scurtat, ajungandu-se la Alcatraz.

Când spaniolii şi-au început expediţiile în sudul Californiei, mulţi dintre membri tribului Ohlone utilizau insula ca ascunzătoare, pentru a evita creştinarea impusă de europeni.

 

 

Primul proprietar înregistrat al insulei a fost Julian Workman, care a fost desemnat în iunie 1846, de către guvernatorul mexican Pio Pico, să construiască aici un far.

În 1848, la sfârşitul războiului dintre americani şi mexicani, teritoriul California, împreună cu insula, au devenit proprietăţi ale Statelor Unite.

La începutul anilor 1860, când a izbucnit Războiul Civil, Alcatraz a servit drept loc de protecţie şi depozitare al armelor de foc pentru arsenalul militar din San Francisco.

Realizând poziţia sa strategică pentru golf,  autoritatile au construit aici  o fortăreaţă unde, deasemenea, au fost amplasate unsprezece tunuri. În timpul războiului, pe insulă erau trimişi in detentie simpatizanţii Confederaţiei.

În 1868, după ce s-a terminat de construit o închisoare din cărămidă, aceasta a fost destinată în mod oficial să servească drept loc de detenţie pe termen lung pentru prizonierii militari.

Din 1909 până în 1911, a fost construită o nouă închisoare, îmbunătăţită. Noua clădire, care mai târziu este cunoscută ca „The Rock”- „Stânca”,  a fost realizată chiar de către prizonieri.

Insula a stat sub jurisdicţia armatei Statelor Unite din 1850 până în 1933, când a fost transferată în proprietatea Departamentului de Justiţie, fiind folosită de către Biroul Federal al Penitenciarelor.

Atunci a fost luată decizia ca Alcatrazul să devină închisoare federală de maximă securitate, cu privilegii minime acordate celor mai periculoşi deţinuţi de pe teritoriul american , iar la 12 octombrie 1933 au inceput lucrarile de  transformare a  fortului intr-o inchisoare federala a Statelor Unite.

 

 

Primii prizonieri au fost aduşi în 1934, încătuşaţi şi păziţi de către agenţi FBI. Primul director al închisorii a fost James A. Johnston, care a condus instituţia cu o mână de fier până în 1948.

Se păstra o tăcere absolută din partea autorităţilor închisorii, iar prezenţa presei era interzisă.

Personalul închisorii număra iniţial în jur de 150 de oameni , care locuiau împreună cu familiile lor pe insulă. De regulă erau ţinuţi 250 de condamnaţi, fiecare având propria celulă.

Cu toate că era cunoscută ca fiind „Insula Diavolului”, mulţi prizonieri îşi doreau să fie transferaţi acolo, condiţiile de detentie  fiind mai mult decât decente, comparativ cu alte inchisori.

De-a lungul timpului, inchisoarea a gazduit cei mai periculosi criminali. Se faceau periodic transporturi de prizonieri, iar in anul 1934, printre alti condamnati s-a aflat si celebrul mafiot Al Capone a carui cariera de gangster s-a încheiat în 1931, când guvernul federal a reușit să-l facă judecat și condamnat pentru evaziune fiscala. 

 

 

 

 

 

 

Al Capone a petrecut în continuare mai mulți ani în închisori, între care si la vestita Acatraz, unde a fost inchis în detenția sa cea mai lungă.

In septembrie 1934, a fost adus la Alcatraz si George Kelly, un alt cap al criminalitatii organizate, iar in anii 1940, un alt prizonier faimos al inchisorii Alcatraz a fost Richard Stroud, care fusese condamnat pentru omor, supranumit si “Omul-Pasare” din Alcatraz, datorita studiilor sale asupra pasarilor. 

 

 

 

 

 

 

Celulele inchisorii aveau o suprafata de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaleta si pat. Timpul petrecut in celula era intre 18 si 23 de ore pe zi.

Cei care dovedeau o purtare exceptionala faceau exceptii, fiind pusi sa lucreze in spalatorie, sau la bucatarie.
Conditiile erau destul de bune in inchisoare. Alcatraz era singura inchisoare din SUA cu dusuri cu apa calda.

