Prof.dr.Ion COJA despre anti-românism și anti-semitism

Anti-românism și anti-semitism

Spuneam deunăzi că noi, românii, trebuie să conștientizăm existența anti-românismului ca factor în istoria noastră modernă și mai ales în ziua de azi. E cazul să luăm exemplul evreilor, al liderilor evrei din Israel și din comunitatea internațională iudaică, în a căror strategie este obligatoriu cuprinsă și preocuparea de a face față activităților anti-semite.

O preocupare oficial recunoscută și activă prin nenumărate instituții și strategii.

Nu cunosc exact în ce constau aceste activități anti-semite, dar nu mă îndoiesc că ele există și au o tradiție milenară, multi-milenară. Se poate spune că anti-semitismul apare odată cu primele manifestări în istorie ale iudaismului. Evreii au avut un talent aparte de a stârni reacții de respingere, de distanțare din partea comunităților etnice cu care au venit în contact. Nu mă încumet să intru în detaliile acestui subiect deja analizat de persoane și autori mult mai bine informați decât mine. Bibliografia este imensă, incluzând o sumedenie de autori „anti-semiți” dintre cei mai prestigioși! Firește, replica evreilor nu lipsește. O replică deseori punitivă, chiar disproporționată! Face parte din strategia evreiască de combatere și descurajare a adversității sistematice față de valorile și interesele lumii iudaice.

Ne poate fi de folos modelul iudaic?

Este prima întrebare pe care ne-o punem și la care ne grăbim să dăm un răspuns: Nu! Nu prea ne folosește la ceva replica dată de evrei celor care le-au pus în primejdie interesele, însăși existența.

Experiența și tradițiile evreice nu ne pot fi de folos atunci când ne organizăm și noi pentru a face față activităților anti-românești.

Aceste activități nu sunt o reacție cât de cât justificată la un comportament românesc provocator, agresiv cât de cât!

Asta în vreme ce activitățile anti-românești se desfășoară într-o deplină clandestinitate, fără a fi percepute de marele public, nici chiar de serviciile gândite să apere societatea românească de orice fel de agresiune, inclusiv de agresiunile discrete, bine conspirate. Aceste servicii „inteligente” își fac și nu-și prea fac datoria în fața agresiunilor anti-românești mascate în fel și chip.

De-a lungul istoriei aceste servicii și-au făcut datoria cu sincope care pun la îndoială onorabilitatea celor care le-au condus. Bunăoară dacă ne referim la serviciile secrete de azi, la SRI, SIE etc, va trebui să consemnăm o „sincopă” care nu ne și nu le onorează deloc!

A existat și o aripă patriotică, naționalistă în Securitate, ca și-n armată, înainte de1990, dar aceasta a fost scoasă din joc de Iulian Vlad și acoliții săi, care au organizat „revoluția” din decembrie 1989!

După 1990 acțiunile anti-românești s-au desfășurat în toată voia. Cu „voie de la poliție”! Și de la guvern, ba chiar și de la Parlament, interesele elementare ale românilor, ca etnie majoritară în România, fiind neglijate sau sabotate chiar, fără nici o rezistență din partea clasei politice.

Cine a promovat sau a tolerat activități anti-românești după 1990? Toți președinții României de care am avut parte, toți prim-miniștrii și așa mai departe în jos, în ierarhia guvernării. O unanimitate înfricoșătoare. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de dezgustătoare!

Ca să dăm și exemple și ca să nu fiu acuzat de partizanat politic mă pot referi la situația românilor care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României.

Acești români sunt dintotdeauna ținta unei politici de des-naționalizare, de asimilare etnică forțată, fără ca guvernanții de la București să reacționeze cât de cât la de-românizarea românilor minoritari în statele învecinate!

Indiferent de partidul aflat la putere, guvernul României a fost mereu nepăsător cu privire la soarta acestor frați români!

În România în schimb legislația și practica în materie de minoritâți etnice este extrem de generoasă, românii oferind minorităților etnice chiar un regim de descriminare pozitivă, cu avantaje care fac ca condiția de minoritar etnic să fie în multe cazuri de preferat condiției de etnic român majoritar. Bunăoara în „secuime”, în județele Harghita și Covasna.

Nu este rău că s-a ajuns la această situație, cu condiția ca guvernanții români să discute cu guvernanții omologi din statele vecine de pe poziția acestei situații, reclamând ca românii minoritari etnici din țările învecinate să se bucure de un regim de reciprocitate, să li se aplice măsurile pe care statul român le practică în raport cu minoritățile etnice din România.

După semnarea păcii la Trianon în 1920, în România rămâneau să trăiască peste un milion de minoritari maghiari, iar în Ungaria un număr de circa 400.000 de români rămâneau să trăiască ca cetățeni maghiari de etnie română, în vecinătatea imediată a graniței noastre de Vest.

Nota bene: dacă puterile aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute României în 1916 înainte de intrarea noastră în război împotriva puterilor centrale, granița noastră de vest ar fi trebuit să fie pe Tisa și i-ar fi cuprins pe majoritatea românilor care au rămas să trăiască în Ungaria de după Trianon. Azi, după 100 de ani de la Trianon, numărul maghiarilor din România este mai mare ca în 1920, iar numărul românilor din Ungaria s-a redus la circa 40.000 de suflete.

În suta de ani scursă, nu a existat nicio preocupare a guvernanților de la București pentru protejarea românilor din Ungaria, pentru contracararea politicii maghiare de des-naționalizare a românilor. Guvernanții s-au arătat a fi preocupați, timorați chiar, de propaganda internațională făcută de Budapesta pe tema regimului de des-naționalizare la care ar fi fost supuși maghiarii din România, temă prezentă și azi în textele de propagandă revizionistă maghiară, o propagandă pe cât de mincinoasă, pe atât de insistentă și de penetrantă, de convingătoare pentru persoanele și entitățile neinformate.

Românii din Ungaria nu au dispărut, dar sunt timorați de atitudinea guvernanților maghiari și preferă să se declare maghiari pentru a nu-și complica existența. Dar sunt gata să-și afirme adevărata identitate națională dacă ar simți un sprijin energic de la București! Acest sprijin încă mai este așteptat de zeci de mii de români din Ungaria!

De ce nu și-au respectat marile puteri promisiunile făcute României pentru a o convinge să iasă din neutralitate și să intre în război de partea Antantei? După părera mea a contat mult și un fapt care nu fusese luat în calcul în 1916: după 1 Decembrie 1918 România s-a prezentat la Conferința de pace revendicând un teritoriu mult sporit prin desprinderea Basarabiei de imperiul țarist, de imperiul sovietic. România Mare era mai mare decât o visaseră politicienii români la intrarea în război în 1916!

O Românie cu granița de Vest pe Tisa ar fi fost o Românie îndreptățită să aibă această frontieră. Așa cum era îndreptățită să aibă pe Nistru granița de Est. Iar îndreptățirea o dădea principiul naționalității, al populației majoritare. Între cele două rîuri emblematice, de la Nistru pân la Tisa, românii erau net majoritari în 1918. În virtutea numărului lor mai mare, a faptului că românii sunt poporul cel mai numeros din Europa de Est.

Am enunțat în felul acesta unul din motivele care explică apariția anti-românismului. Faptul că suntem neamul cel mai numeros din această parte a lumii ne acordă, cel puțin teoretic, un statut de care dacă noi nu prea suntem conștienți, dacă nu știm să facem caz de acest statut, ceilalți însă, vecinii noștri, își dau seama mai bine decât noi ce valoare are acest statut și mulți reacționează omenește, adică lăsându-se pradă păcatului omenesc numit invidie, pizmă! Nu trezim simpatia nimănui prin faptul că suntem țara cea mai mare din Europa răsăriteană, cu atât mai mult nu devenim mai ușor de suportat pentru dreptul nostru de a lărgi teritoriul național românesc chiar dincolo de Nistru! În momentul de față suntem singura țară din Europa, poate chiar din lume, care, prin aplicarea principiilor de drept internațional, avem perspectiva de a ne lărgi hotarele prin unirea cu Basarabia, cu Republica Moldova. Această perspectivă, atât de îndreptățită, nu găsește prea mulți susținători nici printre puterile decidente ale momentului istoric.

Multe din aceste puteri sunt confruntate la ele acasă cu tendințe centrifuge, cu perspectiva secesiunii revendicată de forțe politice separatiste, care se pronunță răspicat în acest sens. Bunăoară Marea Britanie, Spania, Franța, Italia, Rusia în Europa.Cu ceva ani în urmă numărul mare de români din Balcani făcea ca limba română să fie lingva franca în acest colț de lume, locuit de un mozaic de popoare, dintre care noi valahii, noi românii, am fost și suntem poporul cel mai numeros, cel mai important.

Nu avem dreptul să ne sfiim de a recunoaște acest lucru și de a ne purta în consecință! N-am făcut-o până acum! Și rău am făcut! O greșeală care ar putea să ne coste mult dacă nu o îndreptăm cât mai curând!Primul pas reclamat de situația de fapt este să purcedem la o campanie susținută și permanentă de salvare a românității fraților noștri trăitori ca minoritari la sud, la vest, la nord și la est de frontierele politice ale statului numit România.

Aceste frontiere nu coincid cu fruntariile neamului românesc!Suntem și vechi pe teritoriul ocupat de comunitățile de români. Acolo unde sunt consemnați de istorie românii sunt populație autohtonă. Sunt primii ocupanți! Ai sentimentul că în virtutea acestui fapt românii și-au ales țara, au ales ținuturile care să le fie vatră, baștină străbună. Drept care țara lor, terra nostra, este deosebit de frumoasă și de îndestulătoare ca resurse naturale necesare unui trai îmbelșugat!

Strămoșii noștri au știut să aleagă! Pământul românesc ne oferă această posibilitate, a belșugului dobândit ușor prin muncă, motiv foarte serios ca să fim pizmuiți pentru țara noastră, să trezim elanul cotropitor sau acaparator al străinilor, al vecinilor.

Am fost în permanență asediați de neprieteni care au râvnit la ce este al nostru în mod definitoriu, în primul rând teritoriul, pământul! În momentul de față, adică după 1990, agresiunea la care suntem supuși se desfășoară în forme inedite, practicate pentru prima oară în istorie.

Fără declarații de război, fără trupe militare masate la graniță sau deja intrate în țară, nici nu ne dăm seama că suntem o țară pe cale de a fi ocupată. Unii analiști consideră că deja suntem ocupați și că ni s-a impus condiția de colonie.

Nu e clar a cui colonie suntem, avem mai mulți stăpâni, iar cei care ne-au impus acest regim colonial nu sunt un stat, nu au statut politic, ci sunt companiile multinaționale care s-au instalat în România în condițiile perfect legale ale economiei de piață, așa cum ni s-a spus că trebuie să fie regimul post-comunist de care am vrut să avem parte după „revoluția” din decembrie 1989, fără să ne fie clar care este reversul economiei de piață!Așadar trebuie să concluzionăm, să conștientizăm că suntem o țară agresată, deja ocupată, cu o suveranitate națională mult redusă față de 1990, și că este imperios necesar să avem o reacție de apărare întru totul legitimă.

Este sarcina fiecărui partid, a fiecărui om politic, a fiecărui formator de opinie publică, să mediteze la acest subiect și să pună umărul la găsirea și implementarea soluțiilor.

Este timpul colaborării frățești. Nu mai avem voie să ținem seama de antipatii și ideosincrazii. Corabia noastră este în plină furtună și toți pasagerii, strâns uniți în jurul mateloților, trebuie să se facă utili cu ceva pentru cauza comună care se cheamă salvarea Patriei.

Salus Patriae suprema lex!

Ion Coja (Text selectat din articolul publicat de scriitorul român Dan Culcer în blogul său http://asymetria-anticariat.blogspot.com)

Publicitate

Scurtă istorie a Basarabiei. VIDEO

   

Pe hartă: Moldova, Basarbia și Bucovina la 1812

Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul.

Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit).

                        Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare.

                     Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.

            La 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Mârzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani, scrie https://1859.eu/manuela-panait-scurta-istorie-a-basarabiei.

            Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.

                Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

                Un an mai târziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

              

După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare.

Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.

             La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.

         În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea si drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.

         Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ

             La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.

                În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii

         La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.

          La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

         La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.

Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.

            După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

           În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918

            În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

        Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

          În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. 

Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

CITIȚI ȘI:

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in relatiile României cu Imperiul sovietic

DEZVĂLUIRI: 23-25 august 1989 – Încheierea Acordului Bonn-Budapesta privitor la angajamentul german de sprijinire a Ungariei , pentru unificarea cu Transilvania

 

 

În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării.

Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect.

În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei.

El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată, pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale.^[1]

Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.^[2]

Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu).

Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest.

Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania.

Anterior, se purtaseră discuţii  intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989.

Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest.

În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania.

Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state.^[3]

De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide.

Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”.

Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare.

De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei.

În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.^[4]

În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).

                                                                                               Prof. univ. dr. Corvin Lupu

 

(Preluare din articolul Preliminarii la avenimentele de la Târgu-Mureș, 1990, în „Vitralii-lumini şi umbre”–Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012, pp. 23-30).

 

 

Note:

[1] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere. 1989-1990. Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO International PublishingCompany, Bucureşti, 2006, pp. 180-182.

[2]Pentru a sprijini gruparea condusă de Ion Iliescu, serviciile secrete britanice au trimis la Bucureşti dosarele de agenţi ai spionajului britanic în România ai unora dintre liderii naţional-ţărănişti, inclusiv ale lui Iuliu Maniu (nume conspirativ Tom), pentru  ca Ion Iliescu să-l poată şantaja pe Corneliu Coposu şi conducerea P.N.Ţ.C.D. Vezi şi Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2008, pp. 157-158.

[3]Vezi Corvin Lupu, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Editura Techno Media, Sibiu, 2006, p. 94 sqq.

[4]Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti,2003, pp. 147, 149 şi 151.