Dezvăluiri: Odiseea osemintelor lui Mihai Viteazul. VIDEO

 

 

Foto: Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, în anul 1601

 

 

Despre Mihai Viteazul s-au spus multe dar mereu mai este câteva ceva important de spus. Marele lider al românilor de acum peste 400 de ani (mare și la propriu pentru că avea aproape 2 metri înălțime) a creat întotdeauna o impresie covârșitoare celor din jur.

Cronicile vremii spun, printre altele, că nobilii transilvani, de exemplu, se temeau până și de umbra lui (Vezi aici o serie de Mărturii medievale remarcabile despre Mihai Viteazul, care îi desființează pe denigratorii lui de azi:

http://www.cunoastelumea.ro/marturii-…).

 

Numit de dușmani Malus Dacus (Dacul cel Rău), el a fost foarte temut și de Poarta Otomană, a cărei existență a fost pusă serios în pericol de acțiunile lui militare.

Din păcate, ca și în cazul lui Vlad Țepeș, trădarea a venit din partea creștinilor catolici care l-au considerat pe Mihai, în imbecilitatea lor, mai periculos planurilor pe care le aveau decât Imperiul Otoman.

Ceea ce este cu adevărat surprinzător și straniu este faptul că imediat după moartea lui, diverși militari din tabăra asasinilor au recurs, conform documentelor vremii, la anumite procedee de magie menite să preia puterea interioară a lui Mihai Viteazul și să o transfere asupra lor.

Între contemporanii care au relatat din surse directe sau indirecte despre asasinarea lui Mihai Viteazu, pot fi menționați:

István Szamosközy (1570–1612) – cronicar transilvănean contemporan cu evenimentele, George Brancovici (1645-1711), Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez (în „Istorii”), Richard Knolles (1550 – 1610) – istoric englez (în „Istoria generală a Turciei”),  Ciro Spontani – secretarul generalului Basta (în „Istoria Transilvaniei”), Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea (în „Istoria Ungariei”), Joannis Bisselius (1601 – 1677), istoric iezuit (în „Medulla Historica”), Stavrinos – vistiernicul lui Mihai Viteazu, Gheorghe Palamede – grec contemporan cu Mihai Viteazu, Giovanni Sagredo – ambasador al Republicii Veneţia la Alba Iulia, Iacob Thanus și Giovani Beducino.   

Cronica lui István Szamosközy (1570–1612), cronicar transilvănean contemporan cu Mihai Viteazu, face urmărtoarea relatare:

“Unul din căpitani cu numele de Bori (Iacobus Beaurius n.r.) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte n.r.) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată.

Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie.

Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului.

Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire.

În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică, ca să nu-l mânce câinii”.

Cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici (1645-1711) se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Biserica Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia (Bălgrad).

Iată ce scrie în cronică: … „apoi, cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”.

Ulterior, Gheorghe Brancovici a corectat textul cronicii sale, adăugând episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântarea lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească.  

 Corespondența lui Iacob Thanus și relatarea lui Giovani Beducino, confirmă cele relatate în Cronica lui Szamosközy și în cea a lui Brancovici.

Personalitatea lui Mihai Viteazul în istoriografia europeană

Prestigiul istoric și ticăloșia asasinatului comis de generalul Basta la ordinul împăratului Rudolf al II-lea – după cum Basta însuși mărturisește, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia („Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”) – au depăși granițele veacului în întreaga Europă.

Iată numai câteva din numele celor care, făcând cronica acelei perioade sau doar referindu-se la ea, nu au putut ocoli momentul asasinării lui Mihai Viteazu de la 9 august 1601: Wolfgang de Bethlen, istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679), Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov, Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar, Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german, Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez, Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian etc. 

În „Cronica Transilvaniei” scrisă de istoricul maghiar Wolfgang de Bethlen, pe la 1650, există o informație prețioasă pe care, nu se știe de ce, istoricii au ignorat-o sau au considerat-o improbabilă. 

E vorba de faptul că trupul lui Mihai Viteazu ar fi fost dus în Valahia Transalpină (Țara Românească).

Iată pasajul din „Cronica Transilvaniei” , în care este menționată această informație:   

 „Iacobus Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai, pe care l-au găsit liniştit şi stând întins.

Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde:  Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia.

Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… Corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite.

După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva traci l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie adus la Alba Iulia, unde a fost înmormântat în biserica sfântă şi apoi, după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină.

Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală.

Însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât.

A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi.

Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai(care era ornată cu safire albastre n.n.) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”. 

 

 

 

 

 

 

Nu știm prin ce împrejurări istorice au ajuns osemintele lui Mihai Viteazu în Valahia Transalpină și nici ce s-a întâmplat de nu s-a mai știut nimic de ele, sau de posibilul loc în care ar fi putut fi depuse sau ascunse.

Ceea ce știm, din „Cronica Transilvaniei” a luiWolfgang de Bethlen, este faptul că acest lucru s-a petrecut înainte de anul scrierii acestei cronici, adică înainte de 1650.

Este de neînțeles respingerea, din partea istoricilor, a informației legată de trupul lui Mihai Viteazu, adus în Ţara Românească!

„Cronica Transilvaniei” care este, în cea mai mare parte, o compilație după cea a lui Szamosközy, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului.

Acestea sunt luate în considerare, pe când cea legată de aducerea trupului în Țara Românească, nu!

Noi vom acorda totuși credit și acestei informații, cu atât mai mult cu cât Wolfgang Bethlen indică și sursa istorică: pe nobilul Balog Mihai.

Pe de altă parte, scheletul incomplet găsit în 2010 la Plăviceni (adică fără cap, fără membrele superioare, fără claviculă și fără coaste) corespunde felului în care trupul lui Mihai Viteazu a fost mutilat de asasinii săi, la Câmpia Turzii, în 1601, conform cronicilor lui István Szamosközy și Wolfgang de Bethlen.

 

Chiar să fie o coincidență?  

 

În anul 2010, în curtea mănăstirii Plăviceni din fostul județ Romanați (astăzi, Teleorman), niște muncitori au descoperit, într-o surpătură de pământ, oasele frumos mirositoare ale unui bărbat foarte înalt.

Scheletului îi lipseau capul, clavicula și coastele. Făcându-se legătura cu împrejurările dispariției trupului lui Mihai Viteazu, în 1601, și cu faptul că acesta nu a mai fost găsit, a apărut ipoteza tulburătoare că osemintele cu pricina ar aparține marelui voievod.

Echipa IML, care s-a ocupat de investigarea cazului, a constatat că vechimea osemintelor corespunde perioadei în care a trăit Mihai Viteazul. 

 

 

 

 

Foto: Biserica Aluniș cu hramul Sf. Arhanghel Mihail  

 

 

Mănăstirea s-a ridicat în 1637, pe locul în care se afla biserica Aluniș, construită de Doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazu, spre sfârșitul veacului al XVI-lea.

Se numea așa pentru că în copilărie, spune legenda, Doamna Stanca s-ar fi ascuns de prădătorii turci în alunișul care năpădea locul.

După căsătoria cu Mihai Viteazu, a ridicat în acest loc, ca semn de smerită recunoștință față de Dumnezeu, biserica numită Aluniș, în care masa altarului era făcută din trunchiul alunului în care se adăpostise.

Biserica a primit hramul Sf. Arhanghel Mihail (fără Gavriil!), inspirat probabil de numele voievodului.

După transformarea bisericii Aluniș în mănăstire, hramul lăcașului a fost păstrat, fiind probabil singura biserică ortodoxă din România hrămuită astfel.

În 2013, un grup de voluntari inimoși au ridicat aici, în curtea mănăstirii Plăviceni, lângă locul în care au fost găsite misterioasele oseminte, o statuie insolită, reprezentând capul lui Mihai Viteazu, așezat pe un trunchi de stejar secular.

La o adică, nici nu este chiar o statuie…

 

 

 

 

 

 

Este mai degrabă o asociere de câteva elemente care transmit, împreună, un mesaj tulburător de „luaţi aminte!”: un cap din ceramică arsă, aşezat pe un trunchi de stejar secular, tăiat în secţiune oblică…

Privirea „voievodului” este însă necruţătoare, plină de reproş şi inevitabilă.

E imposibil s-o ocoleşti… Autorul lucrării se numește Aurelian Bădulescu.

 

 

 

 

Mănăstirea Plăviceni a ajuns astfel, prin lucrarea subterană a istoriei și prin râvna câtorva făptuitori contemporani, locul providențial de odihnă a osemintelor Voievodului Întregitor, dar și spațiul de resuscitare a idealului reîntregirii prin spirit.

Până la momentul în care s-a închegat ipoteza că acel schelet incomplet ar putea să fie chiar al lui Mihai Viteazu, starețul mănăstirii, Protosinghelul Teoctist Moldovanu, le-a acordat „asistența religioasă” cuvenită, slujindu-le după rânduială cu atribuirea „necunscutul de la Plăviceni”.

Să vedem dacă cele întâmplate și relatate recent se leagă cu datele și evenimentele istorice… Mihai Viteazul a fost decapitat pe 9 august 1601, în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-le, executată de generalul Basta prin soldații valoni conduși de un oarecare Iacobus Beaurius.

Capul a fost luat de un credincios al său (Postelnicul Turturea, conform unei însemnări de la 7 decembrie 1612 a lui Radu Mihnea, domn al Țării Românești), iar trupul a rămas timp de trei zile acolo, batjocorit de oameni și de câini, după care a fost îngropat.

Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia (Bălgrad), unde a rămas nu se știe pentru cât timp.

În orice caz, se pare că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică (1701).

De atunci și până în 2010, nu a mai existat niciun indiciu referitor la trupul sau osemintele lui Mihai Viteazul.

În ultima vreme s-au înmulțit caraghioșii cu pretenții de istorici care se dau de ceasul morții în încercarea lor penibilă de a ne convinge că Mihai Viteazul nu a fost nici pe departe eroul național pe care îl știm, marele luptător anti-otoman, înfăptuitorul Unirii de la 1600.

Netrebnicele creaturi pretind că Mihai a fost un aventurier fără conștiință națională, mânat în acțiunile lui de motivații mercantile, că nu prea i-a bătut pe turci și că nu prea a fost înfăptuitorul Unirii de la 1.600…

Haideți să vedem însă ce spun contemporanii lui STRĂINI, cei care l-au cunoscut, cei care i-au știut faptele.

Documente în ordine cronologică:

Scrisoarea căpitanului Albert Kiraly către principele Ardealului, Sigismund Bathory, despre bătălia de la Călugăreni (document din 24 august 1595):

„În ceea ce-l privește pe Mihai, voievodul de aici, din Valahia, nu pot decât să îi aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun și viteaz, ceea ce a dovedit cu fapta sa; el este cu credință față de creștinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteța Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă și cinstire.„

 

Edward Barton, agent englez la Constantinopol, îl informează pe Sir Thomas Heneage despre înfrângerea lui Sinan Pașa de către Mihai Viteazul (document din 7 noiembrie 1595): „Cu siguranță, prea onorate, că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza cei mai mari împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștirile marelui sultan.„

Franciscanul Eustachio Fontana îi raportează cardinalului Cinzio Aldobrandini despre succesele lui Mihai Viteazul obținute în luptele cu turcii (document din 7 decembrie 1596):

„Din Valahia se aude că Mihai ar fi luat Nicopolul, oraș situat dincoace de Dunăre și foarte aproape de aceste maluri. Se aude că oastea transilvană ar fi coborât în Valahia pentru a se uni cu cea condusă de Mihai, de al cărui curaj cunoscut s-au speriat într-atât turcii, încât când constată tot ce au pierdut armatele lor, lucrul acesta îl fac cu mare frică.„

Raportul lui Eich Lassota, șeful recrutorilor de lefegii, către împăratul Rudof al II-lea despre Mihai Viteazul (document din 31 iulie 1597): „Cât privește persoana acestui principe, el este un domn cu inima deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic…”

Arhiducele Maximilian recunoaște că multe dintre faptele de vitejie săvârșite de Mihai au fost însușite, pe nedrept, de Sigismund Bathory, principele Ardealului (document din 25 septembrie 1598): „Alteța Sa a simțit în toate privințele sinceritatea, vitejia, și credința lui Mihai Voievod față de Maiestatea Sa imperială și a găsit că în acțiunile trecute multe au fost puse pe seama transilvănenului Sigismund Bathory, care în realitate au fost înfăptuite de el, Mihai; de aceea Alteța Sa va pune chestiunea la Maiestatea Sa care nu va lăsa nepdepsită fapta.”

Eustachio Fontana îi relatează cardinalului Cinzio Aldobrandini (document din 17 octombrie 1598): „Răsună atât de puternic armele sale (ale lui Mihai – n.m.) încât despre aceasta informează și știrile cadiilor din Filipol, Sofia, Adrianopol, că dacă dacă nu se vor trimite în grabă ajutoare acelui oraș (Adrianopol – n.n.), el va cădea repede în mâna lui Mihai, ceea ce ar constitui un pericol real pentru Constantinopol. (…) Se pare că acesta provoacă o groază generală… (…) Confuzia și teama este atât de mare că din oră în oră se fac schimbări, împreună cu aga ienicerilor, în ceea ce privește conducătorii acestei armate îndreptată către Adrianopol, pentrua stăvili furia lui Mihai.”

Ambasadorul Spaniei la Veneția, Inigo de Mendosa îi confirmă regelui Filip al III-lea știrile despre victoriile obținute de Mihai la sud de Dunăre (document din 21 noiembrie 1598):

„Înfrângerea despre care s-a spus că a pricinuit-o Mihai Voievod pașalelor turcului a fost confirmată și înfățișată pe larg; anume că a luat Vidinul și Filipo și Nicopole, care este la două sau trei zile de Adrianopole și nu mai mult de șase zile de Constantinopol… din care pricină s-a răspândit o spaimă de necrezut în Constantinopol, încât turcii se cred aproape pierduți…”

Eustachio Fontana cardinalului Cinzio Aldobrandini despre unle fapte de arme ale lui Mihai (document din 24 iulie 1599): „Despre Mihai Voievod se cunoșate că este foarte puternic în Valahia. Și se bucură de atât de mare faimă, încât turcii se tem să nu fie bătuți, ca în trecut…”

Scrisoarea împăratului Rudolf al II-lea cătrea arhiducele Mathias despre expediția lui Mihai în Ardeal (document din 5 noiembrie 1599):

„Ne-a sosit și de la Alteța Voastră cele ce au raportat Bocsai și Basta despre cele săvârșite de Mihai Vodă și despre urmărirea cardinalului Bathory. Am aflat despre aceasta cu deosebită plăcere și sperăm și așteptăm cât mai multe amănunte. Noi nu vom neglija, atunci când voievodul însuși ne va scrie, să îl slăvim așa cum se cuvine.”

Scrisoarea lui B Pezzen către împăratul Rudolf al II-lea (document din 11 ianuarie 1600):

„Gheorghe Racz (solul lui Mihai – n.m.) ne dă de înțeles sincer și deschis că stăpânul său, voievodul, a luat Transilvania cu sabia și nici nu se gândește să se lase îndepărat de acolo, că vrea să își încerce norocul și în Moldova – fie că Maiaestatea Voastră imperială aprobă sau nu; mai aduce la cunoștință că după ce va aduce cele trei provincii sub stăpânirea sa, va apuca de barbă cum se cuvine pe turc și va arăta încă și mai mult serviciile aduse creștinătății.”

Raportul comisarilor imperiali Mihail Szekely și David Ungnad către împăratul Rudolf al II-lea despre Mihai (document din 12 februarie 1600):

„Ca generalissim, în problemele militarea ale acestor locuri (Transilvania – n.m.), voievodul este cum nu se poate mai bun… (…) …n-ar exista o biciușcă mai bună pentru nobilii transilvăneni decât el; ei tremură în fața lui și se tem și de umbra lui.”

Scrisoarea lui Mihai Szekely către Ioan Barvitius, consilier imperial (document din 7 martie 1600):

„Căci despre el nu se poate spune nimic altceva decât că este hărăzit succesului în război, este iute, este hotărât, viteaz și preocupat de planuri războinice.”

Raportul agentului englez la Constantinopol Henry Lelo către Sir Robert Cecil, despre victoria lui Mihai în Moldova (document din 29 mai 1600): „Deocamdată pot să o informez pe excelența voastră că principele Mihai și-a mărit stăpânirea prin luarea Moldovei, adăugând-o la Transilvania și Valahia, el rămânând acum singur stăpânitor al celor trei provincii.”

Eustachio Fontana îi scrie cardinalului Eustachio Fontana despre teama otomanilor față de Mihai Vodă (document din 1 iulie 1600): „Pentru început nu pot să comunic decât că din zi în zi crește teama în sufletul și pieptul fiecăruia, datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părți ale Europei acest nou Alexandru, căruia îi spun Mihai Voievod.”

Eustachio Fontana îl informează pe cardinalul Eustachio Fontana despre aprecierile turcilor la adresa lui Mihai Viteazul (document din 12 august 1600):

„Turcii afirmă că este un mare căpitan și îi dau titluri ca oricărui alt prinț. Nu-l mai cheamă cu numele dezonorant pe care obișnuiau să i-l atribuie cu dispreț, mai nainte. Acum, numindu-l, îl ridică și îi acordă multă stimă și atât de mult se tem de el, încât nu știu să găsească modul în care l-ar putea prețui și s-ar putea opune curajului său. Și spun că Dumnezeu luptă alături de el și atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui.”

După asasinarea lui Mihai

Johann Christian von Engel, istoric german, despre Mihai Viteazul:

„A contribuit și el și încă în mod deosebit, să abată barbaria turcească de la celelalte părți ale Europei… Vrem să așternem câteva flori pe mormântul unui principe valah care e de interes universal.”

Jean A. Vaillant, istoric francez, despre faptele lui Mihai Viteazul: „Astfel pieri la 43 de ani, victima unui asasinat laș, acest om mare… (…) Politician înzestrat, el a reușit să țină în șah timp de opt ani Ungaria, Polonia și Poarta; mare căpitan, el a știut să le învingă întotdeauna; bun cetățean, s-a făcut iubit de ai săi, din cele trei principate, iar ardelenii îl numesc încă regele lor Mihai și Alexandru cel Mare.”

Jean Henri Abdolonyme Ubicini, istoric italian, despre meritul care-i revine lui Mihai în Unirea celor TREI DACII:

„Mihai triumfase asupra tuturor dușmanilor săi. Stăpân pe trei principate, el reunea sub autoritatea lui toată vechea DACIE; puterea lui era recunoscută și confirmată de împăratul Germaniei. Chiar și Poarta îi trimise steag de domnie, sabia și sceptrul, embleme ale investiturii sale ca principe al Moldovei și Transilvaniei… (…)

Astfel pieri la vârsta de 43 de ani acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi în istoria poporului român.

El a încercat să reunească într-un singur corp național pe toți locuitorii vechii DACII. Era o încercare grea. Totuși, în ciuda tuturor obstacolelor, poate dacă ar fi trăit mai mult, ar fi reușit să întemeieze un nou regat al DACIEI care ar fi atârnat greu în balanța Europei.”

 

Surse : 

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/odiseea-osemintelor-lui-mihai-viteazu-reconstituita-dupa-sursele-istorice-necunoscutul-de-la-plaviceni

cartea „Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei și al Bisericii Strămoșești” – Marin Alexandru Cristian, doctor în istorie.

 

 

 

Publicitate

Din vremea când turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul

 

 

Turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul

 

 

Supranumit postum MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într-o asemenea manieră încât, după campania militară din 1594 si anii urmatori, potrivit istoricului Nicolae Iorga , cand  călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul a trăit patru în cort, conducându-și excepționalele campanii militare, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându-i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

Pentru noi, românii, ne este bine cunoscut „Cântecul lui Mihai Viteazul”, cântec popular cules de Vasile Alecsandri, care ne vorbește, peste secole, despre marele nostru domnitor:

„Auzit-aţi de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz
Care veşnic şede treaz
Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai
Ce sare pe şapte cai
De strigă Stambulul vai?”

Chiar dacă versul „Ce sare pe șapte cai” pare o licență poetică populară în care Mihai este prezentat într-o manieră hiperbolizată, în realitate, după cum ne spune istoricul Marin Cristian, izvoarele vremii confirmă că acest vers are legătură cu realitatea; desigur, nu în sensul că Mihai încăleca mai mulți cai odată, ci că din cauza rănilor mortale, schimba mai mulți cai într-o singură bătălie, el, Teribilul Voievod, fiind adeseori pe câmpul de luptă, în confrunare directă cu dușmanul.

Imaginea de mare războinic, de mare strateg militar, ca și vitejia lui, l-au făcut chiar și pe Sultan să se teamă de Mihai Viteazul, mai mult decât de toți generalii și regii Europei Apusene.

Teama a pătruns adânc și în sufletul poporului turc datorită campaniilor sale devastatoare care au pus în pericol chiar și capitala imperiului.

Din acest motiv, mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii în acea vreme (și au făcut-o mult timp și după moartea lui Mihai) cu următoarele cuvinte: „Susa, susa, Mihai gheb belir!”, ceea ce în traducere înseamnă „Nu mai plânge, nu mai plânge, că vine domnul Mihai!”.

Acest lucru este unul remarcabil și fără precedent la otomani și merită să fie cunoscut de români.

Din păcate, trădarea a venit de la occidentalii europeni, cei pe care Mihai Viteazul și armatele lui i-au protejat de năvălirile otomane cu un preț uman extrem de mare!

Practic, dacă orgoliile și interesele Europei Occidentale nu ar fi fost altele, lucru care a dus la asasinarea lui Mihai și la dezmembrarea tânărului regat pe care l-a înființat, este posibil ca, sub conducerea lui Mihai Viteazul, armatele creștine să fi pus capăt Imperiului Otoman, încă de acum 400 de ani.

Așa, acesta a mai supraviețuit încă 300 de ani, a ajuns la porțile Vienei și a transformat Ungaria în Pașalâc.

Surse: cunoastelumea.ro prin www.worldwideromania.com