Evenimentele anului 1939 – O privire retrospectivă a lui A. N. Iacovlev, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS, privitoare la nefastul Tratat sovieto-nazist Ribentrop- Molotov

 

 

 

 

 

În 1989 Congresul Deputaţilor Poporului (parlamentul) URSS a alcătuit o comisie pentru „aprecierea politică şi juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939”, tratat mai cunoscut sub numele de „pactul Ribentrop-Molotov”. Respectivul pact de neagresiune a ajutat URSS să anexeze Basarabia, Ţările Baltice şi estul Poloniei.

În perioada gorbaciovistă, sub presiunea unor deputaţi din Ţările Baltice şi din RSS Moldovenească, Congresul deputaţilor sovietici alcătuise această comisie, care era condusă de A. N. Iacovlev, secretar al CC al PCUS şi membru al Biroului Politic.

În august 1989 Iacovlev a dat un interviu ziarului moscovit „Pravda”, care a fost tălmăcit în trisăptămînalul de la Chişinău „Tinerimea Moldovei” din 23 august 1989.

În noiembrie 1989, la congresul 14 PCR, Nicolae Ceauşescu a pomenit despre pactul Ribentrop-Molotov, fapt considerat de falsificatorii istoriei mai recenţi drept un gest de mare curaj, care l-ar fi determinat pe Gorbaciov să pună la cale înlăturarea scorniceşteanului.

Curajul lui Ceauşescu era de fapt la nivelul genunchiului broaştei, căci despre pactul Ribentrop-Molotov se vorbea liber în chiar presa sovietică, iar Gorbaciov nu avea motive să se supere că în România se întîmplă ceva ce era acceptat în însăşi Uniunea Sovietică.

Interviul lui Iacovlev reprezintă o încercare a Moscovei de a sugera o poziţie „politic corectă” a interpretării tratatului de neagresiune sovieto-german, în condiţiile în care, mai ales în republicile sovietice baltice, interpetările din presă nu erau favorabile imperiului şi se comenta despre nelegitimitatea anexării acestor republici de către URSS.

Publicarea interviului de către „Pravda” şi preluarea lui de către alte ziare sovietice este o sugestie că aceasta e poziţia oficială a Cremlinului asupra respectivei probleme.

Activiştii de partid din întreaga URSS aşteptau să li se semnalizeze ce poziţie trebuie să adopte în condiţiile în care discuţiile despre pactul Ribentrop-Molotov se înteţeau în întreaga URSS, dar mai ales în zonele afectate de acel tratat.

Se poate vedea din poziţia lui Iacovlev apariţia unor concesii în intepretarea oficială a Moscovei, dar şi încercarea de a găsi anumite justificări pentru acel tratat.

Pentru publicul românesc, ignorant în ceea ce priveşte evoluţia politică din URSS-ul anului 1989, cred că este binevenită aducerea în atenţie a acestui interviu.

Reproduc mai jos interviul dat de Iacovlev, conform traducerii din ziarul Tinerimea Moldovei (română cu alfabet chirilic).

Evenimentele din anul 1939 – Privire retrospectivă la o distanţă de 50 de ani

 

 

A. N. Iacovlev, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS, răspunde întrebărilor ziarului „Pravda”

În ultimul timp, mai ales în legătură cu împlinirea a 50 de ani de la năvălirea Germaniei asupra Poloniei, după care eveniment unele focare ale războiului al doilea mondial s-au contopit într-un incendiu mondial general, s-au activizat discuţiile în jurul tratatului de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între Germania şi Uniunea RSS, despre importanţa şi consecinţele lui.

Sînt ecsprimate diferite puncte de vedere, uneori dintre cele mai contrarii, se fac presupuneri şi pronosticuri.

În general, are loc o căutare binefăcătoare a adevărului, dar se întîlnesc şi abordări superficiale ale evenimentelor din acele zile, care sînt tot atît de departe de adevăr ca şi interpretările dogmatice ale acelor evenimente.

Corespondentul ziarului „Pravda” a avut o convorbire în legătură cu aceasta cu A. N. Iacovlev, preşedintele Comisiei Congresului de deputaţi ai poporului ai Uniunii RSS, în ce priveşte aprecierea politică şi juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939.

– Cît de departe a înaintat comisia privind îndeplinirea misiunii pe care i-a încredinţat-o congresul?

– În prezent membrii comisiei sînt ocupaţi cu formularea deocumentului care trebuie să fie prezentat congresului al II-lea. După părerea mea, în cadrul discuţiilor, uneori acute, noi am izbutit adresîndu-ne faptelor şi documentelor autentice ferm stabilite, să ajungem la opinia generală în aprecierile primordiale, principiale ale evenimentelor acelei epoci ecstrem de contradictorii.

Vreau să precizez că comisia nu-şi propune scopul să rescrie istoria. Scopul ei e să înţeleagă sursele evenimentelor, logica lor sau caracterul ilogic, juridic sau nejuridic al deciziilor luate, consecinţele sale neunivoce. Faptul e necesar dacă e să rămînem pe poziţiile istorizmului netendenţios.

