MEANDRELE ISTORIEI: Adevărul despre sprijinul esențial dat bolșevicilor de marea finanță occidentală pentru a pune mâna pe putere în Rusia

 „Capitaliștii singuri ne vor vinde funia cu care noi îi vom spânzura”

–V.I.Lenin –

Publicația online https://www.anacronic.ro scrie că istoria căderii Imperiul Țarist în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici câteva luni mai târziu, a fost pentru multă vreme tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă, care punea pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea prăbușirea catastrofală a ultimului imperiu autocratic ortodox .

Nici triumful comuniștilor în octombrie nu a fost pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit în mai puțin de un an să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur este doar un fel de a spune, că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor (rămași credincioși țarului), și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană, tocmai pentru că era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cartea Wall Street și Revoluția Bolșevică demonstrează cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi în Rusia și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare.

Pe scurt, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informare de acolo. „Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției.

Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki (foto) a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.”

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia* cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în cartea lui Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, este adevărat în treacăt dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor la succesul bolșevismului țintea spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez, datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo, încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei ruse din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cartea reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă printre alții de Winston Churchill și subliniază prin comparație, rolul jucat în Revoluția din Octombrie de oligarhia WASP (compusă din membrii clasei dominante anglo-saxone de confesiune protestantă privilegiate în S.U.A).

Ba mai mult, același Schiff de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare bare erau interesate să exploateze Rusia au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai marii au negat fără rușine că în URSS existau lagăre de muncă forțată.

Filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica, iar vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi radicalii și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde frecvent, companii sau personaje private, stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, măcar și după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere, istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

*Palinoidie –  Operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior. Sinonim: retractare.

O viață dedicată adevărului

Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) a fost un scriitor, cercetător, economist și profesor britanic-american.

S- a născut în 1925, la Londra, într-o familie de ingineri cu tradiție în domeniile tehnice.

După studii primare solide, între anii 1936 și 1941, la colegiul Bishopshalt Grammar School, situat în proximitatea Londrei.

A fost recrutat în armată și a participat la debarcarea din Normandia, iar mai târziu ajunge cu trupele aliate în Germania, unde ia parte la un program de denazificare la Universitatea din Göttingen.

Întors în Anglia în toamna anului 1947, Sutton se înscrie la Universitatea din Southampton, unde obține patru ani mai târziu, titlul de doctor în economie.

În 1953, a decis să emigreze în Canada, unde va ocupa poziții importante în companii care activau în industria metalurgică și extractivă, iar patru ani mai târziu se va stabili în SUA, cu o slujbă similară.

La sfârșitul anilor ’50, după cum mărturisea într-unul din puținele sale excursuri memorialistice, dobândise o experiență și o cunoaștere solidă a tehnologiei din cinci țări diferite, ceea ce îi permitea să fie foarte categoric în privința așa-zisului „avans” sovietic, acceptat dogmatic în Apus.

De altfel, această „ciudățenie” teoretică – cum ar putea o economie comunistă, prin definiție supercentralizată, să inoveze – a generat interesul său academic pentru istoria și originile tehnologiei comuniste.

Își continuă, pe cont propriu, inclusiv financiar, cercetările în arhivele Departamentului de Stat pentru a dovedi ajutorul oferit bolșevicilor de către SUA și Marea Britanie.

Ultimul volum este gata de a fi publicat în 1971, dar apariția sa este întârziată inexplicabil timp de un an. Motivul îl reprezenta subiectul foarte specific al cărții, transferurile de tehnologie americană către URSS, într-un context politic inflamabil cum era Războiul din Vietnam.

De aici și până la expulzarea de la Hoover Institute și din lumea academică nu a mai fost decât un pas, realizat „de către oameni de tip CIA” Sutton și-a continuat munca de istoric și economist cu aceeași hotărâre, iar lucrările sale au fost publicate de edituri independente.

A urmat o nouă trilogie dedicată bancherilor americani, Wall Street și Revoluția Bolșevică (1974), Wall Street and FDR (1975), Wall Street and the Rise of Hitler (1976), în care demonstra implicarea cvasitotală a bancherilor anglo-saxoni în proiectele colectiviste ale secolului XX.

Chiar și în anonimitatea autoimpusă, profesorul Sutton nu a scăpat de hărțuirea establishmentului. Din când în când, spunea istoricul englez, la ușa mea apar reprezentanți ai agențiilor guvernamentale care îmi spun că sunt „greu de găsit”.

Fiscul american și-a făcut și el simțită prezența, deși situația financiară a profesorului era departe de a fi spectaculoasă, după cum singur declara.

„În termeni obișnuiți, materiali, m-am ratat. În termeni de descoperiri, cred că am avut succes. […]Și nu am cedat” își descria Sutton cariera.

Până la finalul vieții, Sutton a rămas un optimist temperat, credincios în Dumnezeu, convins că sistemul actual, creat pe minciună și corupție, se va distruge, cu toate că nu întrevedea pe termen scurt altceva decât „haos și confuzie”.

Conform documentelor prezentate de medici, Antony Sutton a trecut la cele veșnice neașteptat, în 2002, din cauze naturale.

Publicitate

DIFERENȚA dintre patriotism și naționalism

Adrian Papahagi (foto tribuna US)

Cum văd eu diferența dintre patriotism și naționalism

Sunt ele sinonime? Pot fi chiar opuse? Există patriotism antinațional? Dar naționalism nepatriotic? Adrian Papahagi răspunde la aceste întrebări pe pagina sa de Facebook.

Patriotismul este iubirea de patrie. Patria e o țară anume, reală, cu orașe și sate, cu clădiri și monumente, cu păduri și oameni, cu istorie și un amestec de identități culturale. Românii patrioți se mândresc și cu ce au costruit sașii la Brașov, Sibiu sau Sighișoare, căci sunt frumuseți ale patriei lor. Dacă îți pasă de patrie și de tot ce conține, ești patriot.

Clujenii maghiari pot fi patrioți, iubind orașul construit de strămoșii lor și meleagurile natale, la fel ca românii. Pot lucra bine, dezvoltându-și patria comună: munca maghiarilor din Gheorgheni sau Oradea dezvoltă România, nu Ungaria. Români și maghiari clujeni pot curăța cot la cot pădurea Făget într-o campanie de ecologizare, demonstrându-și astfel împreună patriotismul real.

Pot iubi cu aceeași dragoste plaiurile natale, deși le atribuie alte nume și au învățat istoria comună altfel. În sine, patriotismul nu îi exclude pe alții, deci e pașnic și universal benefic.

Și naționalismul, adică exaltarea națiunii, adesea în opoziție cu alte națiuni, poate fi justificat, însă numai în STAREA DE EXCEPȚIE: persecuție etnică, război de agresiune, exploatare, revoluție, și în general în epoca de geneză și afirmare a națiunii. În afara stării de excepție, naționalismul e anormal. Românul și ungurul care curăță împreună pădurea Făget nu se opun unul altuia, ci, împreună, nesimțiților care murdăresc pădurea. Patriotismul lor comun, dragostea lor de meleagurile natale se manifestă în chip real, dincolo de naționalisme.

Oamenii au solidarități multiple. Eu mă simt mai apropiat de oamenii cultivați și civilizați din orice țară europeană decât de mârlanii agresivi de la noi. Sunt mai apropiat în acest moment de anglicani din UK sau catolici din Bavaria solidari cu Ucraina decât de ortodocșii putiniști de pe la noi (din fericire minoritari în interiorul ortodoxiei române).

Există însă un moment în care aș fi mai solidar cu ultimul mârlan român care aruncă sticle de bere în Făget decât cu clujeanul ungur care le strânge, sau decât cu colegul medievist bavarez: un război în care Ungaria și Germania ar invada România. STAREA DE EXCEPȚIE.

În acel moment, ca bun patriot, aș fi naționalist român. În restul timpului, nu am nevoie de naționalism ca să fiu bun patriot.

Există patriotism antinațional? Nu. A-ți iubi patria nu poate implica în vreun fel să vrei răul națiunii.

Poate exista naționalism nepatriotic? Da. Cel grotesc, exacerbat, agitator, exersat în timp de pace, asortat cu o retorică șovină, cu ura de străini, mai ales când acești străini sunt vecinii tăi din țară, partenerii țării tale sau garanții păcii și siguranței ei.

Putin, este profund nepatriotic, ba chiar periculos pentru România, fiindcă dușmanul păcii, prosperității și stabilității României și Europei e Rusia.

Naționalismul poate conduce la izolare, la cauționarea unei dictaturi sau la război de agresiune. Patriotismul, nu.

Poate e prea subtilă distincția, și cu siguranță nu am elaborat încă destul acest gând, dar am ținut să vi-l împărtășesc chiar și în această formă provizorie.

Actorul și regizorul Dan Puric spune că se urmărește crearea de conflicte interne între cetățenii României

Dan Puric: Când se distruge un popor? Când nu mai e în același Duh. Ce voia Eminescu? Să fim în aceeași cugetare, în același Duh. De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marione­te ca noi să nu mai fim în același Duh?

Actorul și regizorul Dan Puric spune că se urmărește crearea de conflicte interne între cetățenii României. Apreciatul artist consideră că acest lucru se face intenționat, pentru dezbinarea românilor.

De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marione­te ca noi să nu mai fim în același Duh? Cum spunea Demostene, acum 2.500 de ani, către atenieni:

„Asta vi se face: vi se taie privirea către viitor şi sunteţi puşi să vă certaţi între voi”. Problema României astăzi este dacă eşti vaccinat sau nu eşti vaccinat, asta este problema! Noi trăim în mod pasiv şi sinucigaş. Suntem, cum spunea Kierkegaard, „poporul public”, domnule!

„Când se distruge un popor? Când nu mai e în același Duh. Ce voia Eminescu? Să fim în aceeași cugetare, în același Duh.

De ce se fac astăzi eforturi din partea preşedinţiei şi guvernului şi a tuturor acestor marione­te ca noi să nu mai fim în același Duh? Cum spunea Demostene, acum 2.500 de ani, către atenieni:

„Asta vi se face: vi se taie privirea către viitor şi sunteţi puşi să vă certaţi între voi”. Problema României astăzi este dacă eşti vaccinat sau nu eşti vaccinat, asta este problema! Noi trăim în mod pasiv şi sinucigaş. Suntem, cum spunea Kierkegaard, „poporul public”, domnule!

Asistăm pasivi la disoluţia noastră. Este ceva inimaginabil! S-au creat conflicte interne între cetăţeni”, a explicat Dan Puric într-un interviu acordat revistei Familia Ortodoxă.

Autorul „Omului frumos” spune că la nivel european, se urmărește izolarea tradițiilor. Dan Puric spune că toate reformele operate în educație au avut ca scop îndepărtarea copiilor de tradiție.

„Ce să mai păstrăm, din moment ce trăim o dezertare în masă?! Dacă o luăm aşa, toate reformele învăţămân­tului s-au făcut tocmai ca să-i îndepărteze sufleteşte pe copii de tradiţii. Părinții aceștia marcați de multinaționale și de multitasking, toți acești homo connecticus, ce moștenire dau ei mai departe, când ei sunt primii care sabotează tradiţia? Noi suntem primii sinucigaşi, dacă stăm să ne gândim.

În general, Comunitatea Europeană vrea să facă din tradiţii un fel de rezervaţie, cam cum au făcut americanii din bieţii indieni. Dar tradiţia nu se păstrează în rezervaţii, ci tradiţia se respiră. Eminescu ţinea tot timpul cont de acest suflu, spunând că un stat, un guvern „trebuie să ţină cont de mişcările sufleteşti ale poporului”.

Aceste mişcări sufleteşti provin din nişte adâncuri tainice, și se coagulează la suprafaţă în tradiţie. Dar noi, dimpotrivă, vom face încă cinci muzee de tradiţii, fără să mai avem acces sufletesc la ele”, a continuat el. (via R3Media).