Proiectul de Constituție bolșevică din mai 1917

 

 

 

 

 

 

Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia, abreviat PSDMR, cunoscut și ca Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, a fost un partid politic revoluționar marxist din Rusia, înființat în 1898 la Minsk, cu scopul de a uni diferitele organizații revoluționare de orientare socialistă într-un singur partid.

 

PSDMR s-a scindat ulterior în două grupări: bolșevică și menșevică. Prima grupare s-a constituit mai târziu în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1883 luase ființă Grupul pentru Eliberarea Muncii. 

 Programul PSDMR se baza pe teoriile lui Karl Marx și Friedrich Engels, în pofida faptului că Rusia era o țară eminamente agrară, în timp ce marxismul considera că adevăratul potențial revoluționar îl avea muncitorimea din industrie.

Înainte de al doilea congres al PSDMR, la acest partid a aderat tânărul Vladimir Ilici Ulianov   cunoscut cu pseudonimul Lenin . 

 În 1903, la al doilea congres al partidului, ținut în Belgia, participanții au încercat crearea unei forțe unite. La 17 noiembrie, partidul s-a scindat în două facțiuni ireconciliabile: bolșevicii, conduși de Lenin (большеви́к „majoritarii”), și menșevicii (меньшеви́к „minoritarii”), conduși de Iulius Martov.

 

Menșevicii erau în realitate cei mai numeroși, dar se pare că denumirile bolșevici – majoritarii și menșevici – minoritari au fost adoptate după votarea componenței corpului redacțional al organului partidului Iskra (Scânteia), când bolșevicii au obținut un vot în plus. 

Aceste denumiri au fost folosite de cele două grupări pe durata lucrărilor congresului, care a dezbătut propunerile făcute de Lenin, și au rămas și după scindarea din 1903, deși, până la Revoluția rusă, facțiunea condusă de Lenin era mai puțin numeroasă decât cea condusă de Martov.

Principiul numit centralismul democratic și accesul limitat la statutul de membru – susținute de Lenin – au fost cauza principală a scindării.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lenin considera că, pentru victoria revoluției, membrii de partid trebuiau să fie revoluționari profesioniști dedicați total revoluției, spre deosebire de Martov, care dorea o politică deschisă de cadre. Încercările de conciliere a celor două tabere au eșuat, iar scindarea a rămas definitivă.

Bolșevicii au câștigat puterea în timpul Revoluției ruse și, în 1918, au schimbat numele Partidului Bolșevic în Partidul Comunist. I-au scos în afara legii pe menșevici, după revolta din 1921, de la Kronstadt, a marinarilor sovietici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În mai 1917, Partidul Social Democrat din Rusia (b) rebotezat în 1918 Partidul Comunist a prezentat un proiect al Constituției Ruse care era mai progresistă decât actuala lege fundamentală, scrie publicația de limbă rusă http://ttolk.ru.
 
 

Proiectul Constituției bolșevice a fost în primul rând de natură propagandistică. În primăvara anului 1917, Partidul bolșevicilor era atunci  a patra cea mai importantă forță politică din țară  (după sociali-revoluționari, menșevici, cadeți).

Sprijinul  de care acesta se bucura în rândurile populației era de aproximativ 10% (față de 50% în rândul sociali-revoluționarilor și 15% pentru menșevici și cadeți),iar atragerea maselor de alegători devenise o problemă vitală pentru bolșevici.

În aprilie-mai 1917, nimeni nu se gândea la  revoluție și toate forțele politice erau preocupate de alegerile pentru Adunarea Constituantă.

Cu toate acestea, versiunea bolșevică a Constituției arată clar cât de progresistă a fost atunci gândirea  forțelor de extremă stânga.

În prezent, așadar o sută de ani mai târziu, Rusia are o Constituție mult mai arhaică, iar dacă luăm în considerare neglijarea acesteia în practică, atunci vom constata că la începutul secolului XX principalele forțe politice din acea vreme ar fi considerat-o aproape  analoagă țarismului.

 

 

 

 

 

 

 

Care erau principalele puncte ale acelei Constituții promovate de bolșevicii lui Lenin  ?

Constituția unei republici democratice ruse trebuia să asigure:

1) autocrația poporului; toată puterea supremă a statului care ar trebui să aparțină reprezentanților poporului,  constituiși într-o o adunare națională și care erau aleși și puteau fi înlocuiți în orice moment de popor .

2) sufragiul universal, egal și direct la alegeri atât pentru adunarea legislativă, cât și pentru toate organele locale de autoguvernare pentru toți cetățenii și femeile care au împlinit vârsta de douăzeci de ani; vot secret la alegeri; dreptul fiecărui cetățean de a fi ales în toate instituțiile reprezentative; parlamentele ; reprezentare proporțională la toate alegerile.

3) Autoguvernarea locală largă; autonomie regională pentru acele localități care se disting prin condiții speciale de trai și structura populației; abolirea tuturor autorităților locale și regionale numite de stat.

4) Inviolabilitate persoanei  și a domiciliului

5) Libertatea nelimitată de conștiință, exprimare, a presei adunărilor, grevelor și asocierilor

6) Libertatea de mișcare și comerț.

7) Desființarea moșiilor și egalitatea completă a tuturor cetățenilor, indiferent de sex, religie, rasă și naționalitate.

8) Dreptul populației de a primi educația în limba maternă, asigurat de crearea școlilor necesare ; dreptul fiecărui cetățean de a vorbi în limba sa maternă la întâlniri; punerea limbii materne pe picior de egalitate cu limba de stat în toate instituțiile publice locale și centrale ale țării; abolirea limbii obligatorii în stat.

9) Toate națiunile care fac parte din stat se bucură la dreptul la autodeterminare.

Dreptul la secesiune liberă și de a-și forma propriul stat aparține tuturor națiunilor care fac parte din stat. 

Republica poporului rus ar trebui să atragă alte popoare sau naționalități  nu prin violență, ci exclusiv prin acordul voluntar al acestora pentru creerea unui stat comun. Unitatea și alianța frățească a muncitorilor din toate țările nu se poate împăca cu violența directă sau indirectă împotriva altor popoare.

10) Dreptul oricărei persoane de a-l urmări în judecată pe orice funcționar în fața unui juriu obișnuit.

11) Alegerea judecătorilor și oficialilor atât în ​​serviciul public, cât și în magistratura militară de către popor .

12) Înlocuirea armatei și poliției  permanente prin înarmarea generală a poporului.

 

 

 

 

 

 

 

Lucrătorii și angajații vor primi salarii pentru timpul dedicat serviciului public în miliția națională.

13) Separarea bisericii de stat și a  școalilor de biserică – deplin secularism al școlii.

14) Educație generală și profesională gratuită și obligatorie pentru toți copiii de ambele sexe până la 16 ani; asigurarea copiilor săraci cu hrană, îmbrăcăminte și materiale didactice plătite de stat ; corelarea educației cu forța de muncă socială productivă a copiilor.

15) Furnizarea necesarului de  hrană, îmbrăcăminte și ajutoare didactice de către stat.

16) Transferul sarcinilor de coordonare a educației publice către organele democratice ale autonomiei locale; eliminarea oricăror ingerințe ale guvernului central  în stabilirea programelor școlare și în selecția personalului didactic; alegerea profesorilor direct de către populație și dreptul populației de a destitui profesorii nedoriti.

Ca principală condiție pentru democratizarea economiei de stat, Partidul Social Democrat din Rusia (b) cere desființarea tuturor impozitelor indirecte și instituirea unui impozit progresiv pe venituri și moșteniri.

(Sursa: Lucrările complete ale lui Lenin, volumul 32)

+++

 

 

ADDENDA

 

 La 10 iulie 1918 a fost adoptată  prima Constituție comunistă rusă. Aceasta fusese adoptată de al V-lea Congres al Sovietelor din Toată Rusia și  specifica faptul că sub conducerea unică  a bolșevicilor, muncitorii și țăranii formau o alianță unică . Această Constituție oferea  garanții în ceea ce privește drepturile egale pentru lucrători și țărani, dar, pe de altă parte, nega toate drepturile politice ale cetățenilor și grupurilor sociale care se opuneau noului guvern.

Republica Sovietică Rusă a devenit cunoscută sub numele de Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR).

Instaurarea terorii bolșevice, a făcut din constituție o caricatură  ideologică, fără aplicabilitate în conducerea statului totalitar rus.

 

Publicitate

Marionetele lui George Soros. VIDEO

 

 

 

 

 

O căutare după numele „George Soros” pe unul dintre cele mai populare site-uri de fake news din România a returnat nu mai puţin de 100 de articole.   Nu e de glumă cu acest miliardar.

Când președintele Donald Trump a lăsat să se înţeleagă la Helsinki că FBI ar putea greși atunci când acuză Rusia de imixtiuni în alegerile prezidenţiale din SUA, invocând ca argument mărturia președintelui Vladimir Putin, presa a rămas fixată pe insulta uimitoare adresată de liderul american propriilor servicii.

Putin a făcut și el o remarcă, însă răspunsul de atunci al președintelui rus a trecut oarecum într-un con de umbră, fiindcă părea să răspundă mai degrabă la o altă întrebare decât la cea adresată de jurnaliști.

„Firma [acuzată de imixtiune] nu constituie statul rus. Nu reprezintă statul rus. (…) Și voi aveţi o mulţime de indivizi în Statele Unite – vezi George Soros, de exemplu, care are capitaluri de multimiliarde, dar asta nu îl face nici pe el, nici poziţia lui să se confunde cu postura Statelor Unite. Nu, nu.”

Aceasta este declaraţia lui Vladimir Putin, cu valoare zero în disputa privind imixtiunea rusă în SUA (fiindcă în esenţă spune că un agent secret nu poate fi un agent secret decât dacă e calificat ca atare, public, de președintele ţării), însă cu valoare n+1 pentru publicul internaţional preocupat de o altă investigaţie: cea a imixtiunii miliardarului George Soros în politica a numeroase state.

Putin a dat singurul răspuns pe care îl putea da în cazul spionajului – „nu am fost noi” –, însă a profitat de ocazie pentru a adăuga încă o tușă la portretul de erou negativ mondial al magnatului George Soros.

George Soros e acuzat că ar fi instigat protestele anticorupţie din România, dar și pe cele împotriva proliferării armelor în SUA, că s-ar amesteca în politica internă a Ungariei, a Macedoniei, a Poloniei, a Serbiei, a Cehiei și a Slovaciei, că s-ar fi aflat în spatele valului de imigranţi din Europa, al Brexitului, ba chiar că ar plănui destabilizarea globală în vederea instaurării unei noi ordini mondiale.

Aproape că mai simplu decât să enumerăm scenariile sumbre în spatele cărora s-ar afla George Soros ar fi să le identificăm pe cele care nu sunt asociate în niciunul fel cu numele lui.

Cum a ajuns totuși acest nume să catalizeze atâtea conspiraţii, în atâtea ţări, și cum au ajuns atâţia conducători de stat să îl invoce denunţător cu atâta siguranţă?

Dacă este adevărat că nu există fum fără foc, care este focul din spatele acestei perdele globale de fum?

Cel mai fericit an din viaţa lui Soros

Orice biografie a lui George Soros începe spunând că magnatul în vârstă de 87 de ani s-a născut la Budapesta, într-o familie înstărită de evrei nepracticanţi, pe nume Schwartz.

Tatăl lui, Tivadar, un avocat, fost prizonier în Primul Război Mondial, a avut inspiraţia ca, în 1936, să schimbe numele familiei în mai puţin suspectul „Soros” („următorul la rând” sau „succesor”, în maghiară; „cel care se va înălţa”, în esperanto).

În 1944, când naziștii au ocupat Ungaria, tot tatăl lui a avut ideea de a cumpăra acte false care să ateste că sunt creștini și să îl trimită pe George, pe atunci în vârstă de 14 ani, în grija unui angajat al Ministerului maghiar al Agriculturii, care era protejat de apartenenţa la guvernul colaboraţionist.

Despre anul acela, George Soros avea să mărturisească mai târziu că a fost „cel mai fericit an din viaţa lui”, pentru că a fost anul în care a fost martor la eroismul tatălui său, care nu doar că și-a salvat familia, ci i-a scăpat și pe alţi evrei maghiari de la moarte.

În același an însă, în timp ce se afla sub tutela oficialului de la Agricultură, adolescentul Soros l-a însoţit pe acesta într-un rechizitoriu făcut în casa unui evreu bogat.

Oficialul îl luase cu el ca să nu îl lase singur în casă, iar Soros nu a luat parte efectiv la inventar, însă episodul a fost sâmburele de adevăr de care a fost nevoie ca zvonul că Soros ar fi fost nazist să prindă aripi și să aibă ecou chiar și în anul 2018, când faimoasa actriţă Roseanne Barr a proferat această acuzaţie în social media.

Ieșirile ei violente pe Twitter au costat-o nu doar șansa la o nouă rundă de celebritate odată cu reluarea serialului care a făcut-o cunoscută, ci i-au pus pe conștiinţă concedierea întregului staff al producţiei, odată ce televiziunea care o difuza a anulat tot show-ul din pricina implicării ei politice.

Anii de exil

La scurt timp după terminarea Războiului, Soros a emigrat în Marea Britanie și s-a înmatriculat la prestigioasa London School of Economics.

Pentru a se susţine financiar în timpul studiilor, a lucrat ca impiegat și chelner, ba chiar a primit și o donaţie de 40 de lire din partea unei fundaţii creștine.

La Londra l-a avut profesor pe filosoful Karl Popper, despre care avea să spună că i-a marcat modul de gândire.

De la el și-ar fi moștenit Soros viziunea privind „societatea deschisă”, care, în concepţia lui Popper, era opusul societăţii totalitare, fasciste sau comuniste, ori „tribale”.

Societatea deschisă, așa cum o creiona Popper și pe care a ajuns să o admire și Soros, era societatea care îi acorda și proteja individului dreptul de a fi liber și responsabilitatea de a gândi cu propriul cap.

Iar idealurile acestei societăţi bazate pe individualism erau democraţia, egalitatea și credinţa în raţiune.

Viziunii lui Popper i-au fost reproșate un soi de simplism și unele contradicţii fundamentale inevitabile, cum ar fi aceea că, prin transformarea deschiderii unei societăţii în normă se realizează tocmai tribalizarea și închiderea acelei societăţi.

Adică exact ceea ce putem vedea astăzi printre consecinţele militantismului unor grupuri care încearcă să aplice în absolut principiul toleranţei, ca marcă a deschiderii. Popper însuși recunoștea inevitabilitatea paradoxului toleranţei.

Apoi, spre deosebire de Soros, care în ultimii ani a început să se delimiteze de viziunea mentorului său filosofic, Popper credea că o societate rămâne deschisă câtă vreme are mecanismele care o împing spre căutarea adevărului: un sistem democratic bazat pe diviziunea puterilor, pe libertatea alegerii și pe libertatea de exprimare.

Soros, în schimb, consideră că adevărul este imperativ pentru democraţie, fiindcă, spunea el, toate mecanismele menite să ducă la o înţelegere mai bună a realităţii politice vor eșua să ducă la adevăr câtă vreme politicienii interesaţi strict să câștige alegerile vor manipula opinia publică prin tehnicile tot mai avansate ale știinţelor cognitive.

În schimb, „politicienii vor respecta, în loc să manipuleze, realitatea doar dacă publicului îi pasă de adevăr și pedepsește politicienii pe care îi prinde minţind intenţionat.”

Așadar, dacă Popper transmitea implicit că gândirea critică este aceea care duce la o înţelegere mai bună a realităţii, Soros a ajuns să creadă că în climatul politic actual, pe lângă toate mecanismele lăudate de Popper, este obligatoriu „un angajament puternic în căutarea adevărului”.

Îmbogăţirea

Tot de la Popper a învăţat Soros și „principiul reflexivităţii”, căruia îi atribuie meritul succesului său financiar excepţional. Miliardarul susţine că, bazându-se pe această teorie, a putut avea o perspectivă clară asupra bulelor de acţiuni și a valorii acţiunilor și a putut valorifica discrepanţele în evoluţia acestora pentru a specula în momente-cheie.

Soros și-a început cariera la bursă după facultate, când a emigrat în SUA. După câteva joburi în cadrul unor bănci, în 1969 și-a deschis primul fond de investiţii, pe care l-a denumit ulterior Quantum Fund.

Activităţile sale prin Quantum i-au adus în primii ani de carieră atâţia bani încât chiar și cele mai optimiste planuri ale celui care avea să devină „cel mai mare speculant pe care l-a cunoscut Wall Street” au rămas cu mult în urma realizărilor.

Tot cu acest fond de plasamente alternative (fond de hedging), Soros a intrat în istorie drept „omul care a falimentat Banca Angliei”, speculând deprecierea lirei sterline, ceea ce i-a adus un profit de 1 miliard de dolari în timpul crizei valutare britanice din 1992, denumite „Miercurea Neagră”.

Trezoreria britanică a pierdut atunci miliarde din rezerve, ceea ce a forţat scoaterea lirei din Mecanismul Cursului de Schimb European, iar „pariul” lui Soros contra lirei a devenit cea mai cunoscută investiţie a sa.

Cinci ani mai târziu, atunci când criza financiară asiatică a lovit puternic continentul, începând cu prăbușirea monedei thailandeze și contagiind apoi întreaga regiune, Soros a fost acuzat că ar sta în spatele prăbușirii pieţei.

Însă televiziunea naţională britanică afișează pe site-ul său un profil al miliardarului în care notează că, deși Soros a avut de câștigat de pe urma crizei asiatice, totuși „alţi investitori au pariat și mai mult împotriva monedei thailandeze decât a făcut-o firma lui”.

 

 

 

Filantropia și dușmanii

În anii ‘70, Soros era deja unul dintre bogaţii lumii. Având mai mult decât putea cheltui într-o viaţă întreagă, Soros s-a decis să devină „un agent al istoriei”, cum nota o biografie a sa publicată recent de New York Times.

„S-a hotărât să deschidă societăţile închise”, iar pentru acest scop a creat o organizaţie filantropică – „Open Society Fund” – și, în 1979, a început să facă sponsorizări.

A demarat activitatea organizaţiei oferind burse studenţilor de culoare din Africa de Sud.

Apoi s-a îndreptat spre Europa de Est, unde a început să finanţeze diverse grupuri disidente: mișcarea Solidaritatea, din Polonia (o influenţă pivotală spre prăbușirea comunismului în această ţară), iniţiativa Carta 77, din Cehoslovacia (fondată, între alţii, de Václav Havel, care avea să devină ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei).

Biograful de la NYT relatează că Soros ar fi trimis sute de copiatoare XEROX în Ungaria pentru a facilita diseminarea publicaţiilor „underground”.

În anii ‘80, George Soros a început să ofere burse în Occident studenţilor est-europeni care aveau potenţialul de a deveni lideri ai unor viitoare democraţii liberale.

Între acești studenţi s-a numărat și actualul președinte al Ungariei, Viktor Orban, care a studiat, prin Bursa Soros, la Oxford.

Soros avea atâta încredere în Orban încât i-a sponsorizat și organizaţia studenţească, Fidesz, cea pe care a transformat-o ulterior în partidul său politic.

În anii ‘90, Orban a început să migreze dinspre idealurile liberale și occidentale spre o viziune politică tot mai naţionalistă.

Așa se face că, deși în timpul mandatului său de prim-ministru a avut politici vădit pro-Occident (Ungaria a intrat în NATO și a demarat procedurile de aderare la Uniunea Europeană), după înfrângerea sa la alegerile din 2002, Orban a intrat pe o pantă de radicalizare, îndepărtându-se de Vest și apropiindu-se tot mai mult de Vladimir Putin.

După ce a câștigat alegerile din 2010, s-a înconjurat cu suporteri Fidesz, prin care și-a asigurat sprijinul mai multor instituţii media cumpărate de aceștia. Orban a ieșit învingător și la alegerile din 2014, însă un an mai târziu a izbucnit criza imigranţilor.

Mai multe grupuri umanitare susţinute financiar de Fundaţia pentru o Societate Deschisă au început să ajute imigranţii aflaţi la graniţa cu Ungaria, iar lucrul acesta a făcut public la scară războiul ideologic al lui Orban cu Soros.

În timpul unei manifestaţii organizate anul acesta la Budapesta, Orban l-a numit pe miliardar „Unchiul George” înainte să lanseze un apel către cele câteva zeci de mii de suporteri prezenţi să „lupte contra dușmanului diferit de noi.

Cel închis, nu deschis; cel viclean, nu direct; cel mârșav, nu onest; cel internaţional, nu naţional; cel care nu crede în muncă, ci speculează cu banii; care nu are o ţară a lui, ci simte că are întreaga lume”.

Cuvintele lui Orban s-au materializat apoi într-o campanie naţională finanţată de stat, în cadrul căreia panouri publicitare imense au afișat portrete ale lui Soros împreună cu mesaje împotriva acestuia.

La scurt timp, Ungaria a introdus chiar și o lege supranumită „Stop George Soros”, prin care activitatea de sprijinire prin orice mijloace a imigranţilor ilegali din ţară a fost scoasă în afara legii.

Aceeași soartă a avut-o, în urmă cu doi ani, și activitatea OSF în Rusia. Într-o vreme, George Soros era cel mai mare donator privat din Rusia, finanţând iniţiative precum un program anti-tortură.

În 2016 însă, guvernul Putin a interzis grupului OSF să mai distribuie fonduri în ţară, catalogând organizaţia drept „indezirabilă” și „o ameninţare la fundamentele sistemului constituţional”.

Nu e deci de mirare că președintele rus s-a referit la magnat în timpul conferinţei de presă comune cu președintele Trump.

Ce este interesant însă este că, la Helsinki, liderul rus a folosit aproape exact același tip de argument pe care l-a folosit și într-un interviu acordat luna trecută televiziunii austriece: „intervine peste tot în lume, dar Departamentul de Stat vă va spune că nu are nimic de-a face cu asta, că e problema personală a domnului Soros”.

Iar această declaraţie dă o nuanţă evident ironică reiterării ei, într-o formă mult atenuată, în conferinţa de presă susţinută împreună cu președintele american.

Trump nu a intervenit după declaraţia lui Putin, pentru că Soros nu îi este nici lui simpatic.

De fapt, liderul american îi poartă lui Soros nu doar o antipatie moștenită pe linie de partid, ci și un dispreţ personal, pe care și miliardarul i-l împărtășește.

În timpul președinţiei lui George W. Bush, Soros a devenit un donator-cheie pentru democraţi și cauzele lor progresiste, „înfuriat fiind”, scria NYT, „de ceea ce a văzut a fi un efort al administraţiei Bush de a folosi războiul împotriva terorismului pentru a alimenta frica și a-și zdrobi opoziţia”.

Soros a fost unul dintre primii donatori în campania prezidenţială din 2008 a lui Barack Obama, despre care a spus și că, după ce a fost ales, „mi-a închis ușa în nas”.

Asta nu l-a împiedicat însă ca, la alegerile din 2016, să contribuie cu peste 25 de milioane de dolari la campania lui Hillary Clinton și a altor candidaţi democraţi.

Poate și pentru că, așa cum declara într-o ocazie, „mi-a fost foarte frică” de faptul că Trump „mai degrabă va arunca lumea în aer decât să sufere vreo lovitură în propriul narcisism”.

Mai târziu tot el avea să spună că a fost încântat să vadă că egoul președintelui l-a condus mai degrabă să întindă o mână spre Coreea de Nord.

„Cred că pericolul unui război nuclear a fost redus dramatic, iar aceasta este o mare ușurare.”

Nu că Soros s-ar fi răzgândit brusc în privinţa orientării sale politice,din contră: înainte de alegerile legislative care vor avea loc în noiembrie anul acesta, a mai donat 15 milioane de dolari candidaţilor democraţi.

 

 

 

Visul lui Soros

 

Astăzi, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (OSF) cheltuie aproape 940 de milioane de dolari anual pentru a întreţine programe în peste 100 de ţări, având circa 37 de birouri regionale menite să încurajeze „democraţii vibrante și tolerante, ale căror guverne sunt responsabile și deschise la participarea tuturor oamenilor”.

Însă, în timp ce îi laudă sprijinul acordat proiectelor care contribuie cu adevărat la progresul societăţii, criticii (nepartizani) ai activităţii lui George Soros văd un pericol în faptul că miliardarul investește în Partidul Democrat oricât de prost echipat pentru crizele momentului ar fi acesta.

Apoi, „dintr-o perspectivă democratică”, nota The Guardian, „capacitatea unei singure persoane bogate de a modela relaţiile externe este catastrofică” pentru acea societate deschisă pentru care militează Soros.

De fapt, prezenţa lui, ca miliardar, alături de alte câteva nume care conturează acei 1% în mâinile cărora se află grosul puterii financiare a lumii, este în sine un obstacol care ameninţă idealul egalităţii de șanse, de resurse, de acces, care caracterizează societatea cosmopolită și deschisă la care visează Soros.

Într-o lume în care oamenii trebuie să lupte acerb pentru a se realiza printr-o meritocraţie neapărat concurenţială, egalitatea, toleranţa și acceptarea sunt condamnate să rămână himere.

Oricât de fidel ar fi idealurilor sale, Soros nu poate, din păcate, să depășească nici el paradoxurile care au plafonat idealurile mentorului său, Karl Popper.

După ce și-a consumat un volum uluitor din avere, ca să reconstruiască societăţi după un model pe care îl considera cel mai eficient și cel mai apropiat de nevoile reale ale lumii, a constatat că societăţile sunt profund vulnerabile la manipulările egocentrice ale liderilor politici.

Însă lupta lui pentru deschiderea societăţilor este tot prioritatea unui lider. Nu a unuia politic, ci a unui magnat.

Semn că Soros nu poate scăpa nici el de paradoxul că societăţile au nevoie de democraţie, dar democraţia nu este prioritară pentru societăţi și atunci trebuie cumva inoculată.

 

 

 

 

 

 

 

Or, lupta inoculării democraţiei nu este oare o formă (chiar și bine intenţionată) de totalitarism?

Răspunsul l-am găsit codificat într-un banc, pe site-ul despre care aminteam la început:

„Unii români se plâng că nu le iese decât kürtős din făina electorală primită de la Soros.”

(https://semneletimpului.ro/international/economie/nu-e-de-glumit-cu-george-soros.html)

„Protestele ce au urmat incendiului din clubul Colectiv și faptul că revoltații au purtat drapele ale României găurite în mijloc, dar și că unii au cerut moartea Patriarhului, a Premierului Ponta și a altora, a însemnat o ieşire bruscă în prim-planul vieţii sociale din România.

„`Corupția ucide” a devenit sloganul lor de luptă, demonstranții din mai multe orașe învinovățind politicienii pentru acel eveniment tragic.

Un protestatar a afișat un banner care-i arăta pe Prim-Ministru, pe Ministrul de Interne, pe primarul sectorului 4 și Patriarhul Bisericii Ortodoxe în flăcări, cu mesajul: „Voi trebuia să ardeți, jigodiilor”.

Pe 4 noiembrie, premierul Ponta a cedat și și-a prezentat demisia.

Acesta menționează faptul că „oponentul” lui Ponta, Klaus Iohannis, a primit această demisie ca pe o „victorie”.

În final, se cuvine să ne întrebăm:  Cumva, într-o țară de 20 de milioane de oameni, mai puțin de 60.000 de protestatari, care aveau susținerea a mai puțin de 15% din populație, au reușit să forțeze Guvernul să se predea. Cine a fost în spatele lor?”, se  întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro.

 

 

 

 

 

România, o scenă a confruntării dintre suveraniști și globaliști

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vântul schimbării care bate tot mai cu putere pare să imprime forță mișcărilor politice care promit să schimbe totul din temelii.

Un detaliu deloc de trecut cu vederea pentru marketingul politic, nici cuvântul „populism” nu se mai aude la fel de tare ca înainte, fiind din ce în ce mai prezent  în limbajul mediatic și politic din ultima vreme cuvântul „suveranism”, pentru a denumi noua tendință care se conturează contra curentului europenist și globalist. 

Termenul este împrumutat din limba franceză și desemnează o opțiune politică bazată pe apărarea suveranității fiecărei țări, spre deosebire de doctrinele care pledează pentru o mai mare integrare europeană.

Mișcarea suveranistă este o doctrină politică de susținere a suveranității naționale a unei țări în fața instanțelor supranaționale, în țările UE fiind înțeleasă ca o opoziție față de federalizarea Uniunii Europene.  

„Souverainisme”, denumește așadar ideea de politici naționale gândite să recâștige controlul asupra tendințelor socio-economice generate de politicile internaționale, sau ale organizațiilor transnaționale, neavând conotații de dreapta sau de stânga explicite, o mișcare de apărare a suveranității naționale, opusă transferului exercitării puterii la nivel supranațional care denunță transferul de suveranitate ca o amenințare la adresa identității naționale.

Suveranismul este îmbrățișat atât de familii politice de dreapta, cât și de stânga, în condițiile în care conceptul de naționalism, legat de NAȚIUNE,  a căpătat in timp, o anumită conotație negativă, considerându-se că accentuarea  factorului etnic poate germina șovinism și poate genera excese.

Conceptul de suveranism – care pune accentul pe noțiunea de STAT (și pe suveranitatea sa), nu pe cea de națiune, pare mai potrivit, pentru a explica valul unor reactii față de UE în unele state membre.

Ar fi vorba de o atitudine doctrinară orientată spre limitarea, reducerea zonelor de suveranitate partajată cu Bruxelles-ul și preluarea acestor zone în mod politic, inapoi, de către autoritătile naționale, scrie fostul prim ministru al guvernului României, pe Adrian Nastase Blog.

Acest curent este tot mai evident in statele membre ale Grupului Vișegrad, dar și în state precum Italia, Spania, Grecia sau în state asociate cu UE, spre exemplu Turcia.

De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste eurosceptice.

 Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la televiziunile de ştiri din România,  pune fenomenul pe seama prostiei sau inculturii, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sau când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă proiectele minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor aflate  mână în mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles cu extremismul!

Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite lui de propagandiştii sistemului?

Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari populismul corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului social, precum şi unei anumite mobilizări civice, opusă aroganţei elitiste a clasei politice, despre care vorbea Marine Le Pen.

În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia socială, în condiţiile austerității bugetare impuse de autorităţi pentru a susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei nereglementate şi a dictatului bancar.

Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi „guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia Europeană.  

Asistăm astăzi la un fenomen dublu: pe de o parte partidele socialiste – ne referim la cele din Internaţionala Socialistă – se manifestă ca formaţiuni de centru, reprezentante ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu inserţie oligarhică, pe de altă parte dreapta naţionalistă care evoluează către stânga, mai exact către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a siguranţei cetăţeanului şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj.

În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga, venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.

Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA din Grecia, Podemos în Spania, Front de Gauche din Franța, grupate în aşa-numitul Partid al Stângii Europene.

Motivaţiile acestora sunt diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se apropie de partidele naţionaliste pe terenul suveranismului, adică al confruntării concrete cu internaţionala nedeclarată a capitalului, condusă de Grupul Bilderberg.

În Parlamentul European există grupuri politice care susțin suveranitatea, identitatea, tradiția, independența / democrația, în condițiile schimbărilor dramatice din sânul civilizației occidentale europene al cărei motor este cultural.

Influența Bisericii scade dramatic, în timp ce așa-numita familie tradițională – care este pur și simplu familia naturală – își pierde valoarea socială  în condițiile în care politica se concentrează din ce în ce mai mult pe promovarea individualismului a-cultural, a-religios și național.

În plan economic cresc inegalitățile care au devenit explozive, pe fundalul accelerării și amplificării ciclului crizelor sociale. 

Consecinţa practică pentru partidele politice din Parlamentul European este schimbarea alianţelor, formaţiunile din Partidul Stângii Europene renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti care doar mimează interesul pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea unor înţelegeri cu naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii companiilor multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii, evident.

Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui „extremism” naționalist se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar nu cu Zorii Aurii din Grecia – organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale violente.Cu alte cuvinte, situaţia trebuie nuanţată de la partid la partid.

Dacă Zorii Aurii, din Grecia, se afirmă într-adevăr ca o formaţiune de tip paramilitar, Frontul Naţional rămâne fundamental adeptul parlamentarismului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic, atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii, ceea ce contează este să prindă şoareci.

Cu alte cuvinte, mai importantă decât etichetele ideologice, mai importantă decât retorica umanistă fără substanţă, este adoptarea efectivă a unei legislaţii sociale protecţioniste, indiferent de mijloace.

  În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă România, problema nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari. Din punct de vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia majoră în politica actuală urmează mai curând axa europenism – suveranism, decât axa dreapta – stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu sunt puncte de intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit neoperaţionali.

Și în România, un risc intern major, aflat în plină ascensiune îl reprezintă abordarea pretins suveranistă a naţionalism – populismului, care câştigă tot mai mult teren în Uniunea Europeană.

Emblematice în acest sens sunt abordările guvernelor din Italia (Salvini), Polonia (Kacinski), Ungaria (Orban), dar şi ascensiunea populiştilor şi euroscepticilor în Franţa, Austria, Finlanda, Spania, etc.

De cele mai multe ori, aceste partide revendică suveranitatea, atacând în acelaşi timp Bruxelles-ul şi construcţia europeană.

”Acest mod de a face politică vulnerabilizează cel mai puternic coeziunea Uniunii Europene și a societăților sale. Dacă ascensiunea acestor partide continuă, destrămarea Uniunii Europene poate deveni o realitate, iar Brexitul este proba că dezmembrarea UE este posibilă din interior.

Guverne şi partidele suveraniste şi eurosceptice duc o propagandă mincinoasă legată de suveranitate, dezinformându-şi cetăţenii cu privire la cele convenite, semnate şi ratificate cu ocazia intrării în Uniunea Europeană.

Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene stabileşte un număr mare de competenţe exclusive ale Uniunii Europene, respectiv competenţe partajate între Uniunea Europeană şi statele membre. Odată cu intrarea în Uniune, statele membre au cedat, de bună voie şi la cererea lor, o parte importantă a suveranităţii.  

Din acest motiv, partidele tradiţionale pro-europene au obligaţia să dezvolte un larg proces de explicare a Tratatelor Uniunii Europene, în aşa fel încât partidele extremiste şi antieuropene să nu mai poată manipula populaţia, precum în cazul Brexit”, scrie https://pmponline.ro/suveranismul-si-nationalism-populismul-risc-major.

Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda.

Următoarea miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.

Este din ce în ce mai evident faptul că se încearcă  acreditarea partidelor naţionaliste drept sursă a crizei de încredere de care suferă Uniunea Europeană, în condiţiile în care ascensiunea lor este de fapt un simptom.

Să nu se iluzioneze nimeni: criza de încredere caracterizează un segment de populaţie mai larg decât electoratul partidelor naţionaliste, care nu fac decât să preia progresiv nemulţumirea pe care socialiştii nu mai sunt capabili să o catalizeze.

  Vedem că este  preferabil să susţii că partidele naţionaliste subminează Uniunea, decât să recunoşti că aceasta nu-i mai mulţumeşte pe oameni, sau mai exact pe oamenii simpli,în vreme ce corporaţiile multinaţionale o preferă fără echivoc.

În perioada interbelică, mediile de afaceri au căutat să intrumentalizeze naţionalismul împotriva comunismului. Astăzi îl iau ca alibi în favoarea unui sistem în care democraţia riscă să devină formală.

Național-suveranismul. Curentul, avându-I în prim plan pe italianul Matteo Salvini și pe franțuzoaica Marine Le Pen are ecouri majore în țările Vișegrad, dar și în Austria, Germania, Olanda și alte state puternice.

România nu are o mișcare reprezentativă în această zonă, iar tentativele de resuscitare a PRM, marele partid naționalist român de după 1990, au eșuat.

Pe de altă parte, PSD – deși curtat de Salvini – nu s-a decis să facă pasul spre suveranism, în ciuda unei politici apropiate și a simpatiei reciproce între social democrații români și suveraniștii europeni.

 

 

 

 Foto: Matteo Salvini și Marine Le Pen

Se pare că alegerile europarlamentare din 2019 vor fi dominate de tendința partidelor naționaliste de a câștiga tot mai mult electorat, dar și de evidenta creștere a unui fenomen alarmant și, spunem noi, fără legătură cu național suveranismul – tendințele extremiste.

De altfel, presa mainstream face o voită confuzie între naționalism, național-suveranism  și mișcările de extremă dreapta.

Ideea principală este  curentul anti-sistem, iar mainstream-ul de orientare Bruxelles sau Deep State american omit  stânga extremă, de factură internaționalistă – anti-suveranistă!  

Cunoscutul jurnalist Val Vâlcu, șeful agenției ”DC News”, disecă foarte precis fenomenul:

”În România, nu sunt partide împotriva sistemului, ci împotriva PSD” ”Alianța USR-PLUS, care ar fi putut fi în această linie europeană, este nu doar anti-PSD, ci și puternic internaționalistă, neavând un profil naționalist”.

Vâlcu arată astfel că bătălia din România se duce contra singurului partid mare, cu tendințe clare suveraniste – și care a preluat câțiva dintre liderii marcanți naționaliști.

”Liderii și susținătorii alianței vor ”o țară ca afară”, nu au încredere în statul național, apelează la instituții transnaționale de arbitraj, protestează la Bruxelles”, mai scrie Vâlcu.

Pe de altă parte, atrage atenția jurnalistul,  stânga românească, reprezentată de PSD, deși teoretic și tradițional ar trebui să aibă ”un profil internaționalist, încearcă să capteze electoratul naționalist”.

”Însă discursul este moderat, iar măsurile concrete aproape lipsesc” subliniază Vâlcu , făcând o referire evidentă la o apropiere decisivă de suveraniști.  ”Principalul partid naționalist din România aproape s-a dizolvat odată cu moartea fondatorului, iar cele noi nu au o poziționare ideologică clară”, mai scrie Val Vâlcu. 

Analiza lui Val Vâlcu este importantă pentru că arată clar inversiunea din România  și confirmă că  România devine un furnizor de pseudo-antisistem.

În realitate, România devine un furnizor de susținători ai dominației Bruxelles-ului asupra statelor membre al UE, al pierderii suveranității în favoarea unor puteri sporite, decizionale, ale instituțiilor și grupurilor de putere internaționale.

Ceea ce se întâmplă acum e o mișcare care elimină România din curentul reformator european, transformând-o într-un sprijinitor al dominației Bruxelles-ului.