CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIA DESPRE CARE SE VORBEȘTE PREA PUȚIN. VIDEO

21/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

După 22 iunie 1941, hoardele bolşevice aflate în retragere au jefuit Basarabia și i-au dat foc

 Imagine similară

 

În 28 iunie 1940, la ora 9, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului dat de URSS, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației din Basarabia, pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14.
Până pe 3 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.
În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați, în marea lor majoritate alogeni, au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

 

 

 
Pe 3 iulie 1940, la ora 12, „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

În aceeași zi, la ora 13, toată populația României a păstrat un minut de reculegere.
Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

Așa a început una dintre cele mai negre perioade ale istoriei României, care a lăsat în urmă milioane de crime și victime, de destine distruse și dezrădăcinate, de efecte care se manifestă până și în prezent în societatea românească.

Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane, în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.
Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941.
Din circa 9 000 de comuniști din RSS Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte circa 2000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

 

 

 

 

 

În lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane.

 

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.
Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. ( http://ortodox.md/74-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-uniunea-sovietica-saptamana-rosie-28-iunie-3-iulie-1940/)

 

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

 

De frica românilor, înainte de retragere bolşevicii au jefuit Basarabia şi i-au dat foc.

 

 

La sfârșitul lunii iunie 1941, teroarea sovietică în Basarabia a atins proporții inimaginabile.

În 1941, din RSS Moldovenească au ajuns în URSS peste 70 de mii de animale, circa 3000 de vagoane cu diferite bunuri şi 35 de întreprinderi care fuseseră demontate şi evacuate, iar arhivele și mai multe localități au fost incendiate. 

 După declanșarea Războiului germano-sovietic, la indicația autorităților de la Kremlin, cetăţenii bănuiți de neloialitate față de sovietici au fost fie arestați, fie împușcați.

Bunurile care mai rămăseseră în Basarabia, inclusiv cele ale fabricilor, au fost transportate în URSS.

Orașele au fost incendiate, iar depozitele și lanurile pline de roadă au fost distruse, în baza ordinului ce viza aplicarea tacticii „pământului pârjolit”.

În seara zilei de 24 iunie 1941, Tribunalul militar mobil de la Odesa a fost convocat de urgență la Chișinău. Principala chestiune inclusă pe ordinea de zi era judecarea membrilor organizației antisovietice „Maidajahonda”.

În calitate de președinte al completului a fost numit Ustiujanov, judecătorii fiind Ignatienko și Kaptilov, iar secretar – Godovik.

Acest proces de judecată a durat trei zile, până pe 27 iunie.

Conform sentinței, opt membri ai organizației „Maidajahonda”, care atinseră majoratul, au fost condamnați la pedeapsă capitală, ceilalți fiind duși în Gulag, unde au fost rejudecați pe parcursul anului 1942.

Osândiții la moarte au fost acuzați în baza articolelor 54-4 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene și toţi au fost împuşcaţi în închisoarea din Chişinău la 27 iunie 1941.

Aceştia au fost: Anatolie Guma, Vichentie Eprov, Grigore Mihu, Victor Brodeţchi, Anatolie Catun, Dumitru Dobândă, Onisim Cosma şi Mihail Grajdian.

În aceeași zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi şi alţi 23 de deţinuţi, învinuiţi pe motive politice.
Pâinea, animalele și alte bunuri ne-au fost furateLa 22 iunie, autorităţile de la Moscova au emis directive privind interzicerea evacuării de sine stătătoare a populaţiei, eliberarea spitalelor şi sanatoriilor şi pregătirea unor încăperi ce urmau a fi folosite în caz de atac aerian.

În seara aceleiaşi zile, a fost convocată şedinţa CC a PC(b)M, la care a fost stabilită modalitatea de executare a acestor indicaţii.

Pentru a ţine lucrurile sub control, la miezul nopţii au avut loc şedinţe ale împuterniciţilor politici şi secretarilor organizaţiilor primare ale partidului.

Peste două zile, la 24 iunie, a fost adoptată hotărârea CCP a URSS „Cu privire la măsurile de luptă cu desanturile de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului pe linia întâi de front”.

În scopul executării acestei hotărâri, au fost create 63 de batalioane de vânătoare. Iar după 29 iunie, când CCP de la Moscova a dispus organizarea mişcării de partizani, în RSSM au fost create zeci de detaşamente de luptători şi miliţie populară, care urmau să acorde ajutor trupelor sovietice, precum şi batalioane de fortificare, care se ocupau de reparaţia drumurilor, construirea podurilor, aerodromurilor etc.

Astfel, în şase raioane din stânga Nistrului au luat naştere 13 organizaţii de partid ilegaliste şi opt detaşamente de partizani.

Pe malul drept s-au constituit 139 de detaşamente (1479 de persoane), însă activitatea acestora a fost paralizată de înaintarea rapidă a trupelor româno-germane.

În următoarele două săptămâni, Chişinăul nu a emis nicio directivă oficială cu privire la acţiunile ulterioare, concentrându-şi atenţia la transportarea bunurilor locale în URSS.

Prin decizia Comitetului executiv judeţean Bender din 29 iunie 1941 „Cu privire la transportarea din localităţi şi încărcarea cerealelor din staţiile de colectare”, s-a stabilit că pentru transportarea bunurilor din Comrat, Basarabeasca şi Bender erau necesare 644 de vagoane, 105 căruţe şi 815 muncitori.

Întreprinderile ne-au fost transferate în URSS

O situaţie similară se înregistra aproape la toate centrele de colectare, dar şi în cazul transportării altor produse şi mărfuri.

Conform informațiilor oficiale, în interiorul URSS au fost duși 26 244 cai, 35 998 vite cornute, 11 7350 oi, 741 vagoane cu produse alimentare, 95 vagoane cu făină, 308 vagoane cu furaje, 32 vagoane cu mărfuri industriale, 743 vagoane cu diferite mărfuri, 244 vagoane cu utilaje de la uzine și 698 vagoane cu alte bunuri materiale.

Banii şi alte bunuri, care se păstrau în Banca de Stat a RSSM, au fost trimise în oraşul Harkov.

La 4 iulie 1941, în baza Hotărârii CCP din URSS şi a CC a PCUS din 27 iunie, conducerea de la Chişinău a decis ca bărbaţii cu vârste între 18 şi 40 de ani să fie trimişi la lucrări de fortificaţii.

Cei vizați primeau în continuare salariul integral de la locul de muncă, plus un avans pentru două săptămâni.

Se prevedea de asemenea evacuarea în interiorul URSS a muncitorilor calificaţi, îndeosebi a inginerilor şi funcţionarilor, precum şi a activului sătesc şi cel raional, folosindu-se în acest scop transportul local.

În special, se insista pe faptul ca demontarea utilajelor fabricilor şi uzinelor evacuate să se facă în cel mai scurt timp, iar materialele de construcţie, gospodăriile particulare şi colective să fie distruse.

Orașele ne-au fost incendiate, iar podurile – aruncate în aer

Două zile mai târziu, la 6 iulie 1941, sub girul „strict secret”, a fost emisă Hotărârea CC a PC(b)M şi CCP din RSSM „Cu privire la modalitatea de evacuare a bunurilor, animalelor şi a populaţiei din RSSM”.

În temeiul acestui act, urma să fie creat un staff care să se ocupe de evacuarea acestor bunuri, de buna funcţionare a mijloacelor de transport şi de construcţia sau reparaţia podurilor peste Nistru. Conform informaţiilor oficiale, după 4 iulie 1941, din RSSM au fost evacuate în URSS 35 de întreprinderi industriale, majoritatea cărora au fost transferate în Krasnodar, iar tipografia din Chişinău a ajuns în oraşul Saratov.

Chiar a doua zi după această decizie, pe 7 iulie, PC(b)M a interzis trecerea peste Nistru a persoanelor care nu deţineau autorizaţie specială de la NKVD.

În timp ce reparau podurile de peste Nistru, în perioada 22 iunie – 25 iunie 1941, sovieticii au aruncat în aer podurile de pe Prut din preajma localităților Cahul, Ungheni, Stoianovca și Lipcani.

Au fost aruncate în aer podurile ce legau autostrăzi și linii de cale ferată. Muncitorii din Bender au inventat un aparat special de distrugere a căii ferate.

În acea perioadă, unii membri ai organelor de conducere din RSSM au fugit în URSS. Este vorba de Andrus, comisarul adjunct al poporului, responsabil de problemele învăţământului, I. S. Manjura, comisarul adjunct, responsabil de industria alimentară, P. S. Turkevici, adjunctul preşedintelui planificării de stat şi Iurkovskii, comisarul adjunct al justiţiei.

Şi mai mulţi directori de întreprinderi din Chişinău au dezertat. Directorul fabricii de încălţăminte „28 iunie” din Chişinău, Ghitelman, şi cel al fabricii de tutun, Horaş, au fugit de la locul de muncă, luând cu ei salariile miilor de angajaţi.

Mai mult, cel din urmă a transportat în URSS şi trei vagoane cu lucruri casnice.

Totuşi, înaintarea rapidă a forţelor germano-române au zădărnicit realizarea planurilor bolşevicilor. Oricum, aceştia au reuşit să facă multiple stricăciuni, cu precădere în Chişinău, unde au distrus Banca Naţională, Liceul Militar, Circulara I-a de Poliţie, Inspectoratul Învăţământului, Camera de Comerţ etc. La rândul său, şeful garnizoanei oraşului Soroca, Tiulev, a ordonat ca, pe 6 iulie, la ora 4 dimineaţa, să fie aruncate în aer cazărmile, moara şi staţia electrică din localitate.

Şi oraşul Bălţi a fost incendiat de sovietici. La 6 iulie, a început evacuarea oraşului Orhei şi retragerea în debandadă a armatei, iar în dimineaţa zilei de 13 iulie focul a izbucnit în tot oraşul.

Înainte de aceasta, sovieticii au avut grijă să distrugă tot ce ar fi interesat  autorităţile române.

Casele ne-au fost demolate

Bolșevicii nu au cruțat nici casele basarabenilor. În 1947, Mihai Tabunșcic din Grigoriopol i-a scris lui Stalin că în 1941, la ordinul lui Budanov, i-a fost demolată casa, promițându-i-se că, după război, va fi asigurat cu o altă locuință, însă, din păcate, nu i-au dat nimic.

A primit răspunsul de la secretariatul președintelui Sovietului miniștrilor din RSSM, care îl anunța că legislația sovietică nu prevede acordarea ajutoarelor pentru restabilirea locuințelor demolate în timpul războiului.

Încercând să șteargă urmele, comuniștii ne-au lăsat și fără arhive.

Conform unui act din 30 iulie, în localitatea Valeguțulovo, au fost nimicite prin ardere dosarele a 166 de persoane trimise în Gulag după 13 iunie 1941 și 183 de legitimații ale procurorilor care au activat în RSSM.

Ceva mai târziu, la 2 august, în localitatea Rosiopol, au fost arse alte 36 de legitimații de procuror.

De menționat și faptul că toţi moldovenii mobilizaţi la 23 iunie 1941 au fost încadraţi în detaşamente de pază.

La 3 august, aceștia au fost trecuți peste Nistru, unde au fost scoşi din armata regulată şi trimişi în detaşamente la lucru.

Majoritatea acestora a ajuns la minele din Donbas.

După retragerea sovieticilor, în subsolul postului de radio din Chișinău au fost descoperite 49 de cadavre…

Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

https://www.timpul.md/

 

 

 

11/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARE ISTORICE: UN ADVERSAR AL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA, ÎMPUȘCAT DE BOLSEVICI CA SPION ROMÂN

 

 

În imagine: Comitetul revoluționar al RSSA Moldovenesti (de la stânga la dreapta): Gr.Kotovski, G.Buciușcanu, Gr.Starâi-Borisov, I.Crivorucov, A.Stroev și I.Badeev (octombrie 1924).

 

 

În culisele Istoriei: ADVERSARUL UNIRII – ÎMPUȘCAT DREPT SPION ROMÂN

 

 

Gavriil Buciuşcanu: un caz deosebit, o biografie demnă de pana lui Shakespeare… Nu adăugăm şi nu excludem nimic.

Reproducem biografia întocmai, aşa cum se conţine ea în arhive, în ultimul document care atestă încă existenţa lui fizică, dosarul nr. 49111, deschis la 4 august 1937 şi încheiat la 6 octombrie 1937, înregistrând cu mult pedantism toate nuanţările cronologice reproduse fidel de anchetatorul de la N.K.V.D.-ul din Kiev. 

Dosarul se deschide cu decizia despre ancheta preliminară, deşi e semnată pe data de 15.IX.1937, la Kiev de către şeful secţiunii a secţiei nr.3 cu o lună înainte de a fi împuşcat Gavriil Buciuşcanu.

„La începutul lui ianuarie 1918, am fost ales din partea plasei Isacova, judeţul Orhei deputat la Congresul al III-lea al Ţăranilor din Basarabia, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău în prima jumătate a lui ianuarie 1918. Congresul a fost convocat de către Sovietul Gubernial al Deputaţilor Muncitorilor, Ţăranilor şi Soldaţilor cu scopul de a reacţiona la hotărârea Sfatului Ţării de a chema armatele României moşiereşti în Basarabia.

Primul act al acestui congres a fost prezentarea cerinţei de retragere a armatelor de ocupaţie din Basarabia. Ca răspuns la aceste cereri, românii au arestat tot congresul, introducând armata în incinta clădirii în care se ţineau lucrările congresului, dar, în pofida acestei terori organizate, a împuşcării prezidiului congresului, am ales un soviet regional din componenţa căruia făceam parte şi eu. Preşedinte al Sovietului Regional a fost ales trădătorul Inculeţ, adjuncţi ai preşedintelui – Halippa, Erhan şi eu.

 

În Sfatul Ţării continua să activeze fracţiunea ţărănească a deputaţilor aleşi la Congresul II al Ţăranilor, cu al cărui consimţământ a fost chemată armata română în Basarabia.

Sovietul Gubernial al Ţăranilor, cu toată împotrivirea agenţilor români infiltraţi în Soviet, a rechemat pe precedenţii deputaţi ai ţăranilor în Sfatul Ţării şi a trimis în locul lor o nouă componenţă, inclusiv pe mine.

În prezidiul fracţiunii am fost incluşi: Ţâganco, preşedinte, şi eu – adjunct.

În componenţa Sovietului Ţăranilor din Basarabia erau reprezentate toate păturile ţărăneşti: culacii, mijlocaşii şi săracii, şi, de asemenea, intelectualii.

După terminarea perioadei de organizare, atât Sovietul, cât şi fracţiunea au purces la depistarea şi eliminarea din rândurile lor a agenţilor români.

Astfel din componenţa prezidiului Sovietului au fost excluşi Inculeţ, Halippa şi Erhan, iar eu am fost ales preşedinte al Sovietului. Ei au fost excluşi şi din fracţiunea ţărănească a Sfatului Ţării, folosindu-i tribuna pentru demascarea esenţei lui contrarevoluţionare (declaraţia din martie a fracţiuni, conform căreia Sfatul Ţării nu poate rezolva problemele Basarabiei, deoarece, nefiind ales de nimeni, nu reprezintă pe nimeni),(Arhiva M.S.N., dosarul nr.49111).”

Biografia lui ilustrează de minune istoria apariţiei şi evoluţiei unei idei politice – de la formarea RASS Moldoveneşti, motivată de aspiraţiile imperialiste ale URSS, până la transformarea ei într-o nouă calitate: Transnistria – republică-fantomă, tinzând să obţină independenţa statală. Odată născocită, această combinaţie politică este revigorată de fiecare dată când este nevoie.

Istoria Transnistriei s-a scris în diverse versiuni şi de pe diverse poziţii: de pe baricada imperialismului sovietic, de pe poziţia mai temperată a istoricilor din R. Moldova, de poziţia agresivă a istoricilor transnistreni, de pe poziţia cognitivă a istoricilor români, de pe poziţia anexionistă a istoricilor din Ucraina ş.a.

Destinul celor care au stat la baza fundării noii formaţiuni politico-teritoriale a fost tragic – ei au plătit cu viaţa această intenţie.

M. Frunze şi Gr. Kotovski – mai devreme, restul – peste un deceniu. Dispariţia lor explică multe. În primul rând, regizorul acestui spectacol, I. Stalin, nu avea încredere în cei care au realizat fondarea acestei întreprinderi politice. Şi, pentru a elimina orice dubii, actorii au fost trimişi pe eşafod…
Apărută şi constituită pe oasele şi cu sângele oamenilor, Transnistria continuă să ceară jertfe…

Biografia lui G. Buciuşcanu ne-a servit drept punct de pornire în momentul când l-am inclus în enciclopedia Sfatul Ţării:

BUCIUŞCAN, Gavriil

(1889, s. Isacova, jud. Orhei – 1937, Tiraspol).
Mandat validat de la 22.I.1918 până la 27.XI.1918.
În cadrul Sfatului Ţării, a activat în următoarele comisii: a II-a Agrară (membru al prezidiului), Agrară, a II-a de Redactare.

La 27 martie 1918, se abţine să voteze Unirea Basarabiei cu România.

La 27 noiembrie, când s-a votat Unirea fără condiţiuni, a fost printre cei zece semnatari ai Actului alcătuit de deputaţii Sfatului Ţării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România (26.XI./9.XII.1918).

A trecut Nistrul şi, în scurtă vreme, a devenit unul dintre cei mai activi organizatori ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A fost comisar al poporului pentru educație în cadrul Comitetului Regional al RASSM.

 În 1937 a fost supus represiunilor, fiind impuscat ca duşman al poporului, la Tiraspol.

 

A crezut ca plecarea lui peste Nistru este un refugiu temporar, un loc de unde urma să revină şi să demonstreze că adevărul istoric este altul.
Intuiţia l-a trădat însă, când, într-o scrisoare publicată în ziarul Plugarul Roş, el îşi blama foştii colegi din primul parlament basarabean, adică pe deputaţii din Sfatul Ţării, prorocindu-le un destin tragic, fără să-şi dea seama că, de fapt, şi-a ghicit şi deznodământul propriului destin:

„Foştii membri ai Sfatului Ţării, care au votat pentru alipirea Basarabiei la România, îşi vor găsi moartea pentru pământul trădat împreună cu burghezia română.”

În mare, aşa s-a şi întâmplat, dar i-a scăpat un singur detaliu: că nici el nu avea şanse de supravieţuire, iar moartea lui a venit cu mult mai devreme – la 23 octombrie 1937, când condamnatul, conform acuzaţiilor din prima categorie de gravitate, a fost împuşcat, fapt confirmat de adeverinţa anexată la dosarul nr. 45922 al M.S.S. al N.K.V.D.-ului din R.S.S.U.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt extrem de valoroase. Acţiunile revoluţionare din Basarabia, mişcarea de eliberare naţională şi Unirea Basarabiei, el le-a privit printr-o altă optică.

Cealaltă temă, a „limbii moldoveneşti”, a fost la fel de bine elucidată şi argumentată de către Gavriil Buciuşcanu. Ceea ce n-am ştiut noi este că în această luptă au existat două tabere chiar la Tiraspol şi că bătălia s-a dat la nivelul ierarhiei locale de partid şi de stat.

Au fost pedepsiţi cu toţii, au plătit cu viaţa această încercare de a găsi soluţii pentru o problemă cu soluţii deja existente, dar care, din motive politice, nu puteau fi declarate şi aplicate deschis.

Echipa condusă de Starâi era foarte aproape de adevăr şi poate, dacă nu se întâmpla tragedia din 1937, când toţi adepţii şi oponenţii lui au fost împuşcaţi, limba vorbită în Transnistria ar fi fost cu totul alta.

Cu totul alta ar fi fost şi influenţa acestei limbi asupra culturii basarabene.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt de o mare valoare istorică. El derulează exact filmul evenimentelor, şi, tot aici, dezvăluie secretul transmiterii unor documente foarte preţioase ale Sfatului Ţării în Rusia Sovietică.

Unii istorici, care mai pun la îndoială faptul că în arhivele secrete ruseşti se păstrează documentele autentice din această perioadă legată de unirea Basarabiei cu România, vor rămâne dezamăgiţi de cele scrise de G. Buciuşcanu:

„…În noiembrie 1918, au început să se răspândească insistent zvonuri că «Sfatul Ţării» va aborda problema «alipirii de bună voie» la România. În afară de aceasta, agenţii români au început să-i atragă de partea lor pe deputaţi prin diferite promisiuni şi ameninţări.
La 27 noiembrie 1918, a fost convocat «Sfatul Ţării», la această şedinţă au fost prezente 40 de persoane din partea blocului moldovenesc şi 6 deputaţi din partea fracţiunii ţărăniştilor, inclusiv eu.

La ora 2.30, noaptea, preşedintele «Sfatului Ţării» a abordat problema alipirii la România şi, fără a fi pusă la vot, s-a declarat că propunerea este acceptată.

Eu m-am aruncat spre tribună, protestând împotriva acestui tertip, dar ofiţerii români, ascunşi după draperii, m-au înşfăcat, m-au bătut şi m-au aruncat pe hol.

Pentru fracţiunea ţărănească a devenit clar că această comedie s-a jucat pentru a îndeplini voia intervenţioniştilor veniţi în Basarabia… Fracţiunea a hotărât să renunţe la protestul împotriva tertipului obraznic al boierilor români şi să declare decizia «Sfatului Ţării» nevalabilă.

Acest document a fost alcătuit şi semnat de mine, precum şi de conducătorii fracţiunii din «Sfatul Ţării» şi de activiştii vieţii publice.

La sfârşitul lui decembrie 1918, am plecat cu acest document peste Nistru, pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi, prin intermediul Partidului Comunist din Odesa, l-am transmis Guvernului Sovietic.

Acest document a fost publicat în Pravda din aprilie 1924, înainte de Conferinţa de la Vena, şi a fost folosit de Guvernul Sovietic la această conferinţă în tratativele cu românii, astfel că aceştia n-au putut declara ocuparea Basarabiei drept o alipire benevolă.

…Chiar de la începutul activităţii mele în Republica Moldovenească, am observat că funcţionarii de bază se cunosc deja de mult timp şi se împart în două grupări: a lui Badeev şi a lui Starâi.

Aceste două grupări existau încă până la formarea Republicii Moldoveneşti. Deşi se străduiau să arate că divergenţele sunt de ordin personal, în realitate acestea aveau culoare politică.

Gruparea lui Starâi: Starâi, Krivorukov, Bubnovski, Botev ş.a. considerau că limba moldovenească nu este limbă, ci jargon, moldovenii nu au cultura lor şi de aceea trebuie să introducă în Moldova limba română şi cultura burgheză, să instituie orientarea după România burgheză, în afară de aceasta, se răspândeau intens zvonuri provocatoare că limba moldovenească are doar 500-600 de cuvinte şi cum, adică, în această limbă s-ar putea scrie cărţi şi publica ziare.

Gruparea lui Badeev (Galiţki, Bogopolski, Raevici, Holostenko, Roscinski ş.a.) pretindeau că apără limba moldovenească naţională, dar, de fapt, ei îi atribuiau limbii moldoveneşti ceea ce-i este străin (de ex.: „şî”, creau cuvinte artificiale ş.a.), prezentând cultura boierilor moldoveni drept naţională.

În muzeul din Tiraspol a fost expus costumul unei boieroaice moldovence în calitate de costum naţional, pe toţi pereţii sălii de cinema în Tiraspol au fost pictate case moldoveneşti, ciobanul – drept ideal al poporului moldovenesc, deşi se ştie că burghezii şi culacii căutau să implanteze asemenea idei pentru a-i asupri şi mai mult pe săraci şi pe mijlocaşi – dar, idealul adevărat al maselor populare este industrializarea ţării, gospodăria socialistă mare.

Eu n-am aderat la nici una dintre aceste grupări. Luând în considerare necesitatea stringentă a unei baze teoretice a limbii moldoveneşti, eu, deşi nu aveam instruirea politică necesară, dar vorbeam bine moldoveneşte, am început să alcătuiesc dicţionarul rus-moldovenesc care includea 32.000 de cuvinte.

Pentru elaborarea dicţionarului am stabilit următoarele principii:

1) am inclus toate cuvintele moldoveneşti;

2) adăugam acele cuvinte internaţionale care la momentul alcătuirii dicţionarului nu erau în limba moldovenească, deoarece nu exista o literatură moldovenească.

În asemenea cazuri, mă orientam exclusiv spre limbile rusă şi ucraineană, precum şi spre acele cuvinte internaţionale care sunt asimilate de aceste limbi; le includeam în dicţionar, deoarece partea instruită a moldovenilor le cunoaşte într-o măsură sau alta sau le-a auzit în timpul comunicărilor dese ale moldovenilor cu ruşii şi ucrainenii;

3) din lexicul românesc, am luat acele cuvinte, care sunt comune atât pentru masele populare româneşti, cât şi pentru cele moldoveneşti, dar din anumite motive, la momentul dat, nu erau întrebuinţate în Moldova sau se întrebuinţau numai într-o parte a ei.

Apariţia acestui dicţionar a pus capăt discuţiilor referitoare la aceea că limba moldovenească este un jargon, că are numai 500-600 de cuvinte, de asemenea a pus capăt formării de cuvinte artificiale (desigur, gruparea respectivă îşi continua activitatea).

Luând în consideraţie faptul că pregătirea cadrelor de scriitori şi literaţi moldoveni va necesita mult timp, a început să fie publicată literatură tradusă din limbile rusă şi ucraineană.

În 1926, a fost publicată gramatica limbii moldoveneşti, care-mi aparţine, iar în 1927 – dicţionarul moldovenesc-rus.

Pentru activitatea pe frontul cultural erau necesare cadre cu studii superioare, care trebuiau pregătite pe loc.

O dată cu formarea Republicii Moldoveneşti, la Balta au fost organizate cursuri de pregătire a învăţătorilor moldoveni, dar în 1926 a fost observată necesitatea de cadre de învăţători mult mai calificate.

Am vorbit în obcom (comitetul regional al partidului) despre necesitatea de a deschide o şcoală pedagogică, dar n-am fost susţinut, sumele proiectate de narcom (comisarul poporului) în acest scop au fost anulate.

Am fost nevoit să deschid o secţie pedagogică în cadrul şcolii profesional-tehnice din Tiraspol în baza regrupării mijloacelor financiare şi, abia în anul următor, a fost deschisă oficial şcoala.

Din 1926 au început să se activizeze elementele naţionaliste. Toate au pornit de la ziarul Plugarul Roş, care a început să utilizeze limba şi ortografia grupului lui Badeev. Faptul dat a servit drept semnal de începere a discuţiilor despre limbă.

Redactor al ziarului era Chior. În 1927, Madan a prezentat proiectul gramaticii sale în care era trasată baza teoretică a acestei limbi artificiale, iar Chior a început să alcătuiască dicţionarul.

Chior şi Madan erau susţinuţi de Prestescu, Malai, profesor la Comvuz. A început lupta în cadrul Narcompros-ului însuşi.

Chior era susţinut de Madan, Dumitraşcu, Nikolaev (grupa lui Badeev), ultimul a început să mă preseze pe linie politică, stopând activitatea de iluminare politică.

Pentru 1927 a fost propus un program vast de lichidare a analfabetismului pe contul societăţii. Nicolaev s-a opus măsurilor propuse, declarând că trebuie să contăm pe mijloace financiare bugetare.

El era glavpolitprosvet, astfel că am fost nevoit să realizez măsurile propuse, evitând postul lui.

Numai atunci când inspectorul Glavpolitprosvetului Dodu, verificând câteva raioane, a adus date despre rezultatele considerabile ale activităţii desfăşurate, Nikolaev a încetat să se opună şi, aparent, a început să conducă această activitate.

…În 1928, toamna, eu am plecat din Narcompros la Harkov în calitate de postpred (reprezentant permanent) al RSSA Moldovenesti pe lângă guvernul RSS Ucrainene şi, deşi am păstrat relaţiile cu activitatea culturală a moldovenilor, puteam avea doar o influenţă limitată.

Narcompros (comisar al poporului pentru Învăţământ) a devenit Chior, care a luat o orientare hotărâtă spre activitatea naţionalistă în Moldova, a fost editată gramatica lui Madan, dicţionarul lui, a început publicarea în falsa limbă populară, a început formarea artificială de cuvinte, atât în Moldova, cât şi în Comvuzul (Şcoală Superioară de Partid) din Moldova şi (indescifrabil)… tipărit devenea tot mai puţin înţeles de către moldovenii truditori”.

Istoria destinului lui Gavriil Buciuşcanu nu este unică în felul ei. Mai degrabă o putem considera un numitor comun pentru epoca stalinistă. Dar, unii speră să pună din nou în aplicare procedeele şi tezele acelei epoci. O experienţă care ni se pare nu numai aberantă, dar şi extrem de periculoasă.

 

Sursa: Iurie Colesnic, Timpul md.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/08/ce-soarta-o-a-avut-stefan-balamez-deputatul-care-a-votat-impotriva-unirii-basarabiei-cu-romania/

24/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: