CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof.universitar dr.Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”

 

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru straini, măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.

Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, spune Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune profesorul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav.

Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol).

Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul.

După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante.

Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor.

Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane.

Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. 

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni

Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie.

Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.

Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.
Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului.

Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

 

 

„Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice”

 

 

Sursa: Un interviu acordat de dl. academician Ioan Aurel Pop ziarului Lumina – http://ziarullumina.ro/catedrala-nationala-este-simbolul-unitatii-noastre-istorice-138709.html

 

 

 

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/08/ziua-de-8-noiembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

08/11/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Profesorul martir George Manu: “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

 

 

Profeţiile geopolitice ale lui George Manu: “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

 

 

 

 

 

George Manu (alternativ Gheorghe Manu, n. 13 februarie 1903, București – d. 12 aprilie 1961, în închisoarea Aiud), a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial.

Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă), stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se. Așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

Familia Manu a avut de câteva ori un rol de seamă în  hotărârea destinelor României. Astfel, boierul Ion Manu din Tara Româneascã, a fost membru în Căimãcămia din 1858, alãturi de I. A. Filipescu si Emanoil Băleanu.

Bunicul profesorului George Manu a fost generalul Gheorghe Manu (1833-1911), care s-a distins prin bărbăţie si patriotism în războiul de independenţă, fiind ministru de câteva ori.

Gheorghe Manu s-a înscris la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1925 două licențe: în matematică și în fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris.

A lucrat apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona și Collège de France, cursurile ținute de Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând diploma de Docteur ès sciences physiques (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”. 

Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium și se întoarce în țară, devenind asistent la Facultatea de Științe din București (1935), iar în 1945, conferențiar. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

În 1943 devine comandantul interimar al Mișcării Legionare. Duce apoi o dublă existență, împărțindu-se între îndeletnicirile de asistent la Facultatea de Științe și cele, clandestine, de coordonator al mișcării legionare.

La sfârșitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mișcării naționale de rezistență.

La scurt timp dupã capitularea României în fata puhoiului sovietic, în primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat un amplu studiu intitulat ” În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească” (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul „România între Rusia și Europa”), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus.

Scopul lucrării era declarat succint în Prefață:

„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.”
„El intenționează să informeze pe orice persoană imparțială și în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite și Imperiul Britanic. Aceste state și-au asumat în mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Națiunilor Unite. Astfel, națiunile amenințate de invazie străină și subjugare au fost îndreptățite să spere într-un viitor mai bun.”
„Ar fi păcat ca aceste speranțe să fie înșelate.”

Acest Memoriu va constitui un document de mare valoare a felului cum unii dintre cărturarii tãrii au înteles efectiv si patriotic să-si serveascã ţara si sã lupte împotriva trădătorillor uzurpatori comunisti.

Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română și engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea și precizia informației – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile și militare americane și britanice în România, puterilor occidentale, vorbind despre felul în care ruşii au instalat puterea comunistă în ţara noastră.

Datorită agenților KGB infiltrați în serviciile secrete britanice, ea a ajuns cunoscută și conducerii sovietice. Manuscrisul a ajuns la Stalin.

Când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile.

Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.

 A fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a trecut timp de 13 ani prin temniţele comuniste de la  Baia Sprie, Gherla şi Aiud, unde va muri.

„A făcut tuberculoză ganglionară… Medicul oficial nu putea indica un tratament decât cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii,  George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun care i-a cerut  să participe la „reeducarea de la Aiud” şi să semneze o declarație de desolidarizare . George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. 

După două sau trei luni, același medic… îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționându-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur.

În aceeași zi, mâncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de câteva luni, astfel încât George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filozofie, etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață…

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămâni, același medic… îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină… și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi?, îi spune lui George Manu colonelul Crăciun, – iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sunt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns…

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții, Editura Gordian, Timișoara, 1994, p. 218).

Avea 58 de ani şi 34 de kilograme când a murit. Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Râpa Robilor…

 

 

 

 

 

 

Foto: În sala de judecată  a aşa zisului Tribunal al Poporului” plină de muncitori şi provocatori aduşi  să huiduie şi să strige: ” Jos criminalii poporului, moarte lor”, profesorul-martir George Manu, a declarat neînfrânt: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit”

  Ultimele cuvinte ale profesorului George Manu, care rezumau crezul său de o viaţă au fost : „Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!”.

Cartea sa, „În spatele Cortinei de Fier”, a fost tipărită pentru prima oară abia în anul 2011. A zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani.

Documentul rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România.

Comuniştii au exterminat elitele României, dar nu au reuşit să ucidă spiritul unor oameni pentru care, libertatea a fost până în ultima clipă a vieţii lor cea mai importanăa valoare.

 

 

 

 

 

 

 

SURSE: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Manu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu/1300-george-manu-demnitatea-voevodala-in-temnitele-comuniste

24/12/2017 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stema ţării – semnul heraldic suprem al României – este lipsită de simbolizarea poporului român majoritar în Transilvania. VIDEO

Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia rămâne veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.

De aceea, este o mare rușine pentru tot neamul românesc faptul că  pe stema României este reprodusă o stemă medievală a Transilvaniei, din care lipseşte până în zilele noastre simbolizarea poporului român majoritar.

Povestea a început odată cu Marele Principat al Transilvaniei când, în 1765, Maria Theresia, Sfântă Împărăteasă Romană, ridică Transilvania la rang de mare principat și îi conferă o  stemă. 

Armele Transilvaniei reprezentau națiunile privilegiate (adică adepții catolicismului, calvinismului, luteranismului și unitarianismului), ortodocșii (majoritar români, dar și ruteni), fiind doar tolerați și în consecinţă nereprezentați pe stema ardeleană. 

Pe fundal azur, un vultur (Pasărea Turul) cu fața spre dextru, cu cioc de aur și limbă roșie, reprezentându-i pe maghiari. În același cartier, tot pe fundal azur, avem un soare de aur și o lună de argint, soarele la dextru și luna la sinistru, simboluri ale secuilor.

Urmează un brâu roșu și, în final, pe fundal de aur, șapte turnuri de cetate roșii cu porți negre, reprezentative pentru sași.

Aşadar, ungurii au ca simbol acvila neagră, secuii soarele și luna , iar sașii cele șapte turnuri.

Drapelul apare pe  fondul stemei; jos galben, mijloc roșu și sus albastru.

Iată așadar ce se poartă ca steag al Transilvaniei, absența românilor majoritari din istoria acestei regiuni istorice

Este o mare rușine! 

 

 

stema transilvaniei

 

 

În imagine: Stema Marelui Principat al Transilvaniei, aşa cum a fost aprobată de împărăteasa Maria Tereza în anul 1765. Această stemă nu are nimic în ea care să-i reprezinte pe români.

 

 

 

 

Un decret al împăratului lui Franz Iosef din anul 1863, cerea Dietei Transilvaniei, ca în „marca” Transilvaniei existente (pe care apăreau numai „emblemele” secuilor, ungurilor și sașilor), să fie și o „emblemă proprie” a românilor. 

„Prea înaltul rescript c.r. din 26 octombrie 1863, prin care se sancționează legea relative egalitățI în toate drepturile pentru națiunea română și confesiunile sale religioase, emis ca urmare a convocării Dietei Marelui Prinicpat prin rescriptul din 21 aprilie 1863, pe 1 iulie 1863 în libera noastră cetate Sibiu, care la rândul ei a depus reprezentanțiunea în 7 octombrie 1863, Francisc Iosif I decretează:

1. Națiunea română, religiunea geco-oriental ca stare și religiunea greco-orientale se recunosc prin lege întru înțelesul constituțiunei transilvane în tocma ca și celelalte trei națiuni și patru confesiuni recunoscute ale Transilvaniei. (…)
4. Numirile diferite părți ale țerei nu întemeiază și nu dau pe sama naționalităților singuratice nici un felu de drepturi politice.
5. În marca marelui Principat al Transilvaniei se va suscepe una emblemă proprie pentru națiunea română.”

(Memorial compus și publicat din însărcinarea Conferinței Generale a representanților alegetorilor români, adunați la Sibiu în dilele de 12, 13 ȘI 14 Maiu st. n. 1881, prin Comitetul său esmis cu aceea ocasiune, Edițiunea a doua, Sibiu, 1883, pag. 140 – 142).

Datorită faptului că Dieta Transilvaniei nu s-a întrunit decât în anul 1865, când s-a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care se va întâmpla în anul 1867, acest decret al lui Franz Iosef nu s-a mai pus în practică, naţiunea română majoritară în Transilvania rămânând în continuare nereprezentată pe stema Transilvaniei.

 

Românii din Transilvania nu sunt reprezentaţi nici astăzi pe Stema Ţării noastre

 

 

 

 

 

Foto: Stema actuală a României realizată în conformitate cu prevederile Legii Nr. 102 publicată în M.Of. Nr. 236 din data de 24.09.1992.

 

 

 

Coroana pe capul acvilei de aur din stema României  a revenit în însemnele oficiale, după ce șeful statului a promulgat Legea nr. 146/2016 pentru modificarea Legii nr. 102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului, care obligă autorităţile publice să facă această modificare în stemele şi sigiile existente, până la data de 31 decembrie 2018.

“Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta încoronată, cu ciocul şi ghearele roşii, cu aripile deschise, ţinând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan”, prevede legea promulgată de şeful statului. Prezenţa coroanei pe stema României este un simbol al “independenţei, suveranităţii şi unităţii statului“. 

Privind cu  atenţie, vedem că în Stema României sunt reprezentate fostele PROVINCII ROMÂNEŞTI: ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA, BANATUL, DOBROGEA şi în ultimul „cartier” (compartiment) TRANSILVANIA.

Conform lucrării specialistului de la Cluj prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, „Stema României – cu subtitlul – Istoria unui simbol”, apărută la Editura Studia din Cluj-Napoca în anul 2003, pe această stemă lipseşte cel mai important element naţional reprezentativ: ROMÂNITATEA !

Cum se poate explica asta ?

De fapt, acest străvechi pământ românesc  – TRANSILVANIA, este redat pe stema ţării şi după anul 1989 ca fiind reprezentat doar de către:

– secui (prin însemnele lor soarele şi luna);

– unguri (prin pasărea legendară TURU);

– saşi şi germani (prin cele 7 cetăţi).

Ca să fie şi mai exactă, această constatare revoltătoare, trebuie să o spunem cu mare strângere de inimă, deoarece ea este identică cu „Stema Transilvaniei”, configurată heraldic la sfârşitul secolului al XVI- lea.

 

 

 

Cartierul 5 „Transilvania” din actuala Stemă a României.

 

 

 

Stema respectivă, cuprinde exact aceleaşi simboluri de acum 400 de ani, fiind concepută în anul 1595, când pe stema sigilară a lui Sigismund Báthory – în urma desemnării sale ca principe al Sfântului Imperiu romano-german de către Rudolf al II-lea, au apărut şi elementele simbolice pentru cea de-a treia „naţiune” privilegiată, secuii, şi anume „soarele şi luna”.

Se impune de asemenea să precizăm în continuare, că însemnele existente în „cartierul” TRANSILVANIA apar şi pe o serie de monede şi bancnote imperiale, emise până la Marea Unire de la 1 Decembrie de la Alba Iulia.

Exemplele pe care le vom prezenta în continuare, sunt cu siguranţă suficient de convingătoare pentru oricine.

Iată mai jos şi  Stema Ungariei din perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), unde în cartierul patru, este fixată stema Transilvaniei cu însemnele respective (Stema României de Ioan Silviu Nistor, pag. 165).

 

 

 

        

 

 

E firesc să tragem semnalul de alarmă şi să ne alăturăm istoricilor (prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, prof. univ. dr. Mircea Dogaru etc.) în legătură cu acest aspect total neavenit, cu atât mai mult cu cât în compartimentul reprezentând Transilvania din stema de acum 400 de ani şi cel din stema aprobată în anul 1992, după Revoluţia Română din 1989, se păstrează aceleaşi elemente simbolistice, fără să se ţină cont de transformările societăţii româneşti după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, perpetuându-se astfel un fapt inadmisibil –  nereprezentarea pe stema ţării a elementului românesc preponderent în Transilvania.

În concluzie, noi românii majoritari pe aceste meleaguri nu suntem reprezentaţi în cel mai important simbol al naţiunii la fel ca acum 400 de ani, când această provincie se afla sub dominaţia maghiară.

Ne întrebăm şi întrebăm acum în anul 2017, dacă avem de a face cu o simplă „scăpare” a specialiştilor, istoricilor şi heraldiştilor, sau aici se ascund alte strategii gândite de forţe oculte, adversare ale integrităţii teritoriale ale României, care refuză până în ziua de azi să accepte Marea Unire înfăptuită de români în urmă cu aproape 100 de ani.

Poate că nu este întâmplătoare nerealizarea la Alba Iulia nici acum, după 99 de ani, a unui monument atât de important pentru întreg neamul românesc, care să reprezinte Unirea cea Mare a tuturor românilor de la 1 decembrie 1918.

Românii bucovineni au construit în centrul Cernăuţiului un Monument al Unirii, care a fost dărâmat de cotropitorii ruşi de 2 ori.

Este trist să vedem că în prezent nici la Cernăuţi, nici la Chişinău şi nici la Alba Iulia, oraşele simbol ale Marii Uniri de la 1918, nu există un MONUMENT AL UNIRII NEAMULUI ROMÂNESC.

În schimb, românii umblă astăzi cu însemnele secuilor, ungurilor și sașilor, reprezentaţi în stema din anul 1765 a Mariei Tereza, într-o vreme când când strămoșii lor erau numai „tolerați” în Transilvania.

După cum scria și ziarul „Românul” de la Arad din anul 1911, pentru că au niște stăpâni și „stăpânitorii (…) ar dori ca noi să ne dezbrăcăm de ființa noastră românească. Ar dori să nu mai fim români, ci să ne contopim și noi în neamul unguresc, să ne facem unguri.”

Cum s-a ajuns la această situaţie este o poveste lungă…

După Unirea de la 1918, s-a pus problema recompunerii armorialelor statului naţional unitar România, sarcină dată succesiv mai multor comisii, care aveau un grad de competenţă mediu şi erau destul de confuze în soluţionarea problemei.

Ultima comisie formată în 1920 era şi ea eterogenă din care nu făcea parte nici un transilvănean şi în plus avea de împăcat ambiţiile mai multor instituţii ale statului – Academia Română, Ministerul de Externe sau Ministerul de Război, care îşi disputau   dreptul exclusiv de a se pronunţa în această problemă. 

În plus, singura stemă a Transilvaniei care dădea legitimitate populaţiei majoritare – stema sigilară a lui Mihai Viteazul, se afla în acea perioadă la Moscova, unde fusese trimisă în 1917 odată cu Tezaurul României.

Ea a fost restituită statului român abia în anul 1935.  

 Pe marele sigiliu la lui Mihai Viteazul din anul 1600, apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă oarecum misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă.

Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc.

 

 

 

 

 

Sigiliul lui Mihai Viteazu din anul 1600. Transilvania era reprezentată de doi lei ținând o sabie.

 

Foto: Sigiliul lui Mihai Viteazul din anul 1600. Transilvania era reprezentată de doi lei cu labele posterioare pe șapte piscuri,  ținând o sabie.

 

 

 

După trei ani de funcţionare a acestor comisii, nu se ajunsese la nici un rezultat, fapt ce a stârnit multă nemulţumire, iar regele Ferdinand în faţa acestei situaţii pe care o dorea cât mai degrabă trecută şi care era presat de conducerea armatei, care dorea cât mai repede noile drapele  de luptă, ia nefericita decizie, ale cărei consecinţe le simţim şi astăzi de a apela la un obscur pictor heraldist maghiar din Ardeal, care nu se ştie cum a ajuns în atenţia sa.

Este vorba de Jozsef Sebestyen de Keopeczi, cel care va aduce modificări radicale proiectului stemei aprobat de comisie, fixând armorialele Transilvaniei în forma consacrată de Maria Tereza în anul 1765 şi plasându-le în acelaşi cartier 4 al scutului, exact aşa cum fusese Transilvania cuprinsă în stema Ungariei.

El a modificat şi armorialele Moldovei, bourul fiind desenat ca un bizon şi mai întunecat, exact ca în armorialele austriece ale Bucovinei. Fragmentarea stemei României Mari în cinci cartiere prin adăugarea compilaţiei privind Oltenia şi Banatul şi armorialele Dobrogei, arăta în viziunea lui Keopeczi caracterul compozit al României Mari.

Nimeni nu a luat atitududine publică împotriva acestui sacrilegiu, aşa că Parlamentul de atunci a adoptat acea stema de stat a României.

Aceasta a fost înlocuită după al Doilea Război Mondial timp de 50 de ani de steme republicane, îndepărtate în timpul Revoluţiei de la 1989. Începând din 1990 s-au realizat şi depus la Parlament mai multe proiecte.

Ca şi în perioada 1918 – 1921, au apărut şi de această dată mai multe comisii: Comisia de heraldică, genealogie şi sigilografie, Comisia cerută de Dan Marţian preşedintele Camerei Deputaţilor, Comisia Lărgită, Comisia naţională pentru alcătuirea stemei de stat, constituită la iniţiativa Guvernului Petre Roman…

Peste toate acestea şi pentru că problema însemnelor de stat capta tot mai mult atenţia publicului s-a constituit la 9 iulie 1992 Comisia Parlamentară care a deliberat rapid, astfel încât la 10 septembrie proiectul de stemă a fost legiferat.

Noua stemă nu diferea aproape deloc de stema lui Keopeczi, doar că acvila ce susţine scutul nu mai era încoronată cu Coroana de Oţel a României, ca urmare a presiunilor curentului antimonarhic, deşi Coroana este simbolul heraldic al independenţei şi neatârnării şi nu cel al monarhiei.

Nimeni atunci şi prea puţini până acum au explicat publicului şi chiar şi politicienilor, care este semnificaţia simbolurilor incluse în armorialele României şi pentru că nimeni nu a făcut-o, stema Transilvaniei a rămas necorectată, iar românii transilvăneni au tot dreptul să se simtă jigniţi când văd perpetuarea în simbol heraldic a unei umilinţe care a durat sute de ani.

Se pare că mai există indivizi cărora le este dor de vremurile acelea în care împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman şi rege al Ungariei scria :

„Acești bieți supuși români, care, fără îndoială, sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt așa fel chinuiți și copleșiți cu nedreptăți, de fiecare, unguri sau sași, încât într-adevăr soarta lor, dacă o cercetezi, este cu adevărat vrednică de milă; și totuși e încă de mirare că atâția dintre acești oameni mai sunt încă aici și că nu au fugit cu toții”. (Bozac Ileana, Pavel Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II – lea în Transilvania la 1773, I, 2006, pag. 747, reluată în Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 2013, pag. 144).

Românii puțini la numar, care defilează sub steagul Transilvaniei având această stemă care îi disprețuieşte în continuare ca naţiune, o fac pentru că nu  știu ce fac, adică mai clar, o fac din prostie.

Iar cei care știu ce fac, sunt trădători de neam, de neiertat și în fața străinilor, care îi dispreţuiesc din principiu pe trădătorii de neam. 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr54/romanii_transilvania.htm

http://sibiu.justitiarul.ro/romanii-lipsesc-de-pe-stema-transilvaniei/

http://www.dacoromania-alba.ro/nr18/stema_romaniei.htm ; Ion MĂRGINEANU; Ion STRĂJAN

29/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: