O ISTORIE A ZILEI DE 24 IANUARIE. VIDEO

 

 

 

 

 

24 ianuarie, istoricul zilei

41 – Impăratul roman  Caligula, cunoscut pentru excentricităţile sale şi pentru despotismul sau, a fost asasinat de Garda Pretoriană.

 Caligula a fost un membru al familiei conducătoare care a dat  dinastia Iulio-Claudiana. Germanicus, tatăl sau, era nepotul și fiul adoptat al împăratului Tiberius si a fost un general de succes și unul dintre cele mai iubite figuri publice din Roma.

Tânărul Gaius a primit porecla de Caligula (însemnând „cizma”, diminutivul de Caliga, sandală purtată de soldații romani) de la soldații tatălui său în timp ce i-a însoțit în timpul campaniilor sale din Germania.

  în timpul domniei sale scurte, Caligula a incercat sa-si sporeasca  puterea  personala. El a inițiat o mare parte din proiectele de construcții ambițioase și locuințe de lux pentru el, dar  a inițiat și construirea a două noi apeducte din Roma: Claudia Aqua și Anio Novus.

În timpul domniei sale, imperiul a anexat regatul Mauritania și l- a făcut provincie.

 Caligula a fost primul împărat roman asasinat,in urma unei conspirații care implica ofițeri din garda pretoriană, precum și membri ai Senatului roman și a curții imperiale.

Scopul conspiratorilor a fost „să folosească ocazia de a restabili Republica Romană”, dar planul a fost zădărnicit, dupa ce  în aceeași zi, garda pretoriană l-a declarat imparat pe unchiul lui Caligula , Claudius.

76 – S-a născut împăratul roman Hadrianus ; (d. 10.07.138).

 Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138) , a fost Împărat Roman (117-138).

A fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”.

A inițiat o serie de reforme în armată și justiție; arta și arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. La Roma este restaurat Panteonul, se construiește Mausoleul sau viitorul Castel Sant’Angelo – mormântul împăraților romani până la Caracalla.

Hadrian a acordat o deosebită atenție promovării filosofiei și literaturii, manifestând o pronunțată înclinare pentru cultura greacă. El însuși era filosof și scriitor, fiind autorul unor poezii în greacă și latină, discursuri, scrieri filologice și enciclopedice. Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parții și renunță la ultimele cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria șiMesopotamia, fixând granița orientală pe Eufrat.

Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărțită în 119 în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior.

În Britannia, Hadrian a construit zidul defensiv ce îi va purta numele, și care trasa granița de nord a Imperiului Roman.

În anul 132, intenția lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim a declanșat ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba și reprimată în 135.

817 – A decedat  Stefan al IV-lea, al 97-lea Papa al Bisericii Catolice; (n.cca.770).

 A fost papă al Romei din 22 iunie 816, fiind astfel succesorul lui Leon al III-lea. Numele lui înseamnă „coroana” (greacă). Sub pontificatul lui Ștefan papalitatea s-a apropiat mult de franci: Regele Ludovic cel Pios este încoronat și uns împărat de către acest papă (cu așa-zisa „coroana lui Constantin”).

Prin acest act, Imperiul francilor intră în tradiția vest-romană. Noul împărat garantează alegeri libere în fruntea bisericii, ceea ce va fi însă valabil abia sub succesorul lui, Pascal I.

1125 – A decedat regele Georgiei David al IV- lea , cunoscut sub numele de David Intemeietorul; (n.1073).

David al IV-lea  a fost un rege din dinastia Bagrationi, a urcat pe tronul Georgiei  în 1089 , la varsta de 16 ani, si a domnit din 1089 până la moartea sa.

  Este considerat a fi fost  cel mai mare conducător georgian în istorie, el reușind sa-i alunge pe turcii selgiucizi  din țară, in urma marii batalii de la Didgori  în 1121.

Reformele sale din armata și administrația i-au permis să se reunească tara  și sa aduca o mare parte din Caucaz  sub controlul Georgiei. A sprijinit Biserica Ortodoxa și a fost un promotor notabil  al culturii crestine. A fost canonizat de Biserica Ortodoxa Georgiana.

 David a eliberat în 1123 si  Armenia și a fost uns în 1124 drept rege al armenilor, incluzând nordul acestei tari printre domeniile coroanei georgiene,  Georgia devenind  astfel cea mai importantă putere în Transcaucazia, cuprinzând un ținut întins „din Nicopsia până la Daruband și din Oseția până la Aragaț”.

Domnia lui David, supranumit „Constructorul” (Aghmașenebeli în georgiană) este considerată drept debutul unei „Epoci de Aur” în istoria Georgiei.

1444 –  S-a nascut Galeazzo Maria Sforza, duce de Milano din 1466. A fost asasinat la 26 decembrie 1476.

1458 – Matei Corvin, al doilea fiu al guvernatorului lui Ioan Corvin, este ales rege al Ungariei.

1679 – Regele Carol al II-lea  al Angliei dizolvă Parlamentul.

1712 – S-a născut Frederic al II-lea, supranumit “cel Mare”, rege al Prusiei din dinastia Hohenzolern.

1732 – S-a născut scriitorul şi dramaturgul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais.

A fost ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). Este  cunoscut mai ales pentru pentru piesele sale de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul din Sevilla” şi „Nunta lui Figaro”; (d.18.05.1799).

1742 – Carol Albert de Bavaria devine împărat al Sfântului Imperiu Romano – German.

1746 – S-a nascut regele Gustav al -II-lea al Suediei; (d.1792).

1779 – S-a nascut Elisabeta Alexeievna, soţia ţarului Alexandru I al Rusiei (d. 04.05.1826).

1752 – S-a nascut la Roma compozitorul italian Muzio Clementi  (d. 1832). Este considerat  parintele muzicii moderne pentru pian, dar acest renume ar trebui împarțit el si C.P.E. Bach, a cărui operă Clementi a studiat-o cu multă grijă și care i-a  influențat în mare măsură stilul propriu .

1848 – Colonistul american James Marshall descopera  aur in California, ceea ce declanseaza  o imensa goana dupa aur.

La invazia cautatorilor de aur dornici de imbogatire au  contribuit si declaratiile  presedintelui  american James Polk , care a evocat in public existenta unor bogatii incalculabile in California.

Curand imigranti si aventurieri veniti din Europa, Asia si America latina, s-au alaturat celor peste 100.000 de americani care au luat drumul Californiei. Oamenii traiau in conditii precare,astfel incat inca din primul an s-a inregistrat moartea a zece mii de persoane, ca urmare a lipsei adaposturilor, subalimentatiei, lipsei medicamentelor ,dizenteriei si a altor epidemii.

Terenurile aurifere deveneau  proprietatea primului venit. Orase efemere au rasarit ca din pamant in valea Sacramento.

Ajungând la 90.000 de locuitori, dintre care 20.000 mexicani si 10.000 indieni, California dervine in 1949 stat cu depline drepturi în cadrul Statelor Unite ale Americii de Nord.

1849 – S-a născut Badea Cârţan, ţăran român autodidact, luptător pentru eliberarea naţională a românilor din Transilvania şi răspânditor de cărţi româneşti la sate; (d.07.08.1911).

A călătorit pe jos până la Roma, pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român

 

1859 – La 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Munteniei se pronunţă pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce a insemnat unirea in fapt a Principatelor Moldovei şi Munteniei si punerea temeliei României moderne.

Citiți mai mult: 24 ianuarie 1859-unirea Principatelor Române

1862 – Deschiderea primului Parlament unic al României la Bucureşti. Domnitorul Al.I.Cuza proclamă solemn, în faţa  Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti, “Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti este proclamat capitala ţării.

 1864 – Este promulgată legea privind înfiinţarea Curţii de conturi din România, instituţie creata pentru verificarea şi controlul administrării şi mînuirii banilor publici.

1866 – A murit cărturarul român Aron Pumnul,  lingvist, filolog, participant la Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu, avînd o deosebită vocaţie pedagogică. Printre elevii lui s-a numarat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – “La mormîntul lui Arune Pumnul”.

1872 – A murit William Webb Ellis, cleric anglican, inventatorul rugbiului (n. 24.11.1806).

1878 – Trupele române ocupă localitatea Smîrdan (astazi in Bulgaria), punct important al sistemului otoman de apărare a Vidinului, în timpul  războiului de independenţă a României.

Lupta de la Smîrdan a fost imortalizată într-o compoziţie picturală, devenită celebră, sub numele de “Atacul de la Smîrdan“, realizată de marele pictor român Nicolae Grigorescu.

1882 – S-a înfiinţat, la Bucureşti, societatea “Iridenţa Română”, care, din 1883, s-a numit “Carpaţi”. Societatea, din care facea parte si poetul Mihai Eminescu  a militat pentru ajutorarea românilor transilvăneni.

1889 – S-a născut scriitorul Victor Eftimiu poet, dramaturg, povestitor, traducător , colecționar de artă și academician român din perioada interbelică (“Înşir’te, mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”); (n. Boboshticë, Albania; d.27.11.1972).

1891 – Îşi începe activitatea, la Bucureşti, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”. Din iniţiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.

 1893 – Apare la Bucureşti, revista satirică “Moftul român”, sub conducerea lui  Ion Luca Caragiale şi Anton Bacalbaşa.

 Revista a apărut pînă la 12 mai 1902.

1905 – S-a născut Grigore Vasiliu Birlic, actor român cu o îndelungată şi prestigioasă carieră teatrală  (Teatrul National din Bucureşti).

Intre creațiile sale memorabile cităm rolurile sale din filmele : “Bădăranii”, “Două lozuri”, “Steaua fără nume”; (n. Falticeni; d.14.02.1970).

1905 – A murit Nicolae Ionescu, publicist şi om politic, membru fondator al Societăţii Academice Române; (n.1820, Bradu, Neamt).

1906 ( 11/24 ianuarie) – S-a născut la Balcic sculptorul Boris Caragea, membru corespondent al Academiei Române; (m. 8 august 1982).

1909: A decedat la București  agronomul, economist și om politic român, Petre Sebeșanu Aurelian; (n. 13 decembrie 1833, Slatina).

A studiat la COLEGIUL SFÂNTUL SAVA din București, apoi a plecat în Franţa,  la Școala Superioară de Agronomie din Grignon.
La întoarcerea în România, este angajat ca inginer la Ministerul Lucrărilor Publice și  profesor la Școala de Agricultură din Pantelimon.
A funcționat și ca redactor la publicațiile “Monitorul” și “Agronomia”,  dobândind în acest fel și o experiență de gazetar.

A fost ales deputat, senator, fiind numit ministru al Lucrărilor Publice (1877-1878 și 1887-1888) și ministru al Educației (1882-1884).

Petre S. Aurelian a fost membru titular din 1871 al Academiei Române și președinte al acesteia între anii 1901 – 1904.

De asemenea a fost prim-ministru al României în perioada 2 decembrie 1896 – 12 aprilie 1897.

 În anul 2000, sub egida Fundației de Învățământ, Știintă și Cultură „Prof. univ. dr. Alexandru Puiu”, a fost înființat la Brăila Liceul Economic „P.S. Aurelian”, iar la 19 septembrie 2000 a luat ființă la Slatina,  orașul său natal,  Colegiul Economic „Petre S. Aurelian”.

 

 

 

 

 1915 – Apare la Craiova revista “Drum drept”, sub conducerea lui Nicolae Iorga. Revista va apărea până în anul 1946.

 

 

 

1918 – În Rusia este introdus Calendarul gregorian, printr-o hotarare a Consiliului Comisarilor Poporului (bolsevic), care urma sa intre în vigoare la 14  februarie (stil nou)

1918 – Sfatul Ţării din gubernia rusă Basarabia, teritoriu răpit în 1812 de la Moldova, proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Steagul Republicii Democrate Moldoveneşti.Foto Wikimedia org.

La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, întrunit în şedinţă solemnă, votează în unanimitate şi proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Acest vot a constituit o etapă importantă pe calea unirii fostei Basarabii ţariste cu România.

Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti s-a făcut în condiţiile revoluţiei ruse din 1917 și a procesului de dezintegrare a imperiului multinațional rus.

1920 – A murit pictorul si sculptorul  italian Amedeo Modigliani; (n.12.07.1884).

 

1921 – S-a născut la Chisinau regizoarea si  scenarista română, Sorana Coroamă – Stanca, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanu și a compozitoarei Mansi Barberis; (d. 07.01.2007).

1924 – Orașul rusesc Sankt Petersburg, fosta capitală a Imperiului Rus,  numită în perioada 1914-1924, Petrograd, își schimbă din nou numele  în Leningrad.

Între timp capitala Rusiei sovietice și ulterior a URSS fusese mutată la Moscova.

 

 

1926 – A decedat omul politic român  Mihail Pherekyde (n. 14 noiembrie 1842, București, Țara Românească, fost ministru de externe român în perioada 1885 – 1888. și președinte al Adunării Deputaților în perioada 1914 – 1916.

 

 

 

 

 

 

 

 

  Provine dintr-o familie de aromâni. A fost licențiat în litere la Sorbona și a urmat cursuri doctorale la Paris, obținând titlul de doctor în 1866.

Întors în țară în anul 1867, a fost  procuror, apoi avocat și membru în Consiliul de Administrație al Căilor Ferate Române și al altor societăți financiare.

  A fost ministru de Justiție în primul cabinet al opoziției,  ministru al Lucrărilor Publice (până la 11 iulie 1879). A fost ministrul Justiției în primul cabinet al Regalității constituit în 10 aprilie 1881, ministru plenipotențiar la Paris, iar din 16 decembrie 1885 până 12 martie 1888 este numit ministru al Afacerilor Străine.

În perioada 1876-1888 este deputat și vice-președinte al Camerei, în februarie 1901 îl găsim deputat și președinte al Camerei, între 15 decembrie 1909 – 6 februarie 1910 va fi ministru de Interne, iar între 11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917 și 29 noiembrie – 17 decembrie 1918, ministru fără portofoliu. M. Pherekyde este fondator și membru marcant al Partidului Național Liberal.

La momentul Consiliului de Coroană din 21 iulie/ 3 august  1916 ca președinte al Adunării Deputaților, a votat pentru păstrarea neutralității României, iar la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 s-a pronunțat pentru intrarea României în război de partea Antantei.

 

1932 – S-a născut actorul Silviu Stănculescu; (d.23 octombrie 1988).

 

 

A desfășurat  o bogată activitate la Teatrul de Comedie din Bucureşti (filme: “Liceenii”, “Mircea”, “Trahir”); (d.23.10.1998).

 

 

 1932 – Este desființat Ordinul Iezuiților din Spania.

Abolirea ordinului iezuiților a fost  de scurtă durată, acesta fiind reînființat de către Vatican la începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea, o dată cu reinstalarea la putere a guvernelor  conservatoare, spaniole.

 Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenți ai Universității din Paris, în frunte cu Ignațiu de Loyola. Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea, prin bula „Regimini militantis Ecclesiae”.

Pe lângă cele trei voturi (promisiuni) călugărești obișnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiții au introdus un al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiționată față de papă. Iezuiții au întemeiat renumite instituții de învățământ, pe care le-au deschis tuturor categoriilor sociale.

S-au făcut remarcați atât în domeniul educației, cât și pe tărâm misionar. Au răspândit creștinismul în toate noile continente, fiind activi mai ales în Asia (Japonia, China, India) și în America de Sud (Paraguay).

Călugării iezuiți s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis primenirea Bisericii Catolice după șocul Reformei protestante. Iezuiții au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credința catolică în țări cu tradiție protestantă, precum Anglia, Germania, Olanda și Ungaria.

În Ucraina și Transilvania iezuiții au sprijinit afirmarea bisericilor greco-catolice, aducând importante servicii culturii țărilor respective. Universitatea din Cluj este continuatoarea colegiului iezuit la care a învățat și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.

 Societatea lui Isus a fost desființată în mai multe rânduri. În România ordinul a fost interzis ultima dată în anul 1948 , odată cu instaurarea regimului comunist. După 1989ordinul a reintrat în legalitate. Sediul Provinciei Române a Societății lui Isus se află în municipiul Cluj.

1932 – Apare lunar la Bălţi,în România, revista literară “Cuget moldovenesc”, sub conducerea poetului şi traducătorului Petre Stati. Revista va apărea pînă în decembrie 1937.

1939 – În Chile are loc un cutremur cu magnitudine 8,3 pe scara Richter; 28.000 morţi.

 

1941 – S-a născut  cântăreţul american Neil Diamond.

1943 – Se incheie Conferinta de la Casablanca în care presedintele american F.D. Roosevelt si primul ministru britanic  Winston Churchill au luat hotarari importante in legatura cu desfasurarea razboiului dus impotriva Axei.

1946 – Adunarea Generală a ONU adoptă prima rezoluţie. Aceasta se referea la utilizarea în scopuri paşnice a energiei atomice şi eliminarea armelor atomice sau a altor arme de distrugere în masă.

1950 – S-a nascut (la Resita) solista de muzică uşoară romana Stela Enache.

1958 – Doi cercetători, Sir John D. Cockcroft (Marea Britanie) şi Lewis L. Strauss (SUA), anunţă public reuşita primei fuziuni controlate a două nuclee atomice uşoare, transformate într-unul greu.

Energiile degajate sunt foarte mari, similare cu efectele exploziei unei bombe cu hidrogen.

1960 – Fosta colonie africană Camerun devine independenta de Franţa.

1961 – S-a născut   actriţa de origine germană, Nastassia Kinski.

1965 – A murit Winston Churchill, fost prim-ministru al Marii Britanii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1953; (n.30.11.1874).

 

 

 

1976: A murit la București  fostul lider comunist Emil Bodnăraș (n. 10 februarie 1904, satul Iaslovăț, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria), fost ofițer al Armatei Române, participant la lovitura de stat de la 23 de August și spion sovietic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Provenea dintr-o familie mixtă – tatăl său, Ion Bodnăraș era funcționar de etnie ucraineană, iar mama sa, Elisabeta Bodnăraș era de etnie germană.

A absolvit „cu distincție” (1924), Facultatea de Drept a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Școala Militară din Timișoara (absolvită în 1927, ca șef de promoție) și Școala specială de ofițeri de artilerie din București (1930, șef de promoție).

După terminarea Școlii de ofițeri de artilerie, Bodnăraș a fost avansat la gradul de locotenent și încartiruit în garnizoana din Cernăuți.

În februarie 1932, Emil Bodnăraș dezertează și fuge în URSS.

Nu se cunoaște cu ce s-a ocupat în Uniunea Sovietică, dosarul său de cadre de la Moscova menționând ocupația de contabil, între anii 1932 și 1935 la Moscova și Astrahan.

A fost pregătit ca agent sovietic la o școală din Astrahan.  La Moscova, Bodnăraș a frecventat Școala superioară a serviciilor speciale sovietice.

S-a reîntors în mod ilegal în România în 1935, pentru a îndeplini misiuni speciale încredințate de GRU – spionajul militar sovietic. A fost însă recunoscut în tren și denunțat de unul dintre foștii săi colegi de școală, fiind judecat și  condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru dezertare în timp de pace, sustragere de acte oficiale și crime împotriva siguranței statului.

I s-a redus condamnarea la numai cinci ani de închisoare și executându-și pedeapsa la Aiud, Galați, Brașov, Doftana și Caransebeș. La Doftana s-a împrietenit cu Gheorghiu-Dej , iar în anul 1940 a devenit membru al PCR.

În anul 1944, Bodnăraș s-a deplasat la București și a luat legătura cu Constantin Pârvulescu și cu Iosif Rangheț, pretinzând că este mandatarul Kremlinului, în vederea reorganizării Partidului Comunist. Împreună, cei trei au complotat pentru înlăturarea din funcția de secretar general al PCR a lui Ștefan Foriș, acuzat că ar fi trădător și agent al Siguranței. Bodnăraș și Rangheț l-au capturat pe Foriș și l-au forțat cu pistolul la tâmplă să-și semneze demisia. 

 Triumviratul Pârvulescu – Rangheț – Bodnăraș a deținut conducerea partidului până la evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din închisoare în august 1944.

Bodnăraș s-a ocupat de organizarea unor grupări paramilitare clandestine (gărzile patriotice), cărora în timpul perioadei comuniste a istoriei românești li s-a dat o importanță exagerată. A coordonat activitățile de sabotare a segmentului de front din Moldova numit „Poarta Iașului” în timpul ofensivei sovietice din august 1944, așa-numita „Operațiune Iași-Chișinău”. 

La data de 23 august 1944, Emil Bodnăraș (cu numele conspirativ de inginerul Ceaușu) a participat împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, ca reprezentanți ai PCR, la acțiunea condusă de către Regele Mihai de demitere a guvernului mareșalului Ion Antonescu. A făcut parte din grupul de comuniști care l-a preluat în custodie într-o casă conspirativă pe Ion Antonescu și pe ministrul Mihai Antonescu până la predarea acestora către sovietici.

  Din anul 1946 a fost deputat al PCR în toate legislaturile Marii Adunări Naționale.

Între martie 1945 și noiembrie 1947 a fost secretar general la președinția Consiliului de Miniștri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete și șeful Serviciului Secret al Armatei.

În această calitate, a deținut rangul de subsecretar de stat la Președinția Consiliului de Miniștri (1 decembrie 1946 – 5 noiembrie 1947). El s-a ocupat de organizarea fraudării alegerilor parlamentare din 1946 [20] și de Înscenarea de la Tămădău.

A fost unul dintre cei mai importanți oameni politici în vremea lui Gheorghiu-Dej, fiind în permanentă legătură cu serviciile secrete sovietice, cărora le prezenta rapoarte regulate asupra activității tuturor liderilor comuniști români, după cum s-a dovedit mai târziu în cazul lui Ana Pauker).

La data de 5 noiembrie 1947, după înlăturarea din guvern a reprezentanților grupării Tătărăscu, Bodnăraș a fost numit în funcția de ministru al apărării, fiind avansat la gradul de general-colonel.

În timpul în care în fruntea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Bodnăraș a ocupat mai multe funcții importante : ministrul forțelor armate (5 noiembrie 1947 – 4 octombrie 1955) vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (20 august 1954 – 4 octombrie 1955)prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957) vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (20 martie 1957 – 17 martie 1965).

După moartea lui Gheorghiu-Dej la 19 martie 1965, Bodnăraș, unul dintre cei mai influenți membri ai Biroului Politic, a sprijinit alegerea în fruntea partidului a mai tânărului Nicolae Ceaușescu în detrimentul altor doi candidați: Gheorghe Apostol și Alexandru Drăghici.

 Bodnăraș a fost unul dintre susținătorii loiali ai lui Ceaușesc.Pentru o perioadă, a continuat să mai dețină funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (18 martie 1965 – 8 decembrie 1967), după care a fost numit în funcția de vicepreședinte al Consiliului de Stat (1967-1976), funcție importantă, dar fără putere de decizie executivă.

Rămas totuși, până la moartea sa, unul dintre cei mai influenți membri ai elitei comuniste, a fost distins cu înalte ordine și medalii ale statului și partidului comunist român dar și cu distincții sovietice și străine.

Emil Bodnăraș a decedat la data de 24 ianuarie 1976 în București, iar rămășițele sale pământești au fost înmormântate, la dorința sa, într-o criptă de lângă biserica construită pe banii lui în satul natal, Iaslovăț din județul Suceava.

În perioada 7 septembrie 1976 – 20 mai 1996, comuna Milișăuți în care fusese înglobat satul Iaslovăț, a purtat denumirea de comuna Emil Bodnăraș.

În prezent, în fața Căminului Cultural din satul natal se află amplasat un bust al fostului lider comunist.

 

 

 

 

 

 

 

1979 – Coca Cola  se pune pentru prima data in vânzare în China , sub numele de Ke Kou Ke lo.

Până atunci,  aceasta bautură racoritoare era blamată de propaganda comunistă, fiind considerata un simbol al imperialismului american și al decadentei occidentale.

1983 – În Italia, 32 de teroriști, membri ai organizației marxiste extremiste „Brigazile Roșii”, sunt condamnați  la inchisoare pe viață, pentru răpirea și asasinarea în 1978 a politicianului Aldo Moro, fost prim ministru al guvernului italian, în 1978.

 

 

 

 

 

Foto: Aldo Moro răpit și asasinat de organizația Brigăzile Roșii

 

 

 

1983 – A murit la Los Angeles, California,regizorul american George Cukor; (n. 07.07.1899.

 

 

Filmul său My Fair Lady,  fost distins în 1965 cu Premiul Oscar pentru  cea mai bună regie.

 

1984 – A fost lansat pe piaţă primul computer Apple Macintosh.

1990 – Ion Raţiu, preşedintele fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL), a revenit în România după 50 de ani de exil.

1990 – Prin Decretul-Lege nr. 40 al Consiliul Frontului Salvarii Nationale (CFSN), se adoptă Imnul de Stat al României, “Deşteaptă-te, Române” (versuri de Andrei Mureşeanu, muzica Anton Pann).

2004 – A început desfăşurarea proiectului cultural “Oraşul de sub oraş”, care a constat în spectacole susţinute de actorii Teatrului Masca în staţiile de metrou din Bucureşti.

2006 – A încetat din viaţă istoricul ieşean Gheorghe Platon, membru titular al Academiei Române.

A colaborat la (“Domeniul feudal în Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848″, “Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană”, “Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării” (în colab.), “Unirea Principatelor Române”, “De la formarea naţiunii la Unirea cea Mare. Studii de istorie modernă” (6 volume) şi a colaborat la “Tratatul de Istorie a Românilor”; (n. 26 februarie 1926).

 

2010 – Crina “Coco” Popescu în vârstă de 15 ani a escaladat cel mai înalt vârf al Oceaniei – Carstensz Pyramid (4884m) din Indonezia, devenind astfel cea mai tânără alpinistă din lume care urcă acest munte.

 

 

Recordul anterior era deţinut de americana Samantha Larson care urcase pe acest vârf în 2007, la vârsta de 18 ani.

 2013: A decedat  Dan Mihăescu (n. 5 iunie 1933),  umorist, scenarist și regizor român, un apropiat al marelui  actor Toma Caragiu, pentru care a scris și a regizat cele mai multe momente satirice, printre care „Așa e în tenis” și „Fabula”

 

2014 – A decedat politiciana israeliană Șulamit Aloni (sau Shulamit Aloni), născută la 29 noiembrie 1928, decedată la 24 ianuarie 2014,  fondatoarea partidului Raț și conducătoare în trecut a partidului Mereț, ministru în câteva guverne israeliene, apărătoare a drepturilor cetățenilor și luptătoare împotriva constrângerii religioase. 

 

 

 2016: A decedat la Boston, expertul  american în științe cognitive din domeniul inteligenței artificiale, Marvin Minsky (n. 9 august 1927, New York), cofondator al laboratorului de inteligență artificială de la MIT, laureat al Premiului Turing în 1969.

 

 

 

 

 

 

 

La începutul anilor 1970 în cadrul laboratorului de inteligență artificială de la MIT, savanții Minsky și Papert au început dezvoltarea unor idei ce vor fi cunoscute sub numele teoria societății minții (Society of Mind).

Teoria încerca să explice cum ceea ce numim inteligență poate fi produsul unor interacțiuni ale unor părți non-inteligente.  În 1986, Minsky a publicat cartea ”Societatea minții” (Society of Mind), o lucrare comprehensivă despre teorie, spre deosebire de lucrările publicate anterior destinate unei audiențe generale.

În noiembrie 2006, Minsky a publicat ” Mașina emoțională” (The Emotion Machine), o carte care critică multe teorii populare despre cum funcționează mintea umană și sugerează teorii alternative, care deseori înlocuiesc ideile simple cu altele mai complexe. 

A câștigat Premiul Turing în 1969, the Premiul Japoniei în 1990, premiul IJCAI pentru excelență în cercetare în 1991 și Medalia Benjamin Franklin din partea Institutului Franklin în 2001. 

În 2006 a devenit „fellow” al Muzeului Istoriei Calculatoarelor „pentru co-fondarea domeniului inteligenței artificiale, pentru crearea primelor rețele neuronale și roboți și pentru dezvoltarea teoriilor cogniției umane și robotice.” 

În 2011 Minsky a intrat în galeria de faimă a inteligenței artificiale a IEEE Intelligent Systems pentru „contribuții importante aduse domeniului inteligenței artificiale și a sistemelor inteligente”

În 2014, a câștigat Premiul Dan David „Mintea digitală” în domeniul inteligenței artificiale iar în 2013 a primit premiul fundației BBVA Frontierele Cunoașterii la categoria „tehnologii informaționale și de comunicare”.

 

 

 

 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfânta Xenia

 

Sfanta Xenia era originară din Roma. In momentul in care parintii au hotarat sa o marite, ea a ales sa fuga impreuna cu doua slujitoare in Insula Cos. Face acest lucru din dragoste fata de Hristos, caci pentru ea adevarata logodna era unirea cu El.

Renunta la numele Eusebia si isi ia numele de Xenia, care se talcuieste “straina”, vrand sa arate prin acest gest, ca se instraineaza de lumea aceasta. In urma rugaciunilor, il intalneste pe ieromonahul Pavel, iar la indemnul acestuia se stabileste in cetatea Milassa din Careia si imbraca haina monahala. Aici va ridica o bisericuta inchinata Sfantului Mucenic Stefan. Va fi locul in care se va nevoi impreuna cu cele doua slujitoare si cu alte fecioare.

Sfanta Xenia era intr-o continua priveghere, infranare si smerenie. Purta niste haine vechi, dar considera ca trupul sau este nevrednic si de acestea. Toata viata ei era intru umilinta si varsare a lacrimilor. In Sinaxarul zilei in care se face pomenirea ei se spune ca “puteai sa vezi izvoarele apelor in vreme de arsita secand, decat ochii ei incetand de lacrimi… facutu-s-au lacrimile ei paine ziua si noaptea ”. Era straina de lume, insa, locuitoare a cerului. A fost vazuta in trup, dar s-a asemanat cu ingerii cei fara de trup.

Diavolii se temeau de infranarea ei si nu indrazneau sa se apropie de ea. Manca uneori a doua zi, alteori in a treia zi, iar de multe ori si toata saptamana petrecea fara hrana. Iar cand era sa primeasca hrana, nu manca verdeturi, linte, poame de gradina, ci numai putina paine, udata cu lacrimile sale. Lua din cadelnita cenusa si presara painea sa. Aceasta o facea in tot timpul vietii sale, implinind cuvantul prorocesc: “Cenusa cu paine am mancat si bautura mea cu plangere am amestecat”.

In momentul in care cuvioasa Xenia a trecut la cele vesnice, pe la amiaza, pe cer s-a aratat, deasupra manastirii, o cununa de stele foarte luminoasa avand in mijlocul ei o cruce. Aceasta cununa stralucea mai mult decat soarele. Prin acest semn, Dumnezeu a dorit sa arate tuturor, sfintenia cuvioasei Xenia.

Viata sa a fost cunoscuta de ceilalti, dupa moartea ei. Cuvioasa Xenia le cerusera celor doua slujnice sa nu spuna nimanui nimic despre viata sa. Astfel, nimeni nu a stiut unde si cand s-a nascut, din ce fel de familie si de ce a ales sa paraseasca lumea aceasta, pana in momentul in care una din slujnicele ei va face cunoscut motivul instrainarii ei pentru Hristos.

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex- Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

3. Istoria md.;

4. Istoriculzilei blogspot.com;

5. lessignets.com;

6. Wikipedia ro.

7. Rador.ro

 

Publicitate

Mici povestiri despre oameni mari. VIDEO

 

 

 

 

                      

– Eu am un mare cult pentru Cuza-Vodă – mi-a spus pictorul Honoriu Creţulescu, la un pahar cu vin roşu, într-una din serile noastre de taină – pentru toate reformele lui şi bunăvoinţa arătată unui înaintaş de-al meu, care nu era, totuşi, moldovean, ca marele domnitor şi ca mine!

– Şi eu am acelaşi mare cult atît pentru el şi reformele lui, cît şi pentru grija arătată învăţămîntului public, dar admiraţia asta n-o am numai ca dascăl, ci şi ca fost elev, am spus, la rîndul meu.

– Ei, cum aşa? Mă faci curios!, se arătă interesat Creţulescu, care, în tinereţe, fusese învăţător, iar, mai tîrziu, la maturitate, profesor universitar la Şcoala de belle arte, din Iaşi.

– Foarte bine! Puţini ştiu că marele nostru domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost şi un mare protector al şcolilor. Să-ţi dau un singur exemplu, care cuprinde, de fapt, 3 aspecte.

Chiar în primul său an de domnie, 1859, a dat un decret, în care hotăra ca vechea şi vestita Şcoală „Sfîntul Sava“ – unde predase Gheorghe Lazăr şi se luminaseră atîţia mari români – care avea 8 clase, să poarte numele de „Gimnaziul Sfîntului Sava“.

Totodată – şi acest fapt e mai important – el înfiinţează, în Bucureşti, încă două gimnazii, cu cîte 4 clase, şi anume „Gimnaziul lui Lazăr“ şi „Gimnaziul lui Matei Basarab“, care s-au deschis în anul şcolar 1860/1861.

Or, eu, care am fost, timp de 8 ani încheiaţi, un elev fidel al Liceului „Gheorghe Lazăr“, îi port adîncă recunoştinţă lui Cuza-Vodă, cel care i-a dat fiinţă!

– Da…, ai dreptate!, încuviinţă pictorul Creţulescu.

– Dar eu te-am întrerupt, iubite maestre; mi se pare că ai fi dorit să-mi povesteşti ceva despre un înaintaş de-al dumitale – deci tot pictor, dacă nu mă înşel -, în legătură cu Cuza-Vodă!

– Întocmai! Am să-ţi povestesc o întîmplare semnificativă despre Cuza-Vodă, nu prea cunoscută de biografii lui, romanţaţi sau nu, pe care o ştiu de la maestrul meu, Arthur Verona, şi care, pe mine, ca tînăr pictor, m-a impresionat foarte mult. La „Gimnaziul lui Lazăr“, de care ai pomenit, cum i se spunea pe vremuri, a învăţat, în primii ani, şi un băiat pe nume Petru Verussi.

Era fiul unei văduve fără prea mare dare de mînă, dar care făcuse ce făcuse şi încropise ceva bani ca să-şi poată ţine copilul la Gimnaziul Lazăr, unde taxele erau destul de mari, ca la mai toate şcolile, de altfel!

Acest Petru Verussi era un elev deosebit de talentat la desen, era chiar cel mai tare din gimnaziu, şi profesorul lui, un tînăr, de asemenea talentat şi foarte binevoitor, anume Petre Alexandrescu, l-a remarcat repede şi a început să se ocupe de el mai îndeaproape.

Îi era tare drag băiatul, nu numai pentru marele lui talent, dar şi pentru că era sîrguincios la toate materiile… şi, pe deasupra, o să zîmbeşti… pentru că îl chema Petru… Era, deci, tizul lui.

Şi iată că, pe la sfîrşitul ultimului an de gimnaziu, Petrică Verussi, probabil, sfătuit de către iubitul său maestru, desenă, în „conté a Paris“ (creion pastel), un tablou mare, care-l reprezenta pe Cuza-Vodă călare.

Îl ambală astfel încît să nu sufere nici o stricăciune şi, la îndemnul stăruitor al profesorului Alexandrescu, care rămăsese uimit de o asemenea realizare artistică, se duse în audienţă la domnitor, ca să-i ofere acel portret, într-adevăr, magnific.

Cuza rămase încîntat la culme de tablou, mai ales cînd îl văzu pe tînărul creator. Nu-i venea să creadă; îl întrebă pe flăcău cum îl cheamă, unde învaţă şi cîţi ani are, după care, surîzînd, zise, cu blîndeţea lui dintotdeauna:

– Şi cum?… L-ai făcut chiar mata… singur-singurel, fără să te-ajute nimeni, nimeni… măcar cu o trăsătură de cărbune, fătul meu? Te afli în faţa domnitorului ţării, care le poartă de grijă tuturor, fiindu-le, deci, asemenea unui părinte! Prin urmare, nu te sfii, fătul meu, şi spune-mi drept: tu singur ai făcut această minunăţie?

Petru Verussi îşi îndreptă trupul şi spuse mîndru:

– Eu singur, măria-ta, cu mîna asta, şi îşi întinse dreapta, ca şi cum ar fi vrut să apuce un cărbune şi să deseneze chiar în clipa aceea. Mă jur pe memoria tatălui meu!

– Ah, se-ncruntă domnul, cu tristeţe, eşti orfan de tată? Ei, bine, fiul meu, eu îţi voi purta de grijă de aici înainte! Iată, drept răsplată pentru frumoasa ta operă, te rog primeşte 20 de napoleoni, să faci ce vrei cu dînşii – bineînţeles, lucruri bune.

Te vei sfătui şi cu maică-ta. Şi, în afară de aceasta, am să-ţi dau o bursă pe 4 ani, pentru studii în străinătate, în Franţa, sau în Italia, unde vei alege tu să pleci!

Şi Cuza-Vodă îi întinse tînărului artist mîna, pe care acesta o sărută cu dragoste, udînd-o cu lacrimile care curgeau izvor din ochii lui frumoşi.

Domnitorul îl îmbrăţişă, apoi îl mîngîie pe cap şi-i spuse:

– Acum, fiul meu, pleacă liniştit; vei primi acasă tot ce-ţi trebuie… şi timp de 4 ani de azi înainte, vei putea să-ţi desăvîrşeşti arta căreia te-ai dedicat. Să cauţi, din răsputeri, să fii corect, să nu te-nhăitezi cu aventurieri, că sînt cu duiumul în străinătate, să fii serios şi să-ţi vezi numai şi numai de munca ta.

Să-mi scrii, din cînd în cînd, ca să ştiu de tine şi, după ce ai să-ţi termini studiile, să vii din nou la mine, ca să vedem ce mai avem de făcut! Du-te sănătos şi cu bine, dragul meu!

Petre Verussi strigă din toţi rărunchii, de zăngăniră geamurile palatului:

– Aşa am să fac! Să trăieşti, măria-ta!, după care plecă radios, cu faţa scăldată de lumina aurie a biruinţei.

Cuza-Vodă s-a ţinut de cuvînt, aşa cum îi era obiceiul.

Tînărul Petru Verussi a plecat la studii, la Roma, colindînd, bineînţeles, toate oraşele italiene de artă, care aveau pinacoteci şi muzee celebre, acele cetăţi străvechi, încărcate de cultură, care erau, prin ele însele, veritabile muzee.

Dar, după 4 ani, s-a întors, culmea, bolnav de piept, tocmai din Italia, unde alţii se duc ca să se vindece.

Nimeni nu ştie ce viaţă o fi dus el pe acele meleaguri! Revenit în ţară, a fost numit profesor la Şcoala de belle-arte din Iaşi, unde a predat pînă la sfîrşitul vieţii.

Printre alte tablouri, a pictat şi un portret al lui Napoleon al IlI-lea, fără îndoială, ştiind că împăratul Franţei îi arătase multă prietenie lui Cuza-Vodă.

 

 

 

Foto: Petru Verussi (n. 17 iunie 1847, Mărunţişu, în prezent în judeţul Dâmboviţa – 29 ianuarie 1886, Bucureşti) a fost un pictor şi publicist român, profesor la Şcoala de arte frumoase din Iaşi, membru al Societăţii Junimea şi deputat liberal (1885-1886).

 

Cei care i-au văzut operele spun că, de nu s-ar fi prăpădit la 39 de ani, Verussi ar fi fost un pictor de talia celorlalţi doi mari artişti, contemporani ai săi: Andreescu şi Grigorescu.

Asta a fost una din multele binefaceri pe care le-a înfăptuit Cuza-Vodă, fără surle şi trîmbiţe, în scurta lui domnie, de 7 ani.

– Interesantă poveste, maestre Creţulescu, …dar tristă. Însă, după cîte am auzit, se cunosc multe întîmplări vesele din viaţa lui Cuza-Vodă. Nu ştii să-mi spui vreuna, care să ne mai înveselească puţin atmosfera?

– Mai toate pe care le ştiu eu sînt arhicunoscute… şi multe dintre ele sînt deja trecute în cărţi! Dar, una tot am să-ţi spun: aceea cu postul lui Cuza-Vodă… Să nu te ducă gîndul, cumva, la vreun post de mărire… Nu, e vorba doar de post… de mîncare!

– S-auzim!

– Ei, Cuza-Vodă nu era un bigot. El respecta posturile, din două motive: mai întîi, că îl ţinea din scurt Elena Doamna, să nu calce posturile sfintelor sărbători ale anului, şi, al doilea, pentru că îşi dădea seama că e sănătos pentru organism ca, din cînd în cînd, să lase la o parte: carnea, grăsimile, brînzeturile grele… şi aşa mai departe.

Numai vinul n-avea rost să-l lase, fiindcă acesta nu era de dulce! Aşa că respecta toate posturile, cum se spune, cu sfinţenie.

Odată, în postul Crăciunului, a fost invitat la masă la Mitropolitul Primat al ţării… Şi, printre alte feluri de post – pilaf cu mînătărci, tocană sîrbească din legume şi ce-o mai fi fost acolo -, s-a adus la masă şi o ciorbă de linte, cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar şi sferturi întregi, după gust, stropită cu ulei de nucă şi presărată cu boia de ardei iute. Lintea era mîncarea favorită a lui Cuza-Vodă.

Domnul a mîncat tot, cu o poftă grozavă. Ba, la sfîrşit, i-a spus mitropolitului, care era tare bucuros c-o nimerise:

– Înalt prea sfinţite, iartă-mă, dar lasă-mă să sorb din strachină zeama asta grozavă de varză acră, să-mi fac pofta, chiar dacă ştiu că nu se cade aşa ceva!

– Măria-ta, i-a răspuns mitropolitul, eşti stăpîn să faci totul cum ţi-e voia… Şi, ca să nu fii singur la această trebuşoară, iată că am să fac şi eu la fel!

În clipa următoare, în sufrageria liniştită, răsunară două sorbituri puternice, de parcă ar fi bîzîit doi bondari uriaşi, la auzul cărora sărmana Elena Doamna rămase ameţită şi fără cuvînt!

Apoi, Vodă zîmbi, se şterse cu şervetul la gură şi spuse:

– Ei, dar să ştii, înalt prea sfinţite, nici nu pot să-ţi spun cît de mult mi-a plăcut combinaţia asta de linte cu varză acră. Şi celelalte mîncăruri mi-au plăcut, de ce să nu recunosc? Dar asta din urmă le întrece pe toate… Şi-acum, ce ne mai dai? Poate ceva dulce, care să nu fie de dulce, că se supără Elenuţa pe mine!

– Ferit-a Sfîntul, Măria Ta. Nu face bucătarul meu aşa ceva, cade el cel dintîi în păcat şi-i om cu frica lui Dumnezeu. Acum urmează baclava cu nuci şi alune, îmbibată în miere!

– Minunat!, strigă Cuza-Vodă, plin de încîntare.

– Nu cumva o fi preparată în unt!, sări Elena Doamna.

– Vai de păcatele mele, mărită doamnă, s-ar putea una ca asta la masa mea, în zi de post? Numai ulei de nucă!

– Dar, apropo, înalt prea sfinţite, bucătarul… aista tot aşa de bine găteşte şi mîncărurile de dulce?, dori să ştie Domnul.

– E neîntrecut în toate!

– Ce spui? Şi te-ar supăra să mi-l împrumuţi şi mie, din cînd în cînd, aşa, mai cu seamă în posturile mari? Mi-a plăcut lintea aceea neînchipuit de mult… şi parcă aş mai mînca de cîteva ori.

– Cu toată dragostea, Măria Ta! Dorinţa Măriei Tale e lege! Omul vine cînd pofteşti!

– Şi la bucătăria Mitropoliei cine-ţi rămîne?

– Ajutorul lui…, învăţat de el, nici o grijă!

– Atunci, rogu-te: poimîine, fii bun şi trimite-mi-l la palat, dis-de-dimineaţă, şi spune-i să-mi gătească, din nou, toate mîncărurile de azi!

– Şi baclavaua?, zîmbi mitropolitul, cu şiretenie.

– Şi! Mai e vorbă?, răspunse Domnul, întorcîndu-i zîmbetul.

– Atunci, ca să fie toate precum au fost în această zi, poate că ar fi bine, să-l trimit şi cu vreo cîteva sticle pecetluite din tămîiosul de azi?!

– Nu poate, ci sigur! Numai să nu greşească să-l pună la gheaţă, că-i stinge buchetul. Să-l lase aşa, acum e iarnă!

Şi l-a trimis mitropolitul pe bucătarul său, în aproape toate zilele de post mare şi în zilele de post mai mic, timp de 1 an încheiat, să-i gătească după datina din străbuni, pînă într-o zi cînd…

Cuza-Vodă şi Elena Doamna erau mulţumiţi că respectă cu sfinţenie rînduielile bisericeşti şi, în acelaşi timp, se hrănesc cu mîncăruri gustoase, aşa cum ei nu mai mîncaseră pînă la acest iscusit bucătar.

Şi, într-o zi, la sfîrşitul mesei, ce-i veni Domnului, nu ştiu, că puse să-l chem pe bucătar să ciocnească un pahar de vin cu el şi, totodată, să-i mulţumească pentru osteneala de a le găti bucate atît de bune.

Bucătarul veni, Cuza-Vodă îi umplu paharul cu vin şi-l întrebă, satisfăcut:

– Spune-mi, rogu-te, meştere, cum faci de iese atît de gustoasă, de pildă, ciorba aceasta de linte, pe care-o găteşti tu? Îţi mărturisesc cinstit: eu de multe ori am mîncat, la viaţa mea, linte, că e mîncarea mea preferată, dar aşa de bună, cum o prepari tu, încă n-am gustat! Cum o faci?

Între timp, bucătarul, fericit că Domnul ţării stă de vorbă cu el, aşa, ca între vechi prieteni, dăduse vinul bîldîbîc peste cap şi se ameţise dintr-o dată, prinzînd chef de vorbă.

– Măria Ta, eu îţi spun, da’ să nu afle înalt prea sfinţitul, că-mi găsesc beleaua cu el. Nu mă mai spală toată Dîmboviţa!

– De ce să-ţi găseşti beleaua, cum spuseşi, cu sfinţia sa? Fiecare meserie are secretele ei! Spune dară!

– Apăi, să ştii că mare lucru nu e, zău aşa. Eu, la fiecare mîncare de post, pun la fiert şi cîte o halcă bună de slănină de porc… Şi aia-i dă tot gustul!

– Vai de mine!, ţipă Elena Doamna. Cum ai putut să faci o asemenea nelegiuire, păgînule?

Cuza-Vodă, însă, izbucni într-un hohot de rîs, din acelea de te-apucă sughiţul… Şi dă-i rîs, şi iar rîs, de nu se mai putea opri!

– Zii… aista o fost postul mitropolitului dintotdeauna, ai, proclet afurisit?

– Chiar aşa!

– Ei, fie, că mi-a plăcut!, mai icni Cuza, scurt, o dată!

– Pentru Dumnezeu, ce ţi-a plăcut Alexandre?, întrebă Doamna ţării, indignată.

– Şi postul, Elenuţă, dar şi reţeta de bucate ale acestui ipochimen. Dar tu, meştere, trebuie să te duci neapărat la sfinţia sa, să i te mărturiseşti, să-l rogi să-ţi citească şi să te izbăvească de păcat, că pe capul tău cade!, îl ameninţă Domnul, zîmbind.

– Las’ să cadă! Au fost bune toate cele ce vi le-am gătit? Au fost! Le-aţi mîncat cu mare poftă? Atunci să vă fie de bine şi gata. Că la mîncarea de post, dacă nu-i pui şi ceva de dulce, apăi n-are nici un gust! Aşa să ştiţi!

 

 

 

Foto: Cuza vodă şi Elena doamna

 

 

                             

 * * *

 

 

Întîmplarea pe care v-o povestesc – şi care este pe de-a-ntregul autentică – s-a petrecut la Bucureşti, în iarna anului 1859, deci în cel dintîi an de domnie al lui Cuza-Vodă.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofiţeri distinşi, doamne şi domnişoare de o rară eleganţă şi de aleasă frumuseţe.

Dar, atenţia tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase fete ale timpului, Ana Racoviţă-Golescu, care era asaltată îndeosebi de cîţiva îndrăgostiţi, cum pretindeau ei a fi, cu seriozitate.

Mulţi dintre aceştia îi ceruseră mîna, de cîteva ori chiar, cu insistenţă, fără să fi primit din partea fetei nici un răspuns.

Ca o domnişoară binecrescută, era amabilă cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decît s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiţi de Ana, se număra şi doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deşi se afla în cercul ei de admiratori, şedea, sfios, deoparte.

Timiditatea îi era sporită şi de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mîna stîngă, din pricina căruia şi-o ţinea ascunsă la spate, ca să evite, pe cît posibil, să-i fie văzută.

Ana îşi dădea seama de afecţiunea puternică pe care o avea doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeaşi minimă şi politicoasă atenţie ca şi celorlalţi admiratori.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuţie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea.

Discuţia o provocase unul dintre tineri, făcînd aprecieri măgulitoare şi… linguşitoare cu privire la frumuseţea şi culoarea rochiei.

Toţi curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutînd să fie cît mai originali şi mai convingători.

Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoţionat şi admira în tăcere. În cele din urmă, unul din adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale, prins cu o agrafă de aur şi topaze la corsajul rochiei:

– Păcat de violetele acelea că nu sînt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surîse îngăduitor şi răspunse prompt:

– Desigur că efectul ar fi fost altul, şi rochia mea ar fi avut de cîştigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi, adăugă, oftînd discret: Şi sînt florile mele preferate… Am căutat în tot oraşul, dar n-am găsit la nici o Florărie.

A trebuit să renunţ, cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureştilor, dar cine să se aventureze pînă acolo, pe viforniţa aceasta îngrozitoare ?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă şi viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrînii!

Tinerii curtezani zîmbiră graţios şi se grăbiră s-o aprobe:

– Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un cîine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu şi pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Şi-a îmbrăcat mantaua, şi-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în grabă şi a pornit către marginea Bucureştilor, la vestitele sere, unde ştia el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii.

A călărit aproape sufocat de viforniţa aceea cumplită, care se tot înteţea, şi nu s-a lăsat pînă n-a găsit violetele mult-dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cam cît l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, şi a pornit înapoi, dus, într-adevăr, de vînt.

De-abia a mai avut răbdare să-şi scoată mantaua. A intrat în sala balului, roşu la faţă ca un bujor, din pricina gerului năprasnic, dar şi a puternicei emoţii care îl stăpînea în acele clipe, şi a început s-o caute, cu priviri înfrigurate, pe fata iubită.

Hazardul, adeseori binevoitor cu cei îndrăgostiţi, a făcut ca, în acel moment, să fie o pauză de dans şi fata se găsească în acelaşi cerc de admiratori şi pretendenţi.

Doctorul Davila a înaintat, adînc tulburat, s-a oprit în faţa ei, s-a înclinat ceremonios şi, ţinînd florile în mîna dreaptă, i-a spus cu glas limpede şi pătruzător:

– Domnişoară Ana, daţi-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mînă…

Dar adînca emoţie, ce pusese cu totul stăpînire pe el, l-a împiedicat să-continue. Se făcuse o linişte desăvîrşită. Nu se auzea decît respiraţia agitată a celor de faţă, curioşi la culme să vadă care va fi urmarea.

Fata a rămas, pentru o clipă, înfiorată, căci şi-a dat seama ce fel de om are în faţa ei, după acest gest, care spunea mai mult decît o mie de cuvinte de dragoste la un loc!

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celui artificial şi, strîngînd cu căldură mîna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a dat un răspuns inspirat, în deplină armonie cu cele spuse de tînărul doctor îndrăgostit:

– Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ţi ofer mîna mea!

Aceştia au fost părinţii marelui dramaturg şi om de teatru de mai tîrziu Alexandru Davila, creatorul piesei „Vlaicu Vodă“, cea mai frumoasă dramă istorică în versuri, din literatura română.

 

 

   Ana Racoviţă              Carol Davila 

           

 

 

 

Sursa:

 

Grigore Bajenaru -„Mici povestiri despre oameni mari”

 

Scriitorul român Grigore Popescu-Băjenaru (n. 13 decembrie 1907, Periş – d. 5 februarie 1986, Craiova), a fost fiul profesorului şi autorului de manuale Ion Popescu-Băjenaru.

 

 

 

 

 

Este cunoscut mai ales pentru romanul său Cişmigiu et Comp., în care prezintă viaţa de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr”, situat lângă Parcul Cişmigiu.

A studiat literatura şi filosofia la Universitatea Bucureşti şi a lucrat ca profesor la mai multe şcoli private şi de stat, iar mai târziu  în funcţii administrative la Primăria Bucureştiului şi la Galeriile de artă.

A lucrat de asemenea câţiva ani pe post de comentator ştiinţific al ciclului de observaţii astronomice anuale, în fapt ca redactor al buletinului Institutului astronomic, care apărea anual.  

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/15/ziua-de-15-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/15/o-istorie-a-zilei-de-15-iulie-video-4/

 

 

 

 

Cuza Vodă – un ctitor de ţară reformist

 

 

 

 

 

 

Reformele lui Cuza Vodă

Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective.

Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, 1-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în șapte ani, performanțe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic — al modernizării; nu există ogor al vieții publice în care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite — ca în cunoscuta parabolă — și ele vor fi culese târziu, de alții.

Cuza este una din cele mai de seamă personalități ale istoriei românești. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calitățile de o viață privată dezordonată și de o camarilă de joasă calitate.

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între Iași și București și să folosească două guverne.

Abia la sfârșitul anului 1861 Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a principatelor pe timpul domniei lui Cuza, care a anunțat izbânda la 11/23 decembrie.

Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ianuarie /3 februarie) și a unui singur parlament, deschis la 24 ianuarie /5 februarie la București, devenit capitala țării.

Unirea, o dată realizată, diviziunile politice au reapărut cu puteri sporite de însemnătatea problemelor de rezolvat, între care cea mai dificilă era, desigur, elaborarea legii rurale, câmpul de bătălie dintre conservatori și liberali. Oratoria politică românească avea să cunoască, în această confruntare, unele dintre cele mai izbutite mostre ale sale.

Deschizând marea dezbatere la 25 mai/6 iunie 1862, Mihail Kogălniceanu a cerut emanciparea clăcașilor prin împroprietărire și s-a adresat reprezentanților moșierimii în termeni patetici, ca aceștia:

„O, nu drămuiți brazda de pământ trebuitoare hranei țăranilor. Gândiți la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului lor. Gândiți la originea averilor dv.; gândiți că cea mai mare parte din ele o datoriți muncii și sudoarelor lor. închipuiți-vă că părinții lor s-au luptat alăturea cu părinții noștri pentru salvarea țării și a altarului.

Gândiți-vă că mâine, poate, ora pericolului poate iarăși suna; că fără dânșii nu veți putea apăra nici Patria, nici averile, nici drepturile voastre și că, o dată țara căzută, nu veți fi decât slugile străinilor, când astăzi sunteți în capul României, în capul unei țări libere și autonome”.

Barbu Catargiu a răspuns rece: „Dacă voiți să faceți pe țăran liber, nu-1 învățați a hrăpi ce este a altuia” și a cerut ca emanciparea să se limiteze la persoana țăranului: „Dați țăranilor libertatea și ei vor cumpăra pământ, când vor socoti de trebuință […]. Și apoi ce credeți că numai în proprietatea cea mică stă scăparea și puterea unei țări?”

A invocat apoi un argument de etnopsihologie: „românul nu are atât nevoie de pământ cât de a scutura lenea care este la el un viciu de veci, acel al rasei latine, mai fiind încă adaosă și prin lipsa de trebuinți”.

Impasul era total. O altă problemă a estompat temporar confruntarea în jurul legii rurale: secularizarea averilor mănăstirești, adică luarea pe seama statului a întinselor domenii, acumulate de-a lungul timpului, mai ales prin daniile domnilor şi boierilor.

Un număr însemnat de mănăstiri (35 din 69 în Țara Românească, și 29 din 122 în Moldova) fuseseră închinate mănăstirilor de la Muntele Athos, patriarhiilor și altor așezăminte religioase din Orientul ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundații bisericești din afara țării, care își delegau reprezentanți pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe moșiile mănăstirilor închinate.

Inițial a fost luată în considerare numai secularizarea averilor mănăstirilor închinate, dar prin legea din 13/25 decembrie 1863 au fost trecute în proprietatea statului „toate averile mănăstirești din România”.

Aproximativ un sfert din teritoriul țării a devenit patrimoniul statului, ceea ce a mărit suprafața de care dispuneau autoritățile pentru viitoarea împroprietărire.

În același timp, dacă secularizarea a readus sub autoritatea statului român marile întinderi de pământ sustrase controlului său, ea a privat și Biserica Ortodoxă Română de proprietățile ei, fără a exista temeiuri pentru această etatizare.

Satisfacția cu care a fost întâmpinată secularizarea nu a îmbunătățit climatul în vederea discutării reformei agrare. Dispariția violentă a lui Barbu Catargiu nu a slăbit rezistența conservatorilor.

Pentru a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca și a altor reforme, Cuza a dizolvat Adunarea electivă — așa-numita lovitură de stat din 2 mai (modelul era Napoleon al III-lea, cu a sa lovitură de stat din 2 decembrie 1851) — și a promulgat — camuflat — o nouă constituție (Statutul dezvoltător), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor.

„Nici într-o țară din lume — scria A.D. Xenopol — nu se făcuse o săritură așa de uriașă de la un regim electoral atât de restrâns — încât în județul Ismail nu se găsea decât un singur alegător, care se alegea pe el însuși ca deputat — la unul așa de larg ca acel reprezentat prin noua lege electorală.”

Dacă în 1859 românii învinseseră prin politica „faptului împlinit”, de astă dată domnul punea el în practică aceeași politică și cu același succes.

Confirmat de rezultatul favorabil al plebiscitului organizat în problema Statutului dezvoltător, el a obținut, în cursul unei vizite la Istanbul, recunoașterea de facto a actului său de autoritate.

Drumul spre reforma agrară era acum liber. Ea a fost promulgată la 14/26 august 1864.

Țăranii, împărțiți în cele trei categorii, după numărul vitelor de muncă, au primit: fruntașii — 5 1/2 fălci; mijlocașii — 4 fălci; pălmașii — 2 1/2 fălci. în total, prin prevederile legii, 511 896 familii (țărani și „însurăței”) au primit 2 038 640,2 ha.

 

Reforma, cu toate carențele ei, a însemnat o cotitură în viața ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător.

Reforma agrară aducea doar temporar rezolvarea problemei țărănești. Era limpede că, pe măsura sporului de populație și a diviziunilor prin moștenire ale parcelelor primite, lipsa de pământ își va face reapariția în lumea țărănească.

Soluția adevărată stătea în industrializare, care, prin crearea de întreprinderi, să absoarbă brațele de muncă de la sate.

Dincolo de limitele ei, reforma agrară a contribuit la progresul societății românești, angajând-o mai stabil pe făgașul capitalismului.

Politica externă a lui Cuza a fost la fel de îndrăzneață ca și cea internă sau, cel puțin așa poate fi ea interpretată de istoric. Noul stat românesc era prins între trei imperii — otoman, rus și austriac —, toate trei stăpânind teritorii locuite de români și fiind interesate, în grade diferite, să intervină în treburile românești.

România lui Cuza Vodă nu dispunea de mijloacele eficace de rezistență.

Domnul a sprijinit mișcările celor care se opuneau din interior celor trei imperii: polonezii în Rusia, ungurii în Austria, bulgarii și sârbii în Imperiul Otoman.

A avut Cuza un plan de slăbire a presiunii imperiilor limitrofe, creându-le dificultăți interne? Dacă un răspuns cert nu poate fi dat acum, este sigur că Rusia, cea mai preocupată de desfășurările românești, era pregătită să reacționeze.

Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenței rusești, a hotărât să acționeze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 și a separa principatele.

Percepția rusă era că România lui Cuza și-a dat un potențial militar superior ponderii sale politice și că, prin sprijinul acordat mișcărilor național-revoluționare, a devenit un factor de instabilitate; în consecință, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situația de dinainte de 1859.

În timp ce uneltirile rusești pregăteau „dezunirea” principatelor, forțele din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliție”: radicalii își dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza.

Primii îi reproșau moderația, ceilalți un pretins revoluționarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.

Câștigând sprijinul unor militari, care și-au asumat înlăturarea domnului, „monstruoasa coaliție” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) și să părăsească țara.

În timp ce o locotenență domnească (Lascăr Catargiu, N. Golescu și colonelul N. Haralambie prelua puterea, agenții ruși organizau o mișcare separatistă la Iași.

Sub lozinca „Jos unirea!”, tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti Roznovanu (atât de identificat cu Rusia, încât și pe moșia sa de la Roznov construise o biserică în cel mai pur stil rusesc!), devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare repede reprimată de locotenență (3/15 aprilie).

Unirea din 1859 se dovedea ireversibilă.

 

Bibliografie (surse) :

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 2 – Unirea și domnul ei, p. 232-236, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

* foaienationala.ro