Dan Dungaciu: ”Cea mai mare dezinformare astăzi e că ne aflăm în plin război informațional”

 

 

Panou de propagandă pro-chineză pe străzile Belgradului cu un mesaj laudativ la adresa liderului de la Beijing scris în limbile chineză și sârbă – „Mulțumesc, frate Xi!” (Business Insider)

 

 

 

Cea mai mare dezinformare astăzi e că ne aflăm în plin război informațional.

În realitate, confruntarea legată de coronavirus și consecințele acestuia nici nu a început cu adevărat.

Dincolo de tentativele Chinei de preluare a inițiativei sau de contra-reacțiile Americii – plus insinuările neconvingătoare și deseori grosolane ale Rusiei -, noi, cel puțin, nu suntem încă nici pe departe „în plin război informațional”.

Dar el stă să vină și norii negrii ai confruntării se adună amenințători.

Faza cea mai complicată a bătăliei de acest tip o vom atinge când criza la care asistăm va ajunge la palierul economic, atunci când șocurile vor fi semnificative, tensiunile vor crește, nemulțumirile vor fi greu de gestionat.

Atunci, pescarii în ape tulburi, de mai aproape sau de mai departe de hotarele UE sau NATO – unii chiar din interior? – își vor arunca momelile false și vor lansa undițele cu ace ascuțite.

Amestecul dintre criza economică și politic a fost de fiecare dată exploziv. Un veritabil Cocktail Molotov…

Ceea ce vedem astăzi, comparativ cu ce va urma, e un preludiu nesemnificativ.

România trebuie să fie pregătită.

Nimeni nu cere demisia unui virus

Criza la care asistăm – e deja limpede – are mai multe paliere.

Primul este palierul medical, cel cu care ne confruntăm acum.

Al doilea, concomitent, este palierul psihosocial (efectele izolării şi ale carantinei).

Al treilea este palierul economic, respectiv criza sau recesiunea economică care stă să vină. Al patrulea este cel politic, respectiv maniera în care aceste crize vor afecta profilul politic al societăților noastre, fie că vorbim despre state naţionale, entităţi precum UE sau chiar la nivelul global.

Ultimul, şi cel mai important pe termen lung, este palierul global, respectiv bătălia dintre două sisteme, reprezentate de China şi Occident (în particular America).

Deocamdată, în faza medicală, a statisticilor sumbre și a presiunilor cotidiene, societatea se retrage, instinctiv, din orice dispută partizană, refuză, iarăși instinctiv, confruntările sau mesajele politice.

Există un bun simț aproape natural al populațiilor care, confruntate cu un inamic nepalpabil, din „altă lume”, nu au cum identifica, urgent, vinovații în „lumea de aici”.

De unde și retractilitatea sănătoasă a societăților, indiferent de regimuri, și, pe cale de consecință, o ineficacitate firească a narațiunilor de tip război informațional care accentuează pe aspecte politice sau strategice. Nu poți să dai în judecată un virus! Și nici nu îl poți pedepsi. De aceea eficiența lor e limitată – deocamdată.

Dar dimensiunea medicală a crizei va trece, la un moment dat. Atunci, o bună parte a populației va căuta culpabilii. Și în acel moment mulți îi vor „ajuta”, pe cei furioși, să îi „identifice” rapid…

Pandemia războiului informațional

O populație stresată de statul acasă, amețită de cifrele dezastrului care o invadează cotidian, bulversată de sunetele de cucuvea care se revarsă sadic de pe ecranele televizoarelor – va ajunge să constate, o parte din ea, că ieri nu putea merge la serviciu pentru că nu avea voie, iar astăzi, pentru că serviciul ei… nu mai există.

În acel moment, cel al crizei economice lucrurile se vor complica inevitabil. Căci un amestec de șomaj, inflație, datorii, rate și ratele ratelor, cu spectrul de a mai rămâne acasă – vai! – încă o perioadă nedeterminată, va duce, fatal, la reacții și nemulțumiri. Trecerea la palierul politic al crizei va urma firesc, la fel – mai greu de sesizat – trecerea la palierul strategic.

Cine vor fi „culpabilii”? Guvernele, Europa, democrația… Iată candidații ideali pentru o descărcare teribilă care cu greu va fi evitată. În acest context tumultuos, pescuitorii în ape tulburi își vor pune la dispoziție serviciile.

Vor avea un teren propice, din păcate, unde să sădească dezamăgirea și neîncrederea – asta este strategia predilectă a războiului informațional – incomparabil mai favorabil decât cel de după criza financiară din 2007-2008 sau criza migrației din 2015.

Vor sugera inamici și își vor „argumenta” alegerile cu teorii simple, directe și, mai ales, „indubitabile”. Nu vor fi procese sau deliberări, ci se va trece automat la „execuții”.

Ținta finală va fi „sistemul occidental” – acolo va juca, în principal, China – reprezentat în primul rând de America (da, de America lui Donald Trump!) și de Uniunea Europeană. Iar guvernele naționale pro-europene, câte vor mai fi fiind, vor deveni și ele țintă, prin asta șubrezindu-se, de la firul ierbii, proiecte mai ample de tip UE sau NATO (de asta se va ocupa în principal Rusia, care, probabil, deja culege date de pe teren, unde se află, nu-i așa, ca să ajute statele europene în timp de criză…).

„Tot ce e fix se risipeşte ca fumul, tot ce e sfânt este profanat…” – cum zicea un clasic.

Cam spre asta doresc unii să ne îndreptăm.

Idioții utili vor fi și ei de față

Și parcă pentru că toate acestea nu vor fi de ajuns, vor apărea și idioții utili. Nu cei care vor înghiți pe nemestecate aceste narațiuni și le vor distribui, cu indignare, mai departe. Vorbim despre alți idioți utili, chipurile, mai sofisticați.

Prima provocare de acest gen va veni din SUA. Pe de-o parte, actualul președinte republican va croi, inclusiv în perspectiva confruntării electorale din noiembrie 2020, o narațiune strategică moralizatoare de tip Rău contra Bine, China versus SUA (de aici insistența pe ideea de „virus chinezesc” sau „kung-flu”), el reprezentând liderul care, în comparație cu orice alt contracandidat –  a se citi democratul Joe Biden! – va putea ține steagul american sus în această bătălie a giganților.

„Wartime president”, cum îi place lui Donald Trump, cu proverbiala lui modestie, să se autodefinească. (Până acum, republicanul e convingător, a crescut în sondaje semnificativ în ultima vreme pe fondul unei ieșiri din scenă, firești, în condițiile crizei, a contracandidatului democrat).

În contrapartidă, democrații tind, tot din rațiuni electorale, să intre într-o narațiune care pune surdină pe geopolitică și accentuează mai degrabă excesele sau eșecurile lui Donald Trump în gestionarea crizei coronavirus, mai puțin implicarea Chinei sau mizele strategice ale acesteia.

Așa cum democrații – mulți dintre ei! – au devenit subit anti-ruși după 2016 (numai) din cauza urii față de Donald Trump, tot așa riscă să devină acum, tot cu ochii la Donald Trump, mult mai înțelegători cu… China, chiar dacă nu o iubesc.

E de urmărit cine va ieși câștigător la Casa Albă din această narațiune strategică globală care va desena și configurația viitoarei ordini mondiale.

A doua categorie de idioți utili care nu ajută în viitoarea confruntare e neaoșă. Ei sunt denunțătorii puri și duri ai „războiului informațional” contra Occidentului. Doar că vor apăra, ridicol și inoperant, un status quo care nu mai există și la care nu mai putem reveni.

Dar când a fost inadecvarea față de realitate vreun impediment serios pentru cei care cred fără rest? Ei sunt „Robespierre”-ii vremurilor care vor veni… Incapabili să înțeleagă evoluțiile, cred că le vor „disciplina” printr-un simplu „fiat”.

Nu vor spune cum stau lucrurile, ci cum cred că ar trebui să stea. Vor cere realității, intempestiv, să „revină la ordine”; iar dacă nu… o vor ignora.

Și pe cei care nu vor face asta, îi vor „judeca” public pentru „colaboraționism”, la tribunalele lor utopice și (cvasi)irelevante.

Din păcate, puțini dintre ei vor sesiza un paradox aproape șocant: narațiunea lor va fi, în oglindă, identică cu narațiunea celor pe care vor să îi combată! Cei care au declanșat războiul informațional și inamicii lor, „Robespierre”-ii, utilizează, de fapt, aceeași argumentație, doar cu semn schimbat.

Inițiatorii „războiului informațional” vor simplifica și vor exagera totul, până la caricatură și absurd, tăind din realitate, abuziv, fragmente disparate, ignorând restul și aruncând în fața publicului doar ce le convine, totul cu scopul de a identifica „limpede” vinovații pe care îi vor ei.

Cei din urmă, „Robespierre”-ii, vor minimaliza și ei totul și se vor uita în altă parte când realitatea se va încrâncena să nu intre în teoria lor îngustă. Ce nu încape în patul lui Procust, nu există! Vor ajunge să servească și ei publicului doar o felie de realitate, cea care, însă, îi va ajuta să găsească pe ei, de data asta, vinovații pentru ce se întâmplă.

Dacă primii vor identifica „străinii” ca vinovații principali pentru provocările curente ale Estului – dominația „cleptocraților” din UE, „diktatul” american sau „ocupația” NATO – cei din urmă vor găsi același lucru la rubrica culpabili, doar că de altă extracție: ruși și chinezi peste tot, vinovați de toate nenorocirile, chiar și acolo unde aceștia nu există (în Consiliul European, de pildă!).

Va fi, pe fond, războiul nemilos al unor narațiuni inoperante și relativ egale în modul. Răspunsuri simple la întrebări/realități complicate. Două populisme, ambele netrebuincioase…

Va fi nevoie, mai mult ca oricând, de echilibru.

Cine va gestiona comunicarea strategică?

Cum faci să găsești echilibrul într-o lume care riscă să devină „nebună, nebună”?…

A nu avea repere, puncte fixe, narațiuni acreditate, poate fi iresponsabil pentru o țară nervoasă ca a noastră.

E nevoie, astăzi mai mult decât oricând, în perspectiva provocărilor care vor veni, de o mai judicioasă aplicare a României față de „războiul informațional” și, implicit față de comunicare publică aferentă.

Următorii pași îi vedem utili:

1. În primul rând, recunoașterea la nivelul oficial cel mai înalt că războiul informațional va deveni – a devenit – o amenințare de securitate care nu (mai) poate fi neglijată. Pe cale de consecință, este nevoie de o mai bună cooperare/coordonare a instituțiilor de profil din România;

2. Este nevoie de o atitudine activă, nu pasivă și reactivă din partea acestora.  Nu e vorba doar de a face „fact check”-ing sau de a contabiliza fake-news-urilor – activități utile, dar insuficiente -, ci de identificare a narațiunilor principale de atac și, cel mai important, a narațiunilor care le pot contracara, echilibrat și eficace, mai ales în perspectiva diseminării acestora în spațiul public.

3. În această perspectivă, ar trebui implicați în acest efort – prin cooptare sau prin invitație periodică – șefii instituțiilor publice de media (TVR, RRA, AGERPRES), directorii posturilor de televiziune importante, directori de cotidiene, site-uri, agenții, comunicatori publici relevanți.

4. Cum se poate comunica coerent în spațiul public democratic în perioada de criză? Aflat în SUA în perioada 2000-2001, autorul acestor rânduri a avut prilejul să înțeleagă cum funcționau aceste tipuri de comunicări într-o criză de proporții: directorii principalelor instituții de comunicare publică erau invitați de către statul american și li se puneau pe masă 3-4 cuvinte cheie/teme importante, pentru o perioadă anume, fără ca să existe, evident, indicații de cum să fie dezbătute. Se sugera o tematică, nu o abordare. Dar aceste întâlniri contribuiau evident la o coerență a comunicării publice, oficiale și neoficiale, o focalizare pe temele cu adevărat importante ale publicului și o protecție împotriva alunecării în subiecte irelevante și fără miză reală pentru stat/societate în vreme de criză.

5. Cel puțin posturile publice (televiziune și radio), vor trebui să pregătească emisiuni special dedicate războiului informațional și comunicării publice.

6. În perspectivă, pe modelul „niciodată să lași o bună criză să se risipească în zadar”, va trebui să fie puse de pe acum bazele unei proiect educațional care să vizeze problematica războiului informațional („digital media literacy”, fake news etc.) și introducerea educației de acest tip în școlile românești.

Un lucru trebuie să ne fie limpede: nici negarea patologică a realităților, nici cenzura aberantă nu pot fi instrumente utile într-un război informațional. Nici măcar sofisticate centre de analiză izolate în turnurile de fildeș ale competenței lor.

Până la urmă, războiul informațional nu este un joc de șah în care se confruntă minți redutabile care încearcă să înțeleagă, cu un pas mai devreme, ce intenționează adversarul, iar cine face primul asta câștigă.

Nici vorbă de așa ceva: războiul informațional înseamnă, în primul rând, efortul pe care trebuie să îl faci DUPĂ ce ai înțeles intențiile și strategiile (narațiunile) adversarului: adică să îţi protejezi societatea, publicul, printr-o minimă educație, să îți educi comunicatorii, să fii capabil să vorbești public eficace.

Adică să faci comunicare strategică.

Într-un asemenea moment de criză, carențele instituționale, lipsa de cooperare sau de coordonare și, mai ales, ratarea comunicării strategice riscă să se transforme în veritabile vulnerabilități într-un război niciodată declanșat oficial și în care Articolul 5 este inoperabil.

Este România suficient de pregătită pentru războiul care va urma? se întreabă Dan Dungaciu, membru în Consiliul de Experți al  LABORATORULUI PENTRU ANALIZA RĂZBOIULUI INFORMAŢIONAL ŞI COMUNICARE STRATEGICĂ; (https://larics.ro/dan-dungaciu-pandemia-razboiului-informational-nu-s-a-declansat-inca). 

UN avertisment al politologului și analistului Dan Dungaciu privitor la PLANUL Ungariei care vizează prăbușirea totală a R. Moldova

 

 

 

 

 

PLANUL Ungariei vizează prăbușirea totală a R. Moldova: impunerea ”soluției” rusești în privința Transnistriei pentru a lega definitiv Basarabia de Moscova. Avertismentul politologului Dan Dungaciu

Profesorul și analistul de politică externă Dan Dungaciu explică punctual, în emisiunea online găzduită de scriitorul și politicianul Mihail Neamțu, ”Vocea Libertății”, pericolul uriaș pe care Ungaria lui Viktor Orban îi reprezintă pentru Republica Moldova, cât și jocurile profund anti-românești la care se dedau, la Chișinău, diplomații și săgețile Budapestei, care fac pe față jocurile Federației Ruse, și asta încă din 2005.

”Interesul major al Ungariei se referă la autonomia Transnistriei. Ungaria este cea mai mare susținătoare a unei autonomii extinse a Transnistriei în interiorul Republicii Moldova.

Deci bate șaua ca să priceapă iapa!

Repet: Ungaria este cea mai mare susținătoare a acestui proiect. Printr-o astfel de susținere, Budapesta vine în întâmpinarea Federației Ruse, pentru că Moscova asta vrea până la urmă în Republica Moldova, și nu separarea Transnistriei, asta-i o naivitate, ci să o integreze Republicii Moldova pentru a o prăbuși total. Ungaria joacă alături de Federația Rusă acolo.

De asemenea, Ungaria construiește loialități anti-românești în Republica Moldova, adică vizează acea parte a clasei politice care nu este deloc prietena României, dimpotrivă, și care își dorește o reintegrare cu Transnistria chiar și în condiții rusești pentru a lega definitiv Republica Moldova de Est, nu de Vest.

Printr-un astfel de plan, Republica Moldova va rămâne teoretic și practic dependentă de Est. Ungaria se pune la dispoziția Rusiei. Ea lucrează cu manta, ca să zic așa”, avertizează Dan Dungaciu.

Toate aceste acțiuni anti-românești au drept scop final, concluzionează profesorul, federalizarea Republicii Moldova (adică impunerea ”soluției” Federației Ruse), pentru a crea un precedent favorabil autonomiei comunităților maghiare din România, Slovacia și Transcarpatia ucraineană.

Vă prezentăm clarificările profesorului pe care le puteți urmări și AICI, în primele minute ale unei ample emisiuni ce tratează actualitatea și convulsiile politicii externe:  

Dan Dungaciu: România are două mari probleme de politică externă, probleme cu adevărat mari: Republica Moldova și Ungaria. Cea mai mare problemă de politică externă este Republica Moldova, evident. Dosarul Republica Moldova este testul major și problema cea mai arzătoare. A doua chestiune este, așa cum am specificat, problema maghiară.

Încă din 1990, Bucureștiul a trebuit să se poziționeze în raport cu chestiunea maghiară, în mod permanent, dar se pare că în ultima vreme treaba asta nu-i prea reușește.

Ceea ce vedem noi este doar vârful de iceberg a unei politici care e complicată de foarte multă vreme. Astăzi a dat în clocot, dacă vreți, și a dat în clocot pentru că au existat niște declarații de la cel mai înalt nivel, din București, dar și reacțiile de rigoare de la Budapesta. În realitate, e vorba de o contracarare a ceea ce maghiarii au început de mult.

Aș vrea să amintesc că implicarea Ungariei în Republica Moldova era un fapt la care România trebuia să se aștepte. În 2005, România nu era încă membră a Uniunii Europene și încă de atunci s-a văzut foarte limpede că interesul maghiar pe Republica Moldova este prevalent pentru Budapesta.

Cu ceva vreme în urmă, la Chișinău existau trei reprezentanți maghiari care și-au câștigat pozițiile la nivelul Uniunii Europene și au fost acceptați de Uniunea Europeană și evident, probabil, acceptați și de Federația Rusă, pentru că la vremea respectivă unii mai întrebau și Federația Rusă ca să nu facă gesturi ‹contondente›.

Reprezentantul special, ambasadorul Uniunii Europene pentru Transnistria și Republica Moldova a fost un maghiar – așadar, primul care a deținut această poziție a fost un maghiar. Generalul care conducea misiunea de frontieră a Uniunii Europene la frontiera Republicii Moldova cu frontiera Estică era un maghiar.

Șeful comisiei care a verificat corectitudinea alegerilor parlamentare din 2005 era tot un maghiar. Deci maghiarii și-au coordonat resursele diplomatice pentru Republica Moldova și s-au dus acolo cu mult înainte ca România să se integreze în Uniunea Europeană și înainte ca Bucureștiul să se dezmeticească cu un proiect.

Eu vă amintesc că în 2009, când a căzut regimul Voronin și s-a trecut la un regim pro-democratic, pro-european și oarecum pro-românesc, României i-a luat câteva luni dacă nu un an de zile ca să își trimită acolo reprezentanții. Din punctul ăsta de vedere, lentoarea de care a dat dovadă Bucureștiul poate fi pusă în contrast cu viteza pe care Budapesta a manifestat-o.

Noi trebuia să știm că Ungaria are un interes special pentru Republica Moldova.

Mihail Neamțu: Dar de unde acest interes? Oficial, Budapesta își declară interesul doar pentru etnicii maghiari. Ei nu au totuși o populație vorbitoare de limbă maghiară la Chișinău. Concret: ce caută Budapesta la Chișinău?

Dan Dungaciu: În primul rând, interesul major al Ungariei se referă la autonomia Transnistriei. Ungaria este cea mai mare susținătoare a unei autonomii extinse a Transnistriei în interiorul Republicii Moldova. Deci bate șaua ca să priceapă iapa! Repet: Ungaria este cea mai mare susținătoare a acestui proiect.

Printr-o astfel de susținere, Budapesta vine în întâmpinarea Federației Ruse, pentru că Moscova asta vrea până la urmă în Republica Moldova, și nu separarea Transnistriei, asta-i o naivitate, ci să o integreze Republicii Moldova pentru a o prăbuși total. Ungaria joacă alături de Federația Rusă acolo.

De asemenea, Ungaria construiește loialități anti-românești în Republica Moldova, adică vizează acea parte a clasei politice care nu este deloc prietena României, dimpotrivă, și care își dorește o reintegrare cu Transnistria chiar și în condiții rusești pentru a lega definitiv Republica Moldova de Est, nu de Vest.

Printr-un astfel de plan, Republica Moldova va rămâne teoretic și practic dependentă de Est. Din acest punct de vedere, Ungaria se pune la dispoziția Rusiei. Ea lucrează cu manta, ca să zic așa.

Nu în ultimul rând, Budapestei îi place să provoace lucrurile la Chișinău fiindcă știe că cea mai importantă miză de politică externă a României este și rămâne Republica Moldova.

Tot acest pachet de motivații face ca Ungaria să fie foarte activă.

Pe de altă parte, de fiecare dată când au fost la putere la Chișinău oameni politici care nu simpatizau deloc România, că e vorba de Voronin, că e vorba de Dodon, cei mai simpatizați ambasadori erau cei maghiari.

Pe vremea lui Voronin, ambasadorul maghiar mergea la vânătoare cu acesta. Ambasadorul maghiar de astăzi e bine conectat cu Dodon, iar clasa politică de la Budapesta s-a dus repede să umple golul de animozitatea care s-a stârnit, în mod firesc, între Chișinău și București, ca urmare a gesturilor politice de la Chișinău.

Toate aceste acțiuni anti-românești au drept scop, concluzionează Dan Dungaciu, federalizarea Republicii Moldova (adică impunerea ”soluției” Federației Ruse), pentru a crea un precedent favorabil autonomiei comunităților maghiare din România, Slovacia și Transcarpatia ucraineană.

Pandemia, dragonul chinezesc și noua dezordine mondială. VIDEO