Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei

Foto: Conf.dr.Diana Vrabie, Facultatea de Litere a Universității din orașul Bălți, R.Moldova.

Încercată de-a lungul timpului de toate vicisitudinile posibile, fiind fortificată şi vlăguită în acelaşi timp de intemperiile istorice, rezistînd, dar şi cedînd în contexte obscure, înaintînd, dar şi retrăgîndu-se în acelaşi timp, Basarabia şi-a edificat esenţa din acest joc al contrariilor, plămădit din ironie şi absurd, paradox şi legitate, închidere şi deschidere.
Mai mult în retragere decît pe baricade şi aproape niciodată în ofensivă, Basarabia şi-a profilat o imagine de ţinut paşnic, contemplativ, arborînd o tăcere îndurerată, ce curge din pliurile unui mioritism angajat.

Condiţie specifică unei înalte iniţieri, tăcerea această desăvîrşită are valoare ritualică, denunţînd un spaţiu al misterelor.

Conservată în cercul strîmt arhaic, această muţenie asumată este menţinută pentru a nu tulbura sacrul ceremonial la care a fost condamnată. Proiecţie a sferei, cercul existenţial anunţă închiderea protectoare şi tămăduitoare, o „închidere care închide” (Mihai Cimpoi).

Retragerea aceasta instinctivă, care este perpetuată ca un blestem, îşi are sorgintea inclusiv în expresia geografică a suprafeţei plane, care limitează însuşi orizontul;(https://afnews.ro/diana-vrabie)

Acesta se închide în sine, clamînd retractabilitatea, închiderea în sine, însingurarea.

„Ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pămîntul ei au curs atîta sînge şi lacrimi, a fost atîta încălcare şi silă, încît privirile şi cîntecele urmaşilor au rămas triste”, nota M.Sadoveanu în Drumuri basarabene, surprinzînd, în fapt, esenţa, acestui meleag încercat de toate sinuozităţile istorice.

„Unirea naţional-politică, de la anul 1918 – afirma Nicolae Iorga – nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborît asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întîmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvîrşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpînire ungurească, austriacă sau rusească, stăpînirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi să se micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărîtoare în noua întocmire a aşezămîntului de pace europeană.

De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă “sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu, Scrisoarea III), rămînînd împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpîniri străine, în cea mai strînsă legătură cu pămîntul strămoşesc în care, ca într-un liman de mîntuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.”

După terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd întreaga umanitate deplîngea ororile dramei colective, consecinţele căreia păreau a nu mai putea lăsa loc pentru alte urgii, se deschide o altă pagină istorică antiumană, care va afecta meleagul basarabean. Sovietizarea forţată a Basarabiei se manifestă pe fundalul unor intense campanii de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor, prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate.
Rezistenţa împotriva falselor ideologii va fi sancţionată drastic prin ani grei de detenţie.

Scriitorul basarabean, Nicolae Costenco, spre exemplu, va fi condamnat la 15 ani de exterminare morală şi fizică, dincolo de Cercul Polar, în peninsula Taimîr.

Acesta a fost preţul atitudinii sale antisovietice, reflectată în PROPAGAREA ALFABETULUI LATIN şi ÎNLOCUIREA LIMBII MOLDOVENEŞTI CU CEA „BURGHEZĂ”, nerecunoaşterea metodei realismului socialist etc. La patru ani după ce scriitorul a susţinut că specificul local trebuie promovat „fără a-l rupe din sînul familiei latine româneşti”, în urma unui denunţ anonim, este arestat şi deportat, alături de alţi congeneri, şi dus în Siberia.

Iată ce mărturiseşte Nicolae Costenco în volumul memorialistic, Povestea Vulturului:

„Deşi eram închis, deşi eram despărţit de locurile şi de cei dragi mie, deşi azvîrlit din armonia şi satul casnic în glod şi mizerie, fără pat, fără apă de spălat, în tovărăşia înrăiţilor prin nenorocire, pus la norma de pîine şi apă, eu, care libertăţii nu-i ştiam norma – mie îmi era greu să privesc fără cutremur de neîngăduinţă în faţa acestei scene de nebunie, blagoslovită de oameni culţi, de preoţi, condusă de generali şi ofiţeri cu studii superioare, cu pretenţii de cultură”.

Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni, condamnaţi la drumul urgisirii.

E de remarcat în acest context efortul grupului de intelectuali de la Piteşti, în frunte cu prof. dr.ing. Ilie Popa, care, plecînd de la crimele aşa numitului “Experimentul Piteşti”, produs între 1949-1952, şi avînd drept scop lichidarea unei naţiuni prin distrugerea elitei sale intelectuale, nu uită an de an, prin organizarea simpozionului „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură” să revigoreze memoria societăţii civile, făcînd apel la neuitare.

E un prilej favorabil de a aminti şi efectele deportărilor survenite odată cu comunizarea ţării şi instaurarea „terorii roşii”.

Tortura fizică şi teroarea psihică duse la extrem împotriva deţinutilor era parte constitutivă a unui experiment diabolic conceput de KGB pentru a se urmări care sînt limitele rezistenţei fiinţei umane în faţa celor mai teribile orori imaginate şi care este pragul la care oamenii pot fi dezumanizaţi.

Se pare că însuşi destinul a hărăzit acestui popor un perpetuu ne-somn, condamnîndu-l să fie zdrobit de zbucium, durere şi uitare. Nimic mai contrariant în oscilaţiile istorice ale acestui meleag, nimic mai paradoxal în deciziile politice luate de-a lungul vremii, nimic mai de neînţeles în această supuşenie congenitală.

Şi dacă unii, înfrînţi de bizareriile politice au renunţat la idealuri, depunînd armele, alţii s-au dorit martori şi protagonişti ai evenimentelor istorice decisive.

Asemenea temerari optimişti au existat pe ambele maluri ale Prutului pentru că uitarea uneori poate fi o crimă mult prea mare şi că uitarea nu înseamnă deloc iertare.

„Marea neşansă a noastră este că am uitat prea repede suferinţele prin care am trecut. Am uitat prea repede acele Siberii în care şi-au găsit mormîntul zeci şi chiar sute de mii de basarabeni. Am uitat naţionalizările şi crunţii ani de foamete.

Am reţinut în memoria noastră colectivă şi selectivă „rigla învăţătorului român” de pînă la 1940, şi am uitat spînzurătorile şi subsolurile enkavediste de mai tîrziu.

De asta am ajuns să avem o Basarabie umilită şi îngenuncheată – un pămînt binecuvîntat de Dumnezeu de care oamenii fug.

Poate de aceea că am fugit de memorie? Poate de aceea că am confundat uitarea cu iertarea?” (Oleg Serebrian, Femeia în labirintul istoriei).

Publicitate

ISRAELULA DEVENIT CĂMINUL A MII DE FOȘTI KOMISARI SOVIETICI CARE AU SCHINGIUT LUPTĂTORII ANTICOMUNIȘTI

Komisarii sovietici care au schingiuit luptatorii anticomuniști, o duc bine-mersi in Israel

O dată pe an, evreii veterani de război din Israel își îmbracă uniformele pe care își etalează medaliile, decorațiile și distincțiile Armatei Roșii.

Aproximativ 500.000 de evrei au servit în Armata Roșie în timpul al doilea război mondial.

Cei mai mulți dintre cei încă în viață astăzi – aproximativ 7.000 – trăiesc în Israel. În fiecare an, de Ziua Victoriei, ei mărșăluiesc în uniforme într-o paradă de-a lungul Israelului – pentru a celebra capitularea Germaniei naziste în fața Uniunii Sovietice.

După aceea, se întorc acasă pentru apartamentele lor modeste unde continuă să își ducă zilele – unii dintre ei în singurătate – și sărăcie.

“Ceremoniile sunt frumoase. Oamenilor le place să vină și să spună cuvinte frumoase. Dar cuvintele frumoase nu pun mâncare pe farfurie“, a spus Abraham Michael Grinzaid, în vârstă de 87 de ani, șeful unei asociații de veterani de război sovietice. ”Restul anului, nimeni nu se gândește la noi.”

Aproximativ 1,5 milioane de evrei au luptat în armatele aliate, inclusiv 500.000 în Armata Roșie, 550.000 in armata americana, 100.000 în armata poloneză și 30.000 în armata britanică, în conformitate cu datele oferite de Muzeul Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Unii dintre cei care au luptat în Armata Roșie au servit la cele mai înalte niveluri de comandă. Aproximativ 200.000 de soldați evrei sovietici au căzut pe câmpul de luptă sau în captivitatea germană. Cei care au supraviețuit și-au întemeiat familii, și-au construit cariere și în Uniunea Sovietică, până la prăbușirea regimului comunist și mulți dintre ei au ajuns în Israel.

Ei au format asociații ale veteranilor, deschizând 50 de filiale in intreaga tara. Astăzi, cei mai mulți dintre ei sunt trecuți de 90 de ani, dar se adună în mod regulat pentru conferințe și concerte. Unii cântă în corurile de veterani de-a lungul țării.

Israelul a devenit casă pentru cea mai mare parte a supraviețuitorilor Holocaustului. Monumente victimelor Holocaustului sunt peste tot, însă prea puțini își amintesc de sacrificiul și lupta comisarilor sovietici evrei.

Asta deoarece, cea mai mare parte a acestora, au emigrat cu doar două decenii în urmă și arhivele de război s-au deschis doar recent pentru studiu (vezi cazul arhivelor militare române !), fapt ce permite cercetatorilor holocaustologi sa descopere pe deplin rolul soldaților evrei “în lupta împotriva naziștilor”, a declarat cercetătorul israelian specialist pe tema Armatei Roșii – Yitzhak Arad.

În Israel există un singur monument – ridicat anul trecut ! – Israelul în cinstea soldaților evrei sovietici care au luptat în cel de-al doilea război mondial. Un muzeu dedicat luptătorilor evrei aliați este încă în construcție.

Grinzaid, președintele asociației veteranilor sovietici, s-a plâns că unii veterani de război sovietici din Israel primesc ajutoare de stat în valoare de doar 50 de dolari pe lună, o sumă infimă în comparație cu sprijinul financiar acordat supraviețuitorilor Holocaustului.

Dar Roman Yagel, șeful unui alt grup de veterani sovietici, a replicat că veteranii primesc un sprijin generos de la statul israelian.

El l-a acuzat pe Grinzaid că acesta încearcă să obțină ajutoare de stat pentru veteranii care nu au luptat pe câmpul de luptă cu arma în mână – cum este cazul activiștilor politici comuniști din spatele frontului.

Supraviețuitorii Holocaustului sunt adesea invitați sa vorbeasca despre ororile pe care le-au trăit.

Dar veteranii de război sovietici au ajuns în Israel în calitate de pensionari și majoritatea nu au învățat niciodată limba ebraică astfel că puțini israelieni știu poveștile lor.

Grinzaid avea doar 17 ½ ani când sa înrolat în Armata Roșie. El a fost un parașutist și a servit într-o unitate de informații, câștigând cinci medalii pentru participarea la luptele din Europa.

Când președintele rus Vladimir Putin a venit la Israel anul trecut, el i-a strâns mâna.

Sursa: yahoo news

Iată deci că acei criminali care forțau pe front soldații ruși să lupte , împușcându-i în ceafă pe cei care ezitau, trăiesc încă… Acei comisari sovietici (rudele lui Petre Roman Newlander și Vladimir Tismăneanu) se plâng că lumea nu le recunoaște meritele sângeroase pentru crimele abominabile comise împotriva Umanității care refuza comunismul propovăduit de ei cu rară cruzime și sălbăticie, scrie într-un comentariu Mihai Rapcea.

Experimentul Pitești, Gulagul sovietic, deportările, canalul Dunăre Marea Neagră – teroarea roșie – toate acestea au rămas adânc întipărite în memoria popoarelor atinse de Ciuma Roșie.

Dacă tot s-au deschis arhivele Armatei Române, ar trebui ca cercetătorii tineri, români, să studieze aceste arhive și să aducă la lumină numele torționarilor, a komisarilor sovietici evrei, sosiți pe tancurile rusești, care au torturat, schingiuit și omorât milioane de români.

Ar trebui începută vânătoarea de komisari sovietici, la fel cum evreii au pornit vânătoarea de criminali de război naziști.

Crimele unora nu sunt mai prejos în nedreptate, cruzime și sălbăticie, decât ale celorlalți.

Ce mod de viață și ce model nou au adus „eliberatorii”în Basarabia cotropită ?

 

 

 

 

 

Bat clopotele din depărtarea timpului nedrept şi sângeros…

  Chipurile îndoliate ale Basarabiei și Bucovinei, încremenite în rama altor vremuri, mai adună în ele suferința, spaima și drama a milioane de oameni.

Slujbele rare de veșnică pomenire a victimelor, tămâiernițele lăsate pe mormintele acoperite de floarea nu-mă-uita, rugăciunile desprinse din sufletele bătrânilor, dangătele de clopote împrăștiate peste localitățile semipustii, șuierul unui tren al morții din acel îndepărtat și înfiorător iulie 1949 – toate răscolesc anii ascunși sub jăratecul stins de vremuri, rescriu pomelnicele mototolite din biserici, trezesc amintirile rudelor înlăcrimate și readuc acasă, în familie, oamenii dragi din fotografiile îngălbenite.  

Reîntoarcerea martirilor noștri la vatră, după lungi ani de calvar, însemna că Basarabia și Bucovina de Nord rămâneau în cărțile sfinte, își păstrau mai departe limba, credința, memoria și identitatea românească.

Dar cu ce preț: al elogierii ocupantului, al sufletului scos de vânzare, al colaboraționismului grețos, al rezistenței singulare, al sacrificiului individual și al tributului de sânge.

Cu ce învățăminte s-au ales moldovenii după cea mai oribilă crimă în masă comisă împotriva lor?

În ce măsură ei au dorit și au avut voință să evalueze trecutul sovietic, să cunoască în care capete și laboratoare politice a fost gândit și conceput  genocidul-holocaust  împotriva Basarabiei, să regândească atitudinea lor colectivă față de crimele și experimentele diabolice ale Kremlinului făcute asupra a peste 4,3 milioane de suflete?

Ce încă nu cunosc moldovenii, ce fel de documente sau informații le lipsesc ca să îndrăznească să solicite despăgubiri pentru pierderile uriașe, cu câtă agheasmă să-i stropim ca să poată  deosebi fratele de ocupant,  binele de rău și victima de călău?

Or, întrebările ar putea fi fără de rost către o populație îndoctrinată, care încă își mai plânge stăpânul beat și pensionat.

O societate ieșită din închisoarea comunistă, din ideologia și minciuna rusească, rămâne încă mult timp schilodită mintal, fiind bântuită și dominată de șabloanele de gândire primitivă.

Prejudecățile și stereotipurile formate în anii de ocupație sovietică s-au imprimat foarte adânc în capul moldovenilor, ele trecând de la o generație la alta, fără prea mari transformări ale modului de viață, adus în Basarabia la 28 iunie 1940 de aparatul represiv și administrația rusească.

Atitudinile  sfidătoare, inclusiv ale autorităților, față de victimele regimului comunist, față de deportați și urmașii lor, sunt o dovadă vie că otrava educației șovin-comuniste mai persistă.

Lăsând la o parte miturile, nostalgiile şi propaganda imperială, haideţi să clarificăm, ce mod de viață și ce model nou au adus „eliberatorii”, care ar fi elementele-cheie, definitorii ale comunismului sovietic?

După ce s-au deschis arhivele şi au apărut în spaţiul public documentele stropite cu sângele a peste o sută de milioane de victime, devine clar şi pentru miopi că – teroarea roșie, ura intransigentă față de dușmanul de clasă, spaima paralizantă de sus până jos, rusificarea totală, ateismul și minciuna atotcuprinzătoare – constituiau fundamentele orânduirii noi, comuniste.

Asasinatele în masă, deportările, foametea organizată, lagărele de exterminare serveau ca instrumente sigure pentru înspăimântarea popoarelor și instaurarea puterii sovietice.

În perioada interbelică, basarabenii au avut norocul să fie cetățeni români și, trăind într-o Țară democratică, nici nu-și puteau imagina asemenea experimente sociale și anomalii oribile.

Ei credeau în Dumnezeu și, nu puțini, în Rusia ortodoxă. Invazia bolșevică din iunie 1940 i-a prins fără imunitate la minciuna oficială și propaganda diabolică a Kremlinului.

Când l-au văzut pe Ivan în casă și pe masă, luându-le pâinea de la gura copiilor, dând foc la biserici şi împuşcând lume nevinovată, era târziu.

Cele trei valuri de deportări (1941,1949,1951) ale băștinașilor în Siberia, organizate de „eliberatori”, transformarea tinerilor basarabeni în carne de tun (martie 1944 – mai 1945),  foametea artificială declanșată de Kremlin (1946-1947), prigoana și represaliile împotriva intelectualilor, gospodarilor, preoților -, toate, timp de un deceniu,  au generat pierderi în morți și refugiați de peste un milion de oameni valoroși, au golit Basarabia de elitele românești, creând condiții deosebit de favorabile pentru apariția mancurților, cozilor de topor și a mutanților cu stea în frunte.

Nenorocirile organizate de regimul comunist pe pământurile noastre, în urma cărora populația subjugată își pierdea memoria, elitele și îndrumătorii, erau prezentate ca eliberare, sacrificii şi beneficii în numele salvării moldovenilor de „sub români”, ca nemaipomenite acte de  eroism, progres și umanism ale  fratelui mai mare.  

Necunoașterea și falsificarea istoriei naționale, împreună cu propaganda năucitoare, cultivarea românofobiei, spălarea creierilor și îndobitocirea mulțimilor speriate, devin o normă obligatorie.

În scurt timp, Moscova construiește în Basarabia ocupată  incubatoarele ei și, din materia primă locală rămasă după deportări, foamete și asasinate -, din scursura cominternist-antiromânească, din  lingușitori, inculți,  trădători, bandiți, trântori, analfabeți – începe să modeleze și să producă pe conveier „oameni noi” – moldovenii sovietici de tipul Ivan Bodiul, Piotr Lucinschi sau Igori Dodon.

Din asemenea specimene, în iulie 1949, la comanda și sub bagheta Rusiei staliniste, bodiuliștii, lucinschiștii și dodoniștii locali întocmeau listele gospodarilor și, împreună cu stăpânii lor, participau la cea mai monstruoasă crimă împotriva populației pașnice.

Aceste simple și durute adevăruri se cer a fi înțelese de toți cei care astăzi locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova, dacă vor să se vindece de şovinism, ură, românofobie  și să se integreze într-o lume liberă și civilizată.

Bat clopotele din depărtarea veacului nedrept şi sângeros.

Crucile putrezite s-au prăbușit peste mormintele părăsite din Siberiile de gheaţă.

Iarba uitării a acoperit gropile comune și urmele lagărelor de exterminare.

Umilinţele şi suferinţele bunicilor, părinţilor şi fraţilor noştri au fost luate cu ei, în ţărâna din cimitire. Poate, singura lor împăcare, după ce s-au văzut călcaţi în picioare de străini şi de moldovenii sovietici, a fost că au murit acasă, nu în Siberia sau Kazahstan.

Ei, gospodarii și intelectualii, fruntea şi elita Basarabiei românești, stigmatizaţi ca duşmani ai poporului, ca bandiți şi criminali, arătaţi cu degetul de orice lichea sau parazit, nu au mai cunoscut până la sfârșitul zilelor nici scuzele statului sovietic, care le-a distrus viața, nici căldura baștinei și a băștinașilor după reîntoarcere, nici reabilitarea umană și nici despăgubirile reale.

Nesimțirea autorităților și răutatea oamenilor le-a transformat viața într-o deportare neîntreruptă. Suferința lor, se pare, nu a încetat nici după moarte. Șuierul trenurilor sinistre se mai aude prin cimitirele basarabene.

Și se va auzi atâta timp cât societatea moldovenească nu-și va cinsti elitele sale decimate de regimul de ocupație și nu va obliga Moscova să-și recunoască crimele monstruoase și să ofere despăgubirile, care, chiar dacă ar fi de miliarde de dolari, nu ar acoperi decât o picătură din suferințele nedreptățiților și din pierderile uriașe, incomensurabile, ale Basarabiei românești.

Iertați-ne, dacă, de dincolo de morminte, din înalturi, ne auziți rugămintea…

Alecu Reniță

http://www.Ziarul Naţiunea.ro