Comisia e înaripată de năzuinţa să restabilească adevărul fără zorzoane şi lacune, să evite aprecierile conjuncturiste, să dezvăluie resorturile proceselor care au avut loc în 1939. Altfel, trecutul încă un timp îndelungat va deveni un balast, care va îngrădi eforturile de transformare a tuturor aspectelor vieţii societăţii sovietice.

Dorinţa de a pătrunde în esenţă şi nu a înlocui un semiadevăr cu altul, în mare măsură a contribuit la înţelegerea reciprocă în multe probleme importante, dacă luăm în vedere cît de complicat este însuşi obiectul investigaţiilor.

– În ultimul timp au căpătat răspîndire cîteva versiuni cu privire la concluziile la care, după cum se arată, a ajuns deja comisia. Pe ce se bazează asemenea ştiri?

– Probabil, motivele sînt diferite, ceea ce, cu toate acestea, nu schimbă situaţia – munca privind cercetarea politică şi juridică a circumstanţeloir încheierii tratatului din 23 august şi conţinutul acordurilor înseşi nu este definitivată.

Comisia nu a făcut încă bilanţurile sale. Tot ce s-a spus cu privire la concluzii sînt numai opinii personale, oricine ar fi luat cuvîntul. Şi nu sînt sigur dacă asemenea grabă va aduce folos cauzei.

– După cum se ştie, încheierea cu Germania a pactului de neagresiune a surprins opinia publică sovietică şi de peste hotare pe neaşteptate. Pînă atunci Uniunea RSS pleda în modul cel mai intransigent şi consecvent împotriva fascizmului. Şi brusc, într-o oră, Germania fascistă s-a transformat aproape într-un partener. Ce a condiţionat o asemenea declanşare a evenimentelor?

– E drept, şi acum lucrul acesta e mai clar decît înainte, că partidul şi poporul n-au fost pregătiţi pentru asemenea cotitură. Timp de 6 ani şi ceva Uniunea Sovietică nu numai că a demascat fascizmul, identificîndu-l cu agresia şi războiul. Ţara noastră a fost unicul stat mare care a acceptat încleştarea armată cu fascizmul, militînd de partea Spaniei republicane, s-a opus anecsării Austriei şi dezmembrării Cehoslovaciei.

Situaţia a fost de asemenea natură că flăcările războiului al doilea mondial izbucneau ba ici, ba colo, atmosfera internaţională se contamina activ şi rapid spre izbucnirea unui conflict general. Incendiul se apropia.

Şi în 1939, cînd primejdia unui mare război în Europa bătea literalmente în uşă, conducerea sovietică a încercat încă o dată să creezew un front antifascist în componenţa, mai întîi de toate, a Uniunii RSS, Angliei şi Franţei. În acele condiţii frontul putea să devină unica forţă capabilă să salveze pacea. Dar în zadar.

Şi ce putea fi făcut, dacă cealaltă parte a acceptat tratativele nu de dragul unor acorduri concrete, ci de dragul intrigilor politice pe contul nostru?

Ce putea fi obţinut cînf liderii britanici şi cei franceji, după cum atestă documentele, rezolvau sarcina cum să îndepărteze de sine ameninţarea agresiunii germane şi să declanşeze energia naţismului într-o ecspansie spre Est.

Cum putea fi ajutată aceiaş Polonie să îndepărteze pericolul înrobirii, ce o ameninţa, dacă conducătorii săi nu vroiau nici să audă de vre-o colaborare directă sau indirectă cu Uniunea Sovietică şi cu Forţele sale Armate?

Cercetători serioşi – sovietici, poloneji, britanici, vest-germani şi alţii – recunosc că la 19-20 august 1939, în momentul cînd Stalin şi-a dat consimţămîntul să sosească Ribbentrop la Moscova pentru clarificarea definitivă a intenţiilor Germaniei, Uniunea Sovietică nu avea ce să aleagă.

De una singură, Uniunea RSS nu putea preîntîmpina războiul. Iar să-şi facă aliaţi din Anglia şi Franţa n-a reuşit. Îi rămînea să se gîndească cum să nu nimerească în iureşul războiului, pentru care în 1939 Uniunea RSS era gata şi mai puţin decît în 1941.

E drept, eczistă şi un alt punct de vedere în această privinţă. Unii istorici afirmă că nici Germania nu era gata în 1939 să atace Uniunea RSS.

Posibil că e aşa. În acelaş timp, nu se poate să nu ţinem cont de probabilitatea absolut evidentă a tranzacţiei încheiate de Berlinul naţist cu alte state occidentale, tranzacţie orientată împotriva Uniunii Sovietice.

Să luăm în vedere drept fapt istoric planul operativ „Vais” [weiss = alb, în germană], aprobat de Hitler la 11 aprilie 1939, care prevedea că imediat după ce Polonia va fi distrusă din punct de vedere militar, Germania va cuceri Lituania şi Letonia.

Prin urmare, războiul împotriva Uniunii Sovietice ar fi început – atunci ori ceva mai tîrziu – de pe nişte poziţii şi mai preferate de agresor decît peste doi ani după aceea.

Şi nu e totul. În august 1939 Armata Roşie deja ducea lupte grele la Halhîn-Gol cu militariştii japoneji. Ultimii, suferind un mare eşec, insistau ca Berlinul să-şi eczecute obligaţiile de aliat conform „Pactului anticomintern”.

– Dumneavoastră daţi de înţeles că alegerea lui Stalin în favoarea pactului de neagresiune cu Germania a fost un pas nevoit?

– Nui, eu ecspun faptele şi mă străduiesc să le înţeleg în interacţiune, să le analizez din diferite unghiuri de vedere, să evit presiunea stărilor de spirit politice contemporane. iar faptele, cel puţin cele care sînt cunoscute, atestă că la 20 august tratativele militare între Uniunea RSS, Anglia şi Franţa intraseră în impas şi, de fapt, eşuaseră.

La rugămintea englejilor şi francejilor, tratativele au fost declarate întrerupte pentru un termen nedefinit, deşi la Londra se ştia tot aşa de bine, ca şi la Moscova, că agresiunea germană împotriva Poloniei era ficsată în perioada dintre 25 şi 28 august şi, în orice caz, nu mai tîrziu de 1 septembrie.

Voi menţiona că nemţii aveau o variantă de rezervă privind acţiunile militare, în cazul că conducerea sovietică va refuza să-l primească pe Ribbentrop (de altfel, primele rugăminţi ca el să fie primit au fost respinse).

La tratativele secrete de la mijlocul lui august Londra şi Berlinul s-au înţeles cu privire la călătoria din 23 august, pe care trebuia s-o facă Ghioring (Goring), al doilea lider de rang în „cel de-al treilea raih”, pe insulele Britanice, în vederea unei întîlniri nedeclarate cu Cemberlen (Chamberlain). Judecînd după documente, cele două imperii se pregăteau să elaboreze „un compromis istoric” de proporţii globale, ignorînd interesele nu numai ale Uniunii RSS, Poloniei şi ale unui şir de ţări est-europene, ci chiar ale Franţei.

În aceasta rezida sensul, după părerea mea, a jocului dublu a lui Hitler: să continue în secret contactele cu conducerea britanică privind un acord „a la Munchen”, dînd englejilor perspectiva de a încheia un acord de neagresiune cu Uniunea Sovietică.

Pe Hitler în momentul acela îl aranjau ambele variante – şi acceptarea la Moscova a propunerilor în vederea acordului, şi respingerea acestuia.

Ultimul ar fi permis lui Hitler să declare la momentul oportun supuşilor săi: eu am întins Rusiei mîna prieteniei, regimul bolşevic nu a acceptat-o, el a demonstrat că este duşmanul raihului german, iar cu duşmanul trebuie să vorbeşti în limbajul forţei.

Probabil, aprocsimativ după această schemă s-ar fi desfăşurat evenimentele. În plus, evident, spre satisfacţia Londrei şi Parisului, care anticipau cu satisfacţie că Germania şi Uniunea RSS se vor istovi una pe alta de puteri, iar democraţiile occidentale apoi le vor dicta condiţiile lor de pace.

Clar lucru, eu analizez documentele, logica evenimentelor concrete ce au precedat, în care Uniunea RSS a fost lăsată pe de lături, iar interesele ei au fost transformate într-o monedă de schimb.

Altă discuţie e că, prin el însuşi, acordul cu Germania fascistă lasă o impresie neplăcută de ordin etic, ideologic. E greu să te debarasezi de dorinţa de a-ţi adresa întrebarea: n-au fost oare şi alte posibilităţi, a fost făcut totul ca, pe de o parte, să fie amînat războiul, iar pe de alta – să se evite ecsplicările cu regimul naţist?

Istoria, totuşi, este istorie, ea nu recunoaşte devierile la care ne putem referi.

În afară de aceasta, e puţin probabil că e justificat să luăm doar noţiunea etică drept măsură a ceea ce s-a întîmplat (atribuind-o ecslusiv Uniunii RSS). Nu putem ecsclude din analiză un fapt determinant – nu Uniunea Sovietică a năvălit asupra Germaniei ci Germania asupra Uniunii Sovietice.

– Din cuvintele Dumneavoastră putem conchide că iniţiativa încheierii acordului de neagresiune a pornit din partea Germaniei. E drept lucrul acesta?

– Da, într-adevăr, aşa e. La indicaţia lui Hitler, departamentul afacerilor ecsterne al Germaniei a început să pregătească terenul pentru aceasta în vara anului 1939, imediat după Munchen. Liderii naţişti numeau această manevră „înscenare a unui nou Rapallo” în cadrul relaţiilor sovieto-germane.

Dar, după cum a consemnat în zilnicul său secretarul de stat al MAI al Germaniei E. fon Vaiţzekker, sondajele nemţilor, „curtea” pe care ei o făceau Moscovei a rămas mult timp fără răspuns.

Chiar şi atunci cînd, la sfîrşitul lui iulie – începutul lui august 1939, partea germană, pentru prima dată, într-un tecst clar a formulat ideea reînvierii tratatului din 1926 cu privire la neutralitate sau la încheierea unui acord de neagresiune, precum şi cu privire la împărţirea sferelor de interese sovieto-germane „de la marea Baltică pînă la Marea Neagră”, Uniunea RSS nu s-a grăbit cu răspunsul.

Probabil Stalin vroia, mai întîi, să clarifice care vor fi rezultatele de pe urma tratativelor anglo-franco-sovietice, care trebuiau să înceapă de urgenţă la Moscova.

Deşi, conform informaţiilor, pe care le primea, temeiuri deosebite pentru optimizm nu existau, el a hotărît, totuşi, să se convingă la concret care erau şansele. Prioritate se acordau acestor tratative.

Judecînd după documente, Stalin nu avea încredere în nimenea, însă totuşi, vedea Londra şi Parisul într-o culoare mai puţin neagră decît Berlinul. iată consemnarea din zilnicul lui G. M. Dimitrov despre discuţia avută cu Stalin la 7 septembrie:

„Noi am preferat înţelegerea cu aşa-zisele ţări democratice şi deaceea am dus tratative, – reproduce G. M. Dimitrov cuvintele lui Stalin – dar Anglia şi Franţa ar vrea să le fim argaţi şi nici să ne plătească pentru aceasta!”.

E nimerit să subliniem următoarele. În acest moment Anglia şi Franţa deja îşi perfectaseră acordurile lor de neagresiune cu Germania şi, astfel, în mod obiectiv se aflau într-o situaţie avantajoasă faţă de noi.

Trebuie să amintim că nu în Occident ci în Răsărit erau concentrate principalele forţe de şoc ale nemţilor, că după anşlusul Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei, anume la Răsărit erau întrezărite posibilităţile cele mai favorabile pentru înfăptuirea planurilor amplu comentate ale raihului.

Chiar avînd cel mai critic punct de vedere cu privire la politica internă şi ecsternă a lui Stalin dina cea perioadă, lucru pe care această politică îl merita, totuna trebuie să constatăm, dacă nu e să fim tendenţioşi şi să nu ne facem culpabili împotriva faptelor, – interesele naţionale ale Uniunii Sovietice impuneau acţiuni active.

Din moment ce nu s-a izbutit să fie dată o ripostă colectivă agresorului, urma ca să se aibă grijă cu privire la modul cum să fie devansată agresia, ca „marşul asupra Poloniei” să nu devină un preludiu al cuceririi ţărilor baltice şi al realizării planurilor hitleriste de asigurare al „spaţiului vital”, de cucerire a Ucrainei în calitate de bază de materii prime şi alimente „pentru raih”, trebuia de gîndit cum urma să fie îngrădită înaintarea spre Răsărit.

 

– Tratativele de neagresiune erau practicate pe larg în perioada interbelică. Prin urmare, însuşi faptul semnării unui asemenea acord între Germania şi Uniunea Sovietică, s-ar părea, nu trebuia să genereze o reacţie negativă în lume. Dar Occidentul, după cum ne amintim, a calificat Tratatul din 23 august 1939 foarte critic. Prin ce se ecsplică aceasta?

– Parţial eu, probabil, am răspuns la întrebarea dumneavoastră. Ştiind că războiul va începe nu mai tîrziu de 1 septembrie, guvernul britanic a dispus şeful delegaţiei sale de la tratativele militare de la Moscova, amiralul Draks, să evite convenţii care ar obliga cît de cît Londra „să bată apa în piuă” pînă în octombrie.

Pe ce se conta? Însuţi faptul tratativelor între cele trei ţări trebuia să genereze efectul imprevizibilităţii şi să împiedice, după cum contau cei din capitala britanică, „apropierea dintre Berlin şi Moscova”. Odată cu încheierea acordului sovieto-german, „jocurile” de-a diplomaţia trebuiau să sfîrşască.

Guvernul englez şi cel francez ştiau foarte bine că timpul păcii în Europa ecspiră, iar odată cu aceasta se termină „politica de pacificare” a agresorilor.

Sosise ora cînd toate lucrurile urmau să fie puse la locul lor.

Londra şi Parisul pierduseră cu totul interesul faţă de Uniunea Sovietică. Chamberlain şi miniştrii săi au început cu febrilitate să caute modalităţi în ce mod, fără să-şi ecspună prestigiul, să-l îmbuneze pe Hitler în ultimul moment şi, în acelaşi timp, să obţină din partea Germaniei obligaţii pentru viitor, mult mai ferme decît cele pe care ea le-a dat şi imediat le-a încălcat înainte de Munchen, în timpul Munchenului şi după Munchen.

Chamberlain şi amicii săi sperau foarte mult că polonejii au să joace cum vor cînta ei, aşa cum altă dată a jucat Beneş în Cehoslovacia. Însă viaţa a dispus aşa cum a vrut ea.

Documentele atestă că la 23-24 august, a doua zi după semnarea acordului de neagresiune cu Germania, Stalin trăia un sentiment de neîncredere: dar dacă Hitler va izbuti să profite de tratat ca de o bîtă, pentru a zmulge din partea Angliei şi Franţei concesiile necesare lui, iar „un nou Rapallo” ca deraia?

Profitînd de diferite canale, Stalin a încercat să predispună Parisul şi Londra la continuarea tratativelor militare de la Moscova şi chiar a ficsat data aproximativă a reluării lor – 30 august. N-a urmat nici un fel de ecou la aceste propuneri.

– De la un timp încoace a devenit cunoscut că la Tratatul de neagresiune a fost anecsat un protocol secret suplimentar. Ce puteţi spune în privinţa aceasta?

– Chestiunea cu privire la protocolul secret este mult mai complicată în vederea aprecierii decît acordul însuşi. Dar, mai întîi, trebuie să menţionăm următoarele.

În primul rînd, acordurile secrete şi anecsele la tratate erau încheiate în perioada antebelică mereu şi oriunde. De multe ori, obiectul tranzacţiilor încheiate între nemţi, engleji, franceji şi poloneji era Uniunea Sovietică însăşi.

În al doilea rînd, deşi originalul protocolului secret nu a fost descoperit, prezenţa acestuia, în lumina documentelor descoperite în ultimele luni, nu trezeşte îndoială.

Dar şi trupele – germane şi sovietice – în acţiunile ulterioare erau orientate spre linia de demarcaţie ficsată prin acest protocol şi prin protocolul de la 28 septembrie din acelaş an.

La 1 septembrie Germania a năvălit asupra Poloniei. La 17 septembrie, unităţi ale Armatei Roşii au intrat pe teritoriul Ucrainei de Asfinţit şi Bielorusiei de Asfinţit.

Era ficsat concret un hotar, mai departe de care nemţii nu înaintau spre Răsărit, iar oştirile sovietice nu înaintau spre Apus.

Întîmplător aşa ceva nu putea să aibă loc. Şi aceasta, mai mult decît orice hîrtie, confirmă că delimitarea intereselor avusese loc şi, într-un fel sau altul, fusese ficsată.

Aceasta e latura concretă a chestiunii. Dar rămîne problema aprecierii politice şi juridice a acestor protocoale.

Din punct de vedere politic, şi despre aceasta trebuie să spunem direct, este evidentă devierea, înainte de toate, de la normele leniniste ale politicii ecsterne, sovietice, de la renunţarea leninistă la diplomaţie secretă, e vorba de revizuirea cursului strategic privind securitatea colectivă.

După cum am mai spus, originale ale protocolului secret n-au fost descoperite nici în arhivele noastre, nici în cele de peste hotare.

Cu privire la tecstul acordului noi putem judeca acum după o peliculă fotografică pe care, conform versiunii oficiale vest-germane, la sfîrşitul războiului au fost ficsate unele documente ce se păstrau în biroul lui Ribbentrop.

Pentru mine personal e o chestiune secundară în ce măsură tecstul copiei este verosimil sau nu. Mai esenţial e faptul cum a fost comisă tranzacţia. iar aceasta, indiscutabil, a fost o tranzacţie.

Despre contactele cu Berlinul, care de la 15 august au evoluat în tratative, pînă la sosirea la Moscova a lui Ribbentrop, ştiau numai Stalin şi Molotov.

Despre protocolul secret, în afară de ei, dintre conducătorii partidului şi statului nu ştia nimeni. Protocolul nu a fost dicutat nici la Biroul Politic, nici în Sovietul Suprem, nici în cadrul guvernului.

El a fost scos din procedura ratificării. Strict vorbind, era vorba de ficsarea intenţiilor părţilor, deoarece din punct de vedere juridic, în virtutea particularităţilor arătate ale alcătuirii sale, protocolul nu poate fi calificat ca un act juridic, cu alte cuvinte, ca un act ce are consecinţe juridice.

Repet, ideea delimitării intereselor celor două state a aparţinut nemţilor.

Agăţîndu-se de ea, Stalin şi Molotov au insistat ca promisiunile declarative ale Berlinului de a respecta interesele sovietice să preieie o formă în scris. Stalin a evitat să se mulţumească cu promisiunile neformalizate.

Şi totuşi, el n-a avut nici o nevoie să accepte literalmente tecstul protocolului, dacă, desigur, copia este adevărată în redacţi pregătită de MAI al Germaniei şi adusă la Moscova în portofoliul lui Ribbentrop.

Declaraţia de mare stat cu privire la „reorganizarea teritorială-politică” în regiune, oricum ai interpreta-o, era, din punct de vedere juridic, în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unui întreg şir de ţări. Ea nu corespundea spiritului şi literei tratatelor pe care Uniunea RSS le încheiase mai înainte cu aceste ţări, nu corespundea obligaţiilor noastre de a respecta, în orice circumstanţă, suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa lor.

După părerea mea, Stalin a acceptat un risc nejustificat, consacrînd prin semnătura lui Molotov, în preziua războiului ce se apropia, „reorganizarea teritorială-politică” a Poloniei.

Această nesăbuinţă putea să se termine cu angajarea Uniunii RSS în război, în loc să i se deie un răgaz.

Nu vorbesc de acum de faptul că asemenea mod de a acţiona al conducătorilor sovietici de atunci nu reflecta de fel voinţa poporului sovietic şi nu consuna cu starea sa de spirit.

Presupun, că noi vom proceda la modul responsabil şi din punct de vedere principial, dacă vom condamna direct devierea antebelică a conducerii sovietice de la principiile leniniste ale politicii ecsterne, prin orice argumente această deviere ar fi ecsplicată.

– E justă afirmaţia că, în contecstul acordului de neagresiune din 23 august 1939, Stalin şi Hitler s-au înţeles să-şi sincronizeze toate acţiunile de mai departe din 1939-1941?

– În primul rînd, între conducătorii Uniunii RSS şi ai Germaniei nici în ziua încheierii acordului, nici pînă atunci, nici după aceea n-a eczistat nici umbră de încredere necesară, ca să angajeze o discuţie deschisă în perspectivă.

În al doilea rînd, nici Stalin, nici Hitler nu puteau fi proroci. Ei n-au putut să ghicească în ce mod se vor declanşa evenimentele.

În ce măsură era aptă de luptă armata poloneză? Una e să apreciezi lucrurile la statul-major, alta e realitatea.

Nu era clar dacă Anglia şi Franţa vor lupta de partea Poloniei, iar dacă da, cum vor acţiona ele.

A te limita la „un război fictiv”, despre care ambasadorul britanic Henderson s-a înţeles cu Hitler ca o posibilă variantă, sau a profita de lipsa de apărare a frontierelor de vest ale Germaniei şi de prioritatea pe care aici o aveau francejii. Multe lucruri erau necunoscute.

În al treilea rînd, anticipînd, voi menţiona, că la Berlin evenimentele din 1940 din ţările baltice erau considerate ca o încălcare a acordurilor de la 23 august, ca o renunţare a Moscovei la „asigurările sale categorice”.

Cîteva eczemple. undeva, din primăvara anului 1939, serviciile speciale ale Germaniei au început să se ocupe de pregătirea „răscoalelor populare” în Galiţia şi în alte cîteva regiuni ucrainene ce se aflau sub controlul Poloniei. Se avea în vedere să se pună baza „statului ucrainean de apus” cu ţinta următoare de a comite anşlusul Ucrainei sovietice.

De acum după invazia în Polonia abwehrul a primit ordin să provoace sub chip de „răscoale” în regiunile ucrainene şi bieloruse o măcelărire în masă a polonejilor şi evreilor care trăiau acolo, iar apoi să purceadă la constituirea formaţiei de stat „independente” ucrainene.

Paralel era pregătită includerea Lituaniei în componenţa raihului prin intermediul încheierii cu ea „a unui tratat de apărare”.

Dar se vede că pe urmă Hitler a considerat că poate să se dispenseze de etape intermediare şi a semnat la 25 septembrie 1939 directiva nr. 4, în care a dat ordin să se concentreze în Prusia Orientală forţe suficiente pentru ocuparea fulgerătoare a Lituaniei, chiar în cazul rezistenţei militare din partea acesteia.

Astfel s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost încheiat la 28 septembrie 1939 între Germania şi Uniunea RSS acordul cu privire la „prietenie şi frontiere”, care au modificat sfera intereselor. linia de demarcaţie în Polonia acum corespundea „liniei Kerzon” care, conform tratatului de la Versailles, fusese ficsată drept frontieră de este a Poloniei, iar frontierea de vest a Lituaniei era consemnată ca limită a intereselor germane.

Între timp, în baza acordului din 23 august, Lituaniei i-au fost întoarse oraşul Vilnius şi raioanele limitrofe, cotropite de Polonia burgheză în 1920.

În general, s-a întîmplat ceea ce l-au avertizat pe Chamberlain chiar ecsperţii săi militari şi un şir de colegi din partid, – dacă Anglia va torpila încheierea unei alianţe anglo-franco-sovietice, atunci Uniunea RSS nu va avea alternativă decît să se înţeleagă cu Germania.

Chiar pe urmele proaspete ale evenimentelor, în septembrie 1939, W. Churchill a ecsprimat înţelegere a faptului că Uniunea RSS trebuie să creeze „un front împotriva ecspansiunii germane”, să se gîndească la faptul că ţările baltice limitrofe să nu nimerească sub controlul unui stat dispus ostil Ţării Sovietice.

– În cadrul dezbaterilor furtunoase, care au loc astăzi, mai ales în Republicile Baltice, poţi auzi opinia că acordul de neagresiune şi protocolul secret anecsat la el constituie aproape o bază juridică pentru toate schimbările ulterioare din Europa. Şi, prin urmare, prin restabilirea tabloului dinainte de război necesită să fie declarat nevalabil acest acord chiar de la început. Cum aţi formula punctul Dumneavoastră de vedere?

– Dacă am adopta poziţia propusă, ar trebui să declarăm nevalabil, ineczistent, războiul. Nu ştiu numai unde am putea trece milioanele de vieţi curmate în acest război.

Tentativele de a contura realităţile teritoriale şi alte realităţi europene, aşa cum ele s-au constituit în rezultatul războiului şi al dezvoltării de după război, din orice tratate cu germania, ignorează faptele sau le interpretează schimonosit cu bună ştiinţă.

O parte din ele am pomenit. Discuţiile, în principiu, sînt inutile după ce tratatul de neagresiune şi alte acorduri cu germania au pierdut orice prerogative juridice la 22 iunie 1941.

O confirmare specială a acestei situaţii, cum ar fi, spre eczemplu, al acordului dintre guvernele Uniunii RSS şi al Poloniei de la 30 iulie 1941, a avut o mare importanţă simbolică, înţeleasă şi justificată în acele situaţii concrete.

Poţi absolut altfel să apreciezi tratatul din 23 august, dar şi în cazul acesta urmează să recunoşti că nici în tratat, nici în protocolul anecsat la el nu a fost determinat statutul juridic şi politic al Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

Schimbarea statutului lor a avut loc în virtutea altor circumstanţe. Încă şi mai artificios ar fi să se caute anumite fire interdependente între situaţia de astăzi ale celor trei republici şi acordul de neagresiune.

În timpul războiului şi după război s-a constituit o nouă bază pentru construcţia lumii şi a Europei. Au apărut noi principii de relaţii reciproce între state, principii ficsate în Statutul ONU, într-un sistem întreg de tratate de pace, în asemenea hotărîri necunoscute mai înainte, cum este Actul final de la Helsinki.

În ce poate să rezide sensul confirmării faptului anulării acordului din 1939 prin război şi condamnarea protocoalelor secrete anecsate la el? În afară de consideraţiunile principiale numite mai sus eczistă încă o circumstanţă importantă. Cea morală.

Doar se resimt toate ofensele de mai înainte, nedreptăţile, deformările, sensibile în cel mai înalt grad, cînd sînt atinse demnitatea şi interesele naţionale. Şi în această privinţă trebuie să se lucreze încă mult, inclusiv în casa sovietică.

Calea spre o nouă calitate a vieţii în Federaţia noastră multinaţională este înfăptuită prin intermediul puterii poporului, al egalităţii tuturor naţiilor şi a tuturor cetăţenilor, oriunde ar trăi ei, prin intermediul respectării demnităţii lor, întotdeauna şi în toate privinţele.

Naţionalizmul, sub orice formă, este otrava mortală a fiecărei societăţi, bunul simţ şi cultura matură sînt medicamentele sale lecuitoare. Nu scindarea, ci consolidarea forţelor în numele unui înalt ideal, în aceasta văd eu răspunsul la imperativele timpului.

– Dacă am face bilanţul a ceea ce a avut loc acum 50 de ani, care ar fi atunci plusurile şi minusurile hotărîrilor adoptate în 1939?

– Toate acordurile şi tranzacţiile de atunci au pierdut sensul şi prerogativele în clipa năvălirii Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Aceasta e practica internaţională şi aceasta e o firească situaţie. Ceea ce a avut loc pe urmă a fost determinat de alţi factori.

Deaceea aprecierea consecinţelor încheierii acordului din 23 august 1939 va fi justă, cînd ea se înscrie în contecstul istoric concret.

Înainte de toate Uniunea RSS a cîştigat timp spre a se pregăti de a respinge agresiunea germană, pe care însuşi Stalin o considera inevitabilă, deşi acest cîştig a fost folosit nici pe departe în modul cel mai nimerit.

E greu să obiectezi împotriva acestei constatări. Însă faţă de tratatul din 23 august, luat aparte, aceasta nu are referinţă directă.

Hotarul, de pe care Uniunea Sovietică putea să se apere, a fost mutat cu cîteva sute de chilometri mai la apus de Leningrad, Minsc şi alte centre naţionale. Nu e lipsit de interes că un şir de militari germani de frunte au apreciat această schimbare a situaţiei strategice ca o „trădare” dion partea lui Hitler a intereselor raihului, în multe privinţe depreciind rezultatele „campaniei poloneze”.

Încheierea pactului sovieto-german de neagresiune a zdruncinat raporturile dintre Berlin şi Tokio. Construcţia anticomintern s-a dovedit a fi deformată. Japonia a pierdut încrederea în aliatul său, care nu a fost depăşită în deplină măsură pînă la sfîrşitul războiului.

Tokio a fost nevoit să-şi revizuiască doctrina militară, iar planurile acţiunilor agresive împotriva Uniunii RSS au trebuit să fie amînate pentru un timp nedefinit.

În sfîrşit, dacă e să vorbim de plusuri, statele occidentale au început, în cele din urmă, să ţină cont de Uniunea Sovietică ca de un factor militar şi politic. Uniunea Sovietică avea dreptul nu mai puţin decît alte state să-şi ficseze hotarul intereselor sale vitale în condiţiile cînd fulgerele războiului scăpărau deja de asupra capului.

E bun sau rău acordul şi protocolul anecsat la el, însă ele, fie măcar pentru un timp, au defectat sistemul de canalizare al ecspansiunii hitleriste în direcţia Uniunii Sovietice.

Germania a fost nevoită să-şi modereze pretenţiile de dominaţie în tot bazinul Mării Baltice, de-a profita de braţele de muncă în toată Europa de Est şi de Sud-Est, pe care s-au grăbit să i le satisfacă, nedîndu-şi rînd, încă din 1933, „pacificatorii” mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi.

Noi am încetat să mai fim obiectul politicii străine, am demonstrat că sîntem capabili să promovăm în problemele mondiale cursul nostru.

Concomitent, cotitura bruscă a Uniunii Sovietice pentru cercurile largi de la lupta intransigentă la colaborarea cu Germania naţistă a dezorientat în mare măsură forţele democratice, iubitoare de pace.

Într-o situaţie ecstrem de complicată au nimerit multe partide comuniste, care, prin hotărîrea Cominternului, trebuiau să justifice ceea ce ieri condamnau cu hotărîre.

Mai departe. În cercurile diriguitoare ale Angliei, Franţei, SUA, îşi consolidau poziţiile adversarii oricărei colaborări cu Uniunea RSS. Ei îşi atribuiau cu mare chef păcatele unora pe seama altora şi căutau în altă parte răzbunare pentru erorile proprii. În 1939-1941 nu o singură dată au fost făcute tentative să fie înnăbuşit conflictul militar dintre statele occidentale ca ele să-şi potolească poftele în campania unită împotriva Uniunii Sovietice.

Trebuie să recunoaştem că acordul din 23 august 1939 şi, mai ales, predilecţia lui Stalin, ce s-a întărit începînd cu septembrie, de a întreprinde acţiuni paralele cu Germania, au ecstins libertatea de manevră pentru conducerea naţistă, inclusiv în cadrul efectuării unui şir de operaţii militare.

– Aţi pomenit de două ori acordul din 28 septembrie. Cum corelaţi acordul de neagresiune cu acordul „Cu privire la prietenie şi frontiere”?

– După părerea mea, aceste acorduri se deosebesc calitativ. Primul e un acord încheiat pe timp de pace, al doilea e un acord încheiat cu o ţară care a comis un act făţiş de agresiune.

Primul, în temei, corespundea practicii internaţionale de atunci, al doilea, de fapt, a pus sub semnul îndoielii, dacă nu a subminat, statutul Uniunii RSS ca ţară neutră şi a împins ţara noastră la o colaborare fără principii cu Germania naţistă.

În acordul din 28 septembrie nu era nici o necesitate directă. Modificarea liniei de demarcaţiei putea fi perfectată cu totul în alt mod.

Din motive oportuniste, totuşi, Stalin a acceptat, la sfîrşitul lui septembrie, să comită mari erori politice şi etice, spre a-l determina pe Hitler, după cum credea el, să se menţină pe poziţiile înţelegerii reciproce, dar nu cu Uniunea RSS, ci cu el însuşi.

– Şi, în sfîrşit, Alecsandr Nicolaevici, întrebarea de încheiere: va fi publicat protocolul secret, anecsat acordului din 23 august, şi, posibil, vor fi publicate alte documente puţin cunoscute?

– Multe documente din acel timp, după cîte ştiu, intenţionează să publice MAI al Uniunii RSS.

Sînt convins că adevărul – chiar cel mai greu – e cea mai bună cale pentru înlăturarea nedumeririlor vechi şi anticiparea altora noi.

E necesară, o dată în plus, cumpănirea în raţionamente, responsabilitatea în fapte, onestitatea în faţa ta însuţi. Istoria nu poate fi refăcută. Ea demult şi-a scris hrisovul. Nouă ne rămîne să citim cronica anilor trecuţi.

S-o citim pătrunzător şi fără devieri, ca să nu repetăm încercările pe care le-am trăit.

Cu atît mai mult că e vorba de o ecsperienţă plătită de popoarele Uniunii Sovietice cu un preţ necrezut de scump.

(gazeta „Pravda” din 18 august 1939)

Preluare de pe blogul https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/22/