CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Savantul Eugen Coșeriu despre politica lingvistică în Basarabia cotropită de Rusia și fantoma numită „Limba moldovenească”

 

 

 

MOTTO : 

” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coșeriu

 

 

 

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASS Moldovenească, RSS Moldovenească şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania, la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor- invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Să citim în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu, înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătură  nu  ajută doar la combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar pe un plan mai larg şi culturii noastre generale .

 

 

 

RESTITUTIO : Politici lingvistice

de  Eugeniu Coșeriu

Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică, şi, cînd vorbeşte altă limbă, îşi asumă, cel puţin provizoriu, o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care vorbeşte. A te exprima, aşadar, într-o limbă nu înseamnă a nu fi liber, ci înseamnă a fi tu însuţi, adică a fi cine eşti ca individ istoric.

Poate nimeni n-a exprimat acest lucru mai bine decît filozoful italian Giovanni Gentile prin cartea sa Sommario di pedagogia. După ce vorbeşte tocmai despre libertatea limbajului şi de limbaj ca activitate de creaţie, susţine că tocmai această libertate în mod concret nu se poate realiza, deoarece fiecare individ care vorbeşte are o istorie îndărătul său şi înlăuntrul său, cu alte cuvinte, fiecare individ reprezintă această istorie. Aceasta nu înseamnă că limba se impune vorbitorului, ci că fiecare individ care adoptă limba tradiţiei este şi el o parte a acestei tradiţii. Mergînd mai departe pe aceeaşi idee, cel care adoptă o limbă şi se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se recunoaşte pe sine însuşi ca individ.

Actul de a vorbi implică mai multe alterităţi în cercuri concentrice. Există şi o alteritate negativă, care desparte, opunînd o anumită identitate istorică altei (altor) identităţi istorice.

Limba creează şi se re-creează permanent; prin creativitate, limba se diferenţiază şi de aici a apărut necesitatea de a se stabili o limbă comună, pe deasupra diferenţelor, comună pentru toată comunitatea istorică. La rîndul ei, această limbă comună se diferenţiază fie pentru că nu a putut elimina toate particularităţile locale, fie pentru că au apărut în ea inovaţii. De aceea este nevoie să se realizeze o limbă standard,o limbă exemplară.

Dialectul care a stat la baza limbii comune se schimbă, el devine altceva în urma unei „lupte”. Iată de ce vom spune că nu simplul grai muntean stă la baza limbii române literare; acesta devine tradiţie, primeşte influenţe din alte graiuri şi ajunge să fie limba comună a tuturor românilor. Biblia de la Bucureşti eu o numesc moldo-valahă, la tocmirea ei contribuind nu numai graiul muntean, ci şi cel moldovean, iar dintre versiunile Regulamentului organic mult mai aproape de limba română comună e cea moldovenească. Contribuţia tradiţiei moldoveneşti la constituirea a ceea ce numim astăzi limba română exemplară nu poate fi ignorată.

2. Politica lingvistică. „Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică

 

Statele plurilingve sînt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor majoritare şi al limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.

Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să îţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.

A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic,al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.

În sfîrşit, cea de-a treia estecolonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.

Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos.

De-a lungul istoriei s-au manifestat toate cele trei atitudini, în ultimele secole şovinismul lingvistic şi imperialismul lingvistic luînd înfăţişări dintre cele mai diverse. Comunismul, ca doctrină, era într-adevăr internaţionalist şi nu s-a pretins, în realitate, deznaţionalizarea. Dimpotrivă, lingvistul Marr – cu toate greşelile sale de concepţie despre care nu vorbim aici – voia să afirme toate limbile naţionale şi a creat chiar alfabete pentru foarte multe limbi, nu pe baza celui chirilic, ci bazate în general pe alfabetul latin.

Limbii române folosite în republica autonomă de la est de Nistru i se recunoştea atunci identitatea, în scris folosindu-se şi alfabetul latin. Apoi a început reacţiunea. A fost chiar şi o reacţiune împotriva doctrinei lingvistice a lui Marr din cauză că nu a făcut politică în faptul lingvistic, mai exact nu a făcut politică lingvistică rusească.

Dimpotrivă, Marr, care era un comunist foarte naiv, credea într-adevăr într-un fel de comunism internaţionalist, supernaţionalist şi îşi închipuia că limba finală a comunismului internaţional va fi o altă limbă, o limbă nouă, care nu va fi – zicea el – nici rusa (spunînd „nici rusa” înseamnă că înţelegea că tocmai rusa va deveni această limbă!), nici engleza, nici germana.

Or, ce s-a produs în comunismul sovietic a fost pînă acum o reacţiune împotriva internaţionalismului din partea imperialismului rus. S-a afirmat de aceea că în politica generală şi, prin urmare, şi în politica culturală-lingvistică, imperialismul rusesc şi comunismul sovietic au devenit imperialism sovietic. Această reacţiune s-a manifestat în sensul cel mai evident în cazul aşa-numitei doctrine a bilingvismului armonios, ceea ce însemna ca toată lumea să ştie limba comunismului, limba imperiului, adică ruseşte, şi, în afară de asta, să fie şi bilingvi.

Ce s-a întîmplat cu această doctrină cu totul absurdă? Se înţelege că rusofonii din toate regiunile ocupate cu populaţie majoritară nerusă înţelegeau că nu trebuie să înveţe ei limba locală, deci adoptau o atitudine colonialistă, curentă şi în alte cazuri, fiindcă ei vorbeau deja limba imperiului, limba generală a comunismului. Aşadar, cei ce trebuia să fie bilingvi şi să accepte „bilingvismul armonios” erau, se înţelege, localnicii, adică cei care erau majoritari în fiecare regiune. Niciodată rusofonii nu s-au gîndit că şi ei, trăind în aceste regiuni, ar trebui să fie bilingvi. Şi rezultatul a fost că foarte mulţi rusofoni, veniţi de mult sau veniţi de curînd, pur şi simplu n-au învăţat, de exemplu, limba română şi nici alte limbi din alte ţări ocupate.

Au rezistat foarte puţine ţări, din punct de vedere lingvistic. Au rezistat admirabil Georgia şi Armenia; au rezistat, de asemenea, Ţările Baltice, care şi-au păstrat limba, deşi acolo imigraţia rusească a fost mai numeroasă decît în Republica Moldova. Îmi permit să amintesc aici o întîmplare petrecută într-o universitate georgiană. Aveam de ţinut o conferinţă – care era tradusă în ruseşte –, şi bătrînul Cicobava, un profesor de lingvistică de acolo, mi-a spus că într-o universitate georgiană pot vorbi în georgiană sau în orice altă limbă, dar nu ruseşte.

Fără îndoială, aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată, şi nu s-ar fi putut întîmpla, din nefericire, în Republica Moldova: să se spună că asta e o universitate românească şi că aici se vorbeşte româneşte, iar dacă nu ştiţi limba română, vorbiţi altă limbă, dar nu limba imperiului! Şi Cicobava nu era deloc anticomunist şi nu era nici duşman al ruşilor. Deci se înţelegea că la acea universitate se vorbeşte limba naţională şi se afirmă astfel identitatea culturală şi identitatea tradiţiilor culturale ale Georgiei. Pe cîtă vreme în Republica Moldova pînă şi numele Georgiei a fost adoptat în forma rusească: se spune Gruzia şi gruzin, pe cînd în limba română s-a spus întotdeauna Georgia şi georgian.

Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decît al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe cînd în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură.

Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că pînă şi pe Sadoveanu (cînd a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă:

„Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”. Acest lucru s-a întîmplat numai în două ţări: în Republica Moldova şi în Tadjikistan. S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întîmplat în cele două ţări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decît româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă.

După această fază s-a înţeles, cel puţin anumiţi lingvişti au înţeles, că nu se poate susţine această aberaţie şi pînă şi anumiţi politicieni au înţeles că nu se poate susţine, că cel mult se poate spune că e aceeaşi limbă, dar că are două nume diferite. Se numeşte limbă moldovenească şi limbă română, însă limba este aceeaşi.

Cînd am vorbit la Chişinău împotriva acestei idei, cineva mi-a spus că doar sînt atîtea limbi care au două nume, prin urmare, de ce nu ar fi posibil acest lucru şi pentru limba vorbită în Republica Moldova? Faptul nu e adevărat sau nu e adevărat în acest sens. În acest sens nu există limbi care să aibă două nume. Cînd au două nume, aceste nume se aplică la toată limba.

Sau un nume care se aplică unei anumite variante a limbii. De exemplu, cînd spaniolul Hervás (care scria şi italieneşte) spunea la lengua moldava o valaca, el înţelegea aceeaşi limbă, care în întregime putea fi numită sau moldovenească, sau valahă. Şi tot aşa Cantemir. În cazurile în care există, într-adevăr, două nume, se numesc variante ale unei limbi: cînd se spune catalană, valenciană, se înţelege norma, limba exemplară din Cataluña, Valencia, care nu este cu totul identică şi are chiar alt sistem fonologic, deşi în fond este aceeaşi limbă. Cînd se spune limba sîrbă sau croată, se înţelege că e vorba de limba comună sîrbo-croată, în forma ei sîrbă, adică în forma štókavo, şi că limba croatăeste aceeaşi limbă štókavo, însă în forma ei ijékavo. Şi se mai înţelege că dialectele kájkavo şi čákavo sînt dialecte croate, nu sîrbe, deci nici într-un sens nu se aplică exact la aceeaşi limbă.

De aceea faptul de a menţine două nume duce la situaţii cu totul absurde. În statisticile ucrainene – de exemplu, o statistică pe care am găsit-o într-o revistă germană – se spunea că în Ucraina locuiesc 180.000 de români şi 550.000 de moldoveni. Iese deci din discuţie faptul că ei s-ar fi identificat prin limbă. Cînd am fost în regiunea Cernăuţi am auzit că cei de la Boian vorbesc româneşte, vorbesc limba română şi sînt, prin urmare, români, iar cei de la Noua Suliţă vorbesc moldoveneşte şi sînt moldoveni. Iar ei vorbesc la fel! Iată cum două nume diferite pentru aceeaşi limbă înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice.

Ultima formă pe care vreau să o amintesc este doctrina, în fond determinată tot politic, cel puţin în mod subteran, care admite identitatea limbii române cu limba moldovenească, eventual cu două nume diferite. Spunem în acest caz că e acelaşi lucru, însă această doctrină nu admite identitatea celorlalte dialecte cu limba română: deci istroromâna, meglenoromâna, aromâna ar fi alte limbi. Este părerea unui lingvist, de altfel serios şi de bună credinţă, însă mai mult sau mai puţin influenţat de această ideologie, anume domnul Gabinschi de la Chişinău. Acesta pretinde să stabilească diferenţa între dialect şi limbă pe baza a trei criterii interne şi a unui criteriu extern.

Primul criteriu ar fi posibilitatea de a traduce un text la acelaşi nivel stilistic dintr-o limbă în cealaltă. Dacă aceste idiomuri permit această traducere, atunci se poate spune că sînt două limbi diferite, două limbi autonome. Cînd ajunge la limbile fără literatură, unde nu se poate traduce la toate nivelurile, atunci trebuie să renunţe la acest criteriu şi spune: „Da, dacă ar avea literatură, ar fi altfel!”. Deci înţelege prin limbă un idiom care este diferenţiat la mai multe niveluri lingvistice. Al doilea criteriu este posibilitatea de a realiza dicţionare bilingve, şi dă exemplu un posibil dicţionar aromân-român. Al treilea criteriu priveşte inexistenţa textelor identice într-un stil neutru, adică un text care nu poate fi deosebit ca fiind tradus dintr-o limbă în cealaltă.

Singurul criteriu extern este aşa-zisul criteriu al subordonării, care a fost aplicat şi în România de Alexandru Graur şi Ion Coteanu cu aceeaşi bază teoretică greşită: aceste limbi nu depind de limba comună, de limba română comună (dacă e vorba de dialectele limbii române), căci nu sînt subordonate acestei limbi. Aşa înţelegînd lucrurile, Gabinschi îi critică pe români, care pretind că aceste dialecte sînt dialecte ale limbii române. El susţine că românii, deşi au dreptate cînd neagă existenţa limbii moldoveneşti, nu recunosc ceea ce ne spune lingvistica generală cu privire la limbă şi dialect.

Domnul Gabinschi face aicea două greşeli foarte grave din punct de vedere teoretic şi afirmă în acelaşi timp două neadevăruri, probabil, într-un mod cu totul nevinovat. Anume, afirmă că lingvistica generală pretinde operarea cu aceste criterii pentru a distinge între limbă şi dialect. Nu ştie că nicio lingvistică generală n-a pretins astfel de criterii pentru a face această distincţie. Aceasta e numai concepţia domnului Gabinschi, nicidecum concepţia lingvisticii generale, care ne spune cu totul altceva cînd e vorba de limbă şi dialect.

Lingvistica generală ne spune că există trei tipuri de criterii, dintre care unul singur este admis şi de vorbitori, anume criteriul înţelegerii reciproce. Acest criteriu ar putea fi explicat simplu astfel: dacă îl înţeleg pe celălalt, dar înţeleg că nu e de aici, atuncea vorbim graiuri diferite; dacă îl înţeleg cu o anumită greutate, atunci înţeleg sensul unui discurs al lui în întregime, vorbim două dialecte; dacă nu îl înţeleg deloc, vorbim limbi cu totul diferite. De multe ori nu se aplică însă acest criteriu, fiindcă există limbi între care înţelegerea reciprocă este perfectă, de exemplu, între limbile scandinave, în general, şi, dimpotrivă, există dialecte între care înţelegerea nu e deloc posibilă: de exemplu, între siciliană şi piemonteză nu este niciun fel de înţelegere reciprocă, deşi sînt dialecte ale limbii italiene.

Al doilea criteriu susţinut, de exemplu, de marele lingvist francez Antoine Meillet este cel al conştiinţei vorbitorilor, cu alte cuvinte, ce cred vorbitorii. Într-un sens are dreptate, însă conştiinţa vorbitorilor este conştiinţa vorbitorilor ca atare: cînd sînt adică numai vorbitori, cînd pur şi simplu înţeleg şi vorbesc într-un anumit fel şi se înţeleg între ei, se înţelege că vorbesc aceeaşi limbă, deci numai în activitatea lingvistică îşi manifestă această conştiinţă. Însă conştiinţa poate fi modificată, poate fi alterată, şi vorbitorul care spune ce crede nu mai arată conştiinţa lui de vorbitor, ci devine lingvist. Şi, ca lingvist, poate fi un lingvist foarte prost, care nu înţelege.

Concret, atunci cînd mă adresez eu cuiva în Basarabia în limba mea, română, moldovenească, acesta mă înţelege perfect; apoi el spune că el nu vorbeşte româneşte, ci numai moldoveneşte, iar atuncea el devine lingvist. Aceasta pentru că, în realitate, el m-a înţeles foarte bine, a înţeles ce am cerut, însă spune că el româneşte nu înţelege, el ştie numai moldoveneşte (asta în afara faptului că putem ajunge pînă la conştiinţa bolnavă a anumitor intelectuali, la acest masochism lingvistic, la această autodistrugere a propriei identităţi istorice).

Deci singurul criteriu care funcţionează în toate cazurile cunoscute este existenţa unei limbi comune. Acolo unde există o limbă comună, pe deasupra diferenţelor dialectale, atunci toate formele care seamănă mai mult cu această limbă comună decît cu orice altă limbă, împreună cu limba comună, care şi ea este un dialect, este un mod de a vorbi unul cu altul – asta înseamnă dialect în greceşte –, sînt atribuite aceleiaşi limbi istorice. Deci nu e vorba de limbi care se aseamănă sau nu se aseamănă, ci de o anumită limbă comună. Dacă galiciana, pentru că nu există o limbă galiciană comună, seamănă mai mult cu limba comună portugheză decît cu orice altă limbă romanică, se spune că este un dialect al acestei limbi istorice, galiciana portugheză. Dacă în Spania s-ar fi afirmat o singură limbă comună, am vorbi de un dialect catalan, de un dialect castilian, de un dialect aragonez şi, poate, de un dialect galician. Deci e vorba de o atribuire a acestor dialecte aceleiaşi limbi istorice.

Aceasta este ceea ce spune lingvistica generală: cînd nu există limbă comună, atuncea se aplică celelalte criterii, însă depinde de cei ce le aplică. De aceea numărul limbilor lumii variază de la un autor la altul, fiindcă unii se bazează pe conştiinţa vorbitorilor (vorbind aceeaşi limbă), alţii încearcă să măsoare asemănările interne ş.a.m.d.

Care sînt greşelile? Care este cealaltă afirmaţie neadevărată? Domnul Gabinschi a inversat aici ordinea părerilor şi a tezelor. În realitate, mai întîi s-a susţinut existenţa unei limbi moldoveneşti şi apoi s-a susţinut că celelalte dialecte româneşti nu sînt dialecte ale limbii române, ci sînt limbi independente. Fiindcă, se înţelege, dacă se despărţea un grai ca graiul moldovenesc de dincolo de Prut (care la mine acasă este exact ca aici la Suceava), atunci se despărţeau şi lingviştii, în cazul acesta neserioşi, ca domnul Graur şi domnul Coteanu. Ei au susţinut tocmai existenţa unei limbi moldoveneşti şi atunci, cu atît mai mult, trebuia să separe celelalte dialecte, care sînt mult mai departe de limba dacoromână decît graiul moldovenesc de dincolo de Prut.

Care sînt greşelile pe care le face domnul Gabinschi şi le-au făcut şi alţi autori?

Cum spuneam, teza lingviştilor serioşi, români şi din străinătate, a fost totdeauna că aceste dialecte sud-dunărene sînt dialecte ale aceleiaşi limbi. Însă ale cărei limbi? În realitate, greşeala gravă este că se pretinde să se compare două sisteme lingvistice pentru a stabili care este raportul dintre ele. Or, acest raport nu se poate stabili prin compararea a două idiomuri înrudite, fiindcă fiecare sistem lingvistic este şi un dialect şi o limbă.

Fiecare sistem lingvistic considerat în sine este o limbă. Dacă vrem să delimităm numai graiul de la Suceava, fără să-l introducem într-o categorie superioară, îi spunem limba de la Suceava şi putem să spunem şi limba studenţilor de la Suceava ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte, orice sistem considerat în sine este şi limbă, şi dialect. Limba comună este tot aşa: este o limbă şi este un dialect, adică o modalitate de a vorbi unii cu alţii. De altfel, cum am mai precizat, în greceşte, unde s-a născut termenul diálektos, se spunea koiné diálektos, adică „dialectul comun, limba comună”; koiné era tot un diálektos sau o diálektos (pentru că în greacă era feminin), era dialect. Comparaţia se face nu la acest nivel, între două limbi, ci se face cu o limbă istorică ce prezintă mai multe varietăţi. Se înţelege deci că aceste dialecte nu sînt dialecte ale dacoromânei.

Dimpotrivă, şi dacoromâna este un dialect al limbii române. La fel sînt dialectele din sudul Dunării: se atribuie limbii române istorice şi nu dialectului dacoromân. În concepţia eronată amintită mai sus, lipseşte această noţiune, limbă istorică, limbă care are un nume, care s-a constituit istoriceşte şi care, într-adevăr, prezintă această varietate. Cînd atribuim limbii române un dialect din sudul Dunării, nu-l atribuim dacoromânei, ci îl atribuim limbii române istorice (dacoromâna este şi ea un dialect al acestei limbi istorice).

Greşeala foarte gravă care se face din punct de vedere teoretic este că se consideră raportul dintre dacoromână şi aromână, de exemplu, iar nu raportul dintre limba istorică şi o varietate a acesteia. Ceea ce se demonstrează prin acest fapt este ceea ce ştim toţi, că macedoromâna nu este un dialect al dacoromânei. Se înţelege că nu e. E altfel.

A doua greşeală foarte gravă la Gabinschi (pe care au făcut-o şi Coteanu, şi Graur) este această idee a subordonării. Adică se susţine că criteriul subordonării este cel care ne spune dacă un idiom este limbă sau dialect: dialectul aromân nu este subordonat limbii române comune, limbii dacoromâne. Criteriul subordonării este un criteriu foarte bun, însă nu este vorba despre subordonarea unui dialect faţă de alt dialect.

Nu subordonăm aromâna dialectului dacoromân şi nu spunem că este altă limbă fiindcă nu e subordonată dacoromânei. O subordonăm limbii istorice, căreia şi dacoromâna i se subordonează deopotrivă.

Nu s-a înţeles într-o parte a lingvisticii acest fapt: că limba istorică nu este un sistem, ci este o colecţie de sisteme, este altceva decît un anumit sistem lingvistic. Cînd ne întrebăm cîte limbi se vorbesc în lume, cîte dialecte prezintă o singură limbă ş.a.m.d., trebuie să avem în vedere tocmai această noţiune de limbă istorică, adică o limbă care prezintă varietăţi dialectale, varietăţi de niveluri ş.a.m.d.

Aceasta este şi sperăm să fie şi ultima fază a politizării lingvisticii cu privire la limba moldovenească şi la limba română în general şi reprezintă şi ultima zvîcnire pretins teoretică.

 Sursa: Eugen Coșeriu – Fragment  din discursul prezentat la  Conferinţa susţinută la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a VI-a, Suceava, 20 octombrie 2001. Textul a fost publicat pentru prima dată în revista „Limba Română”, nr. 10, 2002, p. 139-145.

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/13/o-istorie-a-zilei-de-13-ianuarie-video-2/

13/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

LATINITATEA ORIENTALĂ. Un text fundamental al marelui lingvist român basarabean Eugen Coşeriu

 

 

https://i2.wp.com/limbaromana.md/products_pictures/offer_1730_0_mare.jpg

MOTTO :  ” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coseriu

 

 

Image result for harta popoarelor latine photos

 

Europa şi popoarele latine

 

 

 

 

LATINITATEA ORIENTALĂ

 

1. PRELIMINARII

 

Latinitatea orientală este reprezentată de romani, adică de vorbitorii limbii latine (ori neolatine) orientale; iar aceasta este astăzi – şi de multe secole – numai limba romană ca limbă istorică (opusă altor limbi istorice, ca italiana, franceza, spaniola, germana, engleza, rusa etc.), cu cele patru dialecte ale ei:dacoroman, istroroman, aroman şi meglenoroman.
Romaniştii impart Romania europeană – spaţiul lingvistic romanic din Europa– intr-o Romanie occidentală şi o Romanie orientală, separate prin linia Spezia-Rimini.

Romania orientală (ori apenino-balcanică) cuprinde dialectele italiene la sud de linia Spezia-Rimini, limba dalmată şi limba romană.

Dar in acest caz e vorba de o unitate genealogică incă „preromanică”, anterioară formării limbilor romanice ca limbi istorice independente şi, in ceea ce priveşte limba romană, anterioară intreruperii totale, sau aproape totale, a contactelor intre Italia – ori, mai bine zis, spaţiul lingvistic italo-romanic – şi graiurile romaneşti ori preromane –, adică spaţiul lingvistic romanesc.

In afară de aceasta, criteriul genealogic, deşi, bineinţeles, esenţial şi primar, nu e singurul criteriu cind e vorba de a clasifica limbile şi de a stabili poziţia unei limbi in raport cu alte limbi.

Vom aplica de aceea aici mai multe criterii pentru a stabili cu exactitate, deşi numai in linii mari,

a) poziţia limbii romane intre limbile romanice,

b) poziţia dialectelor romaneşti in cadrul limbii romane ca limbă istorică, c) poziţia aşa-zisei limbi moldoveneşti in cadrul dialectului dacoroman şi in raport cu limba romană comună exemplară şi literară.

2. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI

Ca să inţelegem care este locul limbii romane intre limbile romanice şi care sint raporturile dintre dialectele şi graiurile romaneşti in cadrul latinităţii orientale, trebuie să precizăm mai intii că:

a) limbajul in general e guvernat de două principii universale, care se află intr-un raport dialectic reciproc: creativitatea (faptul că limbajul este in esenţa sa activitate creatoare sau energeia) şi alteritatea (faptul că limbajul este totdeauna „şi pentru alţii”, „şi al altora”, nu numai pentru un individ şi al unui singur individ).

Creativitatea duce pe plan istoric la diversitate; alteritatea, la omogenitate.Alteritatea – solidaritatea intre vorbitori – este raţiunea de a fi a limbilor şi a continuităţii acestora in istorie; datorită alterităţii limbajul se prezintă totdeauna sub formă de tradiţii istorice pe care le numim „limbi”.

Tot alterităţii i se datorează, in fond, formarea limbilor comune şi exemplare (standard) supradialectale, adică situate deasupra varietăţii dialectale şi regionale a limbilor. Dar alteritatea nu anulează creativitatea: creativităţii i se datorează „dinamica”limbilor – „schimbarea lingvistică” in diacronie, intr-un anumit sens constantă – şi, in sincronie, varietatea „internă” a oricărei limbi;

b) o limbă este o tehnică istorică a vorbirii: nu un produs static, un „lucru”, ci un sistem dinamic de procedee, de moduri de a produce;

c) in cadrul unei tehnici lingvistice, se pot deosebi trei niveluri: norma limbii (realizarea comună şi tradiţională a tehnicii), sistemul limbii (constituirea opoziţiilor distinctive sau funcţionale, atit de conţinut – semantice –, cit şi de expresie – materiale –, atit in gramatică, cit şi in vocabular) şi tipul limbii (principiile de structurare funcţională, categoriile de opoziţii funcţionale ale unei limbi).
Un sistem poate corespunde mai multor norme de realizare; şi un tip – mai
multor sisteme;

d) afinitatea sau analogia intre limbi diferite poate fi de trei tipuri, care nu trebuie confundate. Ea poate fi istorică primară sau genealogică (datorată provenienţei din aceeaşi limbă istorică anterioară, adică faptul că limbile respective reprezintă forme ulterioare ale unei singure limbi anterioare, rezultatele dezvoltării istorice a unei singure limbi), tipologică (datorată faptului că limbile respective ţin de acelaşi tip structural, chiar fără a fi inrudite din punct de vedere genealogic) şi istorică secundară sau „areală” (datorată faptului că limbile respective, independent de originea lor, aparţin unei aceleiaşi „arii” de influenţe unilaterale sau reciproce).

Analogia de natură genealogică este atit funcţională, cit şi materială: limbile „inrudite” in acest sens se aseamănă şi din punct de vedere material (de exemplu, formele şi procedeele morfologice „moştenite” ale limbii engleze se aseamănă cu forme şi procedee morfologice ale altor limbi germanice). Analogia de natură tipologică e analogie de procedee şi categorii funcţionale (de exemplu, maghiara şi turca prezintă aceleaşi procedee generale de „aglutinare” şi de „armonie vocalică”).

Analogia de natură „areală” e in primul rind analogie de procedee condiţionată de influenţe: limbile unei arii utilizează in acelaşi fel „instrumentele” (formele) lor de origine materială diferită.
Prin urmare, limbile pot fi comparate intre ele şi clasificate din aceste trei puncte de vedere: ele pot constitui (după G.A. Klimov) clase genealogice (sau „familii lingvistice”), clase tipologice şi clase „areale” (sau „ligi lingvistice”). Aceste clase pot, bineinţeles, să coincidă; şi coincid chiar de cele mai multe ori, insă nu in mod necesar.

Cu alte cuvinte: limbile din aceeaşi familie ţin, de regulă, de acelaşi tip lingvistic şi aparţin, de obicei, aceleiaşi arii lingvistice; ele pot insă şi să dezvolte tipuri lingvistice diferite şi pot fi atrase in arii diferite de afinitate secundară. Astfel, engleza diferă la nivelul tipului lingvistic de celelalte limbi germanice (şi, mai ales, de limba germană); tot astfel, limba bulgară modernă prezintă un alt tip lingvistic decit celelalte limbi slave şi, din punct de vedere areal, aparţine aşa-zisei „ligi lingvistice balcanice”.
Aceleaşi distincţii se pot aplica şi dialectelor, care, de fapt, nu sint altceva decit limbi – sisteme lingvistice – „sintopice” (delimitate in spaţiu) subordonate unei limbi istorice.

Intre dialectele aceleiaşi limbi istorice există prin definiţie unitate genealogică, ele pot insă dezvolta subtipuri diferite in cadrul aceluiaşi tip şi pot fi atrase in arii lingvistice diferite. Ba mai mult: dialectele inrudite genealogic, dar ţinind de sisteme dialectale diferite, pot converge intr-o singură limbă istorică. Acesta este cazul limbii italiene: italiana, ca limbă istorică, cuprinde, datorită convergenţei din epoca preromanică şi romanică, dialecte care, la origine, ţineau de ramuri diferite ale limbii latine vulgare;

e) schimbarea lingvistică, considerată pentru aceleaşi serii de fapte in mai multe limbi (sau in mai multe dialecte), poate fi, din aceleaşi motive, de trei tipuri(Klimov). In cadrul unităţii genealogice originare, schimbarea este divergenţă şi duce la diversitate la nivelul normei şi al sistemului, uneori şi la nivelul tipului; in cadrul unităţii tipologice ea este paralelism (schimbare in acelaşi sens cit priveşte principiile de structurare); şi, in cadrul unităţii „areale”, este convergenţă. Intre sistem şi normă, raportul este, formal, acelaşi ca intre tip şi sistem: sistemul se realizează in norme diferite, dar schimbările in aceste norme sint paralele.

3. LIMBILE ROMANICE

Limbile romanice constituie, in primul rind, o unitate genealogică: o familie de limbi. In această familie se pot deosebi: „o subfamilie occidentală” şi o „subfamilie orientală” (italiana, dalmata, romana), limba sardă răminind „intre” aceste două subfamilii.
In al doilea rind, toate limbile romanice, in afară de franceza modernă, ţin şi de acelaşi tip lingvistic care, cum am putut stabili cu altă ocazie, nu este nici „analitic”, nici „sintetic”.

Principiul de bază al acestui tip este: determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe („sintagmatice”: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale).
In al treilea rind, toate limbile romanice occidentale, impreună cu franceza şi, de data aceasta, cu italiana şi dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce şi, mai ales, contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi.

In această arie se pot deosebi trei subarii: subaria galo-romanică (franceza, franco-provensala, occitana cu gascona), subaria ibero-romanică (portugheza, spaniola, catalana) şi subaria italo-romanică (italiana, cu toate dialectele ei cele septentrionale, sarda, retoromana şi dalmata).
Aceasta explică extraordinara unitate a limbilor romanice, în afară de franceza modernă (diferită din punct de vedere tipologic) şi de limba romană (separată din punct de vedere „areal”); cu excepţia francezei moderne şi a romanei, limbile romanice reprezintă o unitate nu numai genealogică, ci şi tipologică şi „areală”.

4. LIMBA ROMÂNĂ

 

Care este deci poziţia limbii romane intre limbile romanice? Ce ne spun in această privinţă criteriul genealogic, cel tipologic şi cel „areal”?

4.1. Din punct de vedere genealogic, limba romană este, in primul rind, pur şi simplu latină sau neolatină in toate aspectele ei „moştenite” sau dezvoltate din cele moştenite şi care reprezintă structurile ei esenţiale. In al doilea rind, romana ţine genealogic de Romania orientală şi prezintă deci cele mai multe coincidenţe „originare” (conservări şi dezvoltări comune) cu italiana, mai ales cu italiana centrală şi meridională: „dacă toate limbile romanice sint „surori”, italiana şi romana sint surori gemene” (G. Bonfante).

In al treilea rind, atit prin elementele latine care-i sint specifice (elemente păstrate numai in limba romană ori in unul sau altul din dialectele ei, mai ales in dialectul dacoroman) şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda – zonă „izolată” – şi cu portugheza – spaniola – zonă „laterală”, in sensul lui M. Bartoli, ca şi romana), cit şi prin „divergenţa” originară, in cadrul latinei vulgare dunărene (datorită, in parte, substratului ei specific şi influenţei greceşti vechi directe), şi prin cea ulterioară (datorită, tot numai in parte, influenţei slave şi influenţei greceşti bizantine), limba romană reprezintă o unitate autonomă in cadrul latinităţii in general şi in cadrul Romaniei orientale in parte. Şi anume o unitate foarte omogenă:

„Tot ceea ce deosebeşte limba romană, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (S. Puşcariu). In această privinţă limba romană ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decit alte limbi romanice: mult mai unitară decit limba istorică italiană (in care dialectele primare prezintă diferenţe uneori radicale), mai unitară decit franceza şi cel puţin tot atit de unitară ca spaniola istorică, cu cele trei dialecte primare ale ei (astur-leonez, castilian, navaro-aragonez).

4.2.

Din punct de vedere tipologic, limba romană corespunde exact tipului lingvistic romanic general (fără franceza modernă). Ba chiar ii corespunde mai bine decit alte limbi romanice; de exemplu, prin faptul că are articolul hotărit enclitic, prin marcarea dublă a multor forme de plural (pas-paşi, cal-cai, roată-roţi, floare-flori), prin faptul că a inlocuit in mod consecvent toate comparativele de tipul maior, melior etc.

Din acest punct de vedere e mai avansat uneori dialectul dacoroman, alteori, cel aroman; acesta din urmă, de exemplu, prin faptul că şi la nominativ are astăzi nu numai eu, ci şi mine, şi nu numai tu, ci şi tine (adică, de fiecare dată, formele dialectale corespondente).

4.3.

Din punct de vedere al arealului, limba romană, cu toate dialectele ei, reprezintă o arie autonomă in spaţiul lingvistic romanic, arie opusă marii arii romanice occidentale, adică tuturor celorlalte limbi romanice: tocmai din acest punct de vedere romana este azi singura reprezentantă a latinităţii orientale (din punct de vedere genealogic nu e decit o unitate secundară in cadrul Romaniei orientale; şi din punct de vedere tipologic nu e o unitate autonomă).
Autonomia areală a limbii romane in cadrul latinităţii e determinată in primul rind – şi in sens negativ – de faptul că romana s-a dezvoltat fără influenţa constantă a latinei clasice şi in afara reţelei de influenţe reciproce care caracterizează limbile romanice occidentale, mai ales la nivelul limbilor comune şi literare (in limba romană, influenţa latină clasică şi neolatină occidentală e, pină foarte tirziu, numai marginală şi sporadică ori indirectă). E ceea ce il făcea pe W. Meyer-Lubke să considere româna ca dezvoltarea cea mai„autentică”(„spontană” şi „naturală”) a limbii latine (vulgare).

De altfel, o intuiţie asemănătoare (deşi foarte şubred fondată şi greşit explicitată) o avusese deja M. Raynouard, care considera limba romană ca dezvoltată direct din latină, fără faza intermediară romanică, pe care el o identifica cu provensala. Şi nici Petru Maior nu era prea departe de aceeaşi intuiţie.
In al doilea rind – şi in sens pozitiv –, autonomia areală a limbii romane e determinată de substratul ei specific, de influenţa slavă şi de contactele in spaţiul dunărean cu alte limbi neromanice (cărora, in aria occidentală, li se opun alte substraturi, mai ales cel celtic, şi influenţa germanică).

Prin substrat şi prin aceste contacte cu alte limbi, romana a fost atrasă intr-o altă ligă lingvistică, aşa-zisa „ligă lingvistică balcanică”. Acest fapt nu trebuie inţeles in sensul că limba romană ar fi fost numai ea influenţată de alte limbi: in realitate, influenţele au fost reciproce.

Cum am arătat de mai multe ori (v., de exemplu, Balkanismen oder romanismen?, Fakten und Theorien, Tubingen, 1982, p. 37-43), latina dunăreană şi cea preromană au contribuit in mod decisiv la constituirea ligii lingvistice balcanice; şi foarte multe „balcanisme” sint totodată „romanisme”.

4.4. Poziţia limbii române intre limbile romanice, in conformitate cu cele trei criterii de clasificare pe care le-am adoptat, este, aşadar, următoarea:

https://uploads.disquscdn.com/…

5. DIALECTUL DACOROMÂN

5.1. In procesul de formare a unei limbi istorice schimbarea lingvistică este in acelaşi timp divergenţă (faţă de limba anterioară) şi convergenţă, atit semantică, cit şi materială (prin răspindirea inovaţiilor de la un vorbitor la altul, de la un grai la altul); şi, se inţelege, şi paralelism, in măsura in care schimbarea e realizare a posibilităţilor aceluiaşi sistem in norme diferite ori realizare progresivă a aceluiaşi tip lingvistic in sisteme diferite.

Printr-o divergenţă-convergenţă in acest sens in cadrul latinei vulgare dunărene s-a ajuns la ceea ce numim „romana comună” (Urrumanisch). Pe cind divergenţa ca atare, ca şi paralelismul funcţional şi conservările (adică „neschimbarea”), nu implică unitate „areală”, convergenţa, mai ales cea materială (fonetică şi morfologică), implică o astfel de unitate. Intre graiurile preromane a existat deci continuitate „areală”.

Altfel nu ne putem explica trăsăturile care, nefiind nici simple conservări, nici fapte de paralelism numai funcţional (şi nu totodată şi material), sint totuşi comune tuturor dialectelor, nici inovaţiile de acelaşi fel (ca, de exemplu, palatalizarea labialelor) care se intilnesc in cel puţin două dialecte.

Aceasta nu inseamnă că romana comună trebuie să fi fost o unitate cu totul omogenă (nu există limbi „naturale” monolitic unitare!), nici că tot ceea ce, in unele graiuri romaneşti, e dezvoltare de fapte latino-vulgare trebuie să fi fost cindva comun tuturor dialectelor, nici că inovaţiile care separă astăzi dialectele romaneşti ar fi toate ulterioare fazei romanei comune.

Inseamnă numai că in spaţiul lingvistic preroman au existat curente de convergenţă care au ajuns să cucerească in intregime acest spaţiu şi altele care au cucerit numai o parte din acelaşi spaţiu, iar altele au atins numai acele graiuri care urmau să constituie mai tirziu dialectele limbii romane.

De altfel, chiar şi dialectul dacoroman, atit de unitar in comparaţie cu multe dialecte ale altor limbi romanice, e, foarte probabil, produsul unei convergenţe intre două tipuri de graiuri (continuate, in parte, de cel moldovenesc şi de cel muntenesc). Tot rezultatul unei convergenţe, la un nivel mai inalt, este şi limba romană comună (Gemeinrumanisch) şi literară: in acest proces de convergenţă – cu puţine excepţii (cum ar fi cea a diftongului ii in ciine, piine, miini, care, de altfel, nici pină astăzi nu e cu totul general in limba scrisă, şi incă mai puţin in limba vorbită) – fiecare grai (comun şi literar) a renunţat la anumite trăsături regionale in favoarea altor trăsături mai generale ori susţinute de tradiţia scrisă.

Astfel, la nivelul „exemplar” al acestei limbi, avem astăzi, pe de o parte, zină, zic, nu dzină, dzic; cer, cine, nu šer, šine; joc, ger, nu žoc, žer, dar, pe de altă parte, cred, văd, aud, pun, spun, nu crez, văz, auz, pui, spui; uşă, mătuşă, nu uşe, mătuşe.
Această ultimă convergenţă priveşte numai dialectul dacoroman. După despărţirea geografică a dialectelor (care, de altfel, n-a fost nici subită, nici simultană), procesele de convergenţă nu s-au mai produs in tot spaţiul lingvistic romanesc, ci numai in fiecare dialect in parte, in dialectele sud-dunărene in mai mică măsură decit in dialectul dacoroman şi, in general, numai la nivelul graiurilor regionale.

Incercarea de a elabora o limbă comună daco-macedoromană a rămas o incercare izolată; incercările unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene de a introduce aromanisme (de ex., vrută pentru „iubită”) in dacoromana literară n-au avut nici un efect asupra limbii romane comune şi influenţa dacoromană asupra aromanei e numai sporadică ori superficială şi limitată la nivelul cult şi literar.

5.2. Poziţia dialectului dacoroman in cadrul limbii istorice romane e rezultatul acestor procese de divergenţă şi convergenţă anterioare şi ulterioare despărţirii dialectelor, precum şi al influenţelor exercitate asupra acestui dialect, mai ales după despărţirea sa de celelalte dialecte.

5.2.1. Din punct de vedere genealogic, dialectul dacoroman este astăzi, pe de o parte, cel care păstrează cele mai multe elemente latine specifice şi nespecifice şi, pe de alta, cel mai „avansat” sub raport fonetic şi gramatical (de exemplu, in ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului verbal şi formarea cuvintelor); celelalte dialecte sint, in general, mult mai conservatoare şi mai puţin „dezvoltate”.

5.2.2. Din punct de vedere tipologic, toate dialectele romaneşti ţin de acelaşi tip lingvistic. Dar, in cadrul acestui tip romanic general (cu excepţia francezei moderne), dialectul dacoroman a dezvoltat un subtip caracterizat prin hipertrofia determinării, mai ales a determinării nominale.

Astfel, in dacoromană avem nu numai omu-l, ci şi cel bun, cei doi, şi, mai puţin generalizate in vorbirea curentă (şi deloc in unele graiuri), al doilea, al meu, ai mei, ale mele, avem „articolul ordinal” -lea (al patru-lea) şi „articolul pronominal” -a (acesta, acela, aceştia, acestea, atita, unora, altora, căruia, aşa, in vorbirea curentă şi in cea populară sau regională, şi acuma, aicea, atuncea, alăturea, uniia, alţiia etc.).

De acelaşi fenomen general ţin: prepoziţiile compuse (din, de la, dintre, prin, printre, peste, despre etc.), sistematic dezvoltate şi mult mai numeroase in dacoromană decit in celelalte dialecte; vocativul de identificare cu -le, -o, -lor: domnule, dracule, porcule, prostule, proasto, porcilor (= „tu, care eşti x”, „voi, care sinteţi x”); diferenţierea strictă dintre identitatea „externă” sau „reciprocă” (acelaşi om), identitatea „internă” sau „reflexivă”(eu insumi, omul insuşi) şi identitatea „iterativă” (tot eu, tot acela, tot acolo, tot atunci), pe ca morfem nu numai „de acuzativ”, ci şi de determinare (cf. caut un prieten / il caut pe un prieten) etc.

Hipertrofia determinării (nominale), considerată de E. Lewy drept trăsătura tipologică caracteristică a limbii romane, e caracteristică, in realitate, numai pentru dialectul dacoroman.

Related image

Harta răspândirii poporului român

5.2.3. Din punct de vedere „areal”, dialectul dacoroman e caracterizat:

a) prin influenţa maghiară, influenţă, ce-i drept, limitată la vocabular, dar care uneori a pătruns pină in vocabularul de bază, atit in graiuri, cit şi in limba comună (chip, fel, gind, neam, oraş, seamă, a bănui, a cheltui etc.);

b) prin faptul că a dezvoltat o limbă comună şi literară supradialectală;

c) prin influenţa latină clasică şi neolatină occidentală (nu numai franceză) la nivelul limbii comune şi literare. Această influenţă n-a fost numai adoptare pasivă de elemente latine şi occidentale in cadrul limbajelor tehnice şi ştiinţifice, ci şi adaptare la sistemul limbii romane, dezvoltare de virtualităţi ale acestei limbi, creaţie sistematică stimulată doar de influenţa occidentală (aşa, de exemplu, in domeniul verbelor, avem astăzi, in „familia” lui a duce, pe lingă a aduce, şi a conduce, a introduce, a produce, a reduce, a traduce etc., in „familia” lui a pune, pe lingă a apune, a supune, şi a depune, a impune, a opune, a propune etc.).

Foarte multe dintre aceste elemente au fost integrate in limba vorbita „uzuală” (Umgangssprache) şi multe au pătruns şi in graiurile populare.

Astăzi, nu mai putem vorbi şi scrie romaneşte, la un nivel cituşi de puţin cult, fără neologisme latino-occidentale.
Prin influenţa maghiară, dacoromana n-a fost atrasă intr-o altă arie lingvistică (aşa cum n-a fost atrasă in alte arii prin influenţa neogreacă şi turcească).

Prin influenţa latino-occidentală insă – influenţă care incepe cu primele scrieri şi tipărituri in limba romană, dar devine masivă in a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi mai ales in sec. al XIX-lea –, dacoromana cultă, fără a fi desprinsă de „liga lingvistică balcanică”, a fost reintegrată in aria culturală romanică şi constituie astăzi doar o subarie cu trăsături specifice in spaţiul lingvistic romanic.

In schimb, celelalte dialecte n-au ajuns să dezvolte norme idiomatice supraregionale; nici măcar dialectul aroman, singurul orientat in acest sens, prin faptul că posedă literatură scrisă, n-a avansat prea mult in această direcţie şi se află incă intr-o fază incipientă.

In afară de aceasta, prin influenţele masive care s-au exercitat asupra lor, dialectele sud-dunărene au fost atrase in subarii diferite in cadrul „ariei balcanice”: istroromana – prin influenţa croată, aromana – prin influenţa neogreacă, meglenoromana – prin influenţa greacă şi bulgară.

Sursa: „Limba Romană”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Romani,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

 

 

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

07/02/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: