CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pentru Soljenițîn, sistemul sovietic a fost unic în istoria lumii pentru că îi obliga pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”. ”Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”

Despre Aleksandr Soljeniţîn: Atunci când cuvântul devine dinamită |  Contributors

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN,unul dintre marii scriitori care au marcat a doua jumătate a secolului XX,s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk.

A luptat în al Doilea Război Mondial (între anii 1942 și 1945), fiind decorat.

În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin și a petrecut opt ani în închisoare și în lagăre de muncă, apoi încă trei ani a avut domiciliu forțat.

Eliberat in 1953, la termen, si trimis in exil in satul Kok-Terek din Kazahstan. Acestia au fost poate cei mai importanti ani din viata lui – ani in care si-a schimbat intreaga viziune asupra vietii, a lumii, a comunismului si a Revoluției Ruse. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica și a început să scrie.

Profitand de politica „de dezghet” a lui Hrusciov, scrie celebra nuvela-roman „O zi din viata lui Ivan Denisovici.” Aceasta nuvela a obtinut aprobarea personala a lui Hrusciov pentru a fi publicata si i-a adus aproape instantaneu celebri­tatea interna si internationala.

Dupa mazilirea lui Hrusciov in 1965, Soljenitin intra in conflict direct cu conducerea so­vietica si cu KGB-ul, supravietuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otravire.

Alexandru Soljenitin a imortalizat acesti ani de lupta cu aparatul de stat sovietic in cartile „S-a luat vitelul in coarne cu stejarul” si „Prietenii nevazuti”. Cu ajutorul acestor „prieteni neva­zuti” a reusit sa scrie clandestin si sa trimita pe microfilm, in Occident, „Arhipelagul Gulag”, „Pavilionul Cancerosilor” – izvorata din propria lupta cu maladia, „Primul Cerc” si altele. Ultimele doua amintite au fost publicate in Occident aproape imediat si, impreuna cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljenitin, la propunerea lui Francois Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970.

In anul 1973, faimoasa poliție secretă sovietică KGB, intra in posesia unei copii a „Arhipelagului”. In urma interogatoriului, persoana la care se gasise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenitin sa nu mai amâne publicarea „Arhipelagului”, care a aparut in acelasi an la Paris.

La apariția în Occident a celor trei volume din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraționar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Aproape imediat, pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare și expulzat din URSS. Familia il va urma in scurt timp in exil.

În decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabilește în Statele Unite, unde continuă să scrie. Incepe o noua etapa din viata scriitorului. In momentul expulzarii era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljenitin nu a ales faima, ci adevărul.In discursul sau de la Londra in 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres in spiritualitate si religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit se­col XX” in faptul că”Oamenii au uitat de Dumnezeu”.

În 1990, după căderea comunismului, își recapătă cetățenia rusă.

A decedat pe 3 august 2008, la Moscova.

Soljenițîn: Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării.

Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

Aleksandr Soljenițîn, într-o culegere de eseuri din anii 1970, «Voci de sub dărâmături», scria că nu oprimarea materială era aspectul cel mai rău la sistemul sovietic: „Omul poate trăi în asemenea condiții fără să-i fie afectată esența spirituală”.

Pentru el, sistemul sovietic este unic în istoria lumii pentru că îi obligă pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”.

Prioritatea absolut esențială nu este obținerea libertății politice, ci câștigarea libertății interioare proprii din păienjenișul minciunii.

Cei care „se duc de bunăvoie cu câinii neadevărului” nu vor putea să se justifice în fața vieții, a istoriei, a prietenilor lor sau a copiilor lor.

„Care este sacrificiul? Să reziști ani de zile fără să respiri cu adevărat, înghițind duhori? Sau să începi să respiri, așa cum are dreptul orișice om de pe acest pământ? Ce fel de cinic s-ar aventura să obiecteze cu voce tare în fața unei asemenea reguli de neparticipare la minciună?

Oh, vor fi oameni care vor obiecta, pe loc și cu nevinovăție: ce este minciuna? Unde se sfârșește minciuna și începe adevărul? În orice situație dialectică concretă istoric etc. – toate evaziunile de care mincinoșii s-au folosit în ultima jumătate de secol.

Dar răspunsul nici că poate fi mai simplu: hotărăște singur, după cum îți dictează conștiința. Și-ți va fi de ajuns pentru mult timp. În funcție de propriul orizont, de experiența de viață și de educație, fiecare persoană își va avea propria concepție asupra liniei dincolo de care începe minciuna publică și de stat: unii o vor vedea ca fiind întrutotul îndepărtată de ei, în timp ce alții o vor simți ca pe o frânghie care deja îi strânge de grumaz.

Și acolo, în locul unde tu însuți, cu toată sinceritatea, vezi granița minciunii, este locul unde este necesar să refuzi să te supui acelei minciuni. Este necesar să alungi acea parte a minciunii care ție îți e limpede și evidentă.

Ce înseamnă să nu minți? Nu înseamnă neapărat să propovăduiești în stânga și-n dreapta adevărul, în gura mare (ferească sfântul!). Nu înseamnă nici măcar să mormăi abia auzit ce gândești.

Înseamnă, pur și simplu: să nu spui ceea ce nu gândești, iar aici intră să nu șoptești aprobator, să nu deschizi gura, să nu ridici mâna, să nu-ți dai votul, să nu schițezi un zâmbet, să nu participi cu prezența, să nu te ridici în picioare și să nu aplauzi.  

Muncim în diverse domenii și ne învârtim în diverse cercuri sociale. Cei care lucrează în domenii umaniste și toți cei care studiază se trezesc mult mai profund și mai inextricabil implicați în minciună și în participarea la minciună – sunt îngrădiți de jur împrejur cu strat după strat de minciună.

În domeniul științelor tehnice poate fi mai ingenios evitată, dar chiar și așa, nu poți scăpa zilnic să nu intri pe vreo ușă, să nu participi la vreo ședință, să nu-ți pui semnătura pe ceva sau să nu-ți asumi vreo obligație care echivalează cu o supunere lașă în fața minciunii.

Minciuna ne înconjoară la serviciu, pe drumul spre serviciu, în ceea ce facem în timpul nostru liber – în tot ce vedem, auzim și citim.

Și exact la fel cum formele minciunii variază, și formele de rezistență în fața ei pot să varieze. Oricine își oțelește inima și deschide ochii la tentaculele minciunii, în orice situație, în fiecare zi și-n fiecare ceas, își dă seama ce este bine să facă.

Da, e un gând îngrozitor! La început, găurile din filtru sunt atât de strâmte, atât de teribil de strâmte: poate cineva cu atât de multe trebuințe să se strecoare printr-o deschizătură atât de mică?

Dați-mi voie să-l liniștesc pe cel care întreabă: doar la intrare este așa, chiar la început de tot. Foarte curând, nu prea departe, găurile se lărgesc și-și moaie strânsoarea, iar în cele din urmă nu te mai strâng deloc. Da, bineînțeles că te va costa!

Dizertații care nu se mai țin, diplome anulate, retrogradări, concedieri, expulzări, uneori chiar deportări. Dar nu vei fi aruncat în foc. Nici zdrobit sub șenile de tanc. Și vei avea în continuare hrană și adăpost deasupra capului.

Calea aceasta este cea mai sigură și mai accesibilă dintre toate cele care se deschid omului obișnuit de pe stradă. Dar este și cea mai eficace! Numai noi, cunoscându-ne sistemul, putem să ne închipuim ce se va petrece atunci când mii și zeci de mii de oameni pornesc pe această cale, cum se va curăța și se va transforma țara noastră fără gloanțe și fără vărsare de sânge.

Calea aceasta este însă și cea mai morală: vom începe această eliberare și curățire cu propriile noastre suflete. Înainte de a ne purifica țara, ne vom fi purificat pe noi înșine. Și numai aceasta este singura ordine corectă istoric căci la ce bun să curățăm aerul țării noastre, dacă noi rămânem murdari?

Lumea va spune: e prea nedrept față de cei tineri! La urma urmei, dacă nu rostești minciuna obligatorie la examenul tău de științe sociale, te vor pica și te vor da afară din facultate, iar studiile și viața ta vor fi date peste cap…

Nedrept față de tineri? Dar al cui este viitorul, dacă nu al lor? De la cine ne așteptăm să alcătuiască elita de sacrificiu? De dragul cui ne chinuim gândind la viitor? Suntem deja bătrâni. Dacă ei, cei tineri, nu construiesc o societate onestă, nu o vor vedea niciodată cu ochii lor”.

„Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”.

Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării. Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

„Acolo vom găsi, neglijată de noi, cea mai simplă, cea mai accesibilă cheie spre eliberare: o neparticipare personală la minciuni! Chiar dacă totul este acoperit de minciuni, chiar dacă totul se află sub stăpânirea lor, să rezistăm în cel mai mărunt mod cu putință: să nu las ca domnia lor să se exercite și prin mine!”

Fragment din eseul Nu trăi în minciună, scris de Soljenițîn în 1974, chiar înainte să fie arestat și trimis în exil:

„În timiditatea noastră, așadar, să facem fiecare o alegere: dacă, în mod conștient, să rămână fiecare un slujitor al neadevărului – bineînțeles, nu din înclinație, ci ca să poată pune o pâine pe masă, cea care crește copiii în spiritul minciunii – sau dacă să se scuture de minciuni și să devină un om cinstit, demn de respect atât din partea copiilor săi, cât și a contemporanilor.

Iar din ziua aceea:

– Nu va scrie de acum înainte, nu va semna și nici nu va tipări în niciun fel, nicio singură frază care în opinia lui distorsionează adevărul.

– Nu va rosti o asemenea frază nici în conversații particulare, nici în prezența mai multor oameni, nici în numele său, nici la îndemnul altcuiva, indiferent dacă în rol de agitator, profesor, educator sau în rol la teatru.

– Nu va descrie, nu va susține și nu va difuza nici măcar o singură idee despre care vede bine el însuși că este falsă sau distorsionează adevărul, indiferent dacă în pictură, sculptură, fotografie, științe tehnice sau muzică.

– Nu va cita, scoasă din context, nici verbal și nici în scris, nicio rostire a altcuiva astfel încât să-i facă acestuia plăcere, să-și asigure lui însuși un culcuș moale sau să dobândească un succes în munca lui, dacă el nu împărtășește întru totul ideea citată sau dacă aceasta nu reflectă corect chestiunea în cauză.

– Nu se va lăsa să fie obligat să participe la demonstrații sau întâlniri, dacă acestea sunt contra dorinței sau voinței lui, nu va purta în mână și nici nu va ridica în sus un afiș sau un slogan pe care nu îl acceptă în totalitate.

– Nu va ridica mâna să voteze pentru o propunere cu care nu simpatizează sincer, nu va vota nici la vedere, nici secret, pentru o persoană pe care o consideră nedemnă de încredere sau nepricepută.

– Nu se va lăsa să fie târât la o întâlnire unde se poate aștepta la o discuție forțată sau distorsionată a unei chestiuni. Va părăsi imediat discuția din cadrul unei întâlniri, ședințe, conferințe sau prelegeri, sau din cadrul unui spectacol de teatru sau film, dacă aude pe vreun vorbitor spunând minciuni sau rostind absurdități ideologice ori proferând propagandă nerușinată.

– Nu se va abona și nici nu va cumpăra un ziar sau o revistă în care informația este deformată și faptele brute sunt ascunse. Firește că nu am enumerat toate abaterile posibile și necesare de la minciună. Dar un om care se purifică pe sine va deosebi cu ușurință alte situații, cu perspectiva lui curățată de neadevăr.

Nu, nu va fi la fel pentru toți, la început. Unii, la început, își vor pierde slujbele. Pentru tinerii care vor să trăiască în adevăr, aceasta le va complica în primă instanță viața lor foarte tânără, și încă foarte mult, pentru că li se va cere să recite o grămadă de minciuni, și este necesar ca ei să facă o alegere.

Dar nu există portițe de scăpare pentru nimeni, dacă vrea să fie cinstit. În fiecare zi dată, oricare dintre noi se va confrunta cu cel puțin una dintre alegerile pomenite mai sus, chiar și în cea mai aparent protejată dintre științele tehnice. Ori adevăr, ori minciună: spre independență spirituală sau spre servitute.

Iar cel care nu este îndeajuns de curajos încât să-și apere sufletul… nu-l lăsați să se mândrească cu vederile lui «progresiste», nu-l lăsați să se laude că este academician sau artist al poportului, o personalitate emerită, un general!

Lăsați-l să-și spună în sinea lui: sunt unul din turmă și un laș. Mi-e absolut indiferent, câtă vreme nu sufăr de foame și frig”; (anonimus.ro).

04/12/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Franck Melen: Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol al II-lea – Băsescu

 

 

 

Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă ne uităm în urmă, chiar dacă ea trebuie trăită uitându-ne înainte, adică spre ceva ce nu există încă”. (Kierkegaard)

Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol II – Băsescu

 

 În economie există ciclurile lungi – sau seculare – denumite Kondratiev, de 50-60 de ani, ce reflectă tipul dezvoltării economice pe perioade îndelungate, în care se afirmă și apoi decade un anumit mod tehnic de producție.

Studiind istoria românească, putem detecta anumite cicluri istorice și politice lungi, de o întindere comparabilă cu ciclurile Kondratiev, în care se dezvoltă și apoi decade un anumit model politico-social, între care există un punct de cotitură sau de ruptură.

Apariția României este legată indisolubil de numele lui Alexandru Ioan Cuza. El a creat cele mai multe din instituțiile României moderne, pe o agendă reformistă: reforma administrativă, reforma fiscală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești.

Cuza, ajuns domn al celor două principate într-un mod neverosimil, “a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului.

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale”.*

Cuza a domnit șapte ani, între ianuarie 1859 și februarie 1866, a fost silit să abdice înainte de termen, a murit în exil, în Germania. Ultimii doi ani ai domniei sale au fost marcați de o derivă spre autoritarism, după “lovitura de stat” din 2 mai 1864.

La 64 de ani după abdicarea lui Cuza, Carol II este recunoscut Rege al Românilor într-un mod la fel de neverosimil, după ce anterior renunțase de trei ori la statutul de moștenitor al tronului.

Carol al II-lea a fost un anticipator, dacă nu un vizionar, comportându-se ca un președinte american, nu ca un rege din Lumea Veche, atunci când mai toți oamenii politici europeni priveau cu indulgență sau dispreț la pregătirea sau și moravurile colegilor lor de la Washington, Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Coborârea sa în piața tranzacțiilor financiare, unde a vrut să fie competitorul burgheziei, a fost mai dăunătoare pentru instituția pe care o încarna decât descinderea în arena luptelor politice.

Ca și străunchiul său, Ludovic-Filip, “regele burghez”, nu a înțeles acest lucru și este probabil că ar fi fost răsturnat de bănci și de monopoluri dacă Antonescu nu l-ar fi obligat să abdice.

Dintre figurile politice românești, cea care se aseamănă mai mult cu Carol este, cum bine a subliniat istoricul Matei Cazacu, Cuza-Vodă.

Amândoi au fost niște meceni corupți – în sensul că nu au respectat normele morale și regulile jocului politic -, adepți ai modernizării radicale și, deși patriotismul lor nu poate fi pus la îndoială, au apărut societății românești ca reprezentanți ai unor concepții și ai unor cercuri străine.

Cuza a fost „progresist” pentru că a înțeles rolul pe care țăranul avea să-l joace în decolarea economică a României și în formarea unei clase mijlocii; Carol, pentru că a înțeles că “ruralismul” politic și intelectual devenise o piedică în calea dezvoltării ulterioare a țării.

O scurtă plimbare prin București ne obligă să observăm că singurele “locuri civilizate”, cu aspect de urbe occidentală, sunt zonele orașului care au fost create sau reamenajate sub domnia lui Carol al II-lea, din dorința lui, cu contribuția lui personală.**

Carol al II-lea era de o inteligență și o cultură superioare celor doi predecesori, regale Carol I și regale Ferdinand. Avea ce se cheamă acum “simțul timpului”. Al timpului său? Poate al unui timp ce urma să vină. Viitorul însă nu i-a mai surâs.

Carol a căzut practic odată cu acceptarea ultimatumului lui Stalin din 26 iunie 1940. Toată viața avea să regrete că nu a luptat împotriva rușilor, fie și pe un cal alb, în fruntea armatelor sale.

Carol a fost omul timpului său, care a vrut, însă, să fie mai mult decât atât. A avut ca nimeni altul viziunea viitorului și a progresului tehnic. Dacă nu izbucnea Al Doilea Război Mondial (la a cărui declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină), fără nicio îndoială că ar fi intrat în istoria poporului român ca cel mai mare conducător pe care l-a avut vreodată țara.

A fost sclavul pasiunii sale sentimentale, pe care nu a pus-o, însă, mai presus de interesul general. Căderea sa a fost exclusiv dictată de conjunctura externă catastrofală în care s-a aflat România în 1940. ***

Ca și Cuza, Carol al II-lea a murit în exil. Ca și în cazul lui Cuza, trupul său a fost, în cele din urmă, readus în țară, după ce pasiunile s-au domolit.

