DRUMETI IN CALEA FURTUNII. Cartea neagră a României 1940-1948

 

Români în calea lupilor

“În viață trebuie să ai curaj, căci oriunde te vei găsi, ești în lumea lupilor și, dacă nu ai curaj, nu faci nimic” (Alexandru Danielopol)

Pentru Basarabia, din păcate, nu mai puteam face nimic. Basarabia era pierdută, era luată de ruși. Acum însă se punea problema salvării oamenilor, a basarabenilor și bucovinenilor. Aceștia se refugiaseră în România în două valuri, între 1940-1941, relativ puțini, și un val uriaș, refugiat în 1944.

După datele pe care le dețineau americanii, era vorba de peste 300.000 de oameni (după alte date, 700.000 de oameni n.a.), care fugiseră de spaima bolșevicilor. Un an de zile, 1940-1941, îi lămurise pe basarabeni ce-i poate aștepta de la ruși.

În orice caz, americanii dau ca cifră 300.000 numai pentru cei salvați de la deportare, iar cei luați de ruși și repatriați cu forța se cifrează între 50-55.000 de oameni.

În 1940, când Sovietele ne-au adresat cunoscutul ultimatum, de 72 de ore, nu a existat timpul fizic necesar pentru evacuarea tuturor persoanelor. Unii au fost surprinși în spitale, unele femei erau însărcinate, mai erau funcționarii de la poștă, de la telegraf, cei de la tramvaie, care nu au putut pleca la timp și rușii i-au surprins acolo.

Sigur, cei din nordul Basarabiei, unde lățimea teritoriului era mai mică, s-au putut refugia mai ușor, dar cei din sud, de la Cetatea Albă de pildă, unde lățimea era maximă, au avut mari probleme să se refugieze în România, mai ales că starea drumurilor era lamentabilă.

Din păcate, trebuie să spun cu durere în suflet, românii nu s-au îngrijit de starea drumurilor, nu s-au îngrijit de Basarabia, era mai mult o “provincie de exil”. Eu locuiam în București, pe strada Biserica Amzei, casa tatălui meu, profesorul Danielopol, în grupul de case al Brătienilor.

Copil mic fiind, îl auzeam deseori pe Ionel Brătianu, când se plimba prin parc, spunând:  “Basarabia este un dar otrăvit și de care, de fapt, nici nu a fost vorba în negocierile pe care le-am purtat cu aliații în 1916. Ne-am pomenit cu acest dar, care în final ne va costa scump”.

* * *

În acele momente nu mă gândeam la responsabilitate, deși eram perfect conștient de ea. Mă gândeam cum să-i salvez eu, Alexandru Danielopol, care abia ieșisem de la doctorat, pe acești 300.000 de năpăstuiți.

Probabil, sunt convins chiar,  existau oameni mult mai capabili decât mine, mult mai deștepți, cu multă experiență, dar au refuzat să o facă, iar sarcina mi-a revenit mie.Eu am fost luat de Savel Rădulescu nu pentru ce mare personalitate eram, ce mare jurist aș fi fost, ci pentru că altul nu a fost. Eu eram un jurist începător la oficiul juridic al băncii Creditul Industrial.

Mi-a servit enorm educația primită de la iezuiți. Mi-a servit din două motive. O dată, dintr-un motiv personal interior: iezuiții m-au făcut un om, adică un om de răspundere, în ideea că nu poți păcăli, pentru că, dacă păcălești, ești descoperit mai devreme sau mai târziu și ești distrus.

În al doilea rând, în viață trebuie să ai curaj, căci oriunde te-ai găsi, ești în lumea lupilor și, dacă nu ai curaj, nu faci nimic. Așa au fost tot timpul iezuiții.

 

 

Lumea bună din București, în perioada 1944-1945, își dădea bine seama ace va urma, ca atare doreau să-și ducă copiii în străinătate. O cale era ca  acești copii să intre în diplomație, în ideea că astfel vor pleca în misiuni diplomatice în străinătate și vor rămâne acolo.

Unul dintre acești copii era Alexandru Paleologu. S-a gândit să intre la Ministerul de Externe, dar acolo nu se mai intra pe bază de concurs, ci deja pe bază de origine, ca atare nu l-au primit. A vrut atunci să intre la americani, unde lucra și fratele său, dar nici americanii nu l-au primit, pe motiv că nu știa bine limba engleză.

În lipsă de altceva mai bun, prin pile (prin Ionel Christu), a ajuns și el să lucreze la Comisia Română pentru aplicarea armistițiului cu Aliații, unde nu a făcut absolut nimic. Nu se găsește niciun document care să amintească prezența sa acolo. Își lua salariul și se plimba pe culoare, foarte elegant, foarte înfumurat, plin de sine,

Eu, în schimb, stăteam într- cămăruță, veneau basarabeni după basarabeni, era un pelerinaj, lumea stătea la coadă, îmi sărutau mâna, ca la Papa de la Roma. Plângeau, se puneau în genunchi în fața mea și mă implorau: “Salvați-ne, faceți ceva pentru noi, nu ne lăsați să ne ia rușii!”

Dacă asta părea că nu ajunge, veneau copii cu părinții lor, mă implorau și ei: “Salvați-o pe mama, salvați-l pe tata, salvați-mi frățiorul și surioara!” Eram încontinuu cu lacrimile în ochi , noaptea nici nu mai puteam dormi. Veneau la mine, în acea cămăruță, regulat și reprezentanții basarabenilor, Ion Pehlivan și Pan Halippa. Îmi spuneau și ei: “Sunteți Dumnezeul nostru, salvați-ne, salvați-ne!”

Era îngrozitor, de multe ori nu mai rezistam și plecam unde vedeam cu ochii, îmi venea să-mi iau lumea în cap. Ce să fac, ce să fac? Cum să fac să-i salvez? Eram conștient că am în față pe reprezentanții temutului guvern sovietic, pe oamenii lui Stalin, dar știam că trebuie să mă lupt și cu propriul meu guvern, condus de “patriotul” Petru Groza, pe care nu-l interesa soarta basarabenilor și bucovinenilor. Groza făcea pe nepăsătorul. Desigur, nu pentru că era ardelean, ci pentru că era comunist.

Eu însă ajunsesem într-o stare de disperare pe care nici nu o pot descrie. Îmi neglijam complet ținuta, cravata îmi era într-o parte, haina necălcată, părul răvășit și, într-o zi, în această stare deplorabilă, mă ciocnesc pe culoar cu Conu Alecu, cu Alexandru Paleologu. El, cu un aer superior, pomădat, îmbrăcat ca un dandy englez, plin de o imensă sine, iar eu, ca vai de mine, trăind tragedia care se profila la orizont, tragedia a 300.000 de oameni.

Ei bine, nu am mai rezistat și i-am spus lui Paleologu, deși era prietenul meu, ne cunoșteam de multă vreme: “Alecule, eu te înțeleg foarte bine de ce vrei să devii diplomat, dar află de la mine că sunt două categorii de diplomați: diplomați de culise și diplomați de culoar. Tu vei fi un excelent diplomat de culoar”.

 

Important este ce s-a întâmplat în continuare. Văzând că gluma cu basarabenii și bucovinenii se îngroașă, am propus lui Ionel Christu și apoi lui Constantin Vișoianu, devenit noul ministru de externe, să facem un memoriu, pe baza dreptului internațional, adresat direct lui Molotov, președintele consiliului de miniștri sovietic. Ei mi-au spus să fac eu acest memoriu. Vișoianu a fost mulțumit de el și l-a trimis la Moscova.

După aproximativ 15 zile a venit răspunsul lui Molotov, care, pot să spun, ne-a trăznit pe toți în cap: “Dreptul internațional nu este dreptul sovietic, continuați repatrierile urgent!”. Ei bine, trebuie să spun, a fost un moment de confuzie, toată lumea a rămas cu gura căscată, îngrozită.

În al doilea rând, am constatat că noi nu aveam dreptul sovietic. Am cerut atunci rușilor, prin Comisia Aliată de Control (sovietică), să ne trimită un exemplar din noul drept sovietic, însă ei au refuzat să ni-l trimită. Până la urmă, am făcut rost de textul de lege care se referea la problema basarabenilor și bucovinenilor.

I-am spus atunci lui Constantin Vișoianu că singura speranță pe care o mai aveam era să studiem, literă cu literă, acest text de lege, poate vom găsi o fisură în el. “Nu se poate să nu găsim noi o chichiță în acest text”, i-am spus lui Vișoianu.

El nu era convins de acest lucru, mi-a zis: “Hai înainte la Rege, să vedem ce zice el, ce poate face el”. Aparent, Regele era foarte bine văzut de ruși, urma să primească ordinul Pobeda. Însă nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat la Rege. Pentru că Regele este o persoană distinsă, cu sentimente românești, și apoi nu servește la nimic să vă spun ce s-a întâmplat, ce ne-a spus Regele.

În orice caz, a fost un nou moment de stupoare, în momentul în care ne-am dat seama că nici la Rege nu putem face nimic. Pentru Savel Rădulescu a fost un dublu șoc, pentru că-l adora pe Rege.

Fapt este că nu s-a putut face nimic pentru nemți. Cert este că Savel Rădulescu mi-a spus odată: “Ocupă-te și de nemți, uite, îi deportează”. Eu nu am acceptat, din cauză că eram ocupat până peste cap până peste cap cu basarabenii și bucovinenii mei. Erau români năpăstuiți pe cale de a fi înhățați de ruși. Sigur, și nemții erau cetățeni români, erau și ei năpăstuiți, dar… Dacă, însă, m-aș fi ocupat de ei, acum eram cetățean de onoare al Germaniei.

Între timp, a sosit memorial lui Molotov. Constantin Vișoianu a refuzat însă să aplice legislația sovietică, spunând: “În țara mea nu aplic legislația ocupantului”. Poziția lui era fermă, dar în fața rușilor nu însemna nimic.

Edmond Ciuntu, care fusese ambasador la Moscova, i-a spus însă lui Vișoianu: “Lasă-l pe Sandu să studieze legislația sovietică ca să găsească o chiciță, legislația sovietică este proastă, făcută de juriști proști, este imposibil să nu găsească o chichiță”.

Într-adevăr, am găsit chichița. Textul decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941 spunea următoarele: “Toate persoanele care la data de 7 noiembrie 1917 aveau calitatea de supuși ai fostului imperiu rus și care la data de 28 iunie 1940 au trăit pe teritoriul Basarabiei, precum și copiii lor, indiferent dacă până la data de 28 iunie aveau sau nu calitatea de supuși români, sunt repuși în drepturile de cetățeni sovietici, începând cu data de 28 iunie 1940”.

Am descoperit deci chichița, era conjuncția “și”. Ce însemna acest și? Însemna că cele două condițiuni erau cumulative. Deci, dacă îndeplineai prima condițiune și nu și a doua, nu intrai în decret. Idem, dacă îndeplineai a doua condițiune și nu prima, nu intrai în decret.

Pe de altă parte, românii nu intrau absolute deloc în decretul Sovietului Suprem din martie 1941, pentru că ei nu fuseseră cetățeni ai imperiului rus la data de 7 noiembrie 1917. În fine, copiii nu intrau sub nicio formă în acest decret, din același motiv. Prin interpretarea mea (conjuncția “și”), aceștia ieșeau definitiv din decretul Sovietului Suprem.

Reacția rușilor a fost una de stupoare și apoi de enervare. Au suspendat imediat discuțiile. Între timp basarabenii și bucovinenii, informați de noua desfășurare a situației, au purces să-și facă imediat acte false. Cei mai mulți și-au făcut certificate de naștere false, din care reieșea că ei s-au născut în România, în Transilvania, în Muntenia, în Moldova etc. Alții și-au făcut certificate false de rezidență: “Da, ne-am născut în imperiul țarist, dar la data de 28 iunie 1940 ne găseam în România”, spuneau ei acum.

Negocierile cu sovieticii au continuat. Pe de altă parte, basarabenii și bucovinenii au avut răgazul necesar să-și facă acte false. Se lucra intens la chestia asta. Printre alții, și familia lui Paul Goma și-a întocmit acte false.

Nici nu era nevoie ca falsificatorii să fie eliberați din închisori, pentru că se aflau în libertate. Aproape toți erau evrei și nu puteau fi arestați, pentru că ar fi protestat imediat americanii, că “noi arestăm evrei, exact ca Hitler, suntem fasciști ca și el”. Degeaba am încercat noi să explicăm prin 1944 că aceștia sunt simpli delincvenți de drept comun, americanii o țineau cu chestiunea că noi vrem să persecutăm evreii, ca și Hitler.

Ca atare, acești falsificatori au rămas în libertate. Imediat s-au pus la lucru, erau ași în meserie. Înainte falsificaseră documente pentru comuniști, ca să poată fugi în URSS, apoi falsificaseră bani, iar acum falsificau certificate de naștere și certificate de rezidență, pentru ca basarabenii, bucovinenii și cei din Herța să nu poată fi repatriați în Uniunea Sovietică. Pentru falsificatori a fost o afacere de milioane, dar cei mai fericiți erau basarabenii și bucovinenii, pentru că scăpau, practic, de deportare.

Așa au rămas pentru totdeauna în România peste 300.000 de basarabeni, bucovineni și români din Herța. Din această cauză sunt așa de mulți basarabeni și bucovineni astăzi în țara noastră, din cauza a două litere care, compuse, au format conjuncția “și”.

Convorbiri cu Alexandru Danielopol, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006

  din Franck Melen: „Romani in calea lupilor”( blogul Cealalta lume)

Publicitate