PERSECUTAREA etnicilor germani naturalizați în Marea Britanie și a membrilor Uniunii fasciștilor din această țară, în baza unor simple suspiciuni de simpatie față de statele Axei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Regulamentul 18B – istoria unei nedreptăți Aliate

Foto: Oswald Mosley, fondatorul Uniunii Fasciștilor Britanici in 1932 © Getty

Marea Britanie. Europa. 1939. Cu o săptămână înainte ca Germania să invadeze Polonia, după o serie de tulburări ce au ajuns la apogeu, Parlamentul Marii Britanii a emis așa-numitul „Emergency Powers Act”, având în vedere situația declanșării unei conflagrații la care Regatul Unit ar fi fost parte ca urmare a alianței și garanțiilor oferite statului polonez. Regulamentul pentru apărare 18B („Defence Regulation 18B”) a intrat în vigoare câteva zile mai târziu.

Principalele prevederi ale acestuia vizau suspendarea dreptului de habeas corpus în cazul persoanelor care ar putea fi „ostile prin origine sau asociere” statului britanic.
În principal, Regulamentul 18B a fost îndreptat împotriva etnicilor germani naturalizați în Marea Britanie și suspectați de simpatii față de statele Axei ori chiar de colaborare cu forțele armate ale acestora.

Suspendarea dreptului de habeas corpus, deosebit de semnificativ în sistemul juridic britanic, avea să ia forma prin întemnițarea acestor persoane indezirabile, după formularea acuzației și instrumentarea cazului de către Serviciul Britanic de Contrainformații, MI-5. Prizonierul avea dreptul la a contesta motivele în baza cărora a fost privat de libertate, pe cale de apel la Adivsory Committee.

În fața acestui Comitet, MI-5 urma să prezinte actul acuzării (act ce nu putea fi văzut de inculpat), iar mai apoi Comitetul trebuia să formuleze o serie de recomandări în ceea ce privește soarta deținutului, trimise către Home Secretary.

Acesta avea dreptul să decidă, fără a fi obligat să ia în considerare recomandările Comitetului responsabil.

În cele mai multe cazuri, Serviciul Britanic de Contrainformații depunea toată diligența pe lângă acest înalt Secretar, cu scopul de a-l convinge să dispună continuarea detenției.
Într-o primă fază, la începutul Războiului, numărul prizonierilor încarcerați în baza Regulamentului 18B a fost relativ scăzut (în jur de paisprezece), cuprinzând o serie de etnici germani și austrieci, deținători ai cetățeniei britanice.

Tot în această perioadă, un grup de parlamentari laburiști și liberali s-au coalizat în vederea anulării acestui Regulament, însă au fost convinși să renunțe la moțiunea propusă, în cele din urmă.
Depășind această fază incipientă, pe fondul demisiei premierului Neville Chamberlain și urcarea la putere a lui Winston Churchill, o a doua fază cu adevărat fulminantă s-a conturat la orizontul trasat de durele prevederi ale Regulamentului 18B.

Urmând dezastrului militar din întreaga Europă, dar mai ales din Norvegia – unde Quisling, un simpatizant nazist local a fost implicat în însăși cucerirea propriei țări de către puterile Axei – atenția opiniei publice britanice s-a deplasat asupra fasciștilor insulari, organizați în diverse mișcări și partide politice oficiale.

Cel mai important dintre acestea, Uniunea Britanică a Fasciștilor („British Union of Fascists”), condus de către carismaticul Sir Oswald Mosley, s-a remarcat prin propaganda sa puternic orientată împotriva ducerii unui astfel de Război cu Germania.

Totuși, această atitudine cvasi-pacifistă a fasciștilor britanici a fost interpretată eronat (voluntar și involuntar) de către presă, până s-a ajuns la conturarea imaginii lui Oswald Mosley ca un nou Quisling, un trădător ce ar aștepta invazia Marii Britanii și ar dori victoria forțelor Axei împotriva propriei patrii.

Bineînțeles că aceste afirmații nu puteau fi mai departe de adevăr, însă ele au stârnit un val de paranoia și reacții ce au condus, în cele din urmă, la întemnițarea membrilor marcanți ai Uniunii Britanice a Fasciștilor.
În scurt timp, în 1940, o mare parte a acestor figuri active în scena politică britanică au fost încarcerate fără să li se aducă la cunoștință vreo acuzație întemeiată, ori vreun document care să le demonstreze vinovăția.

Eludând aceste mijloace procedurale cu ajutorul Regulamentului 18B, autoritățile Regatului Unit au privat de libertate peste 1.000 de cetățeni (dintre care peste 800 erau membri a Uniunii Britanice a Fasciștilor), suspendându-le dreptul de habeas corpus și neacordându-le nicio clipă prezumția de nevinovăție ori dreptul la o apărare dreaptă.

Arestați la modul „profilactic”, în temeiul unei bănuieli neîntemeiate că ar urma să tradeze interesul public al Marii Britanii, acești deținuți politici au fost trimiși inițial spre închisorile Wandsworth (pentru bărbați) și Holloway (pentru femei), partea masculină fiind mutată apoi la închisoarea Brixton.

Ulterior, deținuții au fost transportați spre lagăre de concentrare de pe teritoriul Marii Britanii, demonstrând că acest mod sinistru de încarcerare a fost întrebuințat de ambele părți beligerante.
Un element cel puțin curios în acuzarea și bănuiala de trădare ce plana asupra lui Sir Oswald Mosley și a camarazilor săi arestați este faptul că, cu câteva săptămâni înainte de declanșarea acestui amplu proces de privare de libertate, conducătorul Uniunii Britanice a Fasciștilor declara:

„Potrivit presei, ipoteze privind invazia Marii Britanii sunt vehiculate… în cazul în care un astfel de eveniment [invazia] se va produce, fiecare membru al Uniunii Britanice [a Fasciștilor] va fi la dispoziția națiunii.

Fiecare dintre noi va rezista în fața invadatorului străin cu toată forța din noi. Oricât de putrezit ar fi Guvernul actual și oricât de mult i-am detesta politica, ne-am implica total în efortul de a menține națiunea unită până ce străinul va fi alungat de pe pământurile noastre. Într-o astfel de situație, nu exista niciun dubiu asupra atitudinii Uniunii Britanice”.

Totodată, cu mult înainte ca arestările să înceapă, în septembrie 1939, Sir Oswald Mosley (foto) a lansat un mesaj către camarazii săi, îndemnându-i să se supună legii și voinței naționale, în ciuda poziției anti-război promovate de Uniune:

„Pentru membrii noștri mesajul meu este clar și simplu. Țara noastră este implicată în război. Având acest lucru în vedere, vă rog să nu întreprindeți nimic care să prejudicieze țara noastră sau care să ajute altă putere [beligerantă]. Membrii noștri trebuie să facă ceea ce legea le cere, iar dacă sunt membri ce fac parte din forțele și serviciile Coroanei, ei trebuie să îndeplinească ordinele și, mai ales, îndatoririle funcției lor… Noi am zis de nenumărate ori că în cazul în care existența Marii Britanii ar fi amenințată, vom lupta din nou”.
Avându-se în vedere că bănuiala și tratamentul „profilactic” aplicat de către statul britanic acestor cetățeni s-au dovedit nefondate, este discutabilă și modalitatea în care au fost tratați în detenție.

Conform unora dintre cei încarcerați, mulți dintre ei au fost ținuți la celebra Camp 020 din Ham Common, unde au fost supuși „unor lungi perioade de recluziune solitară și torturii psihologice intense cu scopul de a obține și informații”.

Totodată, este de notat faptul că această locație avea statut secret, nefiind dezvăluită nici măcar Crucii Roșii internaționale.
După o perioadă de regim strict și transferarea deținuților către lagăre, tratamentul a devenit treptat mai blând, permițându-se unora dintre ei să traiască împreună cu familia și să fie implicați în diverse activități din cadrul lagărului.

Odată cu sfârșitul Bătăliei pentru Marea Britanie, o mare parte a celor încarcerați au început să fie eliberați treptat.

Astfel, în 1943, în cadrul locațiilor respective mai existau în jur de 500 de deținuți, în 1944 se mai găseau 65, iar la sfârșitul războiului 11.
Fără a li se dezvălui nici acum motivele palpabile ale detenției lor, foștilor prizonieri politici li s-a negat dreptul la despăgubiri pecuniare din partea statului pentru încălcarea dreptului de habeas corpus fără o judecată dreaptă și o acuzare veridică.

În acest sens, istoricul universitar britanic Richard Thurlow susține despre acest tip de pseudo-proces desfășurat în fața așa-zisului Advisory Committee faptul că „Fațada sa, a la Jekyll și Hyde, cu ciudata sa procedură improvizată ce părea să combine elemente ale unei curți marțiale și ale unui ceai dansant, a fost în mod cert ostilă celui întemnițat”.
După expirarea termenului de treizeci de ani („Thirty Year Rule”), necesar în Marea Britanie pentru ca actele de interes public să fie declasificate și eliberate publicului larg, s-a constatat că o proporție covârșitoare a dosarelor celor încarcerați în baza Regulamentului 18B au dispărut fără urmă și fără explicație.

Acest fapt nu a făcut decât să sporească ideea de injustiție ce a fost comisă cu prizonierii politici ai Marii Britanii din timpul Războiului.

În acest sens, o recunoaștere a nedreptății comise poate fi sesizată atunci când Lordul Jowitt, deținător al funcției de Lord Cancelar, a rostit în 1946:

„La urma urmei să fim drepți față de cei care au fost întemnițați pe baza Regulamentului 18B și să ne amintim că nu au fost niciodată acuzați de vreo crimă; nu numai că nu au fost condamnați de o crimă, dar nici măcar nu au fost acuzați de ea. Acest fapt ar trebui ținut minte, pentru a fi corecți față de ei”.
Așadar, având în minte istoria și consecințele Regulamentului 18B, emis într-o țară ce promova lupta împotriva tiraniei și strădania de a face Drepturile Omului să triumfe asupra arbitrariului și injustiției, emis de Guvernul unui stat ce s-a declarat oripilat de realitatea terifiantă a lagărelor de concentrare, o concluzie este la îndemână.

Astfel, dihotomia conturată de istoricii postbelici conform căreia puterile Aliate ar fi reprezentat un Bine absolut, iar forțele Axei un Rău absolut pare să nu fie susținută de datele reale.

Trecând peste așa-zisa „istorie scrisă de învingători”, este momentul ca obiectivitatea istorică să dezvăluie că nedreptatea și-a făcut apariția de ambele părți ale frontului, chiar dacă în proporții diferite.

Totodată, trebuie subliniat faptul că injustiția este intolerabilă chiar și atunci când se îndreaptă împotriva unei minorități politice indezirabile, chiar și atunci când injustiția se îndreaptă asupra celor ce o propovăduiesc.

Articol publicat în revista «Lumea» și preluat de Anonimus.ro.

Autor: Horia Ciurtin, expert asociat pentru New Strategy Center (București),cercetător doctoral extern la Amsterdam Center for International Law (University of Amsterdam).

Publicitate

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a avut loc primul val de deportări din Basarabia și Nordul Bucovinei cotropite de hoardele bolșevice

Se împlinesc 81 de ani de la primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei. Potrivit istoricilor, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, au fost duși în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei Uniuni Sovietice oamenii cei mai înstăriți, dar și cei care erau percepuți ca o amenințare la adresa URSS.

După un an în care, imediat după instaurarea ocupației sovietice, aproximativ 100 de mii de persoane au fost trimise la muncă forțată în regiuni îndepărtate ale Siberiei, în iunie 1941 autoritățile sovietice au trecut la acțiuni mai dure de luptă împotriva așa-numiților ”dușmani ai poporului”- deportările.

Proprietatea privată a fost scoasă în afara legii, și are loc organizarea colhozurilor. Ilegală a devenit și religia, în locul acestei a început promovarea ateismului militant, menit, după cum ne-a mărturisit istoricul Marius Tărâță, să distrugă orice datină, obicei religios.

Deportările, care au țintit în special populația intelectuală, au avut rolul de a distruge coloana vertebrală a poporului, ca mai apoi să-i determine pe cei rămași acasă să accepte mai ușor colectivizarea și exproprierea de bunuri, susțin istoricii.

Datele oficiale arată că aproximativ 70 de mii de români basarabeni au fost strămutați cu forța în Siberia și Kazahstanul de Nord, în cele trei valuri de deportări.

Datele oficiale arată că aproximativ 25 de mii de persoane au fost deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie, acesta fiind doar primul val de deportări din perioada sovietică.

Au urmat alte doua valuri în 1949 și 1951, în urma cărora au avut de suferit alte aproape 40 de mii de persoane.

1812- anul când în BASARABIA s-au pus gratii la Cer…

Anul 1812 …

Toate relele care au tot dat peste noi de 200 de ani încoace de acolo ni se trag.
De la Tratatul semnat la 16 mai 1812 de câtre turci şi ruşi, ca şi cum n-am fi existat, ca şi cum în el n-ar fi vorba de noi.
Două hiene decid cum să împartă mielul…
Ocuparea Basarabiei de la 1812 aminteşte de vaietul boierului Stroe Leurdeanu, călugărit cu forţa de către Antonie-Vodă din Popeşti: „Doamne. Doamne, fără voie îmi iaște!”
Fără voie ne-au fost şi nouă, celora dintre Pruturi, despărţirea de fraţi, de surori şi de părinţi, când s-au tras prin mijlocul Limbii Române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluieşte destinele.
În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de ruşi sau de mercenari plătiţi, se menţionează că ruperea Moldovei în două (când s-a dezlipit Bucovina), şi apoi în trei (după ce a fost furat spaţiul din stânga Prutului), apoi în patru (înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei), apoi în cinci (crearea republicii moldoveneşti transnistrene) a însemnat (citez) „un act progresist”, iar moldovenii s-au bucurat nespus că au fost eliberaţii de către armata ţaristă.
După 1812, în urma jefuitoarelor rechiziţii ruseşti, românul basarabean, cum încă nu ştia ruseşte, atunci când se întâlnea cu vreun militar rus, care încerca să lege capăt de vorbă cu el, timp de mai multe decenii, avea un răspuns de serviciu pentru toate situaţiile. Indiferent ce i se spunea, el răspundea: „Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau”.
Acesta o păţise în toate războaiele dintre ruşi şi turci, pricepea şi fără traducător ce vor muscalii de la el.
Când jafurile noilor stăpâni ai Basarabiei deveniseră o obişnuinţă, mulţi basarabeni luaseră drumul codrilor.

Atunci în satele noastre a apărut şi o fabulă cu următorul conţinut:
− Mergi prin pădure şi te întâlneşti cu un lup şi cu un muscal, iar în flinta ta ai un singur glonţ. În cine tragi?
− În muscal. Cu lupul după aceea te înţelegi cumva.
Pentru ţăranul basarabean aşa-zişii „eliberatori” deveniseră mai răi ca fiarele. Atunci s-a născut şi acest proverb:

„La vorbă creştin,
da’ la faptă – păgân;
cu crucea la gât
şi cu cuţitu-n sân!”

Istoria noastră de atunci a rămas în diverse zicători:

„Îl inviţi la masă
Şi el te scoate din casă…”
Sau:
 „Îl laşi în casă pe Ivan
Şi el se suie pe divan…”
 

În 1812, când ne-a „eliberat”, Mihail Kutuzov, marele conducător de oşti ruseşti, s-a adresat străbunicilor noştri cu următoarea frază: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.
Iar contesa Feodosia Petrovna avea să-i spună cărturarului Ion Ghica:
 „Aici (în Basarabia – n.n.), oamenii voştri o să se simtă bine, le dăm libertatea de a trece cu mic, cu mare la cultura rusă”.
− Dar de ce Feodosia Petrovna, a ripostat Ghica, […] de ce să treacă la cultura dumitale, când ei au cultura lor?” (Paul Anghel. Ieşirea la mare. Bucureşti: Cartea Românească, 1988).
Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc.
Ruşii creştini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni.
Cu deosebirea că pe acestea nu le aduna domnitorul moldovean, ci funcţionarii ţarişti.
Se mai ştie că turcii nu se puteau stabili în principate, pe când ruşii au dat năvală.
Şi au mai adus cu ei şi alte naţiuni, ca să schimbe componenţa etnică a Basarabiei.
Turcii nu-şi permiteau a construi moschei, pe când ruşii au umplut Basarabia cu preoţi militari, care i-au înlocuit pe preoţii moldoveni în bisericile ridicate de moldoveni, au interzis Limba Română în oficierea serviciului divin, au ars cărţile noastre, au interzis numele noastre (cine era Moraru devenea Melnic, cine era Ion devenea Ivan şi tot aşa).
Turcii nu puteau menţine garnizoane militare, pe când ruşii au strămutat trupe numeroase de muscali şi au împânzit Basarabia de la un capăt la altul de garnizoane ruseşti, care se pregăteau să ia cu asalt Constantinopolul.
Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi în Moldova. Ruşii au cumpărat la preţ de nimic sau li s-au dăruit de către ţar sate, moşii, pământuri, imobile, conace, mori, fabrici ş.a.
Ţarul, generos, le repartiza pământuri şi moldovenilor, numai că nu în Basarabia, ci … în Siberia.
 Că nici Dumnezeu n-a dorit ruperea ţării în două vorbesc următoarele semne trecute pe câmp de manuscrise şi cărţi vechi: în primăvara acelui an blestemat, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holeră, adusă de armatele ruseşti, apoi ţara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de numeroase lunecări de pământ, ca la 5 mai să fie zguduită şi de un cutremur puternic.
 „În anul 1812 au ieşit o stea mare, cu multe raze, de către amiezi de noapte. Răsărea şi mergea la răsărit, către muscali, apoi s-au întors şi au mers la apus şi i s-au stricat razele. Steaua patru luni au umblat în bătaia franţuzului cu muscalul.” (Stan Irimie, Însemnare pe un Miscelaneu din 1788, p. 294).
„În acest an (1812 – n.n.) au fost (râul – n.n.) Suceava aşa de mare cât s-au vărsat peste toate luncile” (pe un Apostol din 1704, tipărit la Buzău).
„În anul 1812 iulie 3, calendarul vechi, s-au întâmplat de a fost puhoi aşa de mare, încât n-au rămas iazuri nerupte şi mori nestricate de obşte, cum şi pe apele curgătoare iarăşi asămine” (pe o Biblie din 1705).
„Să să ştie că am însămnat aicea de când s-au cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul. Am pus veleat 1812 mai 5, mai înainte de ameazi, într-o duminică. Gheorghe dascalu.” (Însemnare pe un Penticostar, editat la Bucureşti, 1785, care se află la Biblioteca Naţională din Chişinău, inv.55990).
„Să să ştie de când s-au cutremurat (pământul) la leat 1812 mai 5, în Duminica Mironosiţelor, când era aproape de a (amiază). Domentian Ieromonah ot schitul Hâncu.” (Însemnarea lui Domentian, ieromonah la Mănăstirea Hâncu, a fost făcută pe un miscelaneu, numărul 3031, BAR, Bucureşti.)
„Să să ştie de când s-au cutremurat în zâlele moscalelor, în luna lui mai 5, la 2 ceasuri din zî, la let 1812. Iordache Cimbală am scris” (pe un minei editat la Râmnic, 1780).
Sunt consemnate şi în anul următor tunete în plină iarnă (la 23 februarie 1813), cutremure (la 10 martie 1813, 28 octombrie 1813), inundaţii, incendii, prăbuşiri de biserici etc.
Despre faptul că poporul n-a fost atât de vesel, cum afirmă pseudoistoricii plătiţi, vorbesc următoarele consemnări:

„La anul 1813 octombrie s-au făcut gubernia Basarabia, puindu-se hotar Prutul. Am însemnat ca să să ştie că, din pricina omeneştilor răli fapti, anul a fost cu scăderi, şi nemulţămit a fost norodul, însă nu s-au dumerit necontenind urmare lor.”
„Nevoie, scârbă la toate” (7 mai 1814).
(Din volumul: „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei” de I. Caproşu şi E, Chiaburu, v. 3, Casa Editurii Demiurg, Iaşi, 2009, p.322, 337)
Ş. a. m. d.
Aceste însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi sunt un fel de presă a vremii.
Natura protestează contra oamenilor, Cel de Sus oferă, cum ziceam, mai multe semne, dar muscalii nu ţin seama, ei nu se opresc, ci trag graniţă pe la mijlocul unei ţări creştine, afirmând pervers că fac un „lucru creştinesc”.
Iar ţăranii şi boierii moldoveni… ei credeau că graniţa de pe Prut e temporară şi peste o zi-două se va reveni la ce a fost.
Dar… rusul pe ce pune mâna – nu mai întoarce el cu una-cu două.
Boierii moldoveni nici ei nu prea pricep ce s-a întâmplat: când doreau să treacă la moşiile lor din stânga Prutului, erau opriţi de cazaci, care le puneau arma în piept cu fraza „Nelzea!” („Nu se poate!” )
Atunci aceştia i-au scris cu lacrimi în ochi într-o anaforă domnitorului Scarlat Calimah, rămas şi el cu jumătate de ţară, că „s-au deosebit din trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… poate mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării.”
Basarabia era numită „inima ţării”: ţara rămânea fără inimă.
Ţăranii care doreau să se ducă să-şi vadă părinţii sau fraţii, de la Ungheni − la Ungheni, de la Medeleni − la Medeleni, de la Răducani − la Răducani, de la Grozeşti – la Grozeşti, de la Zberoaia – la Zberoaia, de la Sculeni – la Sculeni, de la Costuleni – la Costuleni, de la Drânceni – la Drânceni, de la Pogăneşti – la Pogăneşti, sate aşezate pe cele două maluri de Prut, erau opriţi de către grănicerii ruşi cu aceeaşi frază: „Nelzea!” („E interzis!”).
Această frază „Nelzea!” („E interzis!”) a caracterizat relaţiile dintre cele două maluri de Prut 106 ani.
M. Eminescu a scris despre calvarul acestei moşii voievodale:
„Auzi?! Departe strigă slabii
Şi necăjiţii către noi
E graiul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.”

Iată însă că relative, nu demult, Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, felicită cu cinism, „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova şi Rusia”.
Este ca şi cum l-am fi felicitat şi noi cu ocazia avariei de la Celeabinsk, în care au pierit mai multe sute de persoane…
Pentru că cei „200 de ani de prietenie” au însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de jaf, de suferinţă, de deportări, de batjocură, de masacre.
Sau crimei i se poate spune, în înţelegere rusească, şi „prietenie”?!
Halal „drujbă”!

16 mai 1812 e ziua cea mai tristă a istoriei noastre.

De-a lungul celor 200 de ani de tristeţe, Basarabia a reuşit să se salveze de două ori: în 1918 (când s-a unit cu Ţara) şi în 1991 (când s-a rupt de imperiu), în diferenţă de alte 120 de popoare (din totalul de 200 atestate în 1922 în URSS) care au dispărut din istorie, fiind strivite, asimilate, nivelate de colosul de la Răsărit, care se lăţise peste ele.
Spre deosebire de anul 1918, începând cu 1991, mândra Basarabie mai stă cu un picior prins în capcana imperială.
Reuşi-va ea să se smulgă de tot sau va reveni la condiţia de sclavă, momită de moartea care poartă aici în Est mai multe nume: Uniunea Euroasiatică, Partidul Comuniştilor, Putin…
E tot mai evident faptul că nu vom putea să ieşim din această capcană fără ajutorul României (Moldo-Valahiei).
Să nu uităm că Alexandru I, apoi şi Ecaterina a II-a, doriseră să ocupe atât Moldova toată, cât şi Valahia, iar anexarea Basarabiei a însemnat plata de sânge a libertăţii celor două ţări, rămase în afara Imperiului Rus.
Noi vorbim mai prost Limba Română, fraţilor, ca s-o vorbiţi voi mai bine!
Dacă nu era jertfa Basarabiei, care să-i oprească pe ruşi la Prut, astăzi aţi fi vorbit la fel de stâlcit Limba Română ca şi noi şi v-aţi fi bocit şi domniile voastre rudele rămase în Siberia, cea care ne mai ameninţă, cu la fel de multe lacrimi!
Salvaţi-vă salvându-ne!
E mesajul Basarabiei înstrăinate, care orbecăieşte de 200 de ani în drumul ei, cu speranţa că va ajunge în sfârşit Acasă. (Ioan POPESCU- http://www.gandaculdecolorado.com).

 Publicistul Constantin Tănase de la Chișinău se întreabă:

Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost anul 1812?

Dacă în 1812 Moldova de la est de Prut nu ar fi fost anexată la Imperiul Rus, ea urma calea istorică a Moldovei din dreapta Prutului şi astăzi am fi fost o singură ţară. Foarte multe lucruri însă nu ar fi fost: n-ar fi fost Basarabia, RASS Moldovenească, RSS Moldovenească, R Moldova, R Moldovenească Nistreană, n-ar fi devenit „şef de stat” Voronin, iar Snegur putea să devină ministru al Agriculturii la Bucureşti, nu ar fi devenit premier un Sangheli sau un Tarlev, iar Druc putea să devină senator la Bucureşti, nu ar fi devenit preşedinte de parlament Baba Jenea (E. Ostapciuc)… Ar fi fost „români şi punctum”, dar nu „moldoveni pragmatici” Lupu, Filat şi toţi ceilalţi, Diacov ar fi lucrat în redacţia culturală la TVR…, V. Stati ar fi putut fi şeful Ligii culturale a românilor de pretutindeni, Iura Muntean ar fi fost lider al Partidului România Mare, Igor Dodon ar fi ajuns primar general de Bucureşti.

Spun aceasta, bazându-mă pe aceea că moldovenii (din stânga Prutului) sunt oameni deştepţi şi răzbătători. Omul e sub vremuri, vorba cronicarului. Da, omul face istoria, dar şi istoria îl face pe om.

Uitaţi-vă ce a făcut istoria din unii, cum i-a schimbat… Problema acum se pune foarte dramatic: mai există astăzi oameni în Basarabia care pot schimba istoria?