UN STUDIU EEFECTUAT DE CERCETĂTORI DIN UNGARIA, CONFIRMĂ CĂ UNGURII DE AZI NU SUNT URMAȘII UNGURILOR CARE AU INVADAT EUROPA ÎN SEC. IX e.n.

Istoria oficială a Ungariei, spune că ungurii de astăzi sunt urmașii ungurilor lui Arpad, veniți în secolul al IX-lea din Asia în Europa.

Mai mult decât atât, se pretinde că ei ar fi fost și urmași ai hunilor conduși de Attila, hoardele asiatice care au devastat Europa în secolul cinci e.n.

Iar dacă atât ungurii lui Arpad, cât și hunii lui Attila au fost popoare asiatice, înseamnă că, din punct de vedere genetic ungurii de astăzi, sau vorbitorii de limbă maghiară de astăzi, ar trebui să fie urmașii ungurilor care au venit în Europa în secolul al IX-lea, din Asia !

EI BINE, NU, NU SUNT!

Și asta nu o spune vreun adversar al Ungariei, ci un studiu genetic foarte serios, realizat de către un grup de cercetători maghiari. 

Mai multe detalii puteți afla urmărind emisiunea înregistrată a realizatorului Daniel Roxin, redată mai jos

CITIȚI ȘI:

STABILIREA ORIGINII ETNICE A UNGURILOR,SECUILOR SI CEANGAILOR PE BAZA UNOR STUDII GENETICE https://cersipamantromanesc.wordpress.com

La rândul lor, cronicarii maghiari întăresc faptul că la venirea ungurilor în Europa, acum 1.100 de ani, românii erau aici, ungurii având nevoie de aproape 300 de ani pentru a cuceri Transilvania. Prin urmare, invocând doar documente maghiare, problematica creată de revizionismul maghiar este fără suport.

Pentru lămurirea acestui aspect, am extras câteva citate din documentele maghiare ale Evului Mediu sau ale Epocii Moderne:

1. “Românii sunt urmașii geților și a vechilor colonii romane.”
   Huszti Andras, Viena – 1791, în cartea Vechea și noua Dacie.
2. Notarul Anonimus, autor al lucrării Gesta Hungarorum spunea în secolul XII, făcând trimitere la Panonia că: „Această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii (românii – n.n.)”,
3. Vorbind despre Transilvania, este edificator și acest fragment din Gesta Hungarorum a notarului Regelui Bela al III-lea al Ungariei care vorbește despre primii ani de la sosirea ungurilor în Europa: “Și, rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el un om șiret, după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea țării de dincolo de păduri (Transilvania-n.n.), unde domnia o avea un oarecare Blach Gelou, a început să ofteze, dacă n-ar putea cumva să dobândească printr-o favoare din partea ducelui Arpad țara de dincolo de păduri, pentru sine și pentru urmașii săi. Ceea ce s-a și întâmplat, după aceea, întocmai.”
4. Făcând referire la locuitorii Transilvaniei, A. de Genaro, senior de Szek, ginere al contelui ungur Teleki Emerik, scria la Paris, în anul 1845, următoarele: “Valahii (românii – n.n.) sunt în Transilvania cei mai vechi locuitori ai pământului.” (Les Transylvanie et ses habitants – Paris, 1845)
5. Un alt cercetător maghiar, Paul Schveiger ne spune în Studii Ungare (Hungarian Studies 2/2, 1989) următoarele: “Contactele lingvistice acoperă întregul teritoriu al Transilvaniei și o importantă parte a actualului teritoriu ungar, unde din timpuri străvechi a existat o populație românească”

Alături de aceste documente istorice, toate recensămintele făcute de austrieci sau unguri în Transilvania, de-a lungul secolelor, au evidențiat, fără excepție, faptul că populația românească a fost întotdeauna majoritară!

Prin urmare, orice pretenții pe care le au maghiarii în Transilvania sunt nule și neavenite. Și nu o spunem noi, pur și simplu, o spun documentele lor, ale ungurilor, scrise într-o perioadă în care nu își imaginau că va conta. Așadar, Transilvania a fost, este și va fi pământ românesc!

Daniel Roxin
http://daniel-roxin.ro/

6 octombrie 1408 – Prima atestare documentară a oraşului Bacău. VIDEO

 

 

 

La sfârşitul secolului al IX-lea, în regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar şi în Muntenia şi Transilvania, se aşezase un popor de neam turcic al cărui nume va face istorie: pecenegii.

Vor sta neclintiţi aproape două secole, apoi vor fi alungaţi peste Dunăre de un alt popor, înrudit cu ei, cumanii.

Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg, dar şi cuman) era locul ideal pentru creşterea cailor, o ocupaţie de căpătâi a lor.

În 1223, la Kalka, vor fi risipiţi în urma bătăliei cu tătarii şi cei ce au scăpat cu viaţa, s-au retras în ţinuturile dintre Nistru şi Carpaţi.

In 1241, tătarii pârjolesc şi regiunea de la nord-est de Bacău.  

Istoricul Victor Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako. Bako este un nume care se regăseşte şi în alte limbi turcice: pecenegă, maghiară, turcă etc.

Tazlău, Tarcău, Asău, Bârlad, Tecuci, Berheci, etc., sunt considerate denumiri de origine cumană.

Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator înrudit cu ei.

Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea oraşului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul şi Sascutul), iar după Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), numele provine din limba maghiară de la cuvântul bakó -„călău”.

„A-şi găsi Bacăul”, a da de bucluc, expresia se explică după Haşdeu, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Muntenia şi Transilvania  .

Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui oraşului, prin intermediul cuvântului din limba maghiară. 

Există mai multe legende referitoare la începuturile localităţii. Cea mai întâlnită dintre ele este cea răspândită spre sfârşitul secolului trecut de clerici catolici de origine maghiară, care, profitând de faptul că originea şi semnificaţia cuvântului „bacău” nu era cunoscuta pe aceste locuri, au afirmat că localitatea Bacău ar fi fost intemeiată de un ceangău din Calugara, fugit în Ungaria (în urma unor tâlhării comise pe locurile natale), unde a îndeplinit o vreme slujba de călău (în maghiara, „bako”) şi care, revenit în Moldova, ar fi intemeiat un han prosper, în jurul căruia s-ar fi întemeiat în timp târgul Bacăului.

În privilegiul comercial acordat de voievodul Alexandru cel Bun negustorilor din Lemberg-Liov, era menţionată prima atestare documentară a oraşului Bacău ca oraș și punct de vamă, într-un document emis de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432), mai exact un privilegiu comercial acordat negustorilor din orașul polonez Liov, prin care negoțul acestora era reglementat pe plan intern.

(privilegiul le asigura acestora legătura liberă cu bazinul pontic prin Moldova, conferindu-le un adevărat monopol pentru comerţul cu zona Mării Negre). 

 Cercetătorul Ştefan S. Gorovei, demonstrează că Bacăul are actul de naştere între anii 1391-1432 în timpul domniei lui Petru I Musat.

De fapt, menţionarea oraşului pe un act oficial datează încă din 1399,  când  oraşul este menţionat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu, cu răzeşii satului Brătila, din ţinutul Bacăului.

La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se afla o parte a Cavalerilor Ioaniţi, numiţi mai târziu Cavalerii de Malta.

O scrisoare a fost  trimisă în Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea.

În arhivele Vaticanului, pe hărţile Evului Mediu precum şi în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum.

Edwige Bestazzi – delegată a Institutului de Cultură Italiană, la începutul secolului XX – mărturiseşte că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florenţa, sub numele de Bacovia.

Existenţa unei reşedinţe Domneşti în vremea lui Alexandru cel Bun, când o avea soţie pe Margareta de Lozont, corespunde cu propaganda catolică din acel timp în Moldova care începuse încă de pe tipul lui Laţcu, când Papa de la Roma reuşise să înfiinţeze o episcopie catolică în Moldova, mai întai pe Siret (1370), şi în urmă (1401), o strămuta la Bacău, desigur cu ajutorul Margaretei şi unde Alexandru îşi făcuse încă o reşedinţă.

La Bacău s-au stabilit mai mulți husiți, refugiați din Ungaria și Polonia, menționați în 1431, față de care domnii Moldovei au avut o atitudine tolerantă.

Oraşul Bacău a fost ocupat o scurtă vreme de oştile maghiare conduse de Matei Corvin în  noiembrie 1467 când localitatea a fost incendiată  în timpul expediției întreprinse împotriva Moldovei lui Ștefan cel Mare și încheiată cu eșecul ungurilor de la Baia.

Între 1472-1491, Ștefan cel Mare a construit la Bacău o Curte domnească, spre a-i servi drept reședință fiului său Alexăndrel.

În incinta acesteia a fost ridicată Biserica Precista, sfințită la 1 ianuarie 1491, un celebru monument istoric.

 

 

 

Curtea a fost extinsă ulterior de Bogdan al III- lea, alt fiu al lui Șefan cel Mare. Bacău a fost ales ca loc pentru edificiul domnesc ținând cont și de faptul că aici se intersectau principalele drumuri comerciale din centrul și vestul Moldovei: drumul moldovenesc ce venea dinspre nord pe Valea Siretului și mergea spre Galați, cu ramificații spre Țara Românească; drumurile sării și păcurii care veneau de la Ocna pe Valea Tăzlăului și de la Moinești pe Valea Trotușului; drumul Oituzului, care ducea în Transilvania.

Localitatea este cunoscută şi datorită importanţei sale în relaţiile comerciale dintre Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, fiind un punct de vamă.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Bacăul era bine închegat ca aşezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuţii militare şi comerciale foarte importante. 

Din documentele acelor vremuri aflam ca din punct de vedere demografic, asezarea se număra printre cele mai mari din Moldova (cam 4000 de case).

In anul 1476 Ştefan cel Mare a poruncit arderea localitatii pentru a nu oferi adapost invadatorilor otomani.  

 

Oraşul a renăscut foarte repede, iar în anul 1600 a salutat trecerea pe aici a lui Mihai Viteazul, care realiza pentru prima oară Unirea celor trei ţări române.

Bacăul apare frecvent menționat ca târg în secolele XVII-XVIII în diferite documente, având și rol de târg domnesc, iar în primele decenii ale secolului al XIX-lea se situa între orașele de frunte ale Moldovei (în 1864 figurează ca oraș pe harta Partenie-Dubău).

Dacă la 1821 Bacăul număra puțin peste 1.000 de locuitori, ulterior s-a înregistrat o creștere demografică constantă.

Sporirea numărului de locuitori a avut la bază, cu precădere, fenomenul imigrației evreiești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dublat, în intervalul 1859-1899, de procesul exodului rural generat de industrializarea localității, potrivit site-ului Primăriei municipiului.

În timpul Primului Război Mondial, aici s-a aflat comandamentul Armatei a II-a Române.

În perioada interbelică Bacăul s-a dezvoltat şi s-a modernizat din punct de vedere urbanistic, fiind, după București, al doilea oraș asfaltat din vechiul Regat.

Ion Antonescu a ordonat la data de 6 martie 1943 cu adresa nr. 116.212 acţiuni ferme pentru românizarea nomenclatorului localităţilor din judeţele Moldovei, în cadrul mai larg al tuturor localităţilor din România, ordin prin care urma să se schimbe denumirea oraşului Bacău, în Gura Bistriţei.

Vizate de schimbări erau şi alte localităţi din judeţ: Asău, Agăş, Tamaşi, Pustiana, etc. 

 

Oraşul a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, iar la recensământul populației din anul 2011, Bacăul număra 144.307 locuitori.

 Judeţul şi oraşul Bacau se pot lăuda cu o serie de personalităţi care au marcat fundamental diferite domenii de activitate şi care au facut ca numele ţării noastre să fie rostit în cele mai îndepartate colţuri ale lumii.

In viaţă sau nu, acestea au marcat istoria ţării noastre.

 

Iată, numai câteva dintre mândriile acestui colţ de ţară:

 

Gabriela Adameşteanu, scriitoare, jurnalistă şi traducătoare, Lavinia Agache, gimnastă, Vasile Alecsandri, poet şi om politic, Paul Anghel, scriitor
George Apostu, sculptor, George Bacovia, poet, prozator, publicist, redactor al primei serii a revistei „Ateneu“, Ovidiu Bălan, dirijor, Radu Beligan, actor de teatru şi film, personalitate marcantă a teatrului românesc contemporan,  Ion Borcea, naturalist, Dimitrie Buşilă, căpitan, erou al Războiului de Independenţă,
Carmen Maria Cârneci, dirijoare şi compozitoare, Magda Cârneci, poetă şi critic de artă,Radu Cârneci, poet, eseist, traducător, jurnalist, Nadia Comăneci, gimnastă
Radu Cosaşu, scriitor (Oscar Rohrlich), Sile Dinicu, compozitor şi dirijor, Ion Dinvale (Pascariu), poet, Doru Octavian Dumitru, actor, George Enescu, violonist, compozitor (născut la Liveni, astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), Ion Frunzetti, istoric şi critic de artă, poet, Constantin Galeriu, preot şi profesor de teologie,Ovidiu Genaru, poet, George Genoiu, dramaturg, Anca Grigoraş, gimnastă, Loredana Groza, cântăreaţă, Ernest Maftei, actor, Solomon Marcus, matematician de renume mondial, poet, eseist, lingvist, profesor universitar, Costache Negri, scriitor şi om politic (născut la Iaşi), Vasile Pârvan, istoric, membru al Academiei Române, Alexandru Piru, critic literar, prozator, membru post-mortem al Academiei Române, Gheorghe Platon, istoric, membru al Academiei Române, Carmen Rădulescu, cântăreaţă, Monica Roşu, gimnastă, Ion Rotaru, critic şi istoric literar, Ştefan cel Mare, voievod al Moldovei şi sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, Ion Talianu, actor, Angela Tamaş-Alupei, canotoare, Olga Tudorache, actriţă, Tristan Tzara, poet, prozator, dramaturg, eseist.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.bacau.net/bacaul-implineste-astazi-609-ani-de-la-prima-atestare-documentara/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bac%C4%83u

Blazonul cneazului Cândea din Ţara Haţegului si cel mai vechi tricolor românesc (sec. XIII)

Pentru cei ce nu cunosc, românii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpâneau cîte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice.

Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu), ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cât şi în însemnările istorice antice despre daci şi în cele medievale despre români.

Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la români, în care sînt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei, care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.

Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect câtă vreme românii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pământuri.

Începând cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze, etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputînd să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale).

Un astfel de cnezat românesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor  Cândea la conducerea Ţării Haţegului ştim din câteva documente de secol XIV şi XV.

În secolul XV Cândeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism. Din acea vreme avem la Sfînta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sârb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine.

O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cândeştilor în Kendeffi.  

În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfînta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă.

În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

Ce nu se ştie încă este faptul că Sfînta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă. Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cândea  pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie?, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.

Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate românească luptîndu-se din greu pentru a-şi păstra independenţa şi autonomia.

Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a-i converti pe români de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi.

În această perioadă se aşează în Ţara Bîrsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lângă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism.

Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plînge papa Grigorie al IX-lea într-o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei).

La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii.

La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplînge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria.

Acest sfîrşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania.

În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s-a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

 

 

 Cnejii Cândeşti  şi-au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi românească totdeodată. Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le-au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme), care să le facă recunoscută autoritatea statală.

Blazonul cnezilor Cândea  conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate. Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a  Cândeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Rîu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Din păcate, la Sfînta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor români şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s-a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sîrb mai sus menţionat.

Dacă vreodată în viitor această frescă sîrbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) româneşti, din secolul XIII.

O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului.

Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cândea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea.

Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.

Monahul Filotheu Bălan

http://manastirea.petru-voda.ro/