Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (II)

(URMAREA ARTICOLULUI https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/06/pagini-terifiante-ale-istoriei-valurile-de-deportari-prin-care-au-trecut-locuitorii-basarabiei-si-bucovinei-de-nord-cotropite-de-barbarii-sovietici-video/)

Al doilea val de deportări. Operațiunea „Iug”, 1949

După ce s-au răfuit cu principalele „elemente antisovietice” în 1941, autoritățile locale sovietice din Basarabia ocupată au avut o altă problemă după război: colectivizarea mergea prea lent.

Următorul val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu „chiaburii”, țăranii prosperi.

Maria Cultuclu, Originară din Orhei, născută în 1946.

”Tata nu a acceptat propunerea autorităților sovietice de a participa la crearea kolhozului (fermă colectivă) și a fost pedepsit – era zilnic dus la raion unde era amenințat cu tot felul de pedepse.

Așa a durat până în iulie 1949, când odată, la ora 3 noaptea … Tata nu era acasă, fusese chemat la raion. Nici bunicul nu era, fiind în câmp. <…> Acasă a rămas singură mama gravidă cu trei copiii și bunica bolnavă.

Soldații au venit și au rupt ușa. <…> Mama îmi povestea că de îndată ce au intrat în casă, au rupt pătura de pe ea și i-au ordonat: „Ridică-te! Ia copiii și ieșiți în stradă!” Neînțelegând ce se întâmpla, ea, săraca, m-a luat pe mine în brațe, pe sora mea de mână și a ieșit în curte.

Acolo doi soldați stăteau la uși, unul în fața mașinii, la poartă, iar al doilea în mașină. Părea că râd de noi. Pe mine, cea mai mică, m-au luat de mână și m-au aruncat în mașină ca pe o piatră, ca pe o cârpă.Apoi mi-au luat sora.

Doi soldați au târât-o pe bunica paralizată împreună cu așternutul, au deschis bordul mașinii și au aruncat-o, pur și simplu în remorcă.”

Operațiunea, numită ulterior „Iug” (Sud), a început de fapt cu un memorandum al ministrului Afacerilor Interne al RSSM Fedor Tutushkin,către șeful Ministerului Unional al Afacerilor Interne (MVD) Serghei Cruglov.

Într-o scrisoare din 12 octombrie 1948 Tutushkin indică faptul că „rămășițele elementelor naționalist-burgheze moldo-române, chiaburo-banditești și speculative” rezistă procesului de „modernizare” a agriculturii.

În acest sens, șeful Ministerului local al Afacerilor Interne a cerut permisiunea de a deporta de pe teritoriul RSS Moldovenești 15 mii de familii de chiaburi sau cel puțin „partea cea mai ostilă și mai puternică economic a chiaburimii în număr de până la 5 mii de oameni”.

În următoarele luni, autoritățile locale au raportat repetat privind creșterea activităților „ostile” și „subversive” ale chiaburilor, și chiar a acuzat țăranii bogați de organizare a actelor de terorism.

Pe 17 martie 1949 liderii RSSM V. Ivanov, N. Kovali și G. Rudi i-au trimis lui personal lui Stalin o notă asemănătoare.
“Elementele chiabur-naționaliste au fost întotdeauna un bastion al regimurilor reacționare românești din fosta Basarabie, aceștia provenind din diferite partide burgheze naționaliste care au existat în România, sunt dirijorul politicii antisovietice în mediul rural, au fost agenți credincioși ai agențiilor de informații în lupta contra maselor orientate revoluționar.

În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, elementele chiabur-naționaliste au trecut deschis de partea dușmanilor puterii sovietice și au fost pilonul principal al regimului de ocupație.

Cu mâinile lor au invadatorii germano-români jefuiau Moldova, efectuând expediții punitive contra partizanilor comițând acte de violență și hărțuire contra patrioților sovietici.

— Din adresarea autorităților RSSM către Iosif StalinMagistrul în Istorie Alexei Tulbure a povestit despre modul în care au fost pregătite și efectuate deportările, motivele exilului în Siberia și cum supraviețuiau exilații.https://www.youtube.com/embed/2wo3w5KBQZ8?rel=0&fmt=18&html5=1&showinfo=0

Sovietul de Miniștri al URSS a răspuns cererii de expulzare. Conform unui decizii semnate la 6 aprilie 1949, se prevedea deportarea a peste 11 de mii de familii de chiaburi sau 40 850 de persoane în afara RSSM în Kazahstan și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen si Tomsk.

Fiecărui raion i s-a atribuit o „cotă” de deportați. Listele nominale au fost făcute de șefii sovietelor locale și de organizațiile de partid.

Împreună cu chiaburii în ele nimereau negustorii, foștii alb-gardiști care, care cooperau cu administrația românească și preoții care au supraviețuit ca prin minune epurărilor anterioare.

Dar principalul motiv al deportărilor au fost hectarele de pământ, vacile și găinile: țăranii plăteau din 1944 un impozit majorat pentru gospodăriile lor, intrând prin urmare automat în listele „negre”.

Cei care au încercat să scape de această soartă erau uneori turnați de către concetățenii lor.

(Textul deciziei)

«Pe tata l-au șters din listă. Dar pe 6 iulie 1949, l-au deportat oricum. În dosar, am văzut că, într-adevăr, fusese scos de pe listă dar după două săptămâni a avut loc o nouă ședință, și pe tata l-au pus din nou în listă.

Cineva din cunpștințele noastre s-a străduit mult să iasă astfel. <…> În dosar mai figurează și un denunț scris de un oarecare Ganeev.

Acolo scria că familia noastră avea un restaurant, 20 de hectare de teren, 4 hectare de vie, patru cai și multe altele. Și nu trebuia mult de scris atunci, câteva rânduri și gata.

Această hârtie și-a jucat rolul când au decis să-l deporteze.»

Grigore Ciobanu,originar din Căușeni, născut în 1942

Operațiunea „Iug” a început la ora două noaptea pe 6 iulie și s-a încheiat la ora opt seara pe 7 iulie 1949. Conform ordinului oficial al autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri pe familie.

De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au acordat timp pentru pregătiri minuțioase.

Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și colhozurilor. Bunurile mărunte erau deseori luate de vecinii care au avut norocul să rămână acasă. În timpul acestui val de deportări multe familii s-au îndreptat nu doar fără lucruri dar și fără tați: bărbații se ascundeau în speranța că fără capii familiei, pe cei dragi nu îi vor ridica, așa cum a fost în 1941. Însă regulile se schimbaseră.

Din memoriile Elenei Pohila din satul Gaspar, raionul Edineț, născută în 1944:

La gări familiile erau transportate în principal cu camionul. Apoi deportații erau încărcați în vagoane de marfă. În Kazahstan și Siberia au fost expediate 30 de eșaloane (1.573 vagoane) într-o singură zi.

Drumul spre așezările speciale a durat de la două până la patru săptămâni. Asistentele și medicii promiși de ordinul oficial nu au fost prezenți pe lângă deportați.

Este aproape imposibil să se stabilească astăzi cifrele exacte, dar se știe că mulți au murit până a ajunge la locul de surghiun.

Ca urmare a operațiunii „Iug” de pe teritoriul Basarabiei au fost deportați 34.270 de persoane, dintre care 13.651 femei și 11.245 copii.

La sosire, deportații au fost repartizați pe la localnici sau prin barăci – unele construite special pentru operațiunea „Iug”, altele rămase de la valurile anterioare de represiune de pe teritoriul URSS. Trăiau „prin colțuri”, mai multe familii într-o baracă.

Cu timpul, familiile în care erau bărbați construiau bordee sau chiar case de lemn. Prima iarnă sa dovedit cea mai dificilă: unele din persoanele internate în colonii speciale nu au putut suporta clima neobișnuită și munca grea de tăiere a pădurii.

Istoricii încă nu au reușit să stabilească exact câte persoane au murit spre locurile de exil și câte nu au supraviețuit condițiilor dure de existență.
Am mers zi și noapte, noapte și zi. <…> În timpul opririlor lungi ne dădeau de mâncare.

Ne spuneau: „Două persoane, un sac și două găleți.” <…> Așa ne aduceau de mâncare. Unul aducea un sac de pâine, altul – găleți cu terci sau supă. Când trenul se oprea, ni se permitea să ieșim din vagon și ni se spunea: „Recuperați-vă”.

Aceasta însemna să ne facem nevoile. Așa și mergeam cu toții laolaltă, bătrâni, tineri, bărbați, femei. Apoi am ajuns la Krasnoyarsk. Acolo ne-au dat jos pe toți. <…> Ne-au împărțit în grupuri, ca să ne ducă la baie, pentru că ne umpluserăm de păduchi. Trei săptămâni să nu ne spălăm și să ne culcăm îmbrăcați ca porcii! Ne-am spălat, ei ne-au dezinfectat hainele.

Și iarăși ne-au băgat în vagoane. Așa am mers încă o zi de la Krasnoiarsk la stația Parcium, raionul Ciunski, regiunea Irkutsk. Când am sosit, ne-au descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveau copii, lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: „De azi înainte, aici vă e locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova—aici vă vor putrezi oasele”.

Anna Vlas (născută Istrati),originară din satul Bălăurești, raionul Nisporeni, născută în 1938

Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun erau mulți din cei care nu au fost goniți de acasă pentru prima dată.

Valentina Sturza, întoarsă pe teritoriul Basarabiei după deportarea din 1941, a fost exilată din nou în Siberia în 1949.

Revenind din Kazahstan pentru a doua oară, Sturza a primit o educație bună, însă statutul de „fostă deportată” i-a complicat serios creșterea în carieră.

A relatat despre acestea într-un interviu cu NM.

https://www.youtube.com/embed/9LT57EDfLuk?rel=0&fmt=18&html5=1&showinfo=0

Valentina Sturza, șefa Asociației foștilor deportați și deținuți polițiști, co-fondator al Partidului Național-Român din Moldova.

Maria Tulbure, locuitoare a raionului Nisporeni a fost de asemenea, deportată de două ori. În 1941, a fost trimisă în Kazahstan pentru domiciliu forțat permanent, ca soție de primar.

A evadat și s-a întors acasă, dar nu pe mult timp: în 1949 a fost condamnată pentru evadare la trei ani într-un lagăr de reeducare, cu expulzare ulterioară în colonie specială.
Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților. Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești incluse în kolhozuri a crescut de la 32% la 80%. Până în ianuarie 1950, ponderea kolhoznicilor era de 97%.

Temându-se de noi valuri de deportări, țăranii au cedat statului terenurile și alte proprietăți.
Dovezile represiunilor continuă să apară și în prezent.

La sfârșitul anului 2014, în timpul reparațiilor clădirii Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, a fost găsită o placă de parchet, semnată de un deținut politic.

Nichifor Popa din raionul Strășeni, condamnat la zece ani de lagăre în 1949.

Potrivit istoricilor, a fost dus în Ivdellag în regiunea Sverdlovsk. Placa de parchet cu semnătura sa a fost transferat, în august 2017, în colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

Mesajul deținutului a fost ascultat până acum doar de cercetători: nu a fost găsită încă vreo informație privind soarta sa ulterioară sau a rudelor sale.

Din colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

-VA URMA –

Sursa: Articolul ”Nu se va întoarce nimeni și niciodată — aici vă vor putrezi oasele». Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice”

Publicitate

Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (I)

CRONICA DEPORTĂRILOR

Primul val de deportări. 1941

Teritoriul Basarabiei a devenit parte a URSS în 1940. În nou creata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, epurările au început aproape imediat. URSS era pe picior de război, iar conducerea acesteia dorea să fie sigură de siguranța granițelor și loialitatea autorităților locale.

Primii, în 1940, au fost afectați participanții Sfatul Țării – oficiali, preoți, medici care au susținut unirea cu România în 1918. Majoritatea au fost deportați în colțurile îndepărtate ale Rusiei.

De exemplu, preotul Alexandru Baltag a fost deportat în Tatarstan, deși avea deja 80 de ani . În 1940, a avut loc și una dintre puținele deportări pe bază etnică – 124 000 de germani basarabeni au fost repatriați în Germania.

Primul val deportări în masă a trecut peste RSS Moldovenească în 1941. Pregătirea pentru deportări a început în prealabil. La 11 noiembrie 1940 a fost emis un ordin al NKVD (Comisariatul Norodnic pentru Afaceri Interne) al URSS cu o cerere de identificare a tuturor „elementelor antisovietice”.

În listele de nume întocmite în teritoriu, trebuiau să intre toți foștii proprietari de terenuri, proprietarii de fabrici, membri ai gărzilor albe, oameni de afaceri, lideri ai partidelor politice, colaboratori ai Siguranței românești, precum și primarii din aproape toate localitățile, inclusiv cele găgăuze și bulgare.

Operațiunea era programată pentru 12 iunie 1941 și trebuia finalizată în decurs de 24 de ore, pentru a evita tulburările.

În februarie 1941, listele erau gata – de completarea lor s-au ocupat tribunalele și sovietele locale. Pe lângă categoriile enumerate, în liste au fost de asemenea incluși medici, profesori și membri ai clerului.

Pe 31 mai 1941, comisarul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice (VKP(b)) și al Sovietului Comisarilor Norodnici (SNK) al URSS pentru RSSM, Sergo Goglidze, i-a trimis personal lui Stalin un raport în care a cerut permisiunea de a exila urgent „anumite elemente” din țară.

Permisiunea Moscovei a fost acordată deja în iunie. NKVD de la Chișinău le-a trimis organelor locale de forță instrucțiuni detailate privind desfășurarea deportărilor. Operațiunea era programată pentru 12 iunie 1941 și trebuia finalizată în decurs de 24 de ore, pentru a evita tulburările.

Strămutările au avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie. Conform dispoziției oficiale, fiecare familie putea lua cu ea 100 de kg de lucruri personale-bani, haine, produse alimentare, vase.

Pentru pregătiri li se alocau două ore. În practică, după amintirile deportaților, majorității li s-au dat nu mai mult de 40 minute pentru pregătiri iar cu ei li s-au permis să ia nu mai mult de 40 de kg. Banii și obiectele de valoare erau deseori confiscate de soldați. Alte bunuri-casa, pământul, vitele—erau confiscate de stat sau colhozuri.

”Unul din soldații din curte ne-au spus că ne ridică. I-au pus tatei un pistol la cap și l-au urcat în căruță. Alături de el s-a așezat fratele meu Gheorghe. Mama era însărcinată. A început să obiecteze, zicând că e gravidă, dar șeful grupului a întrerupt-o. Ne-am urcat împreună cu mama în căruță la care erau înhămați caiii pe care ni i-au confiscat în ajun.”

— Din amintirile Galinei Bodareu, a cărei familie a fost deportată din Vadul-lui-Vodă în 1941.

Deportaților li se propunea să meargă la stațiile de cale ferată cu propriile mașini sau căruțe. Pe cei fără transport propriu îi duceau soldații.

La locurile de exil oamenii au fost transportați cu mai mult de o mie de vagoane de tip marfar. În fiecare din ele încăpeau 90-100 de oameni. Drumul la destinație dura cam două săptămâni.

Conform raportului către Stalin, Molotov și Beria, pe 13 iunie din RSSM au fost deportați deja într-o singură noapte 24 360 persoane.

Circa o mie de persoane ale căror nume figurau în listele inițiale au reușit să evite deportarea.

Doar trei au reușit să se ascundă. 318 au trecut în prealabil în altă localitate. 133 de persoane nu au fost strămutate pentru că erau grav bolnave.

Cu toate acestea, din amintirile victimelor, femeile cu sarcină avansate nu erau scutite de deportare. 829 de persoane au fost scutiți de deportare „pe motivul insuficienței probelor” vinovăției.

Majoritatea deportaților proveneau din Chișinău, Bălți, Taraclia. Erau strămutați cu familiile, cu toate acestea, pe drum spre locul de surghiun membrii familiilor erau separați.

Circa 8 mii de bărbați au fost internați în lagăre de muncă. Mamele cu copii erau plasate în colonii speciale din Kazahstan, și din regiunile Omsk și Novosibirsk.

În toiul nopții s-au deschis ușile vagonului (…) și în el au intrat NKVDiști, ținând în lesă maidanezi cu gurile deschise, câini lupi. Lumea a început să strige. Începea genocidul comunist (…) Doi dintre ei i-au legat tatei mâinile pe la spate. Mama a început să țipe, ținându-se din răsputeri de gâtul tatei.

„Nu mă lăsa, Ilie cu patru copii în țară străină, fără pâine, fără haine”.

Un al treilea s-a pus cu pistolul în mâini între părinți, trăgând-o pe mama cu tot cu copil de la tata. I-a blocat calea. Alții l-au împins pe tata din vagon. De atunci nu l-am mai văzut.”

Boris Vasiliev- autorul cărții „Stalin mi-a răpit copilăria”

Se știe despre minim 450 de cazuri de împușcare în lagăre a deportaților din RSSM, conform deciziei „troicilor”,

Din județul Soroca au fost surghiunite, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, 1874 de persoane. Printre ele și moșiereasa Eufrosinia Kersnovskaia autoare a unor memorii vii și detailate ale exilului și anilor petrecuți în gulag.

A fost condamnată la detenție în lagăre de muncă și reeducare după o tentativă de evadare din colonia specială.

Kersnovskaia s-a născut în 1907 în Odessa, într-o familie de nobili. Tatăl ei a fost jurist-criminolog, iar mama a predat limbi străine. Fugind din calea Războiului civil, familia a ajuns în Basarabia, care se găsea atunci în componența României.

După anexarea Basarabiei la URSS în 1940 Kersnovskaya și-a trimis mama în România, iar ea a rămas la Soroca. Fiind harnică și educată, ea nu se simțea vinovată de ceva și nu avea de gând să-și părăsească gospodăria.

Eram convinsă că nu voi avea nevoie de mult timp să capăt o bună reputație, apoi respect, încredere și, în sfârșit, recunoașterea completă: voi deveni un bun cetățean al țării mele.

A înțeles foarte curând prețul greșelii sale. Cu acuzația „provine din familie de boieri”, a fost deportată în regiunea Novosibirsk.

Pentru tentativa de evadare din colonia specială, a fost condamnată în 1943 la zece ani de muncă silnică. În 1944 a fost condamnată la încă zece ani pentru „activități contrarevoluționare sistematice, activitate fascistă sistematică printre deținuți” și pentru „defetism și calomnie” la adresa Uniunii Sovietice.

Kersnovskaya a scris memoriile la rugămintea mamei sale, cu care a reușit să se reunească după 20 de ani de despărțire.

Manuscrisul are 2200 de pagini, conținând peste 700 de desene.

În memoriile sale, Kersnovskaia povestește despre viața din Odessa și Basarabia, despre exil, despre viața și lupta în sistemul concentraționar GULAG.

Despre noaptea deportărilor

”Eram câteva persoane în mașină dar eu țin doar minte trei. Mai întâi un băiețel de opt-zece ani – Nedzvedskii din satul Volovița.

Pe părinții săi, mici proprietari (în ghilimele, că din averea înaintașilor lor proprietari le-au rămas cinci-șase ari de teren și un bordei dărăpănat pentru o familie de cinci sau chiar mai multe persoane), i-au ridicat noaptea, iar băiatul stătea la bunica în satul Bocsani, la vreo cinsprezece verste de Soroca.

Acum îl duceau, așa micuț și neajutorat, fără pălărie și palton, niște străini cine știe unde și copilul speriat de moarte era vânăt de plâns și sufocat de amărăciune. Era dureros să-l privești!

Dar și celelalte două fete lăsau o impresie jalnică, fiind în rochii albe de bal și pantofi albi cu tocuri înalte. Erau două surori care absolviseră școala medie: astăzi urmau să aibă „balul alb”, primul bal al vieții lor, de care s-au pregătit atâta și era pentru prima oară în viață când purtau tocuri înalte și aveau părul făcut.

Se strânseseră una lângă alta și se țineau de un patefon cu vreo duzină de discuri – toată averea lor. Le-au luat direct de la bal. Nu știau unde le sunt părinții. Nu plângeau, doar tremurau mărunt, deși fusese o zi toridă de iunie.

Mașina a pornit. Mi-am făcut cruce. A ieșit, cumva, instinctiv.”

Jurnalele Eufrosiniei Kersnovskaia au fost publicate integral în limba rusă în redacția istoricului moldovean Valeriu Pasat.

Cartea „Cât face o viață de om” a apărut și în franceză, italiană, germană, cehă, poloneză și maghiară. Memoriile lui Kersnovskaia despre deportarea din Basarabia și viața în GULAG încă nu au fost traduse în română.

Memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia

Multe din mărturiile lăsate moștenire de ea pot fi găsite pe site-ul proiectului online, lansat încă în timpul vieții acesteia și la cererea sa, care conține

și cea mai completă versiune electronică a cărții sale „Cât face o viață de om”.

Detalii

-VA URMA –

SURSA: https://newsmaker.md/ro/nu-se-va-intoarce-nimeni-si-niciodataaici-va-vor-putrezi-oasele-cum-au-fost-deportati-locuitorii-moldovei-sovietice/

28 iunie 1940: Începutul holocaustului în Basarabia cotropită de hoardele bolșevice sovietice. VIDEO

 

 

 

 

Desecretizarea fondurilor Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova ofera cercetatorilor posibilitatea realizarii unei reconstituiri cât mai fidele a multiplelor aspecte ale istoriei regimului totalitar comunist, insuficient sau deloc elucidate in istoriografia noastra.

Regimul terorii si mijloacele de infaptuire a acesteia isi gasesc o ampla reflectare in dosarele respectivei arhive.

28 iunie 1940 a insemnat inceputul unui lung calvar pentru populatia Basarabiei, condamnata sa suporte toate ororile regimului totalitar comunist la care a fost supusa populatia RASSM in perioada interbelica.

Chiar daca nu se recurgea atat de frecvent, ca in perioada marii epurari, la serviciile odioaselor troici speciale, regimul totalitar comunist pentru a-si atinge obiectivele diabolice, a recurs la alte metode, la fel de antiumane, cu efecte la fel de tragice.

Primul an de ocupatie sovietica a Basarabiei a produs un soc urias asupra populatiei acesteia. Din primele zile, ca urmare a practicilor reprobabile ale autoritatilor comuniste, s-au operat numeroase arestari, astfel incat, în cateva saptamani, inchisorile au devenit supraaglomerate, depasindu-se de cateva ori capacitatea celulelor de a-i adaposti pe cei condamnati la detentie. In paralel, se produc executari in serie ale unor categorii de persoane, catalogate ca „dușmani ai puterii sovietice”.

Din randul acestora au facut parte personalitati politice, inclusiv mai multi membri ai Sfatului Țării, persoane, care, pana la 28 iunie 1940, au facut parte din diferite partide politice, au detinut functii publice in organele de administratie si de ordine. Victime ale rafuielilor salbatice au căzut si cateva zeci de preoti ai Mitropoliei Basarabiei, platind cu viata doar pentru simplul fapt ca slujeau in Altarul Domnului.

Gropile cu var, umplute cu cadavrele celor executati, precum si alte metode de exterminare a persoanelor indezirabile, constituie un alt indiciu infiorator al acestui prim an de ocupatie sovietica.

Deportarile din 13 iunie 1941, in Siberia si in lagarele corectionale, a aproximativ 20.000 de persoane, au constituit acordul final al acestui prim an de „fericire” de tip comunist. Acest val de deportari este amplu reflectat de fondurile respectivei arhive.

 

 

 

 

In ianuarie 1944, cu câteva luni pâna la „eliberarea” nordului Basarabiei de catre Armata Rosie, erau deja elaborate primele directive ale organelor de represiune sovietice, ce urmau sa serveasca drept temei pentru relansarea masinăriei diabolice de exterminare umană.

Odată cu ocuparea raioanelor de nord de catre unitatile de avangarda sovietice, tribunalul militar al RSSM, proaspat reanimat, s-a si pus pe treaba, condamnand la moarte primele cateva zeci de persoane.

Un rol aparte in identificarea si retinerea tuturor celor care, in viziunea autoritatilor comuniste de ocupatie, se facusera vinovati in fata puterii sovietice, l-au jucat asa-numitele batalioane de exterminare, alcatuite din militari sovietici, dar si din activisti, racolati din randul populatiei autohtone.

In vizorul acestor batalioane intrau „elementele dusmănoase”. Un rol aparte in aceasta „munca” de identificare si retinere a „elementelor periculoase” l-au jucat si alte structuri ale NKVD-ului, dar si faimoasele batalioane ale mortii care au „scris”, de asemenea, o pagina trista in soarta populatiei RSSM.

Activitatea acestor structuri este reflectata pe larg de catre fondurile acestei arhive. Poate cel mai amplu sunt documentate operatiunile de deportare, care au fost reluate, fara prea multe taraganari, de catre autoritatile sovietice de ocupatie.

Printre primele victime ale acestei politici ale terorii comuniste s-au numarat ultimele cateva sute de etnici germani, care au evitat repatrierea din septembrie 1940.

In iunie 1945, ei n-au mai putut sa se salveze de la deportarea in Siberia, operata de catre autoritatile sovietice.

Au urmat o serie de deportari care-i vizau pe basarabenii ce au activat, in perioada administratiei romanesti.

Primul contingent, alcatuit din 466 de reprezentanti ai acestor categorii au fost deportati la 17 iulie 1946 in RSS Karelo-Finlandeza, pentru un termen de sase ani. Atare deportari au continuat si in anii urmatori.

Ultimul grup deportat a fost cel format din fosti angajati ai administratiei publice si de ordine din Basarabia, care au fost exilati in 1948, pentru o perioada de sase ani, in RASS Bureata, regiunile Amur si Irkutsk.

Deportarile de populatie civila din 5-6 iulie 1949, precum si cele din 1 aprilie 1951 au constituit ultimul acord al practicilor de acest gen în RSS Moldovenească.

 

Fondurile Arhivei MAI conțin mii de documente inedite cu referire la aceste deportari.

Drama persoanelor deportate, dupa cum bine se cunoaste, nu s-a terminat odata cu disparitia fizica a lui Stalin, ăn martie 1953, ci a continuat si in anii urmatori.

În ciuda faptului ca, după moartea dictatorului, au fost expediate mii de demersuri ale victimelor deportarilor din RSS Moldovenească pe numele noilor lideri sovietici si pe adresa organelor supreme ale statului sovietic, majoritatea covârsitoare ale acestora au rămas nesoluționate.

Si acest ultim episod al dramei deportaților se regăseste plenar în documentele pe care le deține respectiva arhivă.

 

 

Ion Varta,
doctor in istorie, membru al Comisiei pentru studierea si aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova
ARHIVA TIMPUL md.
25.02.2010