CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DIN NOU…TRANSILVANIA

 Transilvania, Valahia, Moldova, Banatul Timişan, estul Ungariei şi nordul Dobrogei pe o hartă din Atlasul Schreiber, Leipzig, 1730

Foto: Teritoriul  Transilvaniei, pe o hartă a ţărilor române din 1730, extrasă din Atlasul Schreiber, pag. 147, Leipzig.

 

„Națiunea ungară… ține la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nici o generație ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric.

Națiunea ungară este gata să-și ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și viața…

Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viață ungurească” (președintele ungar Arpad Gòncz, în „Istoria Transilvaniei”).

 

 

Este de-a dreptul incredibil cum un popor mic ca cel ungar, cu o populație de numai 9.939.470 locuitori (din care doar 8.314.029 sunt maghiari), face atâta zarvă iredentistă, într-o Europă „comună”, cu speranța că va mai reuși să anexeze unele teritorii, aflate în țări precum Slovacia, Serbia, Croația, Austria și România, așa cum a reușit când, așezându-se în Câmpia Pannoniei în 896, și-a ridicat ”spada” pentru a aduce sub ascultare – și posesie – unele popoare vecine: moravii și slovacii (în nord), croații și slovenii (sud) și românii din Transilvania.

Dacă și-ar împlini astăzi acest plan, maghiarii nu ar mai reprezenta nici măcar un procent de 50% din totalul populației ţării la care visează!

 

 

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm! TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XII)                 […]

         

Harta Ungariei după Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920

Am fost aici înainte de năvălirea ungurilor!

 

Academicianul D. Prodan scria despre români că sunt:

 „cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii…

Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator, numeşte migrator pe altul categoric sedentar.

 Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare”.

 

Ridicolul situaţiei  derivă din aceea că s-au găsit peste noapte promotori, care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei” şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi „istoricul” maghiar I. Wellmann

(„Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (adică a românilor).

De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare…

Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”).

Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică faptul că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu are nici o şansă să înţeleagă, oricât ar studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord, atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania!

Sigur, este foarte uşor să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI,  dar totuşi nu este suficient, căci vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept, să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun!

Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată (Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania.

Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.

Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)!

În concluzie, documentele invocate contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică teoria supremaţiei maghiare în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un pretins „drept istoric” al său, care, de fapt, este al nostru, al românilor…

                                                                                         

De ce ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică?

 

Cu adevărat notabil pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi !

Cine va citi cartea „Ungurii” a budapestanului Paul Lendvai (sau Lendvai Pál, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974), va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca în „final” (învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuindu-i pe germanici între 906-954 etc) ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia nu însă înainte ca, în anul 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanii conduşi de Otto cel Mare.

Pentru toate aceste „isprăvi”, aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic”, „iute la supărare” care, în „incursiuni de pradă în Europa”, „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare”!

Transilvania şi Ungaria nu s-au contopit.

„Busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit mai ales din cauză că populaţiile ei aparţineau în majoritate bisericii răsăritene” spune istoricul  L. Kövari.

Deşi ungurii s-au impus treptat în Transilvania, începând cu veacul al IX- lea, ei  nu au format niciodată o singură ţară.

Avem de-a face cu două state (Ungaria şi Transilvania), organizate diferit şi distincte, în contextul în care regii unguri au „curtat” Transilvania vreo 300 de ani, după cum ne-au arătat-o atât istoricul ungur A. Szilagy, cât şi o pleiadă de cercetători ai istoriografiei maghiare, care au ţinut să îşi exprime concluziile conform cărora Transilvania, păstrându-şi în continuare particularităţile, a rămas un voievodat independent şi anterior faţă de coroana regală ungară, până în 1541, când a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Regii unguri „au fost siliţi să încuviinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei” (E. Farczady), să nu poată încorpora niciodată Transilvania la Ungaria (F. Szilagyi) şi, lăsându-i un statut autonom şi istorie proprie (J. Chalonoky), să poată vorbi o limbă mai frumoasă decât a maghiarilor (L. Mocsary) şi deci să dăinuie ca un popor diferit de cel ungar (academicienii I. Lupaş, D. Prodan) într-un stat independent.

Aceasta este şi concluzia unor experţi, transmisă la Berlin de diplomatul – jurist german W. Fabricius, în tragicul an 1940.

Degeaba tot invocă Budapesta  dreptul istoric („al cuceririi”), în detrimentul dreptului de autodeterminare (adică al voinţei oamenilor), deoarece UNGARIA A GRAVITAT PE O ORBITĂ ISTORICĂ DIFERITĂ DE A TRANSILVANIEI (chiar dacă a influenţat-o uneori), fiind mai mereu pusă în situaţia de a face faţă multor revolte ale românilor contra ungurilor (K. Kos), dar şi de a „suporta” văzând cum „busola” credinţei românilor transilvăneni era orientată spre Răsărit, iar a Ungariei – încă de sub regele Ştefan – spre Apus!

Adevărul istoric a fost  distorsionat, adică instrumentat propagandistic, pentru a alimenta şi mai mult lupta (inclusiv religioasă), dintre ungurii catolici şi românii ortodocşi răsăriteni, cu toate că – atenţie! – Ortodoxia în Transilvania este mai veche decât catolicismul din  Apus.

După „marea schismă” din 1054, când catolicii Romei au părăsit „corabia” sobornicească a Ortodoxiei, chiar dacă incisivul prozelitism catolic s-a grăbit să înfiinţeze o „episcopie” la Alba-Iulia (în vremea regelui ungur Ladislau, 1077-1095), totuşi documentele istorice ne arată că în Transilvania – o confirmă 3 cronicari bizantini: Skylitzes, Kedrenos, şi Zonaras – existau încă mai dinainte Mănăstirea ortodoxăSf. Ioan Botezătorul” şi o altă Mănăstire (închinată tot Sf. Ioan Botezătorul), ridicată cu împuternicire de la greci (ortodocşi) de un cârmuitor ortodox din Banat – Ahtum – care a căzut luptând cu oastea regelui Ştefan.

În această sfântă mănăstire, Ahtum a aşezat „egumen cu călugări greci, după rânduiala şi ritul lor”, iar cei căzuţi în lupta sa cu ungurii au fost înmormântaţi în cimitirul grecilor , scrie academicianul istoric  Ioan Lupaş .

Prin pactul din 1867, Ungaria se prevalase  de poziția privilegiată la care a fost ridicată de Viena și a început, nu numai față de românii din arcul carpatic, un genocid cultural sub al cărui ”tăvălug” nivelator, contrar în mod absolut oricăror idei de drept internațional, și-a constituit și gradual consolidat Statutul Unitar Maghiar.

Felul în care s-a pricinuit Transilvaniei ”mai multă pagubă decât folos” (Odon Molnassy) este greu de cuprins în cuvinte!

Totuși, să încercam să  ne reîmprospătăm memoria cu câteva repere, sumare și comparative, ca să înțelegem cum a fost și cum este astăzi relația dintre maghiari și români:

  • ne-au impus ca limbă oficială, limba maghiară (1879, legea Trefort);

  • ne-au furat prin maghiarizare numele de familie (1881, legea maghiarizării numelor! S. Telekeș considera că „botezul” național este mai important decât cel religios!);

  • ne-au obstrucționat și diminuat reprezentarea politică în Dieta și în Parlamentul Ungariei (în 1910, aveam doar 5 români în Parlamentul de la Budapesta);

  • ne-au interzis organizarea vieții politice (1894);

  • ne-au suprimat 350 de școli primare (legile lui Aponyi, contele despre care scriitorul rus Lev Tolstoi spunea că în Ungaria acesta nu recunoaște nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni!);

  • ne-au pus la „indexul” discriminării etnice (1868, legea minorităților);

  • ne-au judecat și condamnat pe conducătorii politici (1892-1894, memorandiștii);

  • ne-au exclus de la vot (legea electorală, din 1874, care era considerată de prof.univ.maghiar B. Gustav o lege „cu tradiție feudală”);

  • ne-au schimbat denumirea localităților (legea din 1891);

  • ne-au respins orice cerere națională, sub pretextul că se săvârșea un ”atentat la ordinea de stat”;

  • ne-au maghiarizat grădinițele (1912) și învățământul primar (1907);

  • ne-au îngrădit, prin arestarea și condamnarea la închisoare a ziariștilor şi amenzile uriaşe date ziarelor româneşti, libertatea de exprimare;

  • ne-au interzis să avem reprezentanţi în funcții importante în stat şi în administraţie (Kalnoky);

  • ne-au falsificat statisticile demografice ;

  • ne-au confiscat însemnele naționale;

  •  ne-au interzis simbolurile naţionale etc.

 

În 1913, marele istoric AD Xenopol scria:

 

 „Regimul maghiar a ajuns o groază… Tratare mai brutală, mai nedreaptă și mai lipsită de cel mai elementar simțământ de omenie decât aceea pe care ungurii o impun naționalităților nemaghiare nu s-a întâlnit niciodată în decursul istoriei (…) toate celelalte popoare din acest regat trebuie să muncească numai în folosul nației stăpânitoare

(…)

Este cunoscut că la Seminarul de la Budapesta seminariștii români sunt opriți de a vorbi românește – la Universitatea din Cluj este un singur curs de literatură română propus… Judecătoriile de la mic până la mare, cancelariile administrative, ordinele ministeriale, textul legilor – toate își găsesc rostirea în limba maghiară… Banii românești mai slujesc spre a plăti jandarmii care arestează pe gazetarii români, zbirii care omoară pe alegătorii Români ce au nenorocirea de a se duce la urnă spre a vota pe unul dintr-ai lor.

Patru milioane de Români, sunt reprezentați în camera de la Budapesta de cel mult 8 sau 10 deputați, pe când Ungurii adevărați, opt milioane cel mult, împreună cu Evreii, sunt reprezentați prin mai multe sute”  

La aceste anomalii au reacționat, străini și români, din cele mai diverse medii.

Premierul britanic L.George spunea că: „imperiile europene erau un conglomerat nebunesc de astfel de posesiuni nenaturale și silnice … Românii erau dominați cu nesiguranță de austrieci și maghiarii din imperiul hodorogit”, iar ziarul german N.P. Zeitung („ungurii sunt astăzi poporul cel mai urât din Europa occidentală”, 6 mai 1894).

Pe de altă parte, ziarul L΄ Independence Belge consemna că: „Sunt tratați (românii n.a)  ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor … Vechile privilegii pe care le aveau românii au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariștii lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă” , iar poetul ungur Ady Endre :„Am învățat… că este patriotic să înjuri germani, sârbi, români, slovaci? Așa să fie? Dacă este așa, eu declar solemn că nu sunt patriot” – Nagyvarodi Naplo, 16 iunie 1903) etc.

Nu peste multă vreme avea să izbucnească Primul Război Mondial, iar în Declarația de război a României adresată, la 14 august 1916, Austro-Ungariei se spunea:

„Speranța pe care noi ne-am făcut-o… mai mult de 30 de ani, românii din Monarhie (din Transilvania – n.a.), nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacție, dar ei au fost, dimpotrivă, tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naționalități din care se compune Statul Austro-Ungar.

Toate nedreptățile suferite de frații noștri au întreținut între țara noastră și Monarhie un element continuu de animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu prețul unor mari dificultăți și numeroase sacrificii”.

La sfârşitul marelui război, după jertfe inimaginabile, poporul român se reîntregea.

Dacă falsificatorii de astăzi ai istoriei ar avea o viziune de ansamblu, fără de care nu se poate înțelege clipa minunată prin care cei 1228 de delegați ai românilor transilvăneni au proclamat la 1 Decembrie 1918 o Rezoluție de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu regatul României, atunci cu multă ușurință ar înțelege unii că românii Transilvaniei s-au conformat întocmai principiului autodeterminării popoarelor enunțat de președintele american Wilson.

„Minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi cuprinse în documentul de la Alba-Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomia pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat (…) Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe.” scrie Prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Aacademiei Române .

Din 1918 și până astăzi, nici o minoritate etnică din Europa nu s-a bucurat şi nu se bucură de atâtea drepturi precum cele pe care le au maghiarii din România.

Să ascultăm din nou „vocea” autorizată în materie,a academicianului istoric  I.A.Pop:

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și de educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România se instruiesc în limba lor, în mod gratuit și, adesea, au burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există pregătire de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin 10 doritori… Dar… se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetare de Statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă… în report cu unul care studiază în românește (…) Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români.

Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentanți în administrație în proporție cu numărul lor: în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. Judecata se face, de asemenea, în teritoriul majoritar maghiar, cu judecători și grefieri maghairi (…) Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii (…) sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant. România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în Palament.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc) pentru vreo minoritate, ci despre asigurarea ”deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentați în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi”…

Atunci, de ce se mai plâng maghiarii din România? Se plâng pentru că vor de fapt ca Transilvania să fie unită cu Ungaria, nu să trăiască lângă „românii inferiori”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/10/ziua-de-10-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/10/o-istorie-a-zilei-de-10-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

Prof. Costel NEACȘU – 

 Extrase din lucrarea

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”!

http://www.justitiarul.ro/transilvania-in-colimator-

 

 

10/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Chronicon pictum Vindobonense (Cronica pictată de la Viena,1358). BATALIA DE LA POSADA si alte miniaturi.

Prima pagină din Chronicon pictum Vindobonense

 

Cronica pictată de la Viena a  fost scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei  și descrie istoria maghiarilor de la începuturi până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină.

Cuprinde informații despre poporul român și, în special despre conflictul din anul 1330 dintre domnul muntean Basarab și Carol Robert, regele Ungariei, care a marcat emanciparea Tarii Românesti de sub tutela coroanei maghiare.

Batalia a fost mentionata in mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum si alte lucrari ungare, poloneze si germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc in principiu relatarea cronicii vieneze.

Are 146 de pagini și 147 de picturi.

Începând din secolul al XVI-lea Cronica pictată a fost depozitată la Biblioteca Imperială din Viena si, in baza acordului cultural de la Venetia  din 1932, documentul a a fost transferat în anul 1934 la Budapesta, la Biblioteca Națională a Ungariei.

Domnul Tarii Romanesti, Basarab I, se afla sub suzeranitatea regatului ungar condus de  Carol Robert de Anjou, cand  in 1327 a refuzat să mai plătească tributul de vasal, fapt care  l-a determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab   pornind din Timisoara  în luna septembrie  a anului 1330, în fruntea unei armate însemnate.

A ocupat Banatul de Severin si cetatea Severinului , după care a inceput inaintarea spre Curtea de Arges prin Oltenia.

Dupa stravechea tactica romaneasca, Basarab s-a retras pustiind totul in urma lui, astfel ca în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea .

Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui.

În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază.

Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Istoricul A.D.Xenopol  se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa hotarasca retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise.

In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor.

In Cronica pictată de la Viena, scrisă de călugărul Marcu, în 1358, se arată că oastea maghiara  a fost atrasa într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, împrejmuită de ambele părţi de râpe foarte adânci, iar malurile erau acoperite cu păduri întinse.unde a suferit o înfrângere umilitoare.

Au existat două atacuri, primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar urma celui de-al doilea armata lui Carol Robert a fost distrusa.

Regele ungur s-a  salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si a scapat   dupa ce si-a schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime”.

Cronica ne spune ca :

 

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

(Cronica pictată de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9-12 noiembrie 133o, regele maghiar  Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut.

S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.

Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui.

O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui:

„Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre.

Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul.

Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ (…)

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. (…)

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt.

Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. (…)

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. (…)”

 

Secta flagelanților

„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

(Cronica pictată de la Viena)

Steagul de jos, din imagine, este însemnul regilor Ungariei, iar cel de sus este blazonul familiei de Anjou, rezultat prin combinarea motivelor blazoanelor Franței și Ungariei.

 

Bătălia de la Posada (1330)

 

Manuscrisul original în format pdf

Cronica pictată de la Viena (text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, 1937, pdf)

 Sursa: Tiparituri Romanesti wordpress.com

Bătălia de la Posada și alte miniaturi din Cronica pictată de la Viena, 1358

14/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: