Papa Grigore al IX-lea era alarmat în anul 1234 că ungurii și sașii se românizau, părăsind catolicismul și trecând la ORTODOXIE

La răsărit şi la sud de Carpaţi, pe la Buzău, se aşezaseră cumanii, un popor originar din Asia din grupul turcilor-kîpceak (kιpçak).

În intenţiile ei de a se extinde spre răsărit, papalitatea i-a catolicizat şi le-a făcut la 13 septembrie 1229 din inițiativa regelui Ungariei Albert al II-lea (1205-1235) și a papei Grigore al IX-lea (1228-1241), o episcopie a lor, Episcopia de Milcov,(„Civitas de Mylco”) numită și Episcopia Cumaniei, prima episcopie catolică ce a luat ființă pe actualul teritoriu al Principatului Moldovei (Valahia Minor). Granițele eparhiei Cumaniei nu au putut fi stabilite exact. Roger de la Torre Maggiore a scris că mongolii au trecut Râul Siret înainte de a intra în eparhia Cumaniei, ceea ce indică faptul că râul era granița estică a eparhiei.

O listă de 1235 a Premonstrateni Casele din Ungaria au menționat „Corona” (acum Brașov în România) se afla în eparhia cumană, sugerând că includea sud-estul Transilvaniei. Potrivit istoricului Victor Spinei „Transilvania de sud-est a fost inclusă în episcopie, cel mai probabil ca să asigure o sursă constantă de venituri din colectarea zecimilor pentru structura ecleziastică emergentă în primii ani după convertirea cumanilor”. Spinei a scris că Râul Trotuș trebuie să fi format granița de nord-est a eparhiei și Râul Buzău frontiera sa de sud-est. Locul scaunului episcopal este subiectul unei dezbateri științifice.

În scrisoarea sa din 1278, Papa Nicolae al III-lea scria că sediul episcopului cuman era civitas de Mylco (pe Râul Milcov ). Nicolae Iorga identifica civitas de Mylco cu așezare Odobești; Constantin C. Giurescu cu Reghiu și apoi cu Odobești,[92] și Carol Auner cu Cetatea Crăciuna la Câmpineanca.

Potrivit arheologilor Adrian Andrei Rusu și Anton Paragină, sediul episcopiei era în Focșani sau Vârteșcoiu (unde au fost excavate mici forturi din secolul al XIII-lea).

Două căpetenii cumane au fost îngropate „în capela Preafericita Fecioară „.

Scrisoarea Papei Nicolae din 1278 se referea și la catedrala care fusese distrusă de mongoli.

Dominicanul Theodoric a slujit ca episcop sub Robert, Arhiepiscop de Esztergom din 1228 până în 1234 sau mai târziu; documentele papale notează un episcop nenumit al Cumaniei în 1235 și 1238.

Şi totul ar fi mers ca la carte dacă nu intervenea un impediment…

Cumanii nu se aşezaseră pe un teren pustiu, aşa cum pretind ungurii că s-au aşezat ei în Transilvania. Aici trăiau localnici care, ortodocşi fiind, îi deranjau foarte tare pe catolici.

Ei, localnicii, erau creştini de 1000 de ani, pe când cumanii de-abia se botezaseră, însă nu vechimea trecerii la creștinism incomoda ci numărul.

Erau atât de mulţi ortodocşi în acea zonă, că episcopia papală părea mai mult o formalitate, existentă mai mult pe hârtie decât în realitate.

De unde ştim asta?

Din observația că ungurii şi saşii care treceau munţii din Ardeal nu se cumanizau, rămânând în cultul lor, ci se românizau, trecând la ortodoxie, asta evidenţiind ponderea unora şi a altora.

Alarmat, Papa Grigore al IX-lea îi trimitea o scrisoare lui Bela, fiul și coregentul lui Andrei al II-lea regele Ungariei, cerându-i să-i aducă pe românii (Walatii) din Cumania la catolicism, îngrijorat că şi ungurii şi saşii care trec la ei se românizau („alcătuind un singur popor cu Walatii”) şi adoptau cultul ortodox („ritul Grecilor”).

În acea scrisoare se spunea:
Noiembrie 14, Perugia

„Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta [episcopul Cumanilor], primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine.”

Papii ştiau foarte bine cine sunt acei Walati. Cu doar trei decenii şi jumătate în urmă, în decembrie 1199, Papa Inocențiu al III-lea îl ademenea pe Ioniță Asan Caloian să adopte catolicismul, flatându-l cu nobila sa origine romană:

„Inocențiu episcopul […] Nobilului bărbat Ioaniţiu […]. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]”

Cum tentativa, deşi formulată atât de curtenitor, nu a dat rezultat, acum, faţă de Walatii din Cumania, tonul este mult mai sever, ameninţător chiar. 

Ce roman ar fi putut ieşi de aici!… Dar ce film!…

Notă. Termenul Walati e, evident, una din multele variante ale numelui Valah. El prezintă interes pentru că se apropie ca formă de Vlahata, legendarul strămoş al românilor, de la care, împreună cu fratele său Roman, ar proveni cele două denumiri ale românilor. (Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 156).

În imagine: Biserica rupestră săpată în stâncă a Walatilor din Cumania, satul Aluniş, Buzău, aproape contemporană cu scrisoarea Papei. Această biserică are hramul ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” și datează din anul 1274; biserica este unul dintre puținele lăcașe de cult din țară cu această vechime în care se mai săvârșesc sfintele slujbe. Începuturile sale sunt învăluite în legendă: se spune că doi ciobani, Simion și Vlad, au săpat acest lăcaș de cult în roca muntelui. Unul dintre ei a auzit în timpul somnului o vocea unui înger care l-a îndemnat să sape în stâncă pentru că va găsi acolo o icoană a Maicii Domnului decide să facă ceea ce a auzit în vis și găsește astfel icoana. Acest lucru îl îmbărbătează să sape mai departe încăperea bisericii, alături de tovarășul său, primind totodată sprijin și de la sătenii din zonă.

Aceast lăcaș sfânt este atestat documentar din 1351 și până în anul 1871 aici a fiintat un schit de calugari; de atunci, aceasta este biserca satului Aluniș cu hramul Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul. Alaturi de biserca se mai gasesc chilii sapate, de asemenea, in stâncă.

Încă nu se întemeiaseră Principatele şi Walatii români încurcau planurile papalităţii.

Publicitate

UN MANUSCRIS CELEBRU – Codex Cumanicus. VIDEO

Codex Cumanicus este un document aflat în Biblioteca Nazionale a catedralei San Marco din Veneția, un manuscris care conţine optzeci și două de foi de hârtie, măsoară aproximativ 20 x 14 cm, și cuprinde în principal vocabulare și texte ale limbajului nordic al limbii turce a cumanilor.

Cumanii (numiţi Polovtsi în Rusia), erau un trib turcic nomad, din grupul kîpceak. Prin tradiţie ei proveneau din tribul primordial Kîmek (Kιmek). Numele tribal kîpçak a fost interpretat ca fiind identic cu cel al „sciţilor roşii” („Sakalar Iskitler”), care în secolele XII și XIII, împreună cu triburile înrudite ale pecenegilor, au înființat un stat în sudul Rusiei, la nord de Marea Neagră, stat care avea să fie distrus de invazia mongolilor.

Cumanii care nu s-au refugiat spre vest, în Ungaria,pe teritoriul actualei Românii şi în Balcani, au fost absorbiți în triburile tătarilor din statul Kipčak (Qipcaq) din secolul al XIV-lea. Multe popoare turcice, inclusiv tătarii din Crimeea, karaciaii kumîcii și balkarii, descind din cumani.

Astăzi aceste popoare vorbesc variante ale limbii originare kîpciak-cumane. Cronicarii bizantini şi mai târziu ruşi, făceau distincţie între aşa-numiţii cumani „sălbatici” şi cei „paşnici”, ultimii din ei fiind aceia cu care bizantinii şi statul Kievean Rus aveau legături de cooperare.

Cumanii „paşnici” par să-i fi inclus şi pe Burci sau Burciu, un trib kîpceak ale cărui elemente tribale apar mai târziu în organizarea statală a mamelucilor sirieni şi egipteni (Dinastia Mamelucă), sub numele de Burçoğlu respectiv în Ungaria (clanul lui Borcsol) şi legat posibil de căpetenia cumană din sec. al XIII-lea de la Milcov, Bortz (Borş), convertită la creştinism.  Cumanii au avut un rol important în istoria Ungariei, Ţării Româneşti, Transilvaniei, Moldovei și a Basarabiei.

 

 

 

 

Împărăteasa bizantină Ana Comnena scria că în 1087 cumanii şi pecenegii conduşi de Tzelgu, au atacat Imperiul Roman de Răsărit  însoţiţi de „daci”.

În timpul ţarilor români bulgari Asăneşti, cumanii au luat parte, ca aliaţi ai românilor şi bulgarilor, la luptele acestora împotriva bizantinilor.

În cele din urmă, după ce au fost înfrânţi si decimaţi de mongoli în bătălia de la Kalka (1223), cumanii s-au apropiat mai mult de unguri, de la care o parte din ei au primit creştinismul catolic , ceilalţi rămânând păgâni.

Au existat încercări de implantare a catolicismului şi la răsărit (est) şi miazăzi (sud) de Carpaţi.

Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a cumanilor, înfiinţată la curbura Carpaţilor la 13 septembrie 1229 din iniţiativa regelui Ungariei Albert al II-lea (1205-1235) şi a papei Grigore al IX-lea (1228-1241).

Pentru cumanii creştinaţi catolic, în Moldova activa Episcopatul Cuman, înfiinţat mai înainte (prima menţiune 1217) pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acţiunea are loc în mod organizat abia la creştinarea cumanilor şi punerea acestuia  în 1227 sub protectoratul Ungariei.

A fost distrus din temelie de invazia din 1241 a mongolilor, iar încercările ulterioare de a-l  reînfiinţa au eşuat.

Regele Ungariei şi-a luat din 1233 şi titlu de rege al Cumaniei.

După cum s-a precizat anterior, invazia tătarilor a distrus puterea cumanilor şi i-a silit să se retragă, o parte peste Dunăre, iar o alta în Ungaria, unde regele Béla al IV-lea, i-a colonizat lângă Tisa (1239).

Risipit în toate direcţiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut.

O mare parte dintre cumanii din Ungaria s-au reîntors după 1290 (anul morţii „mentorului” lor, regele Ungariei Ladislau „Cumanul”) în nordul Mării Negre, unde s-au contopit cu populaţia turcică (tătară) din Hanatul mongol Hoarda de Aur.

În secolul al XIII-lea, trăiau amestecaţi cu românii din Muntenia, cunoscută în acea vreme sub numele de Cumania.

În toponimia Moldovei şi Munteniei, dar şi a Transilvaniei de Sud, au rămas multe locuri care păstrează denumiri cum ar fi : Comani, Comana, Comanca, Comăneşti, Teleorman, Caracal, Horez, Dărmăneşti, Cozia, Ozun etc., dar şi numele personal ori de familie Coman, Comaniciu, Comăneci.

Limba cumană a dispărut la începutul secolului al XVII-lea în regiunea Cumania, din Ungaria.

Tradiția spune că ultimul vorbitor al limbii cumane a fost un oarecare István Varró, locuitor al orașului Karcag din Ungaria, care a murit în 1770.

 

Codex cumanicus este de fapt un manual lingvistic, conceput pentru a-i ajuta pe misionarii catolici sa comunice cu Cumanii. Textul poartă data 1303 (MCCCIII), dar totuși este sigur că aceasta nu este lucrarea originală, ci o copie făcută la o dată ulterioară.

A fost scris probabil în Ungaria si este de fapt un ansamblu  compus din diferite documente cu scopul de a servi ca manual lingvistic pentru a-i ajuta pe misionarii catolici să comunice cu Cumanii. Cele mai vechi părţi ale sale îşi au originea între anii 1100 -1200, în timp ce alte părţi ale acestui codex au fost adăugate după un secol sau un secol şi jumătate.

După alte surse, Codex Cumanicus, a fost creat, la sfârşitul secolului al XIII-lea, în Crimeea, probabil chiar în capitala ei de atunci – Solkhat sau Eski Kîrîm Copia  aflată în prezent la Veneţia datează din 1330 şi a intrat în posesia poetului italian și bibliofilului veneţian Francesco Petrarca, în 1362.

A rămas de atunci în Veneţia, cu excepţia unei perioade scurte când  a fost dus  la Bibliothèque Nationale din Paris, după ocuparea oraşului de către armatele franceze în timpul împăratului Napoleon I.

 

Prima parte a Codexului, care cuprinde 110 de pagini dintr-un dicționar latino-persană-turcă (Cuman), a fost probabil scrisă de comercianți italieni sau de călugări franciscani angajați în activități misionare, în regiunea dintre Volga și Crimeea inferioară.

Cea de-a doua parte (p. 111-164, câteva rămase necompletate sau conținând mituite sau mai târziu textul italian), adăugate evident de călugări vorbitori de germană, constă în liste de cuvinte cuman-germane și cuman-latine și traduceri cumane ale unor textele destinate utilizării în serviciile religioase.

Rugăciunea Domnului începe (p. 126,27) cu: „Atamis kim køcta sen, algiszle bulsun senig atig, kelsin senig hanlechin] Atamīz kim kökte-sen, aģgīšlī bolsun seniŋ atīŋ kelsin seniŋ xanlïxïŋ”.

Întrebarea care se pune este de ce aceasta a trebuit să apară într-o formă de persană, într-o lucrare concepută evident în scopuri practice destinată uinei populaţii turcice, nu a fost complet lămurită.

Cel mai probabil, limba persană era folosită de translatorii turci ai italienilor ca o lingua franca pentru comerțul din est.

Prima parte a Codexului este de fapt un fel de dictionar scris pentru a facilita o conversaţie extrem de rudimentară.

A doua parte este o colecţie de diferite texte religioase, inclusiv câteva rugaciuni creştine în frunte cu “Tatăl nostru”.

Aceasta parte a folosit la baza o latina diferita de  cea folosita în prima parte a codexului (care era probabil un vernacular italian).

Probabil cei care au scris în  latina în cea de-a doua parte erau de origine germană, indicând posibilitatea scrierii sau compilării acesteia intr-o mănastire catolica germanică.

 

Intersantă este şi traducerea comparată a rugaciunii “Tatal nostru”:

 

 

 

 

 

 

Română: Tatăl nostru care eşti în ceruri. Sfinţească-se numele Tău. Împărăţia Ta se va face în pământ aşa cum este în ceruri. Dă-ne in aceasta zi pâinea noastră de toate zilele. Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm pe cei care ne-au făcut rău. Si nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Amin!(traducere literala, inclusiv punctuaţia.)

 

Cumană: Atamız köktesiñ Kim. Alğışlı bolsun senin Atin, kelsin Senin xanlığıñ, bolsun tilemekiñ Senin – kökte neçikkim, Alay yerde. Kündeki ötmegimizni bergil bizge Bugün. Dagi yazuqlarımıznı boşatqıl bizge – boşatırbiz BIZ neçik etkenlerge bizge Yaman. Dagi yekniñ sınamaqına bizni quurmağıl. Basa Barça yamandan bizni qutxarğıl. Amin!

 

Turcă veche: Atamız göktesin sen. Alkışlı olsun senin Adin, hanlığın gelsin senin, dileğin olsun senin-nasıl ki gökte, yerde Ve. Gündelik ekmeğimizi Bize Bugün ver. Ve de yazıklarımızdan (suçlarımızdan) Bizi bağışla-bağışlarız nasıl biz Yaman Bize (kötülük) edenleri. Ve de şeytanın sınamasından Bizi Koru. Tüm yamandan (kötülükten) Bizi kurtar. Amin!

 

Textul cuman este extrem de asemanator celui turc.

Tălmăcirea în limba română este şi ea apropiata de versiunea modernă a rugăciunii.

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/28/ziua-de-28-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/06/28/o-istorie-a-zilei-de-28-iunie-video-2/

 

 

 

 

Surse:

 

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/manuscrise-celebre-codex-cumanicus/20231/

http://www.iranicaonline.org/articles/codex-cumanicus

https://www.persee.fr/doc/rebyz_1146-9447_1911_num_14_90_3932

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cumani

Boierimea română, nobilimea europeană şi problema originii clasei boiereşti la români

Problema originii clasei boiereşti la români

 

 

Din punct de vedere al rolului istoric al clasei boiereşti se disting două perioade: prima ţine de perioada voievodală, cand boierii au fost sprijinitorii dinastiei, a doua se referă la perioada aristocratică (boierească), apărută odată cu stingerea celor două dinastii româneşti în sec.XVI, şi sfîrşită în sec.XIX.

Între boierul român şi nobilul apusean există o deosebire importantă, boierul este un anume tip de nobil.

Nobilul apusean era  privilegiat cu privilegiul de imunitate (scutire de impozite, drept de judecată şi administraţie, neamestec al autorităţilor pe moşie) şi cu un titlu.

În schimb, avea obligaţii militare şi de slujbă faţă de rege sau de suzeranul său.

La români boierul are mai degrabă statutul de senior din perioada precarolingiană (fără acte şi fără imunitate, adică scutire de impozite), căci la noi n-au existat titluri ereditare de nobleţe, iar imunitatea dată de domni nu o aveau toţi boierii.

 

 

 

 

 

Primele menţiuni despre boierimea românească

 

Clasa boierească românească se atestă în tot spaţiul nord-dunărean încă înainte de întemeierea ţărilor române. În documente din sec.XIII sunt pomeniţi boieri români care luau parte la dietele nobilimii ardelene alături de nobilii secui, saşi şi unguri, fiind egali în drepturi cu aceştia, dar neavînd privilegii prin acte regale, spre deosebire de nobilii catolici, prin urmare ea exista aici încă pînă la venirea ungurilor (sec.XI), altfel nu ar fi fost împroprietărită de o stăpînire duşmănoasă.

Această clasă dispare în sec.XVI, cînd se maghiarizează sau îşi pierde pămînturile.

Clasa socială boierească este unitară pe tot spaţiul românesc, deci este produsul unui proces socio-politic identic, anterior politogenezei şi anterior cotropirii Ardealului de către unguri, ţinînd de perioada migraţiunii popoarelor.

Unificarea micilor voievodate şi formarea, astfel, a Valahiei, nu duce nici ea la apariţia unei clase boiereşti, toate proprietăţile pămîneşti deţinute de familiile boiereşti fiind ereditare (ocina – moşie de la părinte, dedina – moşie din străbuni) şi nu-şi cunosc începutul.

În afară de aceasta, după întemeiere, în Valahia nu existau teritorii fără proprietar.

În Moldova, în schimb, erau ceva teritorii fără proprietar, care s-au pus la dispoziţia domnnitorului, avînd loc şi un proces de colonizare, deci formare a unor familii boiereşti noi, care, însă, erau în minoritate faţă de vechii boieri.

Totuşi în temelie procesele de formare a clasei boiereşti în Moldova sînt identice cu cele din Muntenia.

Acte ungureşti atestă încă în 1241 prezenţa unei puteri boiereşti în regiunea Milcovului.

Procesele ce au dus la apariţia nobilimii în Europa

 

Căderea imperiului Roman, sfîşierea acestuia de către barbari şi recuceririle ulterioare au creat o nouă ordine socială în toată Europa – cuceritorii îi asupreau pe cuceriţi, comandanţii militari devenind seniori peste pămîntul pe care l-au cîştigat.

De exemplu în Gallia francii, de origine germanică, au cucerit pămanturile romanilor, creînd nobilimea francă, dînd numele ei acestui popor romanic, francezii.

Onomastica franceză (numele de persoane) rămîne germanică, precum şi o mare parte a numelor de locuri, deşi nobilimea străină, francă, se deznaţionalizase, adică se romanizase, încă din veacul al X-lea.

Procese similare au avut loc în Spania cu nobilimea vizigotă, în nordul Italiei, unde longobarzii au dat numele Lombardiei, în Anglia nobilimea normandă se deznaţionalizează în decurs de două secole după cucerirea din 1066, în Rusia varegii îi supun pe slavi şi întemeiază state la Novgorod şi Kiev, în Bulgaria nobilimea [boierime – de la bulgari avem şi noi acest cuvînt, de la mongolescul boilas = şef militar] a fost formată din mongoli, care s-au slavizat încă în sec.IX) ş.a.

Avem, deci, a face cu un proces social general european, care s-ar putea defini astfel: în prima parte a Evului Mediu, de la dezagregarea Imperiului Roman pînă în veacul al X-lea, s-a schimbat structura socială a popoarelor europene prin cuceriri.

Supunerea popoarelor agricole de către cele militare a creat o nobilime de proprietari de pămînt, care are în serviciul ei vechile comunităţi săteşti ale băştinaşilor, reduse la şerbie. Astfel se naşte clasa nobililor şi a şerbilor. În acest cadru istoric trebuie studiată şi geneza boierimii româneşti.

Nobilimea în Dacia

 

Regiunile romanice din apus au fost cucerite şi influenţate decisiv de popoarele germanice. Stăpîniri germanice (goţi, gepizi) au fost şi în Dacia, dar de scurtă durată, neputînd să lase amprente adînci. În schimb la noi acest rol l-au jucat mai tîrziu slavii.

Apariţia slavilor în Dacia ţine de sec.VI, cînd o parte din masa slavilor migraţi dinspre nord-estul Europei la sud de Dunăre, s-au aşezat în Dacia. Se presupune că în această perioadă slavii deja începeau a fi diferenţiaţi ca limbă, româna fiind influenţată de vechea limbă bulgară.

În sec.VII la sud de Dunăre se întemeiază statul bulgar (creştinat în sec.IX), care în sec.VIII îşi extinde stăpînirea asupra Daciei (inclusiv asupra Ardealului), care pînă atunci era sub suzeranitatea avarilor. În anul 900 ţarul bulgar Simion este înfrînt de unguri la Dunăre, moment în care începe aşezarea pecenegilor în Muntenia.

La venirea ungurilor în Ardeal, în sec.XI, încă sînt pomeniţi „duci” slavi în această provincie românească, prin urmare clasa boierească slavă formată în sec.VI-VII s-a păstrat în Dacia, cu toate că de-a lungul timpului s-au rînduit stăpîniri pecenege, cumane, tătare.

În timpul stăpînirii bulgare din sec.VIII-IX s-a şi extins, probabil, termenul de boier asupra nobililor din Dacia, iar mai apoi, prin români, s-a transmis şi la ruşi (бояр, boiar).

Terminologia şi toponimia limbii române privitoare la clasa boierească

 

Şerbia (obligaţia ţăranului de a lucra pentru nobil) este un element esenţial pentru studiul rădăcinilor boierimii, care nu poate fi concepută fără şerbie.

Terminologia românească privitoare la relaţia dintre ţărani şi boieri este grăitoare: şerbii erau numiţi rumâni, adică ţăranii slujitori erau români, respectiv cei care îi stăpîneau nu erau români, altfel nu i-ar fi numit cu acest termen.

Deci se stabilieşte legătura clară: românii erau asupriţi şi făcuţi şerbi de către năvălitorii slavi.

Termenii româneşti care desemnează stăpînirea sunt de origine slavă: stăpîn, jupîn, gospodar, în timp ce termenii folosiţi pentru clasele de jos sunt de origine latină: ţăran, şerb (servus), vecin.

Numele proprietăţii boiereşti au şi ele origine slavă: ocină, dedină.

Similar proceselor din occident, unde cuceritorii germanici, deşi s-au deznaţionalizat, au lăsat în urma lor o onomastică germanică pentru nobilime, s-a întîmplat şi în Ţările Române: majoritatea numelor domneşti (Vladislav, Mircea, Radu, Vlad, Bogdan, Dragoş, Iuga ş.a.) şi boiereşti (Vranin, Nan, Ghinea, Sin, Dajbog, Drag, Bratei, Iurg, Dolh, Stravici, Ulea ş.a.) sînt de origine slavă.

De asemenea, la fel ca în occident, nobilimea cuceritoare a lăsat în urmă o toponimie de origine slavă. Unele denumiri de rîuri, localităţi etc. cu denumiri de origine slavă pot fi explicate prin adoptarea slavonismelor în limba română, deci au un înţeles românesc: Ruda (minereu), Izvorul, Padina, Islaz, Zimnicea (bordeiul), Ocna, Săliştea ş.a.

Altele, însă, nu au nici o semnificaţie pentru limba română, care pentru sensurile date are cuvinte fie din latină, fie din alte limbi, de exemplu Crasna, Topolniţa, Visoca, Cerneţi, Suşiţa, Suhaia, Craiova şi, in genere, localităţi cu terminaţii slave caracteristice în –ov şi –ova; ceea ce ne arată că aceste nume au fost date de vorbitori de limbă slavă.

Pe teritoriul românesc sunt vreo mie de localităţi cu asemenea nume. Desigur o prezenţă slavonă atît de masivă nu este admisibilă, căci nu s-ar fi românizat în timp dacă ar fi fost atît de mulţi.

Satele cu nume slave nu erau neapărat locuite odinioară de slavi, ci stăpînite de slavi, cărora proprietarii le-au dat nume în limba lor; populaţia lor de atunci putea fi românească. Toate acestea indică faptul că influenţa slavă în Dacia a avut un caracter de clasă şi nu de masă.

Limba slavonă în Biserică şi stat

 

La început românii aveau biserică în limba latină, drept dovadă fiind terminologia creştină de bază: Dumnezeu, cruce, lege, sărbătoare, biserică, creştin, păgîn, preot, cuminecătură, păcat ş.a.

Totuşi în toate teritoriile româneşti pînă în sec.XVII s-a slujit liturghia în limba slavonă.

Acest fapt este întîlnit şi în Ardeal; bineînţeles stăpînirea ungurească nu putea permite trecerea de la limba bisericească latină la cea slavonă, deci această trecere s-a făcut înainte de cucerirea maghiară, înainte de sec.XI, dar nu mai devreme de anul 900, cînd s-a stabilit liturghia slavonă oficial în Bulgaria.

Prin urmare, liturghia slavonă a fost introdusă la români în cursul sec.X.

Slavona bisericească era de asemenea şi limbă de stat în Ţările Române pînă în sec.XVII. Toate actele oficiale, cronicile, testamentele etc. se scriau în limba slavonă bisericească.

Cuvîntul românesc vorbă este derivat din slavonescul dvor = curte. Toate aceste înclinaţii slavoneşti nu pot fi explicate altfel decît prin existenţa unei clase conducătoare (a boierimii) de origine slavonă.

Influenţa cumană

 

Acelaşi proces, dar într-o măsură mult mai mică, s-a produs în urma cuceririi pămînturilor româneşti de către cumani. Aceştia au pătruns în clasa boierească, s-au creştinat, şi ca urmare la curţile domneşti în sec.XIV-XV se întîlnesc boieri cu nume turcice: Aga, Iarcîn, Talabă, Turcul, Berindei, Comari, precum şi numele întemeietorului Munteniei (Valahiei) – Basarab.

Toponimia din Ţările Române păstrează şi ele urme cumane. Filologii admit că numele topice terminate în –ui sînt de origine cumană: Vaslui, Bahlui, Covurlui, Călmăţui, Tăzlui, precum şi Bârlad, Teleorman ş.a.

Şerbii şi ţăranii proprietari

 

În occident, în urma cuceririlor germanice, practic nu au rămas ţărani liberi, marea majoritate fiind transformaţi în şerbi.

Puţinele excepţii se explică prin aşezarea geografică a regiunilor rămase libere (munţi, insule, păduri).

În Dacia situaţia a fost diferită, prezenţa proprietarilor în devălmăşie (moşneni, răzeşi) demonstrează că ocupaţia slavă nu a fost totală, moşnenii şi răzeşii reprezentînd clasa socială autohtonă.

Aceasta se explică fie prin faptul că năvălitorii pur şi simplu nu erau în număr suficient pentru a ocupa toate teritoriile, fie prin condiţiile geografice din regiune (munţi, păduri întinse etc.).

Toponimia regiunii demonstrează că au existat teritorii întinse care au aparţinut populaţiei româneşti: Codrii Vlăsiei (Valahiei, vlas fiind o variaţie a cuvîntului valah), judeţul de codri Vlaşca (în bulgăreşte înseamnă România) – slavii nu aveau de ce să numească astfel aceste regiuni dacă le aveau în stăpînire, le-au numit aşa pentru că aparţineau valahilor – românilor.

În 1222 şi 1224 în diplomele regelui ungur Andrei II se pomeneşte în Ţara Bârsei de Sylva Blachorum (Pădurea Românilor), numită şi Terra Blachorum (Ţara Românilor).

Legătura de glie

 

Odată cu Imperiul Roman a decăzut şi comerţul, agricultura devenind principala sursă de venit, iar locul robiei a fost luat de colonat – comunitate de ţărani care lucra pentru un senior, care le încredinţa folosinţa pămîntului în schimbul dijmei/zeciuielii.

Barbarii cuceritori nu au schimbat randuiala, ci doar au înlocuit seniorii imperiali cu oamenii lor. Astfel ţăranii deveneau un fel de arendaşi ereditari ai pămîntului lor, păstrînd acest statut chiar dacă se schimba proprietarul pămîntului.

Ţăranul, nici urmaşii săi, nu puteau fi deposedaţi de pămantul pe care-l munceau. Astfel legătura de glie, privită cu groază de istoricii şi sociologii naivi, devenea un drept de proprietate.

Legătura de glie a devenit o povară pentru ţărani abia în sec.XVI, odată cu supunerea Ţărilor Române faţă de turci şi obligaţia principatelor de a fi „grînarul împărăţiei turceşti”.

Asimilarea nobilimii slave

 

La fel ca şi nobilimile germanice din statele latine din apus, nobilimea varegă din Rusia, cea turanică din Bulgaria – nobilimea slavă din teritoriul românesc s-a deznaţionalizat cu timpul.

În afară de aceasta în rîndurile ei au pătruns şi autohtonii români – proces favorizat de existenţa clasei de moşneni/răzeşi, precum şi de diverse împroprietăriri în urma faptelor vitejeşti în lupte etc.

Diverse mărturii ale savanţilor, călătorilor din sec.XIV-XV demonstrează că boierimea la acel moment era deja românizată/românească. Actele slavone din sec.XIV numesc cele două Ţări Române drept Ungrovlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Rusovlahia (Vlahia dinspre Rusia); în evul mediu ţările erau numite după stăpînitori, şi nu după stăpîniţi; or, dacă în cele două ţări boierimea ar fi fost slavă, fireşte actele slave ar fi menţionat asta.

În Ardeal în sec.XIII boierii români sînt numiţi olahi şi nu se menţionează nicăieri boieri slavi în această perioadă.

Prin urmare perioada de deznaţionalizare a nobilimii slave se situează undeva între sec.X (introducerea liturghiei în limba slavonă) şi sec.XIII.

În sec.XII notarul anonim al regelui Bela spune că la venirea ungurilor în Ardeal (cu un secol mai devreme) erau acolo şi slavi şi olahi, că unii duci (voievozi) erau slavi.

Tot în sec.XII bizantinul Cinam, vorbind despre expediţia lui Manuel Comnen împotriva ungurilor prin Muntenia, spune că a luat cu sine oaste mare a unui popor care se trage din coloniştii romani.

Şi mai grăitoare este mărturia cronicarului kievean Nestor, care afirmă la începutul sec.XII că odinioară locuiau slavi la Dunărea de Jos, dar au fost alungaţi de valahi şi s-au stabilit în Bulgaria, Serbia etc.

Astfel putem afirma că nobilimea slavă din pămînturile româneşti a îneput a se deznaţionaliza în sec.XI-XII, iar în momentul întemeierii principatelor procesul era deja sfîrşit.

Se prea poate ca năvălirea cumanilor din sec.XII să fi întîrziat întemeierea voievodatelor, dat fiind faptul că a fost nevoie de o perioadă pentru românizarea noilor stăpînitori şi formarea unei societăţi omogene pentru întemeierea Ţărilor Române.

Din originile slavone ale vechii nobilimi răman ca o tradiţie: liturghia slavă în Biserică pînă în veacul al XVII-Iea, limba slavonă din actele publice, tot pînă atunci, alfabetul cirilic în scrierea limbii române pînă în veacul al XIX-lea, onomastica şi toponimia slavă pînă in zilele noastre.

 Andrei Creacico

Bibliografie (surse):

1. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti

2. Istoria md.