La 64 de ani după abdicarea lui Carol II, Traian Băsescu este ales președinte al României într-un mod neverosimil, toate sondajele dându-l favorit pe Adrian Năstase.

Ca și în cazul lui Cuza și Carol al II-lea, Băsescu a promovat o agendă “reformistă”, cuvintele cheie – în ultimii ani de mandat – fiind “modernizare, debirocratizare, descentralizare”. Ca și în cazul celor doi predecesori, “domnia“ lui Băsescu s-a lovit de o opoziție înverșunată în rândul clasei politice.

Probabil că Băsescu reprezintă un moment de ruptură politică și istorică, ca și Cuza și Carol al II-lea înaintea sa. Dincolo de greșelile și de stângăciile sale, putem spune, parafrazându-l pe Ion Varlam, că decăderea sa este dictată de conjunctura externă – criza economică și financiară mondială – catastrofală, la a cărei declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină.

Deși lipsit de cultura predecesorilor săi, Băsescu este văzut – în mod straniu, ca și Cuza și Carol al II-lea la timpul lor – ca un exponent al unor concepții și al unor cercuri străine, în cazul nostru europene și, mai ales, americane.

 Precum Carol al II-lea, descris de către dușmanii săi ca “rege al viciului” sau “sclavul Lupeștii”, Băsescu este adeseori caricaturizat. Putem, de altfel, fără prea mult efort, trasa o paralelă între amanta lui Cuza, Elena Obrenovici, amanta lui Carol, Elena Lupescu, și atât de actuala Elena Udrea. Este, oricum, stranie și fascinantă prezența acestor Elene în jurul bărbaților de stat din România.

Ciclul secular Cuza, probabil cel mai fericit din istoria României, a fost cel al emancipării țării, creșterii teritoriale, europenizării instituționale și dezvoltării economice; ciclul Carol – cel mai prost din istoria țării – a însemnat dictatură politică, descreștere teritorială, modernizare economică parțial eșuată și urbanizare forțată; ciclul Băsescu – care se anunță mai degrabă unul bun – ar putea însemna, într-un scenariu fericit, dezvoltarea economiei capitaliste, triumful clasei medii, scăderea sărăciei, întărirea sistemului juridic, consolidarea regională a României – despre o nouă creștere teritorială este greu de vorbit.

Fără să fie conștient de acest lucru, Băsescu pune capăt unui ciclu și marchează începutul altuia.

Este, de altfel, puțin probabil că își va sfârși mandatul la termen, fiind abandonat deja de mulți dintre susținătorii săi inițiali. Rămâne de văzut dacă va muri și el în exil, precum Cuza și Carol.

 

 

 

Bibliografie (surse):

https://franckmelen.wordpress.com/2011/06/27/coincidente-istorice-pe-axa-cuza-carol-ii-basescu/

* enciclopediaromaniei.ro

** Ion Varlam, Scurtă evaluare a Regelui Carol al II-lea”, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 79, 81

*** Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 71, 73

17/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA MITOLOGIZATĂ DE FALSURILE PROPAGANDEI UCRAINEI ACTUALE. VIDEO

 

 

 Imagini pentru harta ucrainei  

MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE  

 

Cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) au avut şi au elaţii foarte contradictorii cu Ucraina, una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român.

Este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord, Basarabia de Sud şi de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Române au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde că este unul  dintre cele mai vechi din lume.

Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adânc de 15 ani, pentru că anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi în balanţă, căci în acest răstimp acest teritoriu a fost bântuit de focul războiului civil, statalitatea ucraineană fiind atunci ca şi inexistentă, atâta vreme cât guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală nemaiîntâlnită.

În acest context este destul să notăm că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mână în mână pe parcursul doar a câtorva luni.Mai mult decât atât, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său.

În regiunea Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene, care nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curând ocupată şi anexată de Polonia lui mareşalului Pilsudski.

Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa până în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea forţelor ruşilor albi  cu armament).Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul Ucrainei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi.

„Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rând pe rând istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (care nu aparţineau etniei ucrainene,  şi nici măcar celei ruse).

Cea de-a doua proclamare a independenţei de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”).

E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva perioade de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991, referindu-se la Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană [3]. Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste incursiuni în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur româneşti, poloneze, ruseşti, ungureşti şi chiar caucaziene.

Dar, să  începem cu începutul…

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI ! (sau câte ceva despre fenomenul mitologizării  istoriei şi politicii Ucrainei)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului), dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului.

Cu vreo câteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa.

Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât… strămoşii ucrainenilor.Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul falsificării grosolane a istoriei.

Istoriografia bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost …Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila, care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4].

La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria), asupra unor ancestrale pământuri româneşti.

Nici cercurile sioniste nu se lasă mai prejos atunci când  interpretează fraudulos textele biblice, pretinzând că imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam şi  că prin urmare, aceste pământuri, ar trebui să aparţină după părerea lor, „Ereţ Israel”, adică „Ţării lui Israel”.

Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”.

Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de  „curtea” de pe malurile Bîcului le-au găsit comunistilor  basarabeni  Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş… Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al domnilor Sturzeşti.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe, însă ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei), s-a dovedit totuşi a fi prea mare.

Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost teoria de mare succes comercial lansată de cei de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulată „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”).

Antropologii în cauză, în tandem cu jurnalistul C. Starîş, au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin, refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)?

Din această logică bolnavă, ar reieşi atunci că şi nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei !Prin „înrudirea” lor cu tripolienii, naţionaliştii ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de români) să-şi sublinieze şi diferenţierea lor de ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”).

Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor), erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decât strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine …Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către cei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”.

Între aceasta şi Rusia Moscovită nu ar exista decât o coincidenţă toponimică, teoria lor fiind aceia că „moskalii” au uzurpat pur şi simplu  „gloriosul trecut istoric al ucrainenilor” ,pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Prin urmare, Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită tătaro-mongolilor.Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi.

Înrudirea lingvistică până la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor în perioada de formare a vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie.

Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.Limba acestor trei popoare est-Europene existentă în trei graiuri literare – rus ,  ucrainean şi  belorus  – a avut un singur strămoş: limba rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de …scutul jugului Tătaro-Mongol.

Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă.

Nu au fost slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite până la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina).

O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte româneşti şi slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6].

Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru).

Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene.

Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].Cît priveşte pământurile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II.

Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) – era alcătuită din români moldoveni, munteni, bănăţeni, maramureşeni, ardeleni. [9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10].

În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni).Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor.

Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

 

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA! („Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

 

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991).

 

 

 

 

Imagini pentru teritorii anexate la ucraina in ultimele secole photos

Harta extinderii teritoriale a Ucrainei

 

În categoria „teritoriilor etnice ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări), ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (până la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

 

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală.

Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazat strict pe principiul etnic.

În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918.

Tot nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale.

Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania.

Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin).

Mai mult decât atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur.

De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea;

De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl;

De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „…s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică…”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor români”.

Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”.

Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici.

La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că:

„Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11].

Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920.

Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

 

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

 

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială.

În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut.

Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria).

Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română.

Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

 

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

 

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă.

Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina.

La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”).

În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia).

Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decât o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României.

Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

 

 

 

 

 

 

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente, a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „…majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de… „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului.

Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul abuz al cotropitorilor sovietici a fost cel din  anul 1947, când Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi Insula Şerpilor care are o extraordinară importanţă strategică datorită situării sale în faţa Deltei Dunării.

Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni.

Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pământ strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”).

Puteau, de asemenea, să mai scotocească prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav, care avusese de gând să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov,  ucrainean de origine şi  prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte Ucrainei  cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republica autonomă Crimeea .

Poate, în 2012, urmând acest exemplu, Ucraina  va retroceda României sau R.Moldova,  Basarabia de Sud,   Basarabia de Nord,  Bucovina de Nord şi ţinutul  Herţa,cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea acestor teritorii de către cotropitorii sovietici.Aceste străvechi pământuri româneşti ar fi trebuit să fie înapoiate încă în 1974, cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cât mai repede la NATO şi UE, au renunţat la orice pretenţii faţă de fosta URSS şi, ulterior, faţă de Ucraina.

Or, cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţeau graniţele anului 1940, fiind îndeplinită astfel cerinţa ca aderarea la NATO să se producă numai dacă nu există litigii teritoriale cu vecinii.

Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov, pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii României o mai pun în discuţie cu Ucraina, este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al Deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis”, pentru cîteva mii de cufundaci şi pescăruşi şi câţiva kilometri patraţi de baltă !

Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”.

Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici.

Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de câteva miişoare de ruble).

 
Note: 

[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe – poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul http://www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi“Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” – Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul http://www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec.

Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.

17/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: