2 iulie 1504 – S-a stins din viaţă Ştefan III-lea (Ştefan cel Mare şi Sfânt), domn al Moldovei. VIDEO

 

 

 

Foto: Ştefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, 1473

 

Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfînt (n. 1433, Borzeşti – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun, vine la domnie la 12 aprilie 1457.

Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare şi cronicilor , a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi” (atletul lui Christos), iar poporul l-a cântat în balade: „Ştefan-Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decît numai mândrul soare”.

Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

Pentru ocuparea tronului Moldovei, Ştefan a avut  susţinerea domnului din Ţara Românească, Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos*.

În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui său, Bogdan al II-lea , care a fugit în Polonia vecină. [1].

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan “s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţării Moldovei  ” [2].

În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în câmpie, ci în biserica satului Direptate [3].

Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.

Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie.

El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din societate.

După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară**.

Ca urmare, concurentul principal al lui Ştefan, Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său şi doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon.

Treptat, domnul a concentrat în mîinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea deja peste toate ţinuturile cuprinse între Munţii Carpaţi răsăriteni şi râul Nistru.

Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă.

În acest context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan internaţional au fost legate indisolubil.

Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării, aşezând pe baze noi organizarea militară a ţării.

Cetele disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele tîrgurilor, alcătuite din tîrgoveţi, care se puteau strînge mai repede în caz de nevoie.

Preluând o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii.

La chemarea domnului la oaste vin toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri.

Oastea mare a lui Ştefan era deci o „oaste de ţară„, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost întărirea sistemului de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Ţara Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca,  Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului  şi  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe râul Siret Cetatea Romanului.

Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate.

Concesiile de pămînt din domeniul domnesc sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stîlpii puterii, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.

Se-a consolidat şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componenţa şi noul rol pe care оl juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micşorează de la 25-30 la 15-16 persoane.

Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor – comandanţi de cetăţi.

Dezvoltînd sistematic atribuţiile pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a cuprins toată ţara.

În promovarea politicii interne şi externe, Ştefan-Vodă s-a sprijinit pe sfetnicii săi de la Curtea domnească. Printre cei care au ajutat, sprijinind cu tot zelul ţara şi domnia, au fost portarul de Suceava Şendrea, iar din 1481 Luca Arbore, vistiernicul Isac, vornicul Boldur, pârcălabul Cetăţii Hotinului  Vlaicu, pârcălabii Cetăţii Albe Hărman şi Luca, pârcălabul Orheiului Gangur, pârcălabul Cetăţii Neamţ Cristea Arbore şi mulţi alţii.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul vieţii economice – ţara era stabilă şi bogată.

Domnul stimula comerţul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi armeni) şi locali şi prin construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor etc.

Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin  Moldova o constituia axa Marea Neagră – Liov (Lemberg), negustorii aducînd din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme.

Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească şi asigură mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcţii, şi alte nevoi ale statului.

O atenţie aparte o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la 1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). tradiţia populară îi atribuie zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locaşe ale căror ctitor a fost marele voievod.

O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale domnului au realizat parţial acest program. Prima oară domnul se căsătoreşte la 5 iunie 1463 cu Eudochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici.

Prin filiera kieveană se preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă împotriva Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi dinastia lituaniană [5]. De asemenea, se preconiza transformarea Moldovei   într-o ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.

Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormîntată cu mare cinste la Probota Veche.

Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi poate pe Alexandru.

Elena s-a căsătorit cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz moscovit Ivan al III-lea. Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est.

O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare se realizează în 1472, prin căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de ridicare a autorităţii ţării sale  în lumea creştină ortodoxă.

Maria din Mangop încetează din viaţă de timpuriu, în 1477, şi este înmormîntată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a doua Ştefan are doi băieţi – pe Ilie şi Bogdan, care se sting din viaţă la o vîrstă fragedă.

În 1480, prin căsătoria cu tânăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, se continuă relaţiile tradiţionale dinastice ale Moldovei  cu Ţara Românească.

În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile dinastice cu ţara românească vecină întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea de Jos.

Această căsnicie a ţinut 24 de ani, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Doamna Maria Voichiţa i-a supravieţuit 7 ani. A fost înmormîntată la Putna în 1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop.

Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel Mare – Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în amintirea bunicilor săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din această căsătorie s-au născut şi două fiice – Ana şi Maria-Cneajna.

În perioada domniei lui Ştefan incursiunile pretendenţilor la domnie rare şi opoziţia boierilor slabă. Pe plan extern, domnitorul trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri – nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova .

Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453 – de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.

Harta principatului Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare

 

În politica externă Ştefan ia de la bun început iniţiativa în rezolvarea problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu statele vecine. Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa.

Dar, după cum scrie ilustrul cronicar Grigore Ureche,  Ştefan-Vodă era “la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu se îndepărteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra biruitorului”

Ultimii ani de domnie a lui  Ştefan cel Mare au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică.

Bătrîn şi bolnav de gută – i s-a amputat piciorul.

După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobişnuită pentru acele vremuri – marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

 

 

 

            Foto: Mormântul lui Ştefan cel Mare  de la Mănăstirea        Putna, Suceava 

„Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea toţi ca pe un părinte al său…” (Grigore Ureche).

Cu însemnarea morţii lui Ştefan cel Mare se împlineşte prima creaţie literară laică a culturii române:

„Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”.

Redactată din porunca, sub supravegherea, la curtea şi, în unele pasaje, sub dicatarea lui Ştefan cel Mare, această scriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoarea literară care va face din cronică genul major al literaturii române din epoca feudală.

A fost copiată şi prelucrată în mănăstiri, în germană şi polonă. A fost utilizată pentru insemnările de istorie a moldovei din Voskresenski Letopiseţ (cronica moldo-rusă).

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent.

Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat puternic.

 

CITIŢI ŞI : 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/13/o-cronologie-a-domniei-lui-stefan-cel-mare-al-moldovei-1457-1504/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/06/stefan-cel-mare-%E2%80%93-un-sfant-pe-tronul-moldovei/

 

 

 

 

 

 

Sursa: http://www.istoria.md/articol/17/%C5%9Etefan_al_III_lea__ 

 

 

Bibliografie :

 

1. Despre începutul domniei lui Ştefan cel Mare vezi: Rezachevici, C. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. Bucureşti, 2001, p. 535-539.

2. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976, p. 63, 69.

3. Rezachevici, C. Op. cit., p. 537.

4. Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. Ştefan cel Mare şi Sfînt în contextul epocii sale şi al posterităţii. Chişinău, Civitas, 2004, p. 39-46.** În ţară s-au întors 10-11 boieri din cei 19 membri ai sfatului domnesc precedent.

5. Rezachevici C. Dimensiunea dinastică a politicii externe a lui Ştefan cel Mare, în “Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 3 (599, 2004, p. 12-17.

6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 57.

7. Bonfinius A. Historia Pannonica sive Hungaricarum rerum decades, IV, Lipscae, 1771, libr. 1, p. 559-560.

8. Gorovei Şt. S. 1473 – un an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, în “Ştefan cel Mare şi Sfînt. 1504-2004”, Sfînta Mănăstire Putna. Suceava, 2003, p. 389-394.

9. Dlugossi I. Historiae Polonicae, libri XIII, Ed. Lipsca, 1711-1712.

10. Iorga, N. Acte şi fragmente cu privire la istoria romвnilor, vol. III. – Bucureşti, 1898. – P. 84.

11. Gonţa Gh. Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi. Chişinău, 2004, p. 46.

12. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., p. 29.

13. Iorga, N. Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Bucureşti, 1899, p. 156 şi urm.

14. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. – P. 53-54.

15. Expunerea discuţiilor privind vîrsta lui Ştefan cel Mare vezi: Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. Op. cit., p. 14-15.

16. Ureche Gr. Op. cit., p. 120.

17. Karamzin N.M. Истортия государства Российского, t. IV. SPb., 1842, p. 195.

18. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005.

19. Constantin C.Giurescu & Dinu C.Giurescu Istoria Românilor volum II (1352-1606) p. 154-192. Editura Ştintifică si Enciclopedică Bucuresti (1976)

20. A.D. Xenopol Histoire des Roumains de la Dacie trajane : Depuis les origines jusqu’à l’union des principautés Tome I des origines à 1633. Editeur Ernest Leroux Paris (1896);

21. Binder Iijima, Edda und Dumbrava, Vasile (Hrsg.): Stefan der Große – Fürst der Moldau. Symbolfunktion und Bedeutungswandel eines mittelalterlichen Herrschers. Leipziger Universitätsverlag, Leipzig 2005, ISBN 3-86583-039-0 .

Publicitate

ŞTEFAN CEL MARE – UN SFÂNT PE TRONUL MOLDOVEI

ŞTEFAN CEL MARE – UN SFÂNT PE TRONUL MOLDOVEI

 

„O, barbat minunat, cu nimic mai prejos decat comandantii eroici pe care atata ii admiram, care in vremea noastra a castigat, cel dintai dintre principii lumii, o biruinta atat de stralucita asupra turcului! Dupa credinta mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii, si mai cu seama cinstea de capetenie si conducator impotriva turcului, cu sfatul, intelegerea si hotararea tuturor crestinilor, de vreme ce ceilalti regi si principi catolici se indeletnicesc cu trandavia si placerile ori cu razboaiele civile” – cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480)

O crima ce a schimbat fata Europei

In noaptea de 17 octombrie 1451, Moldova cunostea o crima ale carei repercusiuni nu ar fi putut nimeni sa le intuiasca. Ar fi parut, poate, doar o alta crima din lunga serie fratricida ce a insangerat monarhiile europene dar, de data aceasta, moartea unui monarh avea sa schimbe pentru totdeauna mersul istoriei. Domn in Moldova era la acea vreme Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun si tata al unui tanar cu evidente calitati de lider militar si politic, un tanar scolit la curtea lui Iancu de Hunedoara, de care se lega speranta continuitatii la tron a familiei domnitoare, Stefan.

Petru al III-lea Aron, frate vitreg al lui Bogdan, un avid pretendent la tronul Moldovei, patrunde in noaptea tarzie de toamna pe domeniul de la Reuseni, acolo unde se afla familia domnitorului si, cu ajutorul a circa 100 de mercenari, il captureaza si il decapiteaza pe loc pe domnul Moldovei. De acum, puterea se afla in mainile sale. Nu mai ramanea decat un singur amanunt, prinderea tanarului de numai 18 ani, Stefan, cel care, ingrozit de moartea brutala a tatalui sau, fugise intr-una dintre padurile din apropiere. Pentru Petru Aron, uciderea posibilului sau inlocuitor nu mai era, probabil, decat o problema de timp.

Voievodul, de acum, Aron impinge la moarte un alt urmas al lui Alexandru cel Bun, pe Alexandrel, zis si Olehno, pe care il invinge in lupta de la Movile, in martie 1455. Stefan era de negasit, dar Aron nu parea sa mai dea mare importanta acestei probleme. In schimb, el se inchina turcilor acceptand sa plateasca un tribut de 2000 de galbeni (o suma imensa la acea vreme), tribut ce ar fi trebuit sa creasca anual, totul in schimbul protectiei Curtii Otomane.

Urat de boieri si parasit de cei apropiati, Petru Aron afla cu stupoare ca, la sase ani dupa uciderea miseleasca a lui Bogdan, Stefan se indrepta spre Moldova cu o armata de 6000 de oameni, mare parte munteni pusi la dispozitie de varul sau, Vlad Tepes, cerand tronul si razbunarea sangelui varsat la Reuseni.

Cu o armata stransa in pripa, Aron este, insa, incapabil sa se opuna mult mai tanarului sau oponent, si este infrant la 12 aprilie 1457 la Doljesti pentru ca, la scurt timp, la Orbic, oastea sa sa fie imprastiata definitiv. Petru scapa cu viata si ia drumul pribegiei spre Polonia, acolo unde spera sa primeasca ajutor grabnic in inlaturarea “obraznicului Stefan”, iar pe locul numit Direptate, pe Siret, tara il aclama ca domn pe fiul lui Bogdan al II-lea. Pentru Moldova incepuse cea mai glorioasa pagina din toata istoria ei.

Lupta de la Baia si dezastrul Semilunii de la Vaslui

Victoria asupra lui Petru Aron nu rezolva nicidecum problema stapanirii Moldovei. Stefan stia ca ucigasul tatalui sau ar fi putut veni oricand asupra sa cu oaste polona si, pentru a impiedica un atare risc, el accepta suzeranitatea regelui polon Cazimir si ii cedeaza acestuia Hotinul.

 In schimb, Polonia se angaja sa nu permita lui Petru Aron sa mai calce vreodata pamantul Moldovei . Aron constientizeaza inutilitatea prezentei sale la curtea lui Cazimir si se refugiaza in Ardeal, acolo unde spera la ajutor din partea regelui maghiar, Matei Corvin.

 Fara a se lasa intimidat de una dintre cele mai impunatoare armate ale Europei, Stefan, sustinut tacit de polonezi, ataca cetatea Chiliei, domeniu aflat sub protectie ungara inca de pe vremea lui Petru al II-lea. Atacul esueaza, iar domnul Moldovei paraseste teatrul de lupta cu o rana la glezna ce nu avea sa se mai inchida pana la sfarsitul vietii sale. Nu era, insa, decat o amanare. Trei ani mai tarziu, in 1465, Stefan avea sa cucereasca mult ravnita “poarta” a Moldovei. Intre timp, recuperase Hotinul de la polonezi.

Constientizand ascendentul dat de sustinerea Poloniei, chiar daca acesta era doar unul formal, Stefan ataca localitatile secuiesti din Ardeal in speranta de a-l captura pe Aron. Aceasta scapa din nou cu fuga si se refugiaza la curtea lui Matei Corvin, acolo unde cere insistent o interventie armata a Ungariei in Moldova. Drept raspuns, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de care Stefan nu era strain.

La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin avea sa ia si Suceava.

La 15 decembrie 1467, Stefan , alaturi de 12.000 de osteni asediaza Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase orasul din toate partile.

Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat inceputul.

Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana. Petru Aron este momit cu o scrisoare falsa si adus in fata lui Stefan. Soarta sa avea sa fie aceeasi cu a victimei sale de la Reuseni, Bogdan al II-lea, tatal domnitorului moldav.

Dar problemele lui Stefan erau departe de a fi rezolvate. Asupra sa apasa inca birul acceptat de Petru Aron, iar cutezanta de a nu-l plati Inaltei Curti de la Stambul ar fi insemnat asmutirea asupra Moldovei a celui mai puternic imperiu al vremii.

Stefan isi calculeaza, insa, bine miscarile. Stie ca, atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin doua parti.

Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, intre 1470-1474, voievodul moldav cucereste Braila, cel mai important port valah, Cetatea de Floci si Ialomita. Radu cel Frumos nu i se poate opune. Cere, in schimb, tatarilor sa invadeze Moldova. La 20 august, la Lipniti, Stefan ii infrange si pe acestia intr-o lupta sfarsita catastrofal pentru tatari. Insusi fiul hanul este capturat si ucis atunci cand tatal sau ameninta pe domnitorul Moldovei cu noi pradaciuni.

Radu decide sa actioneze, dar este infrant chiar la intrarea in Moldova. In anul 1471. Doi ani mai tarziu, la 18 noiembrie, Stefan il infrunta din nou pe domnitorul muntean si il invinge iarasi la Ramnicu Sarat. In locul sau, voiedovul in inscauneaza pe Laiota Basarab. O incercare a turcilor de a remedia situatia se termina dezastruos. Toata armata lor, circa 13.000 de oameni, este nimicita, iar 2300 de prizonieri sunt trasi in teapa. In acelasi an, insa, Laiota il tradeaza pe Stefan si trece de partea turcilor.

Un altul ar fi renuntat, dar nu si domnitorul moldovean. El isi alege un nou protejat, pe Basarab cel Tanar, zis si Tepelus, pe care il trimite cu o armata impotriva lui Laiota. Tepelus nu se ridica, insa, la asteptarile lui Stefan si, la 5 octombrie 1474, este infrant de tradatorul Laiota. Doua saptamani mai tarziu, dupa ce cucerise cetatea Teleajenului, Stefan il invige si pe fostul sau aliat si reinstaureaza domnul pe care si-l dorea.

In schimb, actiunile sale rascolisera suficient mandria turcilor. Decis sa puna odata pentru totdeauna capat spinoasei probleme a Moldovei, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica ascultare. Nu stia, insa, ca isi trimisese cei mai multi dintre osteni la moarte.

Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin nu trimite decat 1800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul strange inca 5000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei.

Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata in retragere.

 Este momentul in care insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la

Dunare, putinii supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!

Drept raspuns, Stefan, pe care polonezii il numeau deja “cel Mare”, este numit de catre papa de la Roma “atlet al lui Hristos”, in timp ce Matei Corvin isi aroga drepturile victoriei. Aurul necesar unei noi rezistente in fata turcilor pleaca spre tronul Ungariei, in timp ce voievodului Moldovei nu ii parvin decat felicitarile curtilor europene. Impresionanta ramane scrisoarea lui Stefan cel Mare catre monarhii apuseni, scrisoare redactata la 25 ianuarie 1475, la doar 15 zile de mareata sa victorie:
“Prea luminatilor, prea puternicilor si alesilor domni a toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi aratata sau de care eaq va fi auzita. Noi, Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in fiecare zi se gandeste cum sa nimiceasca toata crestinatatea.

De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, ala carei capitan de frunte era Soliman Pasa beglerbegul… Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeul nostru atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare, si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre, pentru care lucru sa fie laudat Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vina, in luna lui mai, cu capul sau, si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie.

De aceea, ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri intr-ajutor impotriva dusmanilor crestinatatii, pana mai este vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate partile are de lucru cu oameni ce-i stau impotriva cu sabia in mana. Iar noi, din pareta naostra, fagaduim, pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei mele, ca vom sta in picioare si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru.

 Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, noi i-am taiat mana dreapta. Deci fiti gata fara intarziere. Data in Suceava, in ziua de Sfantul Pavel, luna ianuarie in 25, anul Domnului 1475. Stefan voievod, domnul tarii Moldovei”.

Lupta de la Razboieni si umilirea Poloniei in Codrii Cosminului

Era evident ca marele Mahomed al II-lea nu putea accepta o rusine asa cum fusese cea de la Vaslui. De aceasta data, decide sa ia problema in propriile maini si sa scape de incomodul domnitor moldovean. Astfel, la 13 mai, 1476, sultanul pleaca din Adrianopol in fruntea unei armate de-a dreptul uriase, 150.000 de oameni, carora Laiotă Basarab le promisese ajutorul a inca 12.000 de munteni. Stefans e vede din nou singur in fata Imperiului Otoman. Fara sa dispuna de rezervele uriase de oameni de care se bucura Mahomed, el strange doar 20.000 de osteni. 20.000 in fata a peste 160.000 de turci.

Singura solutie este intarirea unui fort la Paraul Alb, sau Valea Alba, acolo unde Stefan isi maseaza mica armata. Spre uimirea lui Mahomed, voievodul moldav ataca primul, la 26 iulie, si chiar reuseste sa respinga primele valuri ale turcilor.

Numarul acestora era insa urias, iar Stefan se vede nevoit, intr-un final, sa se retraga, lasand in urma un numar mare de morti dintre proprii sai osteni. Sultanul este sigur de victorie si se indreapta spre Suceava, cetatea de scaun, acolo unde esueaza in fata aparatorilor condusi de Sendrea, cumnatul lui Stefan. Hotinul, aparat de starostele Vlaicu, rezista si el. Neamtul, aflat in grija hatmanului Arbore iese invingator in luptele cu Mohamed. Cat despre Chilia si Cetatea Alba, turcii nu se mai gandesc sa le cucereasca. O furtuna puternica le distrusese o mare parte a flotei din Marea Neagra.

 Si astfel, cuceritorul Bizantului, se intorcea din Moldova neinvins, dar fara sa fi cucerit nimic, hartuit din spate de noua oaste a lui Stefan, asemenea unui fugar si nu unui invingator, asa cum se pretindea. Drept raspuns, Stefan cel Mare il aduce pe tronul Valahiei pe Vlad Calugarul. Tepelus urmase gestul lui Laiota si tradase si el.

Dar nici acest al treilea protejat crestin al lui Stefan nu rezista prea mult in fata turcilor. Mai mult, el se alatura acestora in ceea ce avea sa fie cea mai mare lovitura peste domnitorul Moldovei, pierderea Chiliei si a Cetatii Albe din anul 1484.

Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati. Mai mult, Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voie sortii.

Drept raspuns, domnitorul cauta ajutor in Ungaria si, asigurat de protectia acestora, invadeaza Polonia si ocupa Pocutia, teritoriu asupra caruia Stefan avea drepturi de mostenire de la Petru al Musatei si Alexandru cel Bun. Cazimir nu reactioneaza si, la numai doi ani dupa atacul moldovenilor, se stinge din viata lasand locul fiului sau Ioan Albert.

Un alt fiu al sau Vladislav, conducea Boiemia, in timp ce un altul, Alexandru, era mare duce al Lituaniei. Ramanea cel de al patrulea fiu, Sigismund cel fara de tara, pe care Ioan Albert decide sa il aseze in fruntea Moldovei. Astfel, sub un pretext mincinos, recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, Ioan Albert patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni.

Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor.

La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni.

Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei. Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de aceasta data nu isi tin promisiunea.

Constient de o noua incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. In “apropiere de fagetul Cosminului”, voievodul in ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare padurea.

 Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau invingatori.

Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Era una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala. Pocutia ramanea a Moldovei pana dupa moartea lui Stefan, survenita la 2 iulie 1504, si asta pentru ca nimeni nu mai cuteza sa il infrunte pe Sfantul Luptator si ctitor de biserici de pe tronul de la Suceava.

 Sursa:Basarabia literară

November 3rd, 2010