CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GÂNDUL ZILEI. MIRCEA ELIADE DESPRE FRANCMASONERIE

 

 

 

 

 

 

”Din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să înţelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei.

Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu „secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”.



 



– Mircea Eliade –





 

 





Mircea Eliade



 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade (n. București la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, în ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii  filosofi și istorici ai religiilor, eseist, prozator și  profesor universitar.

În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din  Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.

În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).

Din 1945  s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de  profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985  s-a  numit  Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.

Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.



 

14/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul zilei. Mircea Eliade despre singurul popor european căruia i s-a contestat şi incă i se contestă dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi „vicisitudinile istoriei” au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români.

Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.”

 

 

 

 

 

– Mircea Eliade –

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade (n.in Bucuresti la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, in ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii  filosofi ai religiilor, istoric al religiilor, eseist, prozator si  profesor universitar.

În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928   cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din  Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.

În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).

Din 1945  s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de  profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985  s-a  numit  Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.

Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

 

20/05/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MIRCEA ELIADE: TEROAREA ISTORIEI SI DESTINUL ROMANIEI

Prof. Univ. Dr. Mircea Eliade

 

 

 

„Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora.”

(Mircea Eliade – „Teroarea istoriei” şi destinul României)

„Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucereasca pământul.

Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia.

Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansa de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului.

Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii şi mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic, nu şi-a mai putut găsi de atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte Thracii au pierit fără urmaşi…

O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica.

Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care, în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România), a fost definitiv sfărâmată.

Neamul Romanesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi până în muntii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia.

Politiceşte, romanitatea sud-dunăreana va fi condamnată; ca şi Thracia, după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele altora.

Posibilitatile unui organism politic unitar, zămislindu-se în spaţiul întregii Românii, au fost definitiv anulate prin aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică.

De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mâna de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români.

Toata lumea e de acord că Dacii se aflau asezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpani ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.

„Timpul n-a avut puterea să ştirbeasca forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă, rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare: Românul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile României.

Mai e şi-un altul, aproape la fel de răspândit: « Apa trece, pietrele rămân ». Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”

10/06/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: