Textul Tratatului incheiat intre Moldova şi Rusia in anul 1711

 

 

 Harta Moldovei inainte de anexarea Basarbiei de catre Rusia.

 

 

Tratatul dintre Moldova şi Rusia din 1711

Din mila lui Dumnezeu, noi Petru I, ţar şi autocrat a toată Rusia şi celelalte şi celelalte şi celelalte.

Facem cunoscut prin aceasta tuturor celor cărora li se cuvine a şti despre acestea că, deoarece sultanul turcesc uitându-şi făgăduielile şi tratatele de pace pe 30 de ani întărite cu jurământ, care au fost înnoite de dânsul cu noi anul trecut, 1710, cu cartea şi jurământul lui, le-a călcat şi fără nici o pricină din partea noastră potrivnică păstrării păcii a poruncit ca ambasadorul nostru, maltratat şi jefuit în chip barbar, să fie prins şi aruncat în crudă închisoare, iar prin năvălirea hanului Crimeei cu hoardele tătarilor din Crimeea şi ale nogailor şi a celor din Buceac în ţara noastră a început chiar de fapt războiul împotriva noastră; pentru aceasta, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, chemând în ajutor pe Cel de Sus, încredinţat de dreptatea armelor noastre împotriva lui, i-am declarat de asemenea război şi am poruncit oştirilor noastre să intre în Ţara Turcească sub comanda noastră proprie.

Avem convingerea că Cel prea Înalt ne va da biruinţă împotriva acelui perfid călcător de jurăminte şi duşman veşnic, nu numai al nostru, ci al întregii creştinităţi şi nu numai ne va mântui cu gândurile lui rele îndreptate spre pieirea noastră, dar va binevoi ca prin armele noastre creştineşti să elibereze şi alte multe popoare creştine de sub jugul său barbar.

De aceea, noi, ca monarh creştin, drept credincios, suntem gata să luptăm pentru aceasta, necruţând nici fiinţa noastră pentru slava lui Dumnezeu.

Şi pentru că a văzut apropierea oştilor noastre, prea strălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept şi credincios şi luptător pentru Isus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc, aflat sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor, necruţând de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire prin scrisorile sale despre gândul său, dorind aşadar să fie sub protecţia măriei noastre, ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei.

De aceea, noi, văzând această râvnă creştinească a sa, îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul mai jos şi anume:

1

Amintitul prea stălucitul principe al Moldovei, cu toţi boierii mari şi mici şi cu oamenii de cin ¹ ai slăvitului popor moldovenesc şi cu toate oraşele şi locurile acelei ţări va fi, de acum înainte, sub apărarea măriei noastre ţarului, aşa cum se cuvine supuşilor credincioşi , şi pe vecie.

Şi va fi dator, după primirea acestei diplome a noastre, să ne depuie nouă, marelui stăpânitor, juramânt, mai întâi în taină.

Şi, pentru încredinţare, după ce va scrie acel jurământ şi-l va fi iscălit cu mâna sa, şi-l va fi pecetluit cu sigiliul domnesc, împreună cu articolele întocmai cu acestea semnate de mâna sa, să le trimită măriei noastre ţarului cu un om credincios şi de nădejde, cât mai curând, cel mai târziu până la ultimele zile ale lunii mai 2.

Acestea vor fi ţinute de noi în cea mai mare taină până la intrarea oştilor noastre în ţara Moldovei. Iar până atunci va trebui să ne arate nouă, marelui stăpânitor, măriei noastre ţarului, în toate imprejurările prielnice, slujbă credincioasă prin corespondenţă şi prin altele, pe cât se va putea, în taină.

2

Când grosul oştirii noastre va intra în ţara Moldovei atunci strălucitul principe se va declara pe faţă ca domn supus şi se va uni cu toată oştirea sa cu toată oştirea noastră, pentru care oştire noi făgăduim sa-i dăm, în acea vreme, şi ajutor în bani din visteria noastră.

Şi el va acţiona împreună cu oştile noastre, după porunca noastră, împotriva duşmanului crucii Domnului şi a aliaţior şi celor de gând cu dânsul, după ajutorul pe care-l va da Atotputernicul, şi ne va ajuta cu toate sfaturile, după priceperea sa, acţiunile de acolo. Şi va fi sub protecţia noastră şi supus al măriei noastre ţarului şi urmaşilor noştrii, el şi urmaşii lui, în veci.

3

În schimb făgăduim, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, pentru noi şi urmaşii noştri?? la tronul Rusie, că noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova, nici în ţara Muntenească, nici în altă familie străină, pentru această dovadă de credinţă faţă de noi a prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, îl vom păstra pe el şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească în acea cârmuire şi domnie a ţării Moldovei, fără schimbare, cu titlul de domn, exceptănd cazul când cineva dintre dânşii s-ar lepăda de sfânta biserică a răsăritului sau s-ar depărta de credinţa faţă de măria noastră ţarul.

4

Totuşi, dacă, ferească Dumnezeu, un astfel de domn nevrednic ar fi înlăturat din porunca măriei noastre ţarul (ori ca pedeapsă după legiuirea bisericească, ori cea mirenească), atunci va urma în domnie fiul aceluia, numai dacă acela va fi socotit de bună credinţă.

Dacă va fi îndoială asupra credinţei lui, atunci va urma la demnitatea domniei aceleia alt domn de încredere, credincios şi fără cusur, din aceiaşi familie a Cantemiriştilor şi nu va trece în nici un chip demnitatea domnească la alţii, până la stingerea familiei lor, ci, chiar dacă va fi un prunc în sânul mamei, se va aştepta, sub cârmuirea unor epitropi aleşi din rândurile poporului mopldovenesc, cu învoirea măriei noasrte a ţarului, până se va naşte moştenitorul.

5

Chiar dacă domnia Moldovei ar fi fost cea făgăduită cuiva de înaintaşii noştrii această făgăduială se anulează prin cea de faţă.

6

După obiceiul vechi moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnului Moldovei.

7

Domnul să aibă putere asupra tuturor şi asupra fiecăruia dintre boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor.

8

Domnul, după vechiul obicei, să aibă dreptul să stăpânească întotdeauna toate oraşele moldoveneşti, ca avere proprie, şi să nu aibă nici o scădere şi piedică în încasarea tuturor veniturilor acelui principat.

9

Boierii şi toţi supuşii domniei Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului, fără nici o împotrivire şi scuze (aşa precum mai înainte a fost întotdeauna obiceiul), afară de excepţiile menţionate la punctul al treilea, în care caz nu vor fi datori să-i dea ascultare.

10

Toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul domnului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, ţarul.

11

Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări.

12

Cetăţile principatului Moldovei şi oraşele şi oricare alte locuri întărite să fie păzite şi prevăzute cu garnizoane domneşti sau, cu învoirea domnului, după nevoie, de ale măriei noastre ţarul.

13

În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cnezatul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.

14

Dacă duşmanul (ferească Atotputernicul Dumnezeu) s-ar întări şi stăpânirea Moldovei ar rămâne în puterea păgânilor, atunci el, prea strălucitul principe al Moldovei, într-o asemenea împrejurare, are învoirea noastră ca să-şi aibă adăpost în ţara noastră şi va dobândi acolo din visteria măriei noastre, a ţarului, anual, atâtea venituri cât să-i ajungă domnului şi de asemenea urmaşii lui nu vor fi lipsiţi pe veci de miluirea măriei noastre, a ţarului.

15

Proprietăţile şi palatele pe care el le are la Ţarigrad şi le lasă acolo pentru măria noastră ţarul îi vor fi despăgubite de măria noastră ţarul cu altele, la Moscova, deopotrivă şi asemănătoare cu acelea.

16

Făgăduim că noi, cât şi urmaşii măriei noastre ţarului, vom fi datori să păzim cu sfinţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit şi să le păstrăm pe vecie.

17

Această diplomă şi articolele vor avea urmare şi putere atunci când, după ce îi vor fi înfăţişate prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, după cum s-a spus mai sus, ne va depune jurământ de credinţă în faţa Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre şi ne va sluji cu slujbă credincioasă şi cinstită şi, după ce va iscăli cu mână proprie acel jurământ şi aceste puncte, le va trimite măriei noastre ţarului şi se va strădui a le aduce la îndeplinire nestrămutat, iar după intrarea oştirilor noastre va aduce pe toţi boierii mari şi mici, oştirea şi tot poporul moldovenesc ca să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile noastre.

Pentru aceasta, în schimb, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, făgăduim să-l apărăm pe el şi tot poporul moldovenesc de toţi duşmanii şi să nu-l părăsim niciodată.

Pentru întărirea acestora s-a dat această diplomă împărătească a noastră, semnată cu mână proprie şi pecetluită cu pecetea noastră de stat la Luţk, aprilie, ziua 13, anul 1711.

 

 

PETRU ²

Contele GOLOVKIN ³

 

 

 

 

 

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723 ) a fost domn al Moldovei (martie – aprilie 1693 și 1710-1711), carturar enciclopedist,compozitor ,istoric,filosof,lingvist .A fost primul român membru al Academiei de la Berlin.

 

 

 

 

 

Petru I (Petru cel Mare)  al Rusiei; n.9 iunie (s.v. 30 mai) 1672  – d.8 februarie (s.v. 28 ianuarie) 1725, a condus Rusia din 7 mai ( 27 aprilie 1682)   până la moartea sa.

 

 

1) Cuvânt de provenienţă slavonă; înseamnă: grad, rang.

2) Petru cel Mare, sau Petru I; ţar al Rusiei începând din anul 1682; până în 1696 a domnit împreună cu fratele său Ivan al V-lea, în 1721 Petru Alexeevici s-a proclamat împărat şi a fost suveranul Rusiei până la încetarea din viaţă, în 1725.

3) Gavriil Ivanovici Golovkin.

 

 

 

 

 

 

Contele Gavriil Ivanovici Golovkin, nascut in 1660, decedat la 20 ianuarie 1734, a fost ministrul afacerilor externe si cancelar imperial al Rusiei, intre anii 1709 si 1734.

Politica sa abila, i-a permis sa-si mentina influenta in timpul tarilor Petru I, Ecaterina a I-a si Anna I-a.

 

Publicitate

Naşterea şi evoluţia unui mit istoric – Testamentul lui Ştefan cel Mare –

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

 

 

 

 

 

Ștefan al III-lea Musat, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei.

„Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486.

De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“.

Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană.

De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

 

”TESTAMENTUL” LUI ȘTEFAN CEL MARE – ÎNTRE ISTORIE ȘI FICȚIUNE JURIDICĂ

 

 

Textul „Testamentului” lui Ştefan cel Mare lăsat fiului său Bogdan al III-lea,  fixat cu atât de multă grijă în cronici, a fost aproape neglijat de specialiştii care abordează problema relaţiilor moldo-otomane.

Istoricul român Nicolae Stoicescu, autorul comentariului istoric la ediţia din 1973 a „Descrierii Moldovei” de Dimitrie Cantemir, notează că în „Istoria Imperiului Otoman…” domnul cărturar „reproduce şi un discurs fantezist al lui Ştefan cel Mare”, referindu-se la textul „Testamentului”¹.

Totuşi, atât tradiţia fixată în cronici, cât şi textul reprodus de Dimitrie Cantemir sunt strâns legate între ele.

Problema „Testamentului” lui Ştefan cel Mare a fost reluată şi de E. Denize într-un studiu publicat în 1995. Autorul face referinţă la cronicile lui Grigore Ureche, Ion Neculce şi, de asemenea, la „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir fără să amintească nimic de textul lui Dimitrie Cantemir din „ Istoria Imperiului Otoman”.

În opinia lui E. Denize, «Testamentul politic al lui Ştefan cel Mare» s-a păstrat doar în tradiţia cronicărească, dar reflectă experienţa şi gândirea sa politică, putând fi considerat autentic². În acelaşi timp, E. Denize modifică substanţial esenţa „Testamentului”.

Dacă sursele narative deja cunoscute, susţin că  esenţa „Testamentului” ar fi ca Bogdan să „închine” ţara la turci, E. Denize crede că în „Testamentul” său Ştefan „recomandă urmaşului său, Bogdan al III-lea, să păstreze relaţii bune cu Poarta (subl.-I. E.)”³. E. Denize mai crede că „Ştefan cel Mare nu l-a sfătuit pe urmaşul său să „închine” ţara la turci, ceea ce el nu făcuse, ci l-a sfătuit doar să menţină raporturile stabilite încă din timpul domniei sale şi pe care el însuşi  le moştenise, cu anumite modificări, de la predecesorul său, Petru Aron”⁴.

Dacă reieşim din conceptul că Ţara Moldovei a fost „închinată” Porţii de către Petru Aron, totul pare clar. Dar aceasta înseamnă că plata haraciului reprezenta, de fapt, „închinarea” şi, desigur, о dată făcută de Petru Aron, nu mai putea fi făcută de nici un domn ulterior. E drept, E. Denize pare să nu accepte această viziune.

El vorbeşte doar de „raporturi stabilite” în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe care acesta „le moştenise, cu anumite modificări” de la Petru Aron.

Cu atât mai mult că E. Denize concepe esenţa „închinării” ca restabilire, după о întrerupere, a relaţiilor dintre Moldova şi Poartă din vremea lui Bogdan al Ill-lea.⁵

Tradiţia internă moldovenească, care atestă recomandarea de a se închina turcilor,  făcută de Ştefan cel Mare făcută vlădicilor, sfetnicilor şi marilor boieri este fixată  pentru prima dată în cronica lui Grigore Ureche, scrisă pe la mijlocul anilor ’30 – mijlocul anilor ’40 ai secolului XVII. Esenţa „Testamentului” este exprimată de cronicar prin trei elemente principale:

– Domnul „le arată” boierilor că ei nu vor putea menţine ţara aşa cum a menţinut-o el în lupta împotriva turcilor.

– Dintre toţi vecinii, îi consideră pe turci drept cei mai puternici şi cei mai înţelepţi.

 – În baza acestor fapte  „au datu învăţătură să se închine turcilor”⁶.

Al doilea pasaj din cronica lui Grigore Ureche se referă nemijlocit la realizarea practică a „învăţăturii” lui Ştefan de către fiul său Bogdan, care a „închinat” ţara  sultanului Soliman (1520 -1566)⁷.

Eroarea cronologică este evidentă, dar cred că pentru demersul de faţă nu acest fapt este cel mai important.

Referitor la subiectul dat,  istoricul Ştefan Gorovei ajunge la următoarea concluzie:

„În cel mai vechi manuscris al cronicii lui Grigore Ureche, datând din 1660 -1670, aflat la Muzeul Literaturii din Iaşi şi care – după opinia profesorului N. A. Ursu, prin a cărui amabilitate am putut verifica, pe excelente fotocopii, cele ce urmează – reprezintă forma deja compilată de Simion Dascălul, pasajul despre „închinarea” lui Bogdan lipseşte: el a fost inclus ulterior.”⁸

Ştefan Gorovei bănuieşte că interpolatorul care a introdus pasajul în cauză a fost Axinte Uricarul.

Pentru noi, însă, este important altceva. Pasajul referitor la „învăţătura” („Testamentul”) propriu-zisă nu este pus la îndoială – el aparţine lui Grigore Ureche, care a redat tradiţia istorică, aşa cum a cunoscut-o el. Este pusă sub semnul întrebării acţiunea lui Bogdan; ori, din cele relatate de Ştefan Gorovei, ulterior a fost introdus doar „pasajul despre „închinarea” lui Bogdan”.

Nicolae Costin, care a scris între anii 1700-1712 „Letopiseţul Ţării Moldovei de la ridicarea lumii pană la 1601” repetă practic cuvînt în cuvînt ştirea referitoare la sfatul dat de către Ştefan cel Mare boierilor moldoveni⁹.

Referitor la „închinarea” propriu-zisă, înfăptuită de Bogdan al III-lea, Nicolae Costin crede că ea a fost făcută de catre Tăutu sultanului … Murat¹⁰, cu toate că numitul cronicar cunoaşte foarte bine succesiunea exactă a sultanilor otomani în perioada care ne interesează: Mehmet (Mohamed II) – Baiazit – Selim, cu precizările că ultimul a venit în scaun la 1512, iar logofătul Tăutu a murit în 1509 (în realitate Tăutu moare în 1511)¹¹.

Eroarea în cea ce  priveşte numele sultanului (Murat) rămâne inexplicabilă şi poate fi atribuită doar unei  neglijenţe a cronicarului.

Textul faimosului „Testament” îl aflăm inserat abia la Dimitrie Cantemir¹². Domnul cărturar face referinţă la „Analele moldovene”, dar, din cronicile interne moldoveneşti cunoscute, nici una nu cuprinde o variantă atât de largă a textului „Testamentului” ca cea prezentată de Dimitrie Cantemir.

Cu toate acestea, în linii mari, elementele constitutive ale „Testamentului” corespund cu relatările din cronicile moldoveneşti interne.

În primul rând, Ştefan cel Mare le vorbeşte boierilor despre victoriile glorioase asupra turcilor şi despre marele pericol otoman care se abătu-se asupra ţării.

„Testamentul”, în relatarea lui Dimitrie Cantemir conţine şi un procedeu destul de eficient care, refulează starea de surescitare psihoemoţională, culminînd cu două întrebări, nici pe departe doar retorice: ” … Credeţi voi că după învingerea atîtor obstacole, îşi va reţine el mîna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atîtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că, după ce va fi supusă toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră?”.

Prin aceste întrebări, boierii erau deja pregătiţi pentru un răspuns destul de clar: ei nu cred aşa.

În al doilea rând, otomanii sunt prezentaţi ca  mare forţă militară, suspunând întinse regiuni din Asia şi Europa, dar nu şi ca „întelepţi”, aşa cum o face cronica lui Grigore Ureche şi Nicolae Costin. Acum această forţă, „bestie turbată şi sălbatică”, cum este numită ea în textul „Testamentului”, trebuie îmblânzită „prin roua binefăcătoare a supunerii”.

Se motivează acest pas prin faptul că „puterile noastre sunt prea puţine, ajutorul străin incert şi departe, iar pericolul cert şi aproape”.

Surprinzător, dar aceleaşi idei le avem formulate şi în cunoscuta „Capitulaţie” de la Vaslui din 5 iunie 1456, în care se vorbeşte şi despre „cotropirea şi cucerirea ţării noastre… mai ales de la turci”, şi despre faptul că „să ne apărăm nu este cu putinţă nicidecum, pentru că nu avem sprijin şi nici un ajutor din nici o parte”¹³.

Şi la 1456 boierii moldoveni pledau pentru îmblânzirea „acelei păgînităţi” prin „plecarea capului ” în faţa ei şi acceptarea plăţii haraciului.

Compararea unor fraze din cele două texte atestă o surprinzătoare asemănare: „pentru aceea eu judec că este mai bine să îmblînzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică decît să o irităm mai mult… moderînd flacăra inestingibilă a furiei sale, prin roua binefăcătoare a supunerii”, se spune în textul „Testamentului”.

„Pentru aceea am hotărît cu toţi împreună ca să înlăturăm nevoia cum vom putea şi să ne plecăm capul în faţa acelei păgânităţi, să găsim şi să redăm cu ce vom putea s-o îmblânzim…”, citim în actul semnat de boieri la 1456.

Aşadar, în ambele cazuri este promovată clar ideea supunerii faţă de Poartă, „plecarea capului” şi acceptarea plăţii haraciului în actul din 1456 şi „supunerea”, chiar plătind haraci, în textul „Testamentului”.

Dar dacă în actul din 1456 „plecarea capului” însemna numai plata haraciului pentru obţinerea păcii, în textul „Testamentului”, „roua binefăcătoare a supunerii ” însemna nu numai plata tributului, ci şi închinarea „sub condiţiuni onorabile”, dintre acestea fiind evidenţiate menţinerea „legilor noastre civile şi ecleziastice”.

Din acestea reiese clar că, la 1456, otomanii au cerut, pentru încheierea păcii, doar tribut, închinarea sub anumite „condiţiuni” a fost pretinsă de ei mai târziu şi conform „Testamentului,” ea ar fi fost recomandată de Ştefan cel Mare fiului său Bogdan şi boierilor.

Fără îndoială, aceste „condiţiuni”, deşi „onorabile”, atingeau într-o anumită măsură suveranitatea Moldovei, suveranitate exprimată de cronicarul Grigore Ureche pentru epoca lui Ştefan cel Mare prin cuvintele că domnul a fost „însuşi ţiitoriu peste toată ţara”¹⁴.

Evident că aceste condiţii „onorabile”, recomandate de Ştefan ca fiind acceptabile, nu însemnau pierderea independenţei şi suveranităţii ţării, ci doar aflarea ei în umbra drapelului verde al islamului, umbră care trebuia să asigure existenţa fiinţei statale a Moldovei, atât sub aspect laic, cât şi religios.

Din cele prezentate mai sus, am putea concluziona că una din ideile fundamentale ale „Testamentului” ar fi acceptarea de către Ştefan cel Mare a ideii de a limita până la un anumit nivel, suveranitatea ţării aceasta fiind condiţia principală a menţinerii fiinţei statale a Ţării Moldovei.

Aceste limite nu trebuiau să fie încălcate sub nici un motiv: „dar dacă vor prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mîna inamicului, decât să fiţi spectatori odioşi la profanarea religiei şi la calamităţile ţării voastre.”

Totuşi, după cum reiese din textul „Testamentului”, limitarea suveranităţii ţării este o măsură temporară, dictată de necesităţile timpului. „Testamentul” exprima clar speranţa că Dumnezeu „va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa.”

Aceeaşi idee o găsim şi în actul din 1456, hotărârea boierilor de a-şi „pleca capul” şi de a plăti tribut (boierii subliniază faptul că „noi însă nu am fost datori să le dăm”) pentru a-i îmblânzi pe turci menţinându-şi valabilitatea temporar, doar până cînd „milostivul Dumnezeu se va îndura, ca să putem avea iarăşi ajutor de la Dumnezeu şi să găsim aliaţii noştri, aşa cum au avut înaintaşii noştri”.

Aşadar, şi în această privinţă, ideea actului din 5 iunie 1456 şi ideea „Testamentului” sunt practic identice.

Cele relatate mai sus atestă încălcarea principiului dreptăţii, existent atunci în dreptul internaţional principiu care face o legătură indispensabilă între politică şi drept. În cazul nostru, dreptatea este criteriul suprem în aprecierea legitimităţii morale şi juridice a pretenţiilor otomane, legitimitate care nici pe departe nu este în favoarea Imperiului Otoman.

O dată încălcată dreptatea devine mobilul esenţial în lupta pentru restabilirea „libertăţii şi puterii” ţării. Pus la bază, principiul dreptăţii („Dumnezeul părinţilor noştri care face minuni”) avea  să dea argumentarea necesară căutării aliaţilor şi luptelor ulterioare împotriva Imperiului Otoman, pentru a înlătura nedreptatea comisă.

Privit din perspectiva istorică (dar anume aşa 1-au privit autorii „Testamentului”), principul dreptăţii urma să fie realizat în favoarea Moldovei într-un viitor mai apropiat („să vă scape”) sau mai îndepărtat („să scape posteritatea voastră”), atunci cand vor fi create condiţii externe favorabile.

Prin urmare, Bogdan şi boierii nu erau chemaţi la supunere perpetuă faţă de otomani; dimpotrivă, conştiinţa către eliberare, către neâmpăcare cu situaţia creată ca rezultat al forţei brutale otomane trebuia menţinută permanent. Aşadar, dreptul Porţii de supremaţie asupra Moldovei, precum şi cele de a primi haraci, nu a fost recunoscut nici legal, nici permanent.

Semnificativă pentru înţelegerea gândirii politice a lui Ştefan cel Mare şi a „Testamentului” său este şi solia lui loan Ţamblac în Veneţia din 8 mai 1478¹⁵.

Aici avem exprimate mai multe gânduri pe care le întîlnim şi în textul „Testamentului”: lipsa de ajutor din partea puterilor creştine vecine, pierderea încrederii în acestea, fapt ce motivează adresarea domnului către veneţieni („pe alţi domni creştini, vecini cu mine, n-am vrut în adevar să-i mai încerc”), duşmănia din partea domnilor munteni şi chiar ideea supunerii faţă de Poartă.

Prin gura solului său, Ştefan cel Mare declară veneţienilor: „dacă Dumnezeu va vrea să nu fie ajutat, din două lucruri unul se va întampla de bună seamă: ori această ţară va pieri, ori voiu fi silit, de nevoie, să mă supun păgînilor”.

Totuşi, Ştefan  promite veneţienilor că „lucrul acesta însă nu-1 voiu face niciodată, vrînd mai bine o sută de mii de morţi, decât aceasta”. Realitatea a fost însă cu totul de altă natură.

La  1481  Ştefan cel Mare se împăcă cu turcii¹⁶, împăcare urmată de o nouă pace şi „închinare” în anul 1486¹⁷. E adevarat, supunerea domnului a fost făcută în „condiţiuni onorabile” şi nu există nimic suspect în faptul că el a recomandat acelaşi lucru şi urmaşilor săi.

Medicul Lunardo di Massari relata într-o scrisoare transmisă de la Buda pe 26 iulie 1504 ştiri foarte importante despre evenimentele din Moldova. Sursa dată ne informează că, în condiţiile cînd Ştefan cel Mare era grav bolnav, desigur a apărut problema alegerii unui nou domn şi statim inter principale barones orta est diss entio să aleagă alt domn: unii vroiau pe fiul care trăia cu el (Bogdan –I.E), alţii vroiau pe acela care era la marele turc.

Ştefan a aflat despre intenţiile unor boieri de a-l înscăuna pe acela care era “la marele turc” şi “pe toţi îi trimise la moarte”.

După aceea le-a declarat boierilor că ştie că va muri in brevi (într-un timp scurt -I.E), şi că nu poate să-i mai păzească şi să-i apere, ita (aşa-I. E) că el nu vrea nimic altceva, nisi (doar-I.E) ca ei să aleagă un domnitor, care le-ar părea că ar putea să fie mai demn să-i păzească şi să-i apere de inamici, şi că el nu este adeptul unuia dintre fii.

Atunci cu toţii aleseseră fiul prim născut, care trăia cu el şi acela pe care 1-a vrut el; et sic el interum a poruncit să fie purtat afară, şi îl aşeză pe fiu în scaunul său, şi îi puse pe toţi să-i jure fidelitate; şi sic ante mortem creavit filium vayvodam. Apoi se întoarse în pat şi în două zile reddidit spiritum”¹⁸.

Din acest text se desprind cîteva idei majore. În primul rând, este vorba despre rolul lui Ştefan cel Mare în apărarea Ţării Moldovei, rol recunoscut de contemporanii săi moldoveni care au ţinut să sublinieze aceste cuvinte ale domnului muribund.

În al doilea rând, Ştefan, ţinînd cont de obiceiul din ţară şi de dreptul egal al tuturor celor din „os” domnesc la scaun, pune în faţa boierilor problema că ei să-l aleagă pe acel „care le-ar părea că ar putea să fie mai demn să-i păzească şi să-i apere de inamici”, el însuşi ,,nu propune un fiu mai mult decît altul”.

Aparent, domnnul nu încalcă obiceiul instituit în Moldova, dar înlăturarea fizică a boierilor moldoveni care doreau ca scaunul ţării să fie dat fiului „care trăia la marele turc”, demonstra clar poziţia lui Ştefan: acesta nu putea asigura paza şi apărarea ţării de turci.

Nu este făcută nici cea mai mică aluzie la o „închinare” faţă de otomani a lui Bogdan; dimpotrivă, el este privit drept cel mai destoinic pentru a apăra ţara de invaziile otomane.

Sursa citată ne mai informează că, la 26 iulie, la Buda au sosit solii noului domn Bogdan al III-lea, care i-au asigurat pe unguri „că el nu este de partea turcilor şi că el va rămâne voievod, că nu va fi război (cu cine, cu turcii-?-I. E), că de o vrea Dumnezeu, pentru că dacă şi eset aliter (va fi altfel-I. E) şi că dacă turcii ocupă acel pământ, Polonia şi Ungaria vor fi distruse, „et ex conseguent toată Italia şi creştinismul”.

Şi această informaţie este deosebit de preţioasă. Solii îi asigură pe unguri că “el (Bogdan-I. E) va rămâne voievod ,, şi că “nu va fi război”, desigur, cu turcii.

Evident, a fost găsită o cale pentru a bloca ambiţiile otomanilor de a-l vedea în scaun pe fiul lui Ştefan de la Istanbul. Care a fost această cale?

Fără îndoială, pe otomani îi interesa prea puţin faptul că boierii au acordat prioritate în alegerea noului domn fiului prim născut, adică lui Bogdan.

Pentru a-i linişti pe otomani a mai fost nevoie de ceva, credem că a fost nevoie de asigurarea lui Bogdan că el va promova aceeaşi politică faţă de Istanbul ca şi tatăl său, asigurare primită şi acceptată de otomani.

A făcut-o, cred, la sfatul tatălui său, fapt care, în memoria moldovenilor, s-a păstrat ca un sfat de „închinare” la turci.

Numai în acest caz, solii moldoveni sosiţi la Buda pe 26 iulie 1504 îi puteau încredinţa pe unguri că Bogdan “va rămîne voievod” şi că “nu va fi razboi”, desigur cu turcii, subliniind ca şi altă dată Ştefan cel Mare, rolul Moldovei în apărarea Europei de expansiunea otomană¹⁹.

 În consecinţă, „Testamentul” lui Ştefan cel Mare reprezintă un concept politic al boierimii moldovene, bazele căruia au fost puse încă la mijlocul secolului XV.

Acest „Testament” politic nu-i elogiază pe otomani, nu apără şi nici nu le îndreptăţeşte politica lor, dimpotrivă, situaţia Moldovei este prezentată în culori sumbre.

Iată de ce recomandările din „Testament” urmăresc un singur scop – menţinerea fiinţei statale a Moldovei, în condiţiile agresiunii otomane sporite.

„Testamentul” nu este o utopie ruptă de viaţa reală, dimpotrivă, este un concept politic al boierimii şi al lui Ştefan cel Mare, personalitate care s-a aflat la cârma ţării aproape cinci decenii.

„Testamentul” se prezintă ca o consecinţă a examinării judicioase atât a situaţiei politico-militare existente în acel timp, cât şi a unei posibile tendinţe de evoluţie a acesteia.

Summary

 

Many chroniclers wrote about a legacy bequeathed by the Stephen the Great, prince of Moldavia (1457–1504) to his son Bogdan. The author tries to determine rather it was a fiction or a historically-official document. His advises, recommendations  for the successors related to the internal and external policy as well as the diplomatic relations of Moldova were revealed in this legacy.

Note:

* Comunicarea dată a fost prezentată în şedinţa în plen la Congresul Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”. Ediţia a XIII-a. Timişoara, 8-11 octombrie 2004.

1. Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei. Bucureşti, 1973, p. 276.

2. Eugen Denize. Ţările Române şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). Bucureşti ,1995, p. 174.

3. Ibidem, p. 165.

4. Ibidem.

5. Ibidem, p.165. Vezi esenţa „închinării” în excelentul studiu al lui Viorel Panaite. Pace, razboi şi comerţ în islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor. (secolele XV¬-XVII). Bucureşti, 1997, p. 293 – 313.

6. Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1971, p. 115

7. Ibidem, p.129

8. Ştefan S. Gorovei. Moldova în „Casa păcii”. Pe marginea izvoarelor privind primul secol de relaţii moldo-otomane. În: Anuarul institului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol”. XVII. Iasi, 1980, p. 651- 652.

9. Nicolae Costin. Scrieri. Volumul I. Chişinău, 1991, p.176

10. Ibidem, p.177.

11. Ibidem, p.183, 185. Tăutu de fapt moare la 1511.

12. Dimitrie Cantemir. Istoria Imperilui Otoman. Creşterea şi scăderea lui. Bucureşti; 1876, p. 372, nota 37.

13. Moldova în contextul relatiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Chişinău, 1992, p. 78.

14. Grigore Ureche. Op. cit., p. 115.

15. loan Bogdan. Documentele lui Ştefan cel Mare. Vol II. Bucureşti, 1913, p. 348-350.

16. Moldova în contextul relaţiilor… p.102-103.

17. Ştefan S. Gorovei. Pacea moldo-otomană din 1486. În: Revista de istorie. 7. 1982.

18. Marino Sanudo. Cronaca de fatli. Venezia, 1901, p. 49-51.

19. Vezi excelentul studiu al lui Constantin Rezachevici. Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XVII. Evoluţia unui concept in contextual vremii. Bucureşti, 2001, p. 221-225.

 

Sursa: dr. Ion EREMIA ,Revista “Cohorta”; Historia.ro