CUM ȘI CINE L-A PREDAT RUȘILOR PE MAREȘALUL ION ANTONESCU

Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti – executat la data de 1 iunie 1946, la înc hisoarea Jilava), general, apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului. Ion Antonescu este una dintre cele mai controversate personalităţi din istoria României.

 Regimul mareșalului Antonescu nu a fost un regim fascist clasic, pentru că guvernarea țării nu s-a sprijinit pe un partid unic, acesta desființând singurul partid care exista în timpul primelor luni ale conducerii sale – Mişcarea Legionară și instaurând în țară un regim de dictatură militară.

„A crezut în forța Reichului, da. Sunt mărturiile interpretului lui Hitler: singurul conducător de stat care îndrăznea când ţipa Hitler, ţipa şi el. Şi în problemele economice cu nimic nu a cedat, pentru că noi livram petrol şi alimente germanilor, dar le cerea în schimb o parte din aurul pe care l-a avut România”, spunea istoricul Şerban Papacostea.

În contextul prăbușirii frontului de Est și a debarcării forțelor Aliate în Normandia, tânărul monarh român, regele Mihai I, împreună cu mai mulți reprezentanți politici de marcă, au considerat necesară reorientarea României în război, în scopul evitării unei catastrofe naționale de proporții – intrarea trupelor sovietice în țară, ca inamici, ar fi putut însemna execuții în masă, distrugeri colosale,jafuri, violuri în masă, etc.

Confruntarea dintre cele două personalități aflate în fruntea statului român ar fi trebuit să aibe loc pe 26 august 1944, însă mareșalul Antonescu a cerut o audiență la rege pe data de 23, grăbind astfel demersal pe care monarul îl plănuise împotriva sa.

Astfel, întâlnirea istorică dintre prim-ministrul cu puteri dictatoriale, mareșalul Ion Antonescu, și Regele Mihai I al României s-a petrecut în Palatul Regal, începând cu orele 16 și a durat puțin peste o oră.

Mareșalul i-a prezentat tânărului rege situația de pe front, iar acesta i-a comunicat dorința de a întoarce armele împotriva germanilor, evitând astfel o invazie sovietică catastrofală pentru țară.

Antonescu a replicat prin a-i da de înțeles ferm regelui că nu poate lua în calcul un astfel de scenariu fără acordul lui Hitler, față de care se considera legat prin jurământ militar.

Așadar, temerea regelui cu privire la refuzul mareșalului de semna armistițiul cu URSS se adeverise, discuția ajunsese într-un impas, iar astfel s-a declanșat practic începutul sfârșitului pentru mareșal.

Regele Mihai I a ordonat arestarea și a viceprim-ministrului Mihai Antonescu. Cei doi au fost închiși inițial într-o încăpere-seif din cadrul palatului și ulterior preluați de Emil Bodnăraș (liderul comunist aflat în relații strânse cu Moscova) și o grupare de muncitori înarmați, numită ”Gărzile patriotice” (constituite după tipar sovietic) și transferați într-o casă conspirativă din cartierul bucureștean, Vatra Luminoasă.

În urma demiterii și arestării lui Antonescu, a reintrat în vigoare (cu anumite restricții),Constituția din 1923, iar generalul Constantin Sănătescu a primit sarcina de a forma un nou guvern, din politicieni democrați, comuniști și cadre militare.

Noul guvern a negociat și semnat armistițiul cu URSS, care stipula admiterea pierderilor teritoriale suferite în 1940 și asigurarea anumitor funcții cheie în stat, membrilor PCR.

Preluarea Mareșalului Ion Antonescu de către sovietici

La 31 august 1944, din ordinul Consiliului Militar al Frontului 2 ucrainean, generalii I.Z. Susaikov şi A.H. Tevcenkov s-au deplasat la Bucureşti pentru a afla „unde se află mareşalul Antonescu şi dacă-l descoperă, să-l ia sub paza noastră”, aşa cum raporta mareşalul R.I. Malinovski în telegrama trimisă lui I.V. Stalin la 2 septembrie 1944.

– Deplasându-se la Comandamentul Militar al Capitalei, generalul A.H. Tevcenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 ucrainean, a discutat telefonic, prin intermediul generalului Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei, cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne, şi cu generalul Victor Dombrovski, primarul general al Capitalei.

– „După câteva tergiversări şi intervenţii – informa mareșalul R.I. Malinovski conducerea sovietică de la Moscova – ei au declarat că Antonescu a fost arestat, locul unde se află nu le este cunoscut, dar există o persoană care îl ştie”.

– La al doilea „avertisment categoric” al generalului A.H. Tevcenkov, generalul Iosif Teodorescu a luat legătura cu guvernul, după care la Comandamentul Militar al Capitalei s-a prezentat Emil Bodnăraş, reprezentantul partidului comunist, care a declarat că Ion Antonescu se află „sub paza comuniştilor, într-o casă conspirativă”.

– După ce s-au deplasat la locul indicat, însoţit de 40 de militari sovietici, generalul A.H. Tevcenkov i-a comunicat lui Emil Bodnăraş că „din cauza pazei proaste, comandamentul sovietic ia asupra sa paza arestaţilor şi îi va transporta în dispozitivul trupelor proprii”.

– Reprezentantul partidului comunist a răspuns că  „ar fi fost mai bine dacă arestaţii ar rămâne pe loc şi ar fi fost întărită paza cu soldaţi sovietici”. Emil Bodnăraş a rugat „să fie luată şi paza lor” (cea asigurată de comunişti – n.n.) şi a făcut cunoscut că „guvernul (român – n.n.) nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova”.

–  Referindu-se la acest lucru, Constantin Sănătescu consemna în Jurnal: ,,Rușii ne-au ridicat pe Antonești și ceilalți prizonieri politici cu toate că am protestat, întrucât este o chestiune internă”.

– Astfel, la 31 august 1944 (ora 17.00), mareșalul Ion Antonescu și însoțitorii săi au fost preluați și duși la postul de comandă al Armatei 53 sovietică, iar de acolo la cel al Frontului 2 ucrainean (1 septembrie 1944)[1].

Fără îndoială, o mare greșeală comisă de mareșal a fost faptul că nu s-a oprit cu trupele la Nistru, generalul Mannerheim (conducătorul Finlandei) scăpând din fața plutonului de execuție inclusiv datorită faptului că nu a dorit să continue cu trupele finlandeze până mai departe de teritoriile pe care le considerase pe nedrept anexate de către sovietici.

De altfel, nici generalul Philippe Petain, conducătorul Regimului marionetă germană de la Vichy, nu a fost executat, deși fusese condamnat la moarte în urma războiului, sentința fiind comutată de către generalul De Gaulle la închisoare pe viață, ținând cont de vârsta acestuia și de meritele avute pe parcursul Primului Război Mondial.

[1] col.(r) Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.

Publicitate