 

 

 

 

 

In 29 de ani, niciun detinut n-a reusit sa evadeze, acestia murind impuscati, inecati in apa rece sau au fost mancati de rechini.

Se presupune  ca unul singur ar fi reusit totusi, fiind dus de curentul puternic la nord de Golden Gate.

Cadavrele celor evadati despre care se crede ca au murit in apele ce inconjoara insula, nu au fost descoperite niciodata.
In 29 de ani (1934 – 1963) cat a functionat inchisoarea, au existat 14 tentative de evadare, ce au implicat 36 de oameni, dintre care 23 au fost prinşi, 6 au fost împuşcaţi mortal, 2 s-au înecat, iar restul se presupune că s-au înecat şi ei în mare.

 

Incercari de evadare

 

 

 

Cu toate acestea, au existat două tentative de evadare, una în 1937 şi alta în 1962, în urma cărora, deşi s-a presupus că deţinuţii muriseră, se crede că aceştia ar fi dispărut fără urmă, lăsând astfel impresia că ar fi putut scăpa cu viaţă.

 

Seria tentativelor de evadare

 

Cea mai controversată şi, totodată, spectaculoasă tentativă de evadare a fost cea din 11 iunie 1962:

Frank Morris şi fraţii Anglin au fost protagoniştii celei mai spectaculoase evadări de la Alcatraz. În Corpul B al închisorii, unde se aflau ei, exista un mic coridor lat de aproximativ 1 metru, la capătul căruia ei au săpat în peretele deja surpat al sistemului de ventilaţie.

Pentru acest lucru s-au folosit de unelte  banale, cum ar fi lingurile cu care mâncau la cantina închisorii şi de motorul unui aspirator pentru a confecţiona un dril electric, cu care să sape în perete. Zgomotul era acoperit de sunetele instrumentelor muzicale la care deţinuţii cântau în orele de muzică.

Astfel au ajuns în etapa următoare a planului lor : ieşirea din penitenitenciar. După ce au spart peretele, traseul lor s-a desfăşurat prin sistemul de aerisire al închisorii.

Au reuşit şi au ieşit în afara închisorii. Au luat cu ei şi vreo 50 de pelerien de ploaie, din cauciuc, pentru a le servi la improvizarea unei ambarcaţiuni şi la protecţia lor corporală, pentru că marea era agitată şi apa foarte rece.

Au reuşit să iasă din celulele lor şi să ajungă pe acoperişul penitenciarului de maximă securitate prin sistemul de ventilaţie al acestuia. De acolo, toţi trei ar fi coborât pe o conductă de apă, trecând apoi peste gardul se sârmă şi ajungând la ţărm.

Ajunşi acolo, ei au improvizat un fel de plută şi au dispărut pe mare.

Cei trei evadaţi s-ar fi înecat însă după ce pluta lor improvizată s-ar fi scufundat în în Golful San Francisco. Oficial, au fost dat dispăruţi, deoarece nu au mai fost de găsit şi nici cadavrele lor. O altă variantă este aceea că ei ar fi scăpt, totuşi, cu viaţă din toată această aventură şi ar fi dispărut într-o ţară unde nu ştia nimeni cine erau ei de fapt.

Raportul oficial al FBI despre dispariţia lor a arătat în concluzii că cei trei evedaţi pieriseră în apele reci şi curenţii puternici din golf. În apă s-au găsit o parte din pelerinele lor de ploaie, precum şi din ceea ce pare să fi fost o ambarcaţiune improvizată.

Cadavrele lor nu au fost găsite niciodată şi nici în viaţă nu a mai fost găsit vreunul dintre ei. Alte anchete, precum şi investigaţii făcute de unii jurnalişti şi prezentate au sprijinit ipoteza că, totuşşi, cei trei sau măcar unul dintre ei ar fi scăpat cu viaţă şi ar fi ajuns pe Angel Island.

Totuşi, ipoteza nu s-a verificat, iar Biroul Procurorului Statelor Unite a decis să închidă cazul definitiv după ce fiecare dintre cei trei deţinuţi ar fi avut să împlinească 100 de ani de viaţă.

16 Decembrie 1937: Deţinuţii Theodore Cole şi Ralph Roe au reuşit să se strecoare printre barele de fier ale magaziei de saltele a închisorii dintr-o clădire industrială a complexului. Era o zi cu ceaţă foarte densă care i-a ajutat să nu fie observaţi de gardienii din turnurile închisorii.Au evadat şi au ajuns la ţărm.

De acolo, s-au aruncat în apă, încercând să părăsească zona închisorii  înoatând. Nu s-a mai auzit nimic despre ei, dar toată lumea a ajuns la concluzia că ei au murit înecaţi în valuri, deoarece pe mare era furtună, iar cadavrele lor ar fi fost duse de curenţii foarte puternici din Golful San Francisco. Theodore Cole şi Ralph Roe However figurau în primele două poziţii ale Listei FBI cu cei mai căutaţi criminali.

 

 

 

27 Aprilie 1936: Deţinutul Joseph Bowers ardea gunoiul în incineratorul închisorii de pe insulă. La un moment dat, a ţâşnit de lângă incinerator, s-a căţărat pe gardul închisorii, încercând să sară peste acesta.

Din turn, l-a văzut însă ofiţerul de pază. Bowers a ignorat somaţia ofiţerului şi nu s-a desistat. Soldatul a tras un foc de avertisment, dar deţinutul l-a ignorat şi această somaţie. Deţinutul a fost împuşcat cu mitraliera şi ucis.

23 Mai 1938: Deţinuţii Rufus Franklin, Thomas R. Limerick şi James C. Lucasau atacat şi ucis un gardian al închisorii cu un ciocan în atelierul de tâmplărie din aripa industrială a închisorii, unde deţinuţii munceau.

 

 

După ce l-au omorât pe gardian, au ajuns pe acoperiş, unde un alt gardian, înarmat, i-a împuşcat. Imediat, la locul atacului şi i-au înconjurat pe deţinuţii care încercaseră să fugă. Lucas s-a predat de bunăvoie.

13 Ianuarie 1939:  Arthur (Doc) Barker, William Martin, Rufus McCain, Henri Young şi Dale Stamphill erau deţinuţi care fuseseră încarceraţi într-o unitate de maximă securitate a complexului peniternciar, numită D-Block. De acolo, criminalii au reuşit, totuşi, să evadeze, în ciuda măsurilor sporite de securitate.

 

 

 

Au ajuns până la ţărm, în noaptea de vineri, 13 ianuarie şi au improvizat o plută cu care urmau să iasă pe mare. Dar gardienii din turnuri i-au văzut. Unul dintre ei a deschis focul asupra fugarilor. Barker a fost împuşcat mortal, Stamphill a fost rănit, iar ceilalţi capturaţi din nou şi încarceraţi în celule individuale.

21 Mai 1941: Deţinuţii Joe Cretzer, Sam Shockley, Arnold Kyle şi Lloyd Barkdoll lucrau în aripa industrială a complexului penitenciar de la Alcatraz. Au profitat de neatenţia paznicilor şi au încercat să forţeze gratiile închisorii, Dar nu au reuşit şi s-au predat imediat neavând încotro. Cretzer şi Shockley avea să facă o nouă încercare în Bătălia de la Alcatraz.

15 Septembrie, 1941: John Richard Baylesslu se ocupa de salubrizare în cadrul închisorii. A reuşit să scape din complex şi a ajuns la ţărm, de unde s-a aruncat în apă. Voia să înoate către San Francisco, dar a renunţat repede să se lupte cu curenţii de apă şi s-a întors în penitenciar, predându-se.

 

14 Aprilie 1943: James Boarman, Harold Martin Brest,  Floyd Garland Hamilton şi  Fred John Hunter au evadat după ce atacaseră şi legaseră fedeleş doi dintre gardienii care îi păzeau. Au ajuns la ţărm şi au intrat în apă, dar nu au apucat să se depărteze prea mult, pentru că unul dintre gardieni a reuşit să se desprindă din legături şi să dea semnalul de alarmă.

 

 

 

Boarman a fost împuşcat mortal şi cadavrul lui a fost înghiţit de ape. Toţi ceilalţi evadaţi au fost capturaţi, în ciuda faptului că unul dintre ei, Hamilton, petrecuse două zile tremurând de frig într-o mică peşteră înainte de a ceda şi a se întoarce în penitenciar, unde a fost descoperit de către gardieni în clădirea industrială.

 

 

2-4 Mai 1946: Batalia de la Alcatraz

A fost o tentativa nereusita de evadare din Penitenciarul Alcatraz care a durat 2 zile .

Deţinuţii Clarence Carnes, Bernard Coy, Joseph Paul Cretzer, Marvin Hubbard, Sam Shockley, Miran Edgar Thompson Coy, un jefuitor de bănci din Kentucky şi un deţinut însărcinat cu curăţenia în închisoarea Alcatraz au reuşit să fure două arme de foc din interiorul penitenciarului, profitand de greşeala unui ofiţer al închisorii şi au încercat să subtilizeze cheia de la uşa ce ducea spre curtea închisorii, pe unde deţinuţii plănuiau să fugă.

La ora 1:40 p.m, in data de 2 mai 1946, Bernard Coy, condamnat la 26 de ani de inchisoare la Alcatraz pentru jefuirea unei banci, urmat de Marvin Hubbard, Joseph Cretzer, Miran Thompson si Clarence Carnes au reusit sa ajunga la rastelurile cu arme.

Coy a profitat de absenta gardianului ce pazea armele si s-a innarmat. Obiectivul a fost sa fure mai apoi o barca si sa se indrepte spre libertate, spre San Francisco.
Acestia au luat mai multi ostatici. Bill Miller, unul din ei avea cheia de la poarta inchisorii. N-au reusit sa evadeze, fiind blocati spre drumul lor de mai multe usi. In disperarea lor de a gasi cheia potrivita pentru fiecare usa din gramezile de chei, ceilalti gardieni au aflat de incercarea lor de evadare si au blocat toate iesirile. In timpul atacului au fost ucisi mai multi ofiteri ai inchisorii.

Situatia s-a complicat pentru ofiteri si au fost nevoiti sa astepte pana la lasarea serii, iar apoi sa opreasca electricitatea.
Fortele de securitate au gasit un plan pentru a innabusi revolta. Au facut gauri in tavanul inchisorii si au aruncat grenade in zonele unde se credea ca se afla detinutii.

Planul s-a dovedit a fi un succes, iar fortele armate au intrat in celule tragand in mod repetat focuri de arma asupra detinutilor.

La ora 9:40 a.m., in data de 4 mai, garzile au intrat in coridorul inchisorii si l-au gasit pe Cretzer, Coy si Hubbard morti.

 

 

 

 

 

 

Ceilalti trei (in imagine – Clarence Carnes (stanga), Sam Shockley (mijloc) si Miran Thompson (dreapta) in drum catre curtea de judecata) participanti la evadare au fost dusi inapoi in celulele lor.
Miran Thompson si Sam Shockley au fost executati in camera de gazare la data de 3 decembrie 1948 pentru omorarea unor garzi ai inchisorii. Carnes a mai primit o pedeapsa, insa a fost eliberat in anul 1973.
In urma acestui incident au fost imbunatatite masurile de securitate, pentru a se asigura ca nimeni nu v-a mai scapa vreodata din acea inchisoare.

 

Gardienii i-au prins în scurt timp şi le-au cerut să se predea. Au refuzat şi a izbucnit o adevărată luptă şi un schimb de focuri între gardieni şi cei doi deţinuţi care furaseră armele.

În aceste lupte, Coy, Cretzer, Hubbart şi două gărzi ale închisorii şi-au pierdut viaţa în confruntările cu gardienii care s-au sfârşit abia după două zile, mai exact, pe 4 mai 1946.

Carnes a supravieţuit „bătăliei” şi, pentru că era foarte tânăr şi nici nu răspunsese celorlalţi „colegi” ai lui care îl îndemnau să ucidă gărzile penitenciarului, a fost scutit de pedeapsa cu moartea. În schimb, a primit pedeapsa cu închisoare pe viaţă.

 

Shockley şi Thompson au fost condamnaţi la moarte şi apoi executaţi în camera de gazare din San Quentin, în 1948.

 

 

 23 Iulie 1956: Deţinutul Floyd Wilson a dispărut de la locul său de muncă din cadrul închisorii şi a reuşit să iasă din penitenciar. A ajuns la ţărm şi a stat ascuns între stânci timp de 12 ore. S-a întors la penitenciar, după ce şi-a dat seama că nu era în stare să fugă de pe insulă, pentru că ar fi reuşit să îşi confecţioneze o plută din lemnele pe care le avea la îndemână.

29 Septembrie 1958: Aaron Burgett şi Clyde Johnson lucrau la sortarea deşeurilor în curtea închisorii. Au reuşit să treacă neobservaţi şi să ajungă la ţărm. De acolo, au sărit în apă, încercând să ajungă în larg.

Gardienii i-au văzut însă şi au plecat pe urmele lor. L-au prins pe Johnson, dar Burgett a dispărut. Mai târziu, cadavrul lui a fost descoperit în apă, în apropiere de ţărmul din San Francisco, la două săptămâni de la evadare.

16 decembrie 1962: John Paul Scott şi Darl Parker au fost printre ultimele „serii” de deţinuţi care au încercat să evadeze de la Alcatraz. Scott a folosit coardele unui banjo şi un ferăstrău improvizat, iar cu acestea s-a strecurat într-o bucătărie a închisorii, pentru a trăia barele de fier de la fereastră. După ce a ieşit, s-a repezit la două gărzi care i-au ieşit în cale şi pe care le-a înjunghiat şi apoi le-a strangulat cu coardele bonjo-ului. Apoi a fugit către ţărm şi s-a aruncat în mare.

A reuşit să ajungă la Fort Point, unde a fost găsit în hipotermie de nişte adolescenţi. După ce a ieşit din spital, s-a întors la Alcatraz. Este singurul deţinut de la Alcatraz care a reuşit să ajungă la ţărm înotând.

Celălalt deţinut, Parker, care fugise cu el, a ajuns pe o mică insulă, o formaţiune de roci, căreia i se spunea „micul Alcatraz”, unde a fost găsit mai târziu. 

În 1963, Procurorul General al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a hotărât închiderea penitenciarului, din cauza costurilor mari de întreţinere.

Foto: Ultima zi la ALCATRAZ, închisoarea de unde nici un evadat nu a scăpat cu viaţă

Închisoarea a fost transformată în muzeu, devenind una dintre atracţiile principale din San Francisco.

În prezent, peste 1.5 milioane de oameni vizitează penitenciarul Alcatraz în fiecare an.

Surse: http://cultural.bzi.ro/; www.expresspress.ro/; http://www.descopera.org/; www.tribuna.ro/; romania libera.ro

 

 

 

EVADARI NEMAIPOMENITE SI NEMAIVAZUTE VREODATA.

E clar că nimănui nu i-ar place să stea într-o închisoare. Majoritatea celor care au ajuns acolo, şi-au ispăşit în linişte pedeapsa, dar…sunt unii care au ales calea evadării. Află care au fost cele mai spectaculoase evadări din închisoare prin acest top.

1) John Gerard (1597)

În secolul XVI, în plină perioada elizabetană cunoscută printr-o aspră persecuţie a Bisericii Catolice, un om îndrăznea să se opună sistemului, continuând să promoveze cuvântul Domnului. Îl chema John Gerard şi, pentru acţiunile sale, a fost în cele din urmă prins şi închis în înfiorătorul Turn al Londrei, o construcţie impunătoare din care nimeni nu reuşise să evadeze până atunci. Gerard avea fireşte mulţi susţinători afară, comunicând cu aceştia prin scrieri cu suc de portocală, aproape imposibil de observat de către gărzi. Astfel s-au clarificat toate datele problemei, urmând ca un complice să poziţioneze o barcă pe Tamisa, exact sub turn. Complicele a reuşit cumva să arunce o sfoară până la o fereastră mică, prin care părintele a ieşit. Chiar dacă era torturat de zile bune, John Gerard a reuşit să coboare pe frânghie, până în barcă. A luat calea Italiei şi a trăit liniştit pentru tot restul vieţii, în Roma.

2) John Dillinger (1934)

Ceea ce a reuşit John Dillinger să facă pe timpul Marii Crize Economice (începută în 1929) a uluit o lume-ntreagă. Dillinger a fost însă prins în 1934, fiind închis la Lake County, închisoare păzită de o mulţime de poliţişti. Într-o diversiune remarcabilă, John reuşeşte să evadeze, utilizând un pistol făcut din săpun şi vopsit cu cremă de ghete. Dillinger iese din închisoare şi fură maşina şerifului, un Ford nou-nouţ. În stilul său caracteristic, i-a trimis apoi o scrisoare preşedintelui Ford, mulţumindu-i pentru maşinile rapide pe care le-a construit…

3) Marea evadare din închisoarea Libby (1864)

Era anul 1864 când, în plin Război Civil, mulţi soldaţi ai Uniunii erau capturaţi şi închişi la Libby, o închisoare temuta din Richmond. În ceea ce avea să rămână una dintre cele mai frumoase acţiuni de evadare, colonelul Thomas E. Rose şi maiorul A.G Hamilton coordonau o echipă de 15 oameni, care sapă zilnic în pivniţă, în condiţii extrem de dificile. Un tunel până într-o plantaţie de tutun fusese realizat, nu mai puţin de 109 soldaţi reuşind să treacă prin el. Dintre aceştia, 59 ajung în liniile proprii din Richmond.

4) Casanova (1755)

Giacomo Casanova era el un mare iubareţ, însă avea şi destule probleme cu legile. În 1753, toţi îl vânau şi îl doreau închis, lucru care de altfel s-a şi întâmplat. Casanova vorbeşte în memoriile sale despre o evadare din închisoarea Leads, botezată aşa din cauza acoperişului din plumb, construit astfel încât o evadare pe acolo să fie imposibilă. Cu o ţepuşă din metal ascuţită în multe zile, Casanova reuşea să sape o gaură prin tavan, să ridice plăcile din plumb ale acoperişului şi să intre, alături de un coleg de celulă, într-o altă încăpere. Iubăreţul spărgea apoi un lacăt, trecea nevăzut pe coridoarele închisorii şi dispărea prin reţelele de canale ale oraşului, într-o gondolă. Au urmat fireşte ospăţuri cu spaghete şi midii, preferatele lui…

5) Pascal Payet (2007)

Lui Pascal Payet îi plăceau tare mult acoperişurile, îndeosebi cele ale închisorilor franceze. Ajuns la Luynes pentru crimă, într-o pedeapsă de 30 de ani, Payet şedea cuminte pe acoperiş, aşteptând o ocazie potrivită. Ocazia a venit din cer, de la câţiva prieteni buni care au deturnat un elicopter şi l-au luat pe sărman de acolo. După doi ani, Pascal s-a întors la acea închisoare, luând alţi colegi de suferinţă pe calea aerului. Toţi au fost prinşi, Payet primind încă şapte ani de închisoare. În 2007 însă, şiretul deţinut repetă figura, părăsind Grasse tot cu un elicopter. S-a oprit aproape de Mediterană şi nevăzut a fost…

6) Dieter Dengler (1966)

Dieter Dengler a rămas în istorie drept singurul american care a reuşit să evadeze dintr-o închisoare vietnameză. În 1966, în plin război în Vietnam, Dengler fusese doborât într-un raid antiaerian şi apoi închis în celebrele temniţe din junglă. Fiind extrem de bine antrenat, americanul reuşeşte să-şi elibereze mâinile şi picioarele, să ia cu el alţi colegi, să omoare gărzile şi să dispară în junglă deasă şi plină de pericole. A stat 23 de zile în umezeală, în vegetaţie, printre insecte şi animale prădătoare, fiind în cele din urmă recuperat de un elicopter american. Dengler rămâne un exemplu viu de rezistenţă umană ieşită din comun. Un adevărat supravieţuitor.

7) Marea evadare din închisoarea Alcatraz (1962)

Aflată la o aruncătură de băţ de San Francisco, insula Alcatraz a fost renumită pentru securitatea sa incredibilă. Oficialii spuneau că, dacă cineva va reuşi să evadeze de aici, închisoarea se va închide imediat. Aşa s-a şi întâmplat. În 1962, Frank Morris, Clarence şi John Anglin aveau să realizeze o evadare spectaculoasă, care a servit drept inspiraţie pentru numeroase filme sau jocuri video. Cei trei au săpat în cimentul vechi al celulelor, ajungând la o gaură de ventilaţie. Apoi, din clădire în clădire, au coborât pe ţărm printr-un coş, au umflat o plută improvizată şi au dispărut în golful de lângă San Francisco. Punând nişte păpuşi în paturi, nimeni nu a băgat de seamă lipsa lor. Cercetările nu au ajuns la niciun rezultat, cei trei fiind declaraţi înecaţi. Dar nu s-a găsit niciodată vreun cadavru…

8 ) Marea evadare din închisoarea Maze (1983)

În 1983, 35 de membri IRA (grupare paramilitară din Irlanda) erau închişi la închisoarea Maze, una de maximă securitate. Conduşi de Gerry Kelly şi Bobby Storey, membrii IRA au plănuit o evadare, primind pe parcurs pistoale de la apropiaţi. Echipa deschide focul şi preia controlul asupra unei clădiri din complex, ameninţa gardienii, le fură hainele şi ajung apoi până la poarta principală a închisorii. Nereuşind să treacă de ea, deţinuţii escaladează gardul şi o iau apoi la picior, lăsând în urmă o maşină de mare volum. 16 au fost apoi recapturati, episodul rămânând unul foarte sângeros.

9) Bill Hayes (1975)

În 1970, Billy Hayes a fost prins încercând să transporte haşiş prin Turcia, primind atunci 30 de ani de închisoare. Primii cinci ani i-a petrecut în Sagmilicar, apoi a fost transferat într-o închisoare aflată pe o insulă din Marea Marmara. Securitatea nu era aici chiar bună, astfel că Billy a reuşit să iasă din celulă şi să stea ascuns câteva zile într-un coş de gunoi. Insula avea un mic port unde andocau ambarcaţiuni de pescuit. Exact în momentul potrivit, Billy a furat o bărcuţă şi a luat calea Greciei. A călătorit apoi până în SUA, povestind întâmplarea sa într-o carte intitulată Midnight Express, care a fost apoi şi ecranizată.

10) Marea Evadare din Stalag Luft III (1943)

Numită şi Marea Evadare, acţiunea din complexul Stalag Luft III este fără doar şi poate referinţă tuturor evadărilor. Închisoarea germană din al II-lea Război Mondial a fost sediul în care, timp de aproape un an, 600 de oameni au săpat trei tunele incredibile, la peste 9 metri sub pământ. Tunelele aveau nevoie de piloni de susţinere, de lumină şi oxigen, lucruri de care s-au ocupat, rând pe rând, deţinuţii. Când ieşirea a fost realizată în pădurea din apropiere, procesul a început. 76 de oameni au evadat imediat, însă apropierea de turnul de observaţie a făcut ca al 77-lea să fie văzut şi doborât. Naziştii au închis tunelul, pornind o operaţiune uriaşă pentru a-i prinde pe toţi ceilalţi. Numai trei au reuşit să scape, restul fiind recuperaţi. Evadarea este spectaculoasă şi stă în minţile fiecăruia, asta graţie filmului remarcabil care a fost turnat pe această temă.

Sursa: http://www.yuppy.ro.