CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RAPOARTE ALE UNOR DIPLOMAȚI ȘI SPIONI PRIVITOARE LA PLANURILE UNIONISTE ALE LUI MIHAI VITEAZUL

 

Imagine similară

 

Mihai Viteazul (n. 1558,Târgu de Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.

În 1600, a ajuns conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile unirea Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei.

Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Geniul militar şi diplomatic al marelui erou, Mihai Viteazul, a strălucit ca un meteor pe cerul poporului român. Printr-o neabătută şi temerară luptă, a realizat UNIREA CELOR TREI ŢARI ROMĂNE, înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile, un ideal, idealul unităţii politice a românilor.  

 Handicapul românilor de a avea o ţară frumoasă şi bogată dar aşezată la intersecţia unor mari interese dinspre toate cele patru puncte cardinale, cu nenorocirea de a fi prea aproape de marile puteri hrăpăreţe şi prea departe de Dumnezeu, ne-a obligat, încă din zorii istorie noastre, să luptăm pentru a ne apăra ţara şi avutul.

 Strategia ofensivă, pregătită şi desfăşurată cu tenacitate de Mihai Viteazul, a fost subordonată unui scop politic de excepţională însemnătate: înlăturarea dominaţiei otomane şi unificarea celor trei ţări române într-un singur stat, puternic şi independent.

     Pe lângă forţele externe, destul de puternice şi interesate în nerealizarea unităţii românilor, Mihai a înfruntat şi problemele interne generate de înapoierea economică, de tendinţele de fărâmiţare şi dezbinare proprii orânduirii feudale. Cu atât mai mult este de admirat îndrăzneala concepţiei şi acţiunii sale, efortul pe care îl face Mihai pentru a realiza cu forţe şi mijloace puţine un scop atât de mare şi nobil.

     Din punct de vedere militar, planul ales de Mihai Viteazul punea accentul principal pe câteva elemente care urmau să-i confere superioritate faţă de adversar: calitatea armatei; atacul prin surprindere; ingeniozitatea manevrei; rapiditatea acţiunilor; alegerea şi folosirea cu măiestrie a terenului; conducerea energică, suplă şi activă a bătăliilor. Fără îndoială, toate acestea sunt componente de seamă ale unei arte militare ridicate la un nivel înalt, care îl aşează pe Mihai Viteazul în rândurile marilor comandanţi de oşti ai epocii sale şi pe care le întâlnim în toate bătăliile purtate, începând cu luna ianuarie 1595.

     O trăsătură specifică artei militare a lui Mihai Viteazul este capacitatea de a întrebuinţa procedee de luptă diferite în raport cu scopurile fixate şi cu inamicul împotriva căruia se acţionează. Nicolae Iorga acordă acestei trăsături o importanţă atât de mare încât împarte campaniile lui Mihai Viteazul în două etape:

     prima etapă între 1593-1599, când se desfăşoară acţiunile militare împotriva turcilor şi tătarilor;

     cea de-a doua, între 1599-1601, când domnitorul român înfruntă armate ce acţionează după sistemul de luptă apusean.

     În cadrul celei de-a doua etape are loc şi UNIREA celor trei ţări române.

     Amintirea lui Mihai Viteazul în conştiinţa poporului român va fi întotdeauna legată atât de geniul său militar şi diplomatic cât, mai ales, de ideea unităţii politice româneşti. Acest “Hanibal al românilor”, cum îl numea un cronicar transilvănean, va îndemna geniul lui Nicolae Bălcescu să-i închine o operă strălucită – “Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul”.

Prin Unirea din 1600   s-a prefigurat Marea Unire din 1918 iar Mihai Viteazul a devenit un simbol al luptei românilor pentru unire politică şi independenţă naţională; (Col. (r) Vasile Miron)

 

 

DIPLOMAŢI ŞI SPIONI DESPRE PLANURILE UNIONISTE ALE VALAHULUI MIHAI

 

An de acalmie pe “frontul” antiotoman al Ligii creştine europene (1593- 1606), 1597 a înregistrat un adevărat pelerinaj diplomatic la Bucureşti. Atât ambasadorii cât şi agenţii secreţi papali, ai Habsburgilor sau Poloniei, Ţară, aliată Porţii, s-au străduit “să iscodească gândul şi dispoziţia domnului” (Petru Upalinski).

Pentru că nu mai era un  necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare, cum ar vrea astăzi diletanţii unei istoriografii obediente ci, în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european, “atât de valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el “tocmai în palatul său de la Constantinopol”.

În îndepărtata Londră, serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeth I (1558-1603) că, pe continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să realizeze, a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin cunoscuţilor români, victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda şi de perpetuă faimă”.

Numele său câştigase aşadar “o măreţie şi o faimă neînchipuită, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu toţi de puterea armatelor lui (…) Mihai se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţile”.

Rezultatele investigaţiilor i-au făcut pe alţii (Habsburgi) cât şi pe adversari (polonii) ca, dincolo de oferte de alianţă şi promisiuni să înceapă să acţioneze, chiar conlucrând, “în acelaşi timp cu ca să-l distrugă şi să-l zdrobească marea putere” (Palumed).

Rapoartele din 1957 ale lui Germanico Malaspina şi Sigismundo deua Tone confirmau acuzele cronicarului Istvan Szamoskozy că “folosindu-se de prilejul oferit de surprinzătoarea schimbare a principilor transilvăneni (Mihai) a început să se gândească cum ar putea să-i aducă pe transilvăneni sub ascultarea lui”, indicând că, în chiar acest an, “s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul transilvănean Josica să provoace o răscoală în Transilvania”.

Român de origine, Ştefan Josica (Yojica) era practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din Ardeal, formată din români şi secui, pe care raportorii îi numeau “prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să fie executat de imperiali l598, pentru vina, consemnată de raportorii Ştefan Szuhav şi Nicolae Istvanffy, că “de Josica a fost îmboldit (Mihai) … la dobândirea principatului Transilvaniei”.

Şi în privinţa Moldovei existau ştiri încă din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14 septembrie) că Mihai făcea pregătiri să o ocupe, în care scop îi instruia la Bucureşti, ca domnii locţiitori ai săi, pe Marcu fiul lui Petru Cercel (1583-1885) şi pe Iliaşi, fiul lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595).

Agenţii Szuhai şi Istvanffy rapotau la 11 iunie 1598 că domnul dorea acceptul Habsburgilor pentru o campanie ofensivă împotriva lui Ieremia Movilă, menită “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău (al Ligii creştine)”.

 Campania pentru Ardeal din octombrie 1599 şi aceea pentru Moldova din mai 1600, nu au fost aşadar rezultatul unei conjuncturi politico-militare favorabile şi nici chiar al alianţei, cu Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel putin doi ani înainte de un domn care a urmărit conştient unificarea României, Manevrând cu abilitate printre adversari ideii de reunificare a “Daciei, adică Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic numite de Barton, agentul englez la Poarta “blocul dacic”, Era ­o idee care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea Ungariei la Mohacs (l526) toate cercurile europene.

Învăţând din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit) el şi-a creat singur “conjunctura”, favorabilă.

Astfel, după reglementarea raporturilor cu Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze politicii de expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a încheiat un acord secret cu Poarta la 16 octombrie a aceluiaşi an, sultanul Mehomed III Adil (1595-1603) dându-i evident pentru a slăbi Liga creştină, mâna liberă în Transilvania.

Bătălia în plan diplomatic pentru Transilvania şi Moldova 

 

Aşadar Mihai a intrat în Ardeal în octombrie 1599, având spatele “frontului” asigurat de . . . otomani şi luând-o înaintea imperialilor ale căror trupe se pregăteau să intervină dinspre Nord-vest, sub comanda generalul Gioragio Basta. Potrivit observatorilor contemporani, el a fost “întâmpinat cu bucurie şi mulţumire de locuitori”, românii din oastea lui Andrei Bathory, în frunte cu Daniel Szalasdi trecând de partea lui, la fel secuii care l-au executat pe principe, ţăranii răsculându-se, după Szamoskozy şi Mathias Miles, “din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii să-i stăpânească pe nobili (unguri)”

Iar dacă toate acestea nu-i pot convinge pe actualii “demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre asupra existenţei şi acţiunii conştiinţei naţionale în veacul XVI, se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub conducerea lui Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului” şi a “acelor români din care socotesc că îşi trag obârşia” şi în mod deosebit explicaţia dată de Ioaonnis Bisselius asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor: “căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? (…) care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi  SUNT DE ACELAŞI SÂNGE, DE ACEEAŞI ORIGINE şi DE ACELAŞI NUME: daci sunt şi unii şi ceilalţi”.

Prefăcându-se că îl considera vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti majoritare, a secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir Ibrahim a fost că “acum, cum mă aflu înăuntrul acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace, de Ardeal”.

Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf II “să-i confere titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de principe şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii” şi autorităţii noastre în actele semnate deja “Io Mihai Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”.

Cei care le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae Pătraşcu “ de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa”, au fost, potrivit informatorilor Angliei din Istambul, tot otomanii.

Acesta, ca şi introducerea administraţiei şi limbii române, îi transforma la Habsburgi în adversari de facto, aceştia neputând accepta realitatea, sintetic exprimată de agentul lor dr. Bartolomeu Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în Transilvania capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe Majestatea sa şi să păstreze ţara pentru sine”.

La fel de bine informat, un anonim raport italian din 10 decembrie 1599 preciza:

Mihai voievod vrea să fie stăpânul Transilvaniei, sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva celor ce vor să-l tulbure. Spune că a intrat într-adevăr aici din ordinul împăratului, DAR şi cu ACORDUL TURCILOR şi dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi condiţii bune va fi de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce îl va ruga; şi cu atât mai mult cu cât turcii solicită să ducă tratative de pace” .”Eu sunt absolut încredinţat – concluziona Pezzen la 11 ianuarie 1600 – că voievodul şi-a propus să rămână în Transilvania şi să guverneze acolo” şi nu numai că nici nu se gândeşte să se lase îndepărtat de acolo” dar “vrea să-şi încerce norocul şi în Moldova, fie că Majestatea Voastră imperială vrea sau nu”, planul său fiind “să aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia, Transilvania –n.n.) sub stăpânirea sa”.

Toate demersurile lui Mihai la Praga, făcute prin solii săi (ex. iunie 1600) sau declaraţiile de fidelitate de circumstanţă, transmise prin agenţi ca Pezzen, încercau să-l convingă pe Rudolf II că intentia Moldovei era vitală pentru … Liga creştină, deoarece acolo se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Bathory, o armată polonă şi trădătorul Ieremia Movilă, deci forţe aliate Porţii.

Cum însă “Noi –notau agenţii Szuhai şi Istvanfii – l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu poate pune la cale ceva contra Moldovei, după cum avem poruncă de la Majestatea Voastră Sacră”, Mihai a trecut la şantaj, ameninţând că “face pace cu sultanul” şi că se bazează pe “moldovenii din ţară cu care are legături” şi care vor trece de partea sa “uniţi cu cazacii

Dacă pretextele sale nu au convins Curtea de la Praga, ameninţarea cu alianţa româno-otomană l-a îndemnat pe Rudolf II la o atitudine prudentă faţă de Mihai, devenit doar cu numele “locţiitor” al său în Transilvania.

Deja, conform unui anonim sas “El se găsea în mare bănuială la Maiestatea sa imperială, că ar ţine cu turcii” şi că, cerând “ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele Oradea, Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe care să-i fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”, urmărea de drept crearea unui regat român cuprinzând “toate teritoriile, (de locuire românească –n.n.) de la Marea Caspică până la … Buda”.

Propuneri de alianţă, similare, condiţionate de recunoaşterea sa ca domn al întregului spaţiu românesc, trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godonov, şi sultanului. Evident că cel care i-a acceptat cererile a fost acesta din urmă care, în februarie 1600 l-a avertizat în scris pe regele Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi, că i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care “să nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste, ba dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără nici o năpăstuire şi în pace în ţările lor”.

Teama Poloniei că unificarea Moldovei va însemnă şi Transnistria unde tocmai organizau Ucraina căzăcească şi Pocuţia, i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii, vizând sprijinirea lui Sigismund Bathory pentru revenirea ca principe în Ardeal.

  

Desăvârşirea Unirii

 

Departe de a reprezenta o necesitate a războiului antiotoman al ligii creştine, de care “condottierul” valah urma să profite, campania din Moldova s-a declanşat aşadar la 5 mai 1600 cu acordul sultanului şi împotriva aliatului acestuia Polonia, marii păgubiţi în plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi să accepte oficial acţiunea, de dragul păstrării aparenţelor.

“Defecţiunea” declarată a lui Mihai ar fi demoralizat întreaga creştinătate occidentală.

Declanşând ofensiva simultan, pe trei direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin pasul Oituz (Mihai însuşi cu 28000 luptători), dinspre Focşani spre nord (forţele lui Nicolae Pătraşcu de circa 10000 luptători) şi dinspre Bistriţa -Năsăud asupra Sucevei (Baba Novac cu 7000 luptători) Mihai încerca să neutralizeze principalele centre de garnizoană şi, manevrând în câmp strategic pe linii exterioare, să încercuiască principala grupare inamică aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau în a i se preda, nota Ricuard Knolles, istoric englez contemporan, “de îndată ce sosea”.

Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca mare pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune jurământ semnificativ pentru recunoaşterea calităţii lui Mihai de domn al tuturor românilor. “Mă jur – că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei!”

Deşi acţiunile militare se prelungesc pe tot parcursul lunii iunie când Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând 10500 luptători) devastează Pocuţia, sprijiniţi de “tot atât de mult popor” după Wladek şi Zebrowski, de Colomeea şi Sâyatin, sfârşitul campaniei este considerat a fi marcat de data de 20 mai, când, atingând Hotinul, domnul scris bistriţenilor “Moldova … am luat-o, astăzi e sub stăpânirea noastră”.

Din acest moment, chiar dacă va păstra aparenţele faţă de Habsburgi, mergând până la a-i trimite pe Deli Marcu să elibereze Buceagul şi nordul Dobrogei în dauna aliatului său secret, sultanul, Mihai va semna actele interne în calitate de “domn al Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată Ţara Moldovei”.

 În concluzie, oricât s-ar agita calomniatorii de ieri ai lui Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni agentul imperial Mihai Szekely afirma că ar putea umple “mai mult de 50 de cărţi cu calomnii” sau “demitizatori” europeni şi “antinaţionalişti” de astăzi, “experţii” în problemele “istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit exact în urmă cu patru secole visul milenar al “unităţii naţionale”, vis transformat în realitate de generaţia Albei Iuliei şi pe care încearcă să ni-l spulbere astăzi “fonfii şi flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii” într-un cuvânt “iloti” geniului – nepereche al cărui nume l-am dat cumpenei dintre milenii – Mihai Eminescu.

 

 

 

Lt. col. dr. Mircea Dogaru

http://www.dacoromania-alba.ro/ 

29/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MAREA UNIRE- ROMÂNIA LA 100 DE ANI. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru harta romania mare

“Marea Unire – România, la 100 de ani” nu este o lecţie seacă de istorie, ci un documentar bazat pe oameni şi mărturiile acestora. Temerile, bucuriile şi speranţele lor însoţesc spectatorul pe parcursul celor 80 de minute, transformate într-o călătorie provocatoare pentru cei care vor să simtă emoţia.

Acest documentar prezintă atât momentul Marii Uniri, pus în contextul internaţional, dar evaluat şi de fiecare individ care are legătură cu ce s-a întâmplat în 1918.

România, la 100 de ani, înseamnă şi suferinţa celor care au fost despărţiţi de familiilor lor şi deportaţi.

Finalul deschis, invită la meditaţie, prin dorinţele exprimate de românii din Basarabia şi Bucovina de Nord despre ce mai pot aştepta din partea României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/01/unirea-de-la-1-decembrie-1918-un-eveniment-astral-al-istoriei-poporului-nostru/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/05/ziua-de-5-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/05/o-istorie-a-zilei-de-5-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

05/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – Un eveniment astral al istoriei poporului nostru

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului nostru, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice româneşti într-un singur stat naţional – România.

Primul pas a fost făcut atunci când la 2 decembrie 1917 gubernia rusească Basarabia, parte a principatului Moldova anexată de Imperiul Rus, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, după care la 24 ianuarie 1918  a fost adoptată la Chişinău, Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială, iar la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. 

La rândul sau, în data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei a hotărât în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În data de 1 decembrie 1918  în sala Casinei din Alba Iulia,  a avut loc Adunarea Națională, convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei, pentru a vota Rezoluția prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Atunci, Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”, iar militantul unionist Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție în care se spunea :

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție a fost  adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională a procedat  la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri; acesta la rândul său va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

Image result for unirea de la 1918 photos

Ziua de 1 decembrie, devenită din 1990 sărbătoare națională a României, este un eveniment nespus de însemnat al istoriei noastre, o dată cu o însemnătate aparte şi anume aceea a realizării scopului suprem al întregii națiuni române – MAREAUNIRE.

Istoria este un proces vital şi o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, un popor, o țară, astfel că semnificația zilei naționale reprezintă unul dintre pilonii pe care se reazămă şi  identitatea națiunii române.

Perfect integrat  valului revoluţionar  de renaştere naţională a popoarelor asuprite din Europa din statele Europei centrale şi răsăritene inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute  pe plan internaţional.

Guvernul Ungariei, crezând că va putea salva, în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, a lansat ideea unei federalizări.

Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Ungariei urma tradiţia sa binecunoscută, aceea de a căuta prin formule seducătoare să evite destrămarea statului artificial multinaţional, pe care nu-l mai puteau guverna şi în care ungurii erau net minoritari.

Ei credeau că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a  continua sistemul lor  anacronic de guvernare. 

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate, iar popoarele au decis cu rapiditate:

Adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

  • La 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;

  • la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

  • la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie) Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

  • la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne;

  • la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context,uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Respingând propunerile ungare, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite din fostul Imperiu Austro-Ungar, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.

Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina, care fusese anexată de Austria în 1774, a fost ales Consiliul Naţional Român care la 14- 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale constituite pentru apărărarea localităţilor româneşti de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de l decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”.

În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:

„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium – n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”

 

Adunarea Naţională, a avut caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., astfel că hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost un act legiferat, legalizat cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar.

A fost aşadar un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, iar saşii, şvabii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, fiind consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit, întru-cât acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române.

Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte, şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor care a stat atunci la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor.

Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,… ca făcând parte din România”.

Iredentiştii unguri au făcut să curgă  valuri de cerneală după extirparea  cangrenei dualiste de pe trupul Europei central-răsăritene din 1918, sperând ca prin repetatele acţiuni  de măsluire neruşinate a trecutului vor putea să fundamenteze refacerea imperiului lor „milenar”.

După un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III .

Au fost prezentate potrivit  dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, încercându-se să se şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere.

Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Aşa a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii  – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali.

Astfel au fost posibile şi destrămarea în secolul  XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” – „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand:

„Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi sud.

Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. 

Dacă Europa de azi pare să fi uitat ce primejdii pasc continentul nostru, este cazul ca măcar noi, în numele drepturilor noastre imprescriptibile, să-i mai aducem din când în când aminte!

România nu poate fi apărată decât de unirea în cuget şi simţire a tuturor românilor !

 

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83_de_la_Alba_Iulia

http://www.dacoromania-alba.ro/

https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/

01/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: