CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC. GOLGOTA ROMÂNIEI.

 

 

GOLGOTA ROMÂNIEI. IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC

 

 

 

Pămînturile Româneşti s-au aflat şi se mai află încă la interferenţa zonelor de influenţă a marilor puteri mondiale.

Pe parcursul secolelor unele dintre aceste puteri au dispărut cu totul, altele s-au schimbat cu locul şi probabil încă se vor mai schimba, dar importanţa geostrategică a acestei zone a rămas o constantă a relaţiilor internaţionale. În această ordine de idei am putea enumera mai mulţi factori (unii dintre ei şi-au mai pierdut din importanţa lor, însă au apărut alţii, asupra cărora ne vom opri adăugător):

– „Porţile” spre Europa Centrală şi Balcani. În trecut ele au servit în calitate de breşă în zidul natural format din munţi, păduri şi mlaştini care ca o centură înconjoară Europa Apuseană. De această breşă s-au folosit în antichitate şi Evul Mediu Timpuriu popoarele nomade care năboiau în Europa dinspre Răsărit.

Mai tîrziu, importanţa strategică a acestei regiuni au înţeles-o şi „giganţii” regiunii – Rusia, Regatul Ungar, Imperiul Habsburgic, Rzecz Pospolita (Polonia medievală) şi Imperiul Otoman. În secolul XX – Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

– În calitate de cap de pod pentru a ameninţa Răsăritul. În această ipostază, de regiunea nord-dunăreană s-au folosit în trecut Romanii şi Bizantinii, iar în prezent – Statele Unite ale Americii.

– Dunărea şi delta ei – cea mai simplă cale de acces spre inima Europei.

Aceasta au înţeles-o de minune toţi, începînd cu Grecii antici (ei au fondat în acest raion numeroase colonii[1] şi emporii[2] comerciale) şi terminînd cu Ucraina (care refuză să retrocedeze României insula Şerpilor, smulsă de la ea de către URSS în anul 1947). Importanţa geostrategică şi economico-comercială a Deltei s-a mai diminuat în ultimul timp datorită apariţiei noilor mijloace şi căi de comunicaţii, precum şi a dării în exploatare a canalului Dunărea-Marea Neagră. Totuşi, gurile Dunării rămîn şi pînă în prezent obiectul atenţiei marilor puteri.

– Bogăţiile naturale care se conţin în subsolul acestei regiuni şi solurile ei fertile.

În trecutul nu prea depărtat, România era unul dintre cei mai mari exportatori (şi unicul din Europa) de produse petroliere.

Rezervele de petrol au secat, însă industria petro-chimică românească continuă să rămînă destul de performantă.

În ultimul timp un interes deosebit faţă de cernoziomurile Româneşti este manifestat de către emiratele bogate în petrol (dar complet lipsite de soluri fertile) din Golful Persic.

Aceste cernoziomuri sînt pur şi simplu cumpărate pentru grădinile şi straturile de flori ale vilelor nabobilor din Dubai şi Abu-Dhabi.

– România – ca cea mai potrivită „punte de legătură” între Occident şi Orient, între lumea Romano-catolică şi cea Slavo-ortodoxă.

Românii sînt moştenitorii direcţi ai civilizaţiei Romane. Pe de o parte, limba Română este cea mai apropiată de cea Latină (chiar mai aproape decît Italiana), iar în secolul XIX Românii au fost supuşi unui puternic atac civilizaţional din partea Apusului (mai ales a Franţei).

Pe de altă parte, Românii sînt unicul popor Latin care confesează Ortodoxia. Slavii de Răsărit, ortodocşi şi ei, s-au aflat cu Românii într-o strînsă inter-legătură pe parcursul unui mileniu şi jumătate.

Toţi aceşti factori au jucat un rol deosebit în timpul celor două conflagraţii mondiale.

Înainte de Primul Război Mondial, România făcea parte din Tripla Alianţă, însă, în anul 1916 ea a intrat în război de partea Antantei care i-a promis realipirea Transilvaniei şi Bucovinei (pe cînd Germania îi putea făgădui numai Basarabia).

Antanta s-a dovedit a fi aşa de „darnică” deoarece România , prin situaţia ei geostrategică împiedica joncţiunea ţărilor care făceau parte din blocul Puterilor Centrale într-un cîmp operaţional unic.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecerea României de partea coaliţiei antihitleriste a grăbit cu mult victoria coaliţiei antihitleriste.

– În primul rînd: Germania a fost lipsită de unicul izvor de alimentare cu benzină şi motorină a forţelor sale blindate şi motorizate. Ea a fost nevoită să treacă la producerea combustibilului lichid sintetic.

Acest produs s-a dovedit a fi foarte costisitor şi nu a fost suficient pentru a îndestula necesităţile Wermachtului.

Este de ajuns să ne amintim că ultima ofensivă a trupelor germano-fasciste în timpul celui de-al II-lea Război Mondial din regiunea munţilor Ardeni a eşuat anume din cauza insuficienţei de carburanţi.

– În al doilea rînd: ieşirea României din război de partea Germaniei şi trecerea ei în tabăra aliaţilor l-a silit pe Hitler să ordone evacuarea trupelor sale din Balcani.

În caz contrar, în încercuire aveau să nimerească mai mult de un milion şi jumătate de soldaţi ai armatei Germane (ceea ce demonstrează încă o dată importanţa aşezării militaro-strategice a României).

În ziua de astăzi, cînd s-ar părea că armele sofisticate şi noile mijloace de comunicaţie ar trebui să diminueze importanţa aşezării geografice a unei ţări sau alta, pămînturile Româneşti continuă să atragă atenţia marilor puteri. Aceasta s-a manifestat prin următoarele:

– În ultimii ani ai „Războiului Rece[3]”, anume la Chişinău a fost amplasat Comandamentul Teatrului Operaţional de Sud al trupelor Pactului de la Varşovia.

– Aţîţarea unor focare separatiste în Sudul şi Estul Republicii Moldova de către Moscova[4]. Pentru toţi specialiştii în domeniu este clar că separatismul regimului de la Tiraspol nu este de ordin etno-lingvistic (precum se pretinde), ci geopolitic şi strategic.

– Refuzul Rusiei de a-şi retrage forţele sale armate din regiunea Nistreană a Republicii Moldova şi tergiversarea de către Kremlin a procesului de negocieri pentru rezolvarea pe cale paşnică a conflictului din regiune.

– Presiunile economice, financiare şi diplomatice exercitate de către Kremlin asupra Chişinăului pentru a împiedica integrarea Republicii Moldova în structurile euro-atlantice.

– Reacţia violentă a diplomaţiei Ruseşti faţă de acordul dat de către România (care este membră a NATO) pentru amplasarea unor baze militare Americane pe teritoriul ei.

Despre importanţa geostrategică a acestei regiuni erau absolut conştienţi şi primii conducători sovietici, altfel ei nici odată nu ar fi permis crearea pe malul stîng al Nistrului a unei minuscule republici autonome (cu o suprafaţă de numai 9.000 de kilometri patraţi!).

În cel mai bun caz, pentru aşa un teritoriu şi populaţie era destul şi un statut de district autonom.

Trebuie de menţionat că dacă n-ar fi fost împotrivirea din partea conducerii Ucrainene, atunci aici ar fi fost creată o republică unională. Anume un asemenea statut pentru noul subiect federal sovietic a fost cerut de către semnatarii petiţiei care şi-au motivat poziţia prin importanţa geostrategică a acestei porţi în Europa.

Autorii accentuau posibilitatea folosirii autonomiei Moldoveneşti de pe malul stîng în calitate de momeală pentru românii moldoveni din Basarabia.

În caz de succes, Bugeacul urma să devină un cap de pod pentru pătrunderea în Balcani via Dobrogea, iar Hotinul – în Europa Centrală via Bucovina.

De aceea scrisoarea cu pricina a fost păstrată în mare taină în arhivele secrete sovietice şi a fost dată publicităţii abia după perestroika gorbaciovistă.

 

MOTIVAŢIA „ŞTIINŢIFICĂ” A PRETENŢIILOR STRĂINE ASUPRA PĂMÂNTURILOR ROMÂNEŞTI

 

Aşezarea geostrategică favorabilă a pămînturilor Româneşti, după cum am mai menţionat, au atras atenţia cuceritorilor străini din cele mai vechi timpuri.

Noi ne vom opri însă la situaţia acestei regiuni după apariţia primelor formaţiuni statale Româneşti, adică începînd cu secolul IX d. Hr. (sub formă de voievodate, cnezate, „ţări”, „cîmpuri-lungi”[5] etc.).

În această perioadă teritoriul dintre Dunăre – Tisa şi Carpaţi este invadat de către triburile nomade ale Maghiarilor venite din Uralii de Sud.

Ungurii au ocupat regiunea Panoniei [6]care a devenit nucleul statului maghiar şi baza operaţională de unde în perioada de apogeu al pasionarismului maghiar au întreprins raiduri de jaf prin toată Europa (de la Roma – la Berlin, de la Paris – la Kiev şi Constantinopol).

După creştinarea Ungurilor după ritul Romano-catolic, regii arpadieni au început fortificarea noilor hotare prin colonizarea provinciilor supuse.

În Transilvania, de-a lungul arcului carpatin au fost aşezaţi războinicii Secui[7], iar în oraşe (pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor) – coloniştii Germani (Saşi[8] şi Svabi[9]).

În aşa mod, regiunea care a fost odată bastionul Românismului şi al Ortodoxiei, a căpătat un caracter polietnic, iar după Reformă[10] şi unul policonfesional.

După „primăvara popoarelor” (se are în vedere valul de revoluţii care au cutremurat Europa în anii 1848-1849 şi au dus la trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor Europene şi formarea naţiunilor contemporane), istoricii au început o luptă înverşunată pentru a dovedi autohtonitatea propriilor popoare în pămînturile pe care le populau sau stăpîneau.

În loc de „vae victis [11]” (adică argumentul forţei brute), trebuiau aduse argumente de ordin ştiinţific.

Austriacul Robert Roesler înaintează teoria „migraţionistă”[12], care nega autohtonitatea poporului român în Transilvania şi susţinea primogenitura maghiară.

Argumentele false aduse de către Roesler şi adepţii săi au stat şi stau la baza pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România (se are în vedere provinciile ei istorice: Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş).

Combaterea „dovezilor” aduse de către „migraţionişti” în apărarea poziţiei lor ar putea fi tema unui studiu aparte şi, la urma urmei, acest lucru l-au făcut deja cei mai iluştri specialişti în domeniu.

Dinspre Răsărit o ameninţare similară celei Maghiare a venit din partea Rusiei.

Imperiul Rus, începînd cu secolul XVIII, a dus o politică de expansiune teritorială în direcţia sud-estică care a vizat nemijlocit Poporul Român.

Astfel, în anul 1793, Rusia a anexat Bugo-Nistria, iar în anul 1812 – Basarabia.

Între anii 1828-1856, acestei ţări i-au aparţinut şi gurile Dunării.

Pentru a îndreptăţi pretenţiile Rusiei asupra acestor pământuri, istoricii ruşi, iniţial, au plagiat teoria roesleriană (cu schimbarea respectivă a primogeniturii: locul ungurilor a fost ocupat de către slavii răsăriteni).

După căderea Tarismului şi formarea URSS, vechile argumente nu mai puteau fi invocate din motive pur ideologice, căci ele contraveneau doctrinei leniniste a „dreptului naţiunilor la auto-determinare” şi a „internaţionalismului proletar”.

De aceea, la începutul anilor `20, este inventată o altă teorie (la fel de falsă ca şi prima) – cea a „două popoare şi limbi est-Romanice”[13].

Această teorie aberantă este „rodul” imaginaţiei bolşevicului Bulgar (de origine Evreiască) H. Rakovski.

Acesta, în anii `20-`30 ai secolului trecut a condus organizaţia de partid din Ucraina şi a susţinut ideea formării unei RASS Moldoveneşti în componenţa RSSU care a fost înaintată de către „grupul de iniţiativă”, format din comunişti originari din Basarabia (în marea lor majoritate Evrei şi ei) în frunte cu Gr. Kotovski).

 

 

 

 

 

 

Basarabia romaneasca si creatia diversionista transnistreana, numita R.A.S.S.Moldoveneasca (1924-1940).

 

 

Teoria aceasta venea să sprijine pretenţiile sovietice asupra Basarabiei care după anul 1918 s-a unit cu Ţara. Mai tîrziu la ea a aderat un grup de „savanţi” autohtoni (de alde I. D. Ceban şi V. Stati).

Teoria „celor două popoare şi două limbi” a devenit astăzi doctrina oficială a „nezalejnicilor” [14] autohtoni din Republica Moldova.

Datorită unui concurs fericit de împrejurări (vezi articolul „Marea Unire” de pe site-ul nostru), în anul 1918 toate pămînturile Româneşti (în afară de cîteva excepţii regretabile) s-au unit în cadrul României Mari.

 

Harta : Romania Unita si RASS Moldoveneasca

Acest act a fost recunoscut de către majoritatea statelor lumii (inclusiv şi de către Ucraina[15]) cu excepţia (desigur!) a Rusiei Sovietice (devenită mai apoi URSS) şi… a Statelor Unite !

 

„VIA DOLOROSA”[16] ŞI GOLGOTA POPORULUI ROMÂN.

 

Pentru a-şi asigura noile hotare, România s-a văzut nevoită să încheie cu statele est-Europene, ameninţate şi ele de tendinţele revanşarde ale statelor învinse în Marele Război[17], alianţe defensive („Mica Antantă”[18] şi „Înţelegerea Balcanică”[19]).

Tot în această ordine de idei se înscriu şi tratatele bilaterale de ajutorare reciprocă încheiate cu Franţa, Anglia, Italia şi alte ţări.

Un fapt mai puţin cunoscut este acela că atunci cînd România şi-a rugat aliaţii să-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele încheiate, numai Turcia a declarat că este gata să şi le îndeplinească necondiţionat[20].

Toate măsurile de securitate întreprinse de guvernul României însă nu au folosit la nimic.

În anul 1939 a fost încheiat între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică pactul Ribbentrop-Molotov[21].

În protocolul adiţional-secret la acest tratat se sublinia „dezinteresul” Germaniei faţă de Basarabia şi recunoaşterea intereselor preponderente ale Moscovei în această regiune.

Tradusă într-un limbaj normal, această frază însemna că Uniunii Sovietice i s-a dat „carte-blanche[22]” pentru cotropirea Basarabiei.

În prima perioadă a celui de-al II-lea Război Mondial, cuprinsă între toamna anului 1939 şi primăvara anului 1940 (cunoscută şi sub denumirea de „Războiul Straniu”), operaţiuni militare practic nu s-au dus, cu excepţia „Blitz-Krieg”[23]-ului German împotriva Poloniei.

Or, Anglia şi Franţa încă nu-şi pierduseră speranţa că, după joncţiunea directă[24], Germania şi Uniunea Sovietică în sfîrşit se vor încăiera.

Speranţele lor au fost deşarte, căci Stalin şi Hitler erau preocupaţi de „digerarea” acelor părţi ale Europei care le-au revenit fiecăruia conform pactului Ribbentrop-Molotov.

Statele mici central- şi est-Europene (printre care şi România) au fost lăsate în voia sorţii de către marile puteri occidentale.

În curînd Anglia, Franţa şi Statele Unite vor plăti scump pentru inactivitatea lor criminală, dar aceasta nu va uşura cu nimic situaţia ţărilor care în perioada interbelică au făcut parte din fostul „cordon sanitar” [25].

În august, anul 1940, Stalin a hotărît că a venit momentul propice pentru a se răfui cu România care cu 22 de ani în urmă şi-a realipit provincia sa istorică Basarabia.

La acel moment Bucureştiul s-a pomenit într-o stare de izolare politică, militară şi diplomatică aproape completă. Franţa a capitulat, iar Anglia se lupta din răsputeri pentru a nu permite desantul Wehrmachtului pe propriul său teritoriu.

Cât despre aliaţii din „Înţelegerea Balcanică”, nici vorbă nu putea să fie despre un ajutor efectiv, căci ei singuri se temeau să nu provoace nemulţumirea şi să devină obiectul „atenţiei” agresorilor.

Pe data de 26 iunie anul 1940, ambasadorului român la Moscova îi este înmânată o notă ultimativă iscălită de către Veaceslav Molotov (care îndeplinea funcţia de comisar al poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice).

În acest ultimatum se vorbea despre faptul că poporul Basarabiei, alcătuit în majoritatea sa din …Ucraineni, ar dori realipirea sa la Ucraina-mamă.

Guvernului Român i se cerea să cedeze şi teritoriul Bucovinei de Nord în calitate de recompensă pentru cei 22 de ani de „ocupaţie” a Basarabiei de către România Regală.

Bucureştiul s-a adresat după consultaţii la Berlin, căci Germania era unica putere în stare să oprească Uniunea Sovietică.

Hitler, însă, a sfătuit cu insistenţă partea Română să cedeze, insinuînd că în caz contrar România va fi ştearsă ca stat de pe harta lumii.

Consiliul de Coroană[26] convocat de către regele Carol al II-lea pe data de 27 iunie a hotărît să satisfacă pretenţiile sovietice.

Din cei 25 de membri, numai 6 au avut curajul să se pronunţe pentru o rezistenţă armată: N.Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, T. Pop, Şt. Ciobanu şi E. Urdărescu.

Trupele româneşti au părăsit fără luptă Basarabia[27] şi Bucovina de Nord, ba chiar au fost silite sub presiunea Armatei Roşii să se retragă şi din unele raioane care nici nu au fost stipulate în nota ultimativă sovietică.

Este vorba de ţinutul Herţa şi unele insuliţe din braţul Chilia al deltei Dunării.

Principalul beneficiar al acestor concesii teritoriale a fost RSS Ucraineană, conducerea căreia a insistat asupra includerii în componenţa acestei republici a celor mai importante din punct de vedere strategic raioane.

Complicitatea Kievului la raptul din anul 1940 o dovedesc următoarele fapte:

 

– În anul 1924 cînd s-a pus problema creării unei statalităţi Moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului, anume Ucraina a fost împotrivă ca acesteia să i se acorde statutul de republică unională.

RASS Moldovenească a fost inclusă în componenţa RSS Ucrainene.

Pe harta-anexă la „constituţia” acestui subiect federal ucrainean, hotarul său de Vest era indicat rîul Prut şi cuprindea întreg teritoriul Basarabiei.

– Renumitul pasaj din nota ultimativă a lui Molotov despre „majoritatea Ucraineană” a populaţiei Basarabiei a fost, fără îndoială, inspirat de către conducerea RSSU.

– Toate cedările teritoriale făcute Ucrainei pe contul pămînturilor Româneşti în vara anului 1940, au fost efectuate la insistenţa Kievului şi în favoarea lui.

– În anii de după război, autorităţile Ucrainene (atît cele sovietice cît şi cele independente) au procedat la măsuri extraordinare pentru a schimba balanţa demografică în teritoriile anexate în defavoarea populaţiei Româneşti autohtone (despre ele vom relata mai amănunţit într-un alt articol).

– După dispariţia Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat categoric să recunoască caracterul ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional, al hotarelor stabilite prin rapturile teritoriale din anii 1940 (Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, raioanele transnistrene ale fostei RASSM, insulele din braţul Chilia şi Bugeacul de Sud) şi 1947 (insula Şerpilor).

 

 

DELIMITAREA TERITORIALĂ DINTRE RSSU ŞI RSSM DIN VARA ANULUI 1940.

 

 

După anexarea Basarabiei, Moscova a hotărît să schimbe statutul fostei autonomii moldoveneşti, ridicînd-o la rangul de republică unională. Iniţial, se prevedea ca acceasta să includă întreg teritoriul Basarabiei anexate de la România, precum şi tot teritoriul RASSM de pe malul stîng al Nistrului (aşa cum prevedea „constituţia” RASSM şi era ilustrat în harta-anexă deja pomenită mai sus).

Despre existenţa acestui plan ne vorbeşte articolul de fond al oficiosului guvernamental „Izvestia” publicat cu ocazia „eliberării” Basarabiei „de sub jugul României burghezo-moşiereşti”.

Acesta îşi anunţa triumfător cititorii că pe harta Uniunii Sovietice a apărut o nouă republică unională – cea Moldovenească care urma să aibă un teritoriu de circa 54 de mii de kilometri patraţi (este vorba de teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM) şi o populaţie de 3,8 milioane de locuitori.

Dar, acest plan nu-i convenea Kievului care, deşi anexase Galiţia Orientală, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, mai dorea încă noi teritorii. Conducerea ucraineană înaintează propriul proiect de delimitare teritorială între RSSU şi noua „republică-soră”.

Acesta prevedea anexarea integrală de către Ucraina a judeţelor Hotin, Cetatea Albă şi Ismail din Basarabia, precum şi a cinci raioane ale fostei RASSM (Balta, Bîrzu, Cruţi, Ocna şi Nani).

Din partea Chişinăului au venit propuneri care vizau cedarea Ucrainei, pe lîngă cele cinci raioane de pe malul stîng, a unei părţi din judeţele Cetatea Albă şi Hotin în care moldovenii se aflau în minoritate.

 

 

 

Moldova Map

 

 

 

RSSMoldoveneasca urma să-şi păstreze o ieşire destul de largă la Dunăre şi portul fluvial Reni.

În calitate de soluţie finală a fost adoptată varianta Moscovei care a stabilit configuraţia actuală a hotarului Moldo-Ucrainean.

Ea prevedea un „compromis” între proiectele Chişinăului şi Kievului care, de fapt, satisfăcea întru totul Ucraina.

RSS Moldova a fost privată de ieşirea la Marea Neagră şi numai vîrful neascuţit al creionului funcţionarului care a trasat linia de hotar a păstrat   o porţiune de cîteva sute de metri de litoral dunărean, în raionul satului Giurgiuleşti.

În urma jafului la care a fost supusă, România a cedat Uniunii Sovietice circa 50.762 kilometri patraţi, dintre care nemijlocit Ucrainei – mai mult de 21 de mii (la care ar mai trebui de adăugat şi cei 7.000 de kilometri patraţi răpiţi de la fosta RASSM).

Tot în stăpînirea Ucrainei continuă să se afle şi restul Bugo-Nistriei româneşti care a fost supus unei deznaţionalizări acerbe încă cu mult înainte de evenimentele descrise.

Celelalte componente a ultragiului la care a fost supusă România în vara anului 1940 (se are în vedere „arbitrajul de la Viena” şi „acordul de la Craiova” [28] care au rupt de la Ţară Transilvania de Nord şi Cadrilaterul) rămân a fi obiectul de studiu al unui articol aparte.

Începutul tragediei al cărei urmări se mai resimt şi astăzi a fost pus de către Uniunea Sovietică şi Germania fascistă prin înţelegerea criminală dintre cei doi dictatori.

Geambaş al acestei afaceri murdare a fost Ucraina care refuză să întoarcă teritoriile răpite înapoi stăpînului lor legitim – Poporului Român.

 

A. Savin

 

[1] Colonie: în antichitate aceasta însemna „oraş-fiică” în care metropola („oraşul-mamă”) îşi trimitea excedentul de populaţie şi pe cei ostracizaţi (deportaţi sau exilaţi).

[2] Emporie: punct de sprijin în care se aflau depozite comerciale, o mică garnizoană şi agenţii comerciali.

[3] Război Rece: acest termen a fost inventat de către W. Churchill şi însemna confruntarea ideologică, economică, politică şi militară indirectă (goana înarmărilor şi războaiele locale) dintre cele două supraputeri (SUA şi URSS) şi sateliţii lor.

[4] În Estonia, Letonia, Kazahstan şi Ucraina populaţia Rusofonă este cu mult mai numeroasă decît în Republica Moldova, locuieşte mai compact şi chiar procentual ponderea ei este mai mare. Această populaţie este supusă unei discriminaţii făţişe (Estonia şi Letonia) sau ascunse (Ucraina şi Kazahstan), însă în aceste state Moscova nu a procedat la aţîţarea separatismului precum a făcut-o în Moldova.

[5] Voievodate şi cnezate – denumiri preluate de la Slavi cu care populaţia Românească a coabitat în zona nord-dunăreană un timp îndelungat; ţară, cîmpu-lung, jupanat, judeţ – denumiri autohtone a primelor formaţiuni statale.

[6] Panonia: regiune de cîmpie situată în interfluviul Dunăre-Tisa care pînă la venirea Ungurilor era populată de către Volohi, Slavi şi Avari.

[7] Secui: grup etnic Maghiar, reprezentanţii căruia susţin că ei ar fi descendenţii Hunilor lui Attila şi că ar fi venit pe meleagurile Carpatine cu mult înaintea Ungurilor propriu-zişi – încă în secolul III d. Hr.

[8] Saşi (de la Saxoni, Sacşi): urmaşii coloniştilor Germani invitaţi de către regele Ungar Bela al II-lea din Saxonia Inferioară şi din Ţările de Jos. Ei s-au aşezat în oraşele Transilvaniei (Siebenburg – „Ţara celor sapte oraşe”).

[9] Şvabi: urmaşii coloniştilor Germani veniţi din Şvabia (regiune din sudul Germaniei) la invitaţia regilor Unguri şi aşezaţi cu traiul în Banat.

[10] Reformă: mişcare protestatară apărută în sînul bisericii catolice. În Transilvania au căpătat o largă răspîndire printre populaţia Germană şi Maghiară bisericile protestante ale calviniştilor (zişi şi reformaţi) şi luteranilor. O parte din credincioşii acestor etnii au rămas, totuşi, credincioşi catolicismului. La ei se mai adaugă în secolul XVIII şi uniaţii greco-catolici din rîndul a unei părţi a clerului şi mirenilor ortodocşi Români care au renegat Ortodoxia şi au recunoscut primatul papei de la Roma în schimbul recunoaşterii egalităţii lor în drepturi cu religiile şi naţionalităţile privilegiate (enumerate mai sus).

[11] Vae victis! Expresie înaripată care s-ar traduce din limba latină ca „Vai de cei învinşi!”. Ea a fost rostită de către regele Gal, Brennus, cînd a respins protestele Romanilor învinşi privitor la faptul că el i-a înşelat la cîntar (se cîntărea la balanţe contribuţia pe care trebuia să o plătească Roma Galilor, iar Brennus a aruncat pe talerul greutăţilor spada sa pentru a mări cantitatea de aur care urma să i se plătească).

[12] Teoria migraţionistă susţine că poporul Român s-a format la sud de Dunăre unde strămoşii lui s-au retras împreună cu legiunile romane din ordinul împăratului Aurelian în anul 271 d. Hr. Conform acestei teorii, Românii au colonizat teritoriile nord-dunărene în secolele X-XI cînd Ungurii deja erau stabiliţi în această zonă.

[13] Teoria celor două limbi şi două popoare est-Romanice susţine că în spaţiul nord-dunărean s-ar fi format două limbi şi popoare Romanice deosebite – Românii şi Moldovenii. Asupra Românilor ar fi influenţat factorul etno-civilizaţional occidental (mai ales Francez), iar asupra moldovenilor – cel al Slavilor de Răsărit (Ruso-Ucrainean).

[14] Nezalejnici (din limba Ucraineană – independenţi): poreclă dată naţionaliştilor radicali Ucraineni; aici – adepţilor teoriei celor două limbi şi popoare est-Romanice.

[15] Ucraina (care între anii 1918-1919 a avut parte de o independenţă efemeră) a avut şi atunci pretenţii teritoriale faţă de Basarabia şi Bucovina, însă şi mai mult Kievul era interesat de sprijinul din partea României. De aceea, în anul 1918, Ucraina recunoaşte în mod oficial noile hotare stabilite după Primul Război Mondial între ea şi România (inclusiv apartenenţa teritorială Românească a Basarabiei şi Bucovinei).

[16] Denumirea Latină a Drumului Crucii pe care l-a avut de parcurs Iisus Hristos în calea sa spre Golgota. Aici – prologul evenimentelor tragice din anul 1940 care au marcat raptul din teritoriul României a unei treimi din suprafaţa ei.

[17] Marele Război: aşa a fost numită de către contemporani prima conflagraţie mondială.

[18] Mica Antantă: bloc militar-politic format în anul 1921 din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.

[19] Înţelegerea Balcanică: bloc militar-politic format în anul 1934 şi din care făceau parte România, Grecia, Turcia şi Iugoslavia.

[20] Deac Augustin, „Din istoria Ucrainei („Ţara de margine”)”, editura „Europa Nova”, Bucureşti, anul 2001, p. 279.

[21] Despre acest pact mai amănunţit în articolul „Clipa siderală a Ucrainei” de pe site-ul nostru.

[22] Carte blanche: aici – mînă liberă.

[23] Blitz-Krieg (din limba Germană – „război-fulger”): tactica preferată a generalilor Wehrmachtului hitlerist care consta în nimicirea rapidă a armatelor adversarului prin bombardamente masive de aviaţie şi învăluiri adînci cu ajutorul trupelor blindate.

[24] Pînă la cotropirea Poloniei de către Germania şi Uniunea Sovietică, aceste state nu aveau hotare comune, ele fiind despărţite de către statele „cordonului sanitar”.

[25] Cordon sanitar: brîul de state mici europene care se întindea de la Marea Barents – pînă la cea Mediterană şi era situat între Germania şi Uniunea Sovietică. Ele erau legat între ele prin tratate de alianţă bilaterale şi multilaterale (de tipul „Micii Antante” şi a „Înţelegerii Balcanice”). Sarcina lor era de a stopa orice încercare de joncţiune a acestor doi coloşi.

[26] Consiliul de Coroană: organ consultativ pe lîngă Monarh care era convocat numai în cazuri extraordinare. El era format din fruntaşii vieţii publice şi cei mai mari demnitari ai regatului.

[27] Aceasta a servit drept motiv pentru unii să califice comportamentul României ca un act de trădare faţă de Moldoveni (Ion Druţă: „La răscrucea proştilor”).

[28] În vara anului 1940, pretenţii teritoriale la România au fost înaintate din partea Ungariei (ele vizau toată Transilvania şi Banatul Românesc) şi a Bulgariei (toată Dobrogea). România s-a adresat Germaniei şi Italiei după arbitraj. Hitler şi Mussolini au satisfăcut pretenţiile Ungariei şi Bulgariei, însă numai parţial. În timpul războiului Germano-sovietic teritoriile aflate în dispută au servit ca un instrument de şantajare ale acestor ţări.

http://moldovlah.blogspot.com/2009/03/golgota-romaniei-

Publicitate

19/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Hitler, Stalin, si amputarea teritorială a României din vara anului 1940

 

 

Amputările teritoriale din vara anului 1940

Încurajat de bunăvoinţa Reichului, dar îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rapida rezolvare a litigiului cu România.

Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi dădeau instrucţiuni privind activităţile organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care armata română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două ţări; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

La 23 iunie, Molotov l-a informat pe Schulenburg că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amânare şi că URSS era hotărâtă să recurgă la forţa armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.

Bucovina nu fusese nominalizată în protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop.

Foto: Semnarea pactului sovieto-german Ribbentrop-Molotov

În absenţa documentelor sovietice care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza că Bucovina a fost alăturată Basarabiei, ca revendicare sovietică faţă de România, in intervalul 21-23 iunie 1940 (în instrucţiunile lui L.Z. Mehlis nu se vorbeşte decât de Basarabia) şi că Moscova a considerat că dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat în protocolul adiţional secret, acoperea şi Bucovina, de vreme ce la începutul articolului 3 al protocolului era menţionat „sud-estul Europei”.

Ingeborg Fleischhauer, cea mai bună specialistă în problema relaţiilor germano-sovietice în anii 1939-1941, subliniază: „Concludent este şi faptul că Schulenburg, martor al abandonării Uniunii Sovietice a întregului «sud-estul Europei» în cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat faţă de revendicarea Bucovinei de către URSS”.

Dacă textul articolului 3 – nu ar fi lăsat URSS posibilitatea de a-l interpreta în înţelesul că, dacă interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa şi alte teritorii decât Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reacţionat imediat.

Nu aceasta era însă şi interpretarea Fuhrerului. El a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”.

Ecou al iritării lui Hitler, Goebbels nota în jurnalul său că cererile lui Stalin sunt „contra înţelegerii” şi califica poziţia dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”.

Nemulţumirea lui Hitler şi preocuparea lui nu erau determinate de faptul că Bucovina aparţinuse între 1775 şi 1918 Austriei (a cărei moştenire istorică o preluase cel de al treilea Reich o dată cu Anshluss-ul) sau că ea avea o minoritate germană ori însemnătate strategică, ci pentru că revendicarea lui Stalin — considerată de Fuhrer, spre deosebire de Schulenburg —, ca o încălcare a protocolului adiţional secret, venea într-un moment când forţele armate germane, deşi victorioase, se resimţeau de pe urma efortului şi, aşadar, n-ar fi putut reacţiona în nici un fel în Est.

Pentru Hitler, era esenţial ca România, furnizoare de petrol şi cereale pentru Germania, să nu devină teatru de război.

Răspunsul german a exprimat poziţia ambivalenţă a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la rândul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune, prin abandonarea revendicării, Stalin a restrâns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei.

(Schulenburg a sugerat lui Molotov că, pentru a înlesni acceptarea de către România a cererilor sovietice, URSS ar trebui să restituie tezaurul trimis la Moscova în timpul primului război mondial, propunere respinsă categoric de Molotov sub motiv că România ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.)

La 26 iunie, Molotov a convocat pe ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin are cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ameninţând, în caz contrar, cu recursul la forţă.

Nota ultimativă sovietică a provocat panică în România, Cuvântul de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată.

Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea nici de mijloacele militare de apărare, nici de aliaţi.

Garanţia anglo-franceză din 13 aprilie 1939 nu putea funcţiona. Încă de la 14 decembrie 1939, răspunzând la o întrebare a guvernului român privind valabilitatea garanţiei şi pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, spusese că ţara să putea să acorde sprijin României în apărarea amintitei frontiere cu două condiţii: Turcia să permită trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice şi Italia să rămână neutră.

Se înţelesese de atunci că, din partea Londrei, nu era de aşteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno-sovietic, întrucât Turcia nu avea să permită, în virtutea relaţiilor ei speciale cu URSS, trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenţă militară României împotriva Uniunii Sovietice.

La 26 iunie 1940, Franţa era învinsă, iar Marea Britanie aştepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei. Cum ar fi putut ea să ajute România?

Victoriile germane în Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent, şi România nu putea să-l ignore.

La 29 mai 1940, regele Carol a pus celor mai apropiaţi consilieri ai săi întrebarea: „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părţile sau făcut un efort «pentru a se adapta la realitate»”?

Între cele două răspunsuri: a încerca să se obţină bunăvoinţa Germaniei şi păstrarea neutralităţii, suveranul 1-a ales pe primul.

El considera — nu fără dreptate — că, după biruinţele Wehrmachtului, pe continent rămăseseră două forţe: Germania şi URSS, România fiind prinsă între ele.

„Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezumă Grigore Gafencu raţionamentul regal.

O schimbare atât de dramatică a politicii externe cerea însă timp. Tatonările începuseră de la 28 mai, dar răspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României apărea drept condiţia prealabilă a stabilirii unor relaţii strânse între cele două ţări.

Când s-a primit, în noaptea de 26-27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, speranţa s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul a fost: „Fiţi de acord”.

Celelalte puteri consultate — Italia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia —, în forme şi cu accente diferite, au dat, în fond, acelaşi răspuns ca şi Berlinul.

Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS.

La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat.

(De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km.)

Guvernul român a dat instrucţiuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul Regat”.

Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie.

Retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a făcut în condiţii deosebit de anevoioase.

Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei. Încă de la 25 iunie, şeful Secţiei cadre al Cominternului, P. Guliaev, transmisese lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internaţionalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Koro|kov, O. Weisman, R. Rozenboim, I. Morgenstern şi A. Cojujnianu.

Ponderea importantă a evreilor în rândul comuniştilor din Basarabia şi Bucovina se explică — aşa cum s-a arătat — prin receptivitatea faţă de o doctrină internaţionalistă, ca mijloc de depăşire a unei identităţi etnice incerte sau atacate.

Caracteristic pentru escaladarea violenţei în împrejurările evacuării teritoriilor ce urmau a fi anexate de URSS este progromul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, între care şase soldaţi, a fost provocată de focul „deschis — se arată în raportul procurorului — de nişte soldaţi din grupurile 3 grăniceri şi 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herţei, umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa, şi ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, în curs de desfăşurare, înhumarea unui ostaş evreu.

Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de 50 762 km², cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori.

Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, părţile de nord şi de sud ale Basarabiei au fost incorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldoveneşti, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost şi ea integrată Ucrainei) şi au constituit RSS Moldovenească (2 august 1940).

Basarabia era astfel dezmembrată, pierzându-şi unitatea teritorială.

Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să prezinte şi ele revendicările lor teritoriale.

Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. Atât timp cât soarta războiului rămânea nehotărâtă, factorii de decizie de la Budapesta înţelegeau că ar fi fost neproductiv pentru Ungaria să obţină Transilvania de la Germania sau în cooperare cu ea.

În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia, au avut loc convorbiri între miniştrii de Externe ai Italiei şi Ungariei, conţii G. Ciano şi I. Csaky.

Acesta din urmă a arătat că ţara sa avea un program maximal şi unul minimal în privinţa revendicării Transilvaniei: primul lua în considerare anexarea a 78 000 km², cu o populaţie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% români şi 10% germani; celălalt prevedea anexarea a 50 000 km², cu o populaţie de 2,7 milioane, românii şi maghiarii aflându-se în procente aproape egale.

Guvernul ungar avea să păstreze neutralitatea în cazul unui conflict militar româno-sovietic, dar era hotărât să intervină imediat în următoarele situaţii: a) „masacrarea” minorităţii maghiare; b) „revoluţie bolşevică” în România; c) cedarea, fără luptă, de teritorii către URSS şi Bulgaria.

Când, la 28 iunie, Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de a treia situaţie evocată de ministrul ungar.

La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Un conflict militar între cele două ţări ar fi antrenat, dacă nu mari distrugeri în perimetrul petrolifer, cu certitudine întreruperea livrărilor de petrol către Germania.

Reichul simpatiza cu revendicările teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România, dar era decis să nu permită nici un fel de ostilităţi militare în atât de preţiosul — din punct de vedere economic — spaţiu românesc.

Trăgând concluzia din izolarea politică şi militară a României, precum şi din ameninţarea sovietică, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze (1 iulie), iar regele Carol al II-lea  i-a solicitat lui Hitler trimiterea unei misiuni militare şi garanţii pentru frontierele ţării.

Criza româno-sovietică din 26-28 iunie şi dictatul de la Moscova au sensibilizat pe Fuhrer în privinţa primejdiei reprezentate de ieşirea URSS din limitele acordului de delimitare a sferelor de interese din august-septembrie 1939 o dată cu anexarea nordului Bucovinei, provincie nemenţionată în art. 3 al protocolului adiţional secret.

Plenipotenţiarul german pentru probleme economice în Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat corect, la 29 iunie, sentimentele lui Hitler: „atât timp cât Rusia se ţine de termenii acordului, nu vom face nimic.

Dacă, totuşi, Rusia ameninţă interesele noastre economice acolo (în România — n.n.), ne vom mişca repede.

Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre (sic!) de petrol, doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri. […] Rusia a făcut o mare greşeală. Hitler se simte ofensat, şi el nu uită niciodată”.

Nu era vorba, evident, de o „ofensă” personală, ci de una strategică. URSS apărea lui Hitler ca o putere uriaşă, cu forţele sale militare intacte, gata să profite de orice situaţie pentru a-şi mări teritoriul.

Fuhrerului, revendicarea Bucovinei (chiar dacă ea fusese apoi limitată la nordul provinciei) îi apăruse — cum s-a arătat — ca o încălcare a înţelegerilor secrete încheiate în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova.

În acelaşi timp, Hitler — ca şi Napoleon — vedea în URSS spada continentală a Angliei.

Atât timp cât pe continentul european, dominat de Germania, URSS rămânea o forţă, Marea Britanie avea să refuze orice ofertă de pace, în aşteptarea conflictului dintre Hitler şi Stalin, aşa cum Napoleon şi Alexandru I, ţarul Rusiei, după înţelegerile de la Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), ajunseseră la războiul din 1812.

Pentru a lua Angliei spada continentală sovietică şi pentru a elimina ceea ce i se părea a fi acum o ameninţare a flancului estic, Hitler a anunţat la 31 iulie, într-o consfătuire militară, intenţia sa de a ataca URSS în primăvara anului următor.

În perspectiva confruntării din Est, România căpăta un spor de însemnătate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol şi cereale, ci devenea şi o bază de atac împotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anunţat intenţia sa de a-i acorda o garanţie, de îndată ce revendicările Ungariei şi Bulgariei vor fi fost satisfăcute.

Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere româneşti, Hitler a impus negocieri româno-ungare şi, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploieşti.

Sub presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuţii româno-ungare care au eşuat. Delegaţia ungară a pretins 69 000 km², cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români).

Teritoriul revendicat cuprindea spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara. Delegaţia română s-a plasat pe poziţia schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei.

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă.

Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în fapt un dictat (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declaraţie, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor  — Ribbentrop şi Ciano — a leşinat). România pierdea un teritoriu de 43 492 km², cu 2 667 007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români.

Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 km², ceea ce explică nemulţumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care şi primul-ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, „zdrobit sufleteşte”, cum îl descrie ministrul învăţământului, Bâlint Homan.

La Bucureşti, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de la Viena.

Încă de la 19 august, în credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie şi plata de către Bulgaria a unei despăgubii pentru bunurile abandonate de familiile româneşti plecate. „Bietul Cadrilater — scrie Mihail Manoilescu — a fost o jertfă mai mult — şi încă o jertfă inutilă — pe altarul Transilvaniei”.

La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, aşadar, să existe.

Clasa politică, intrată în panică, nu a înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă.

Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat „ardoarea” revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o   soluţie, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei).

Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, fără luptă, a teritoriului naţional a putut fi o soluţie pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.

Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu scrie în amintirile sale: „România Mare se dusese de râpă.

Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei.

A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”.

Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruţătoare a cauzelor dispariţiei României Mari, a izolării ţării noastre: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei, încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului sau să se înduioşeze cel puţin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem.

Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest, ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe.

Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nici o consideraţie din partea nici unui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre.

Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul.

Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătăiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atâta cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”.

Dând sângerării sufleteşti a autorului ceea ce este de dat, în ceea ce priveşte asprimea autoacuzării, textul lui Ion Fodoreanu, adevărată „Istorie a ţării prin cei mici” (cum ar fi spus N. Iorga), are meritul de a deplasa responsabilităţile prăbuşirii României Mari din exterior în interior.

Întocmai ca şi Octavian Goga în însemnările sale din primul război mondial (vezi mai sus p. 281-282), care căuta în societatea românească, în primul rând, cauzele înfrângerilor din 1916, tot astfel şi profesorul din Turda refuza alibiul comod, care punea totul pe seama izolării României.

Desigur, Secţia operaţii a Marelui Stat Major făcea o constatare adevărată, la 26 august 1940, când avertiza: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”, dar nu se putea pretinde unei puteri străine să fie „mai română decât românii”, adică să se bată pentru noi, dacă noi nu eram hotărâţi să ne batem.

Şi acesta lipsă de voinţă era rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, în cele două decenii interbelice:

„Statul care s-a numit «România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă, capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului.

Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit”, scria acelaşi Ion Fodoreanu.

Texte ca acelea citate mai sus dau dimensiunile traumei suferite de naţiunea română în iunie-septembrie 1940.

Idealul cel mai scump şi pentru a cărei împlinire se făcuseră atâtea eforturi şi se vărsase atâta sânge era spulberat. Legitimitatea istorică nu-i conferise şi ireversibilitate. Avea el să mai reînvie vreodată?

Un sentiment de descurajare şi dezgust a cuprins întreaga societate. Venit la Bucureşti în acele zile, ca agent secret britanic, Julian Amery, auzea această întâmplare:

„Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: «Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am p. pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”.

Surse:

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 371-382, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997/ prin http: / foaienationala.ro

10/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: