CUM SE EXPLICĂ străvechea ură față de evrei și de bancheri ?

Istoria unei vechi maladii: cum s-a ajuns la ura față de evrei și de bancheri

Este în general cunoscut că în lume, formele de naționalism, excludere socială și xenofobia sînt concentrate în special asupra evreilor. 

Xenofobia, anti-semitismul și războiul dintre clasele sociale au început să fie tot mai mult în centrul analizelor unor publicații prestigioase din Europa, dar și a unor studii publicate recent.

Dispreţul pentru „oamenii banului” are o istorie controversată, care datează încă de pe vremea lui Iisus, care „i-a expulzat pe cei care schimbau bani din templu”.

În plus, Biblia ne spune că „banii sunt sursa tututor relelor”.

Tot în Biblie găsit termenul utilizat de evrei pentru a desemna „dobânda”. Acest termen este „neshek” şi înseamnă „muşcătură”, iar în anul 1311 Biserica Catolică a interzis folosirea acestei expresii.

În Islam, profetul Mohamed a interzis dobânda, iar în anul 1311 Biserica Catolică a interzis folosirea acestei expresii.

De asemenea, genialul poet italian Dante a asociat persoanele care împrumutau bani cu „al şaptealea cerc al Iadului”, în care erau incluşi şi locuitorii din Sodoma şi Gomora.

În Europa medievală, evreii au intrat în conflict cu populația majoritară nu numai pentru că nu erau creştini, ci pentru că lichidarea lor era cea mai bună metodă de a scăpa de datorii.

 Faimosul economist Karl Marx, care provenea dntr-o familie de evrei, îi numeşte pe aceştia „întruchiparea capitalismului”, al cărui curs străvechi putea fi schimbat numai prin revoluţie.

Ura faţă de bancheri şi demonizarea acestora este un lucru evident în lumea actuală, fie că este vorba de înalţii funcţionari, sau de simpli angajaţi din sucursalele bancare.

O „etichetă negativă” a fost alipită acestei meserii, considerată responsabilă pentru toate dezastrele sociale, economice şi numai, de la începutul lumii şi până în prezent.

Cei care au pus bazele „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului” doreau ca lumea să creadă că evreii sunt implicaţi într-o conspiraţie globală diabolică.

„Protocoalele înţelepţilor Sionului” este o broşură care a circulat la începutul secolului al XX-lea în Europa şi care conţine aşa-zise planuri de dominație mondială întocmite de evrei.

Cu toate acestea, autorul articolului aminteşte că finanţele stau totuşi în spatele acţiunilor care au dus la dezvoltarea societăţii.

Publicația britanică The Economist a redactat un eseu interesant despre modul în care a evoluat fenomenul de ură față de bancheri, precum și concepțiile legate de evreii care conduc lumea, care dețin controlul asupra banilor și finanțelor mondiale.

Atitudinea împotriva bancherilor și a celorlalți „moneymen” are o istorie foarte lungă, scrie The Economist, care pornește cu exemplele de la Iisus Hristos care i-a dat afară din templu pe zarafi. Apoi, începuturile creștinismului pleacă de la ideea că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor”.

De asemenea, în Islam, profetul Mohamed a interzis dobânda, în timp ce evreii se referă la dobândă ca neshek (mușcătură).

Biserica Romano-Catolică a interzis dobânda în 1311, iar Dante îi considera pe cei care împrumută bani ca fiind condamnați la cel de-al șaptelea cerc al iadului.

Prejudecata privind pe cei care împrumută bani, precursorii bancherilor de astăzi, s-a dovedit periculoasă, scriu cei de la The Economist, care arată că civilizațiile care au reușit să nu mai interzică împrumuturile de bani cu dobândă au ajuns la prosperitate, în timp ce societățile unde acest tip de activitate a rămas interzisă au rămas sărace.

Este cazul nordului Italiei, care în secolul al XV-lea a cunoscut un boom economic, după ce familia de Medici și alte familii „bancare” au căi de a transforma activitatea de creditare într-o activitate legală.

Etapa următoare a fost a lui Luther și a lui Calvin, pentru care împrumutul de bani era acceptabil. În tot acest timp, lumea islamică rămânea în sărăcie, dar cu regula că dobânda este interzisă.

În anul 1000, PIB-ul Europei avea o pondere de 11,1% în PIB-ul global, în timp ce Orientul Mijlociu avea o pondere de 8,6%. În 1700, Europa avea o pondere de 13,5%, în comparație cu 3,4% ale Orientului.

Prejudecățile împotriva „finanțiștilor” au avut și consecințe mai puțin economice. De-a lungul istoriei, cei care au împrumutat bani cu dobândă au fost persecutați. Minoritățile etnice, în special evreii din Europa dar și cei din America, ca și chinezii din Asia, din simplul motiv că „succesul aducea cu sine succesul”.

Pentru Karl Marx, evreu de altfel, evreii erau întruchiparea capitalismului și nu puteau fi salvați din acest „blestem ancestral” decât prin revoluție.

„Protocoalele Înțelepților Sionului” își doreau să-i determine pe oameni să creadă că finanțiștii evrei erau angrenați într-o conspirație mondială. De asemenea, atitudini și curente de acest gen au circulat despre minoritățile chinezilor din Asia.

Războiul dintre clasele sociale a fost unul dintre pericolele asupra căruia insista economistul american Nouriel Roubini și a început să fie vizibil din momentul în care a apărut mișcarea Occupy Wall-Street.

În zilele noastre, demonizarea bancherilor și prejudecățile etnice ating noi cote. În numărul din luna august a Journal of Business Ethics, un articol redactat de Clive R. Boddy, profesor la Nottingham Business School din cadrul Nottingham Trent University a pus pe jar lumea financiară în care acesta scria că sectorul financiar a fost cucerit de către psihopați, pe care-i definea ca fiind oameni lipsiți de conștiință, cu foarte puține emoții și care prezintă incapacitatea de a avea sentimente de simpatie sau empatie față de alți oameni.

Protestele împotriva celor 1%, mai ales când aceștia lucrează pentru Goldman Sachs sau N.M. Rothschild, pot genera emoții care sunt greu de ținut în frâu, scriu jurnaliștii, citând în încheiere un studiu al Boston Review unde se arată că 25% din americanii care nu sunt de origine evreiască, sunt de părere că evreii sunt de vină pentru criza financiară.

„Antisemitismul nu a revenit în Germania. A fost tot timpul prezent”

Fiecare al cincelea cetăţean german este „latent” antisemit, relevă un studiu realizat de o comisie de experţi sub dublul patronaj al Parlamentului şi Guvernului de la Berlin. Fenomenul a fost studiat de o echipă de specialişti, din care au făcut parte, între alţii, istorici, sociologi, dar şi teologi islamici.
Peter Longerich, de la University of London, purtătorul de cuvânt al echipei care a redactat studiul, a definit, de altfel, antisemitismul ca fiind liantul în mediile radicale de dreapta. Dar fenomenul se manifestă şi în cercurile islamiste.

Constatările experţilor reuniţi la cererea autorităţilor federale plasează Germania într-un context mai larg, specific Orientului Mijlociu şi Europei; de fapt, rezultatele studiului nu vin decât să certifice şi cuantifice speculaţii, singura necunoscută reală fiind dimensiunea fenomenului.

Prejudecăţile şi clişeele anti-evreieşti nu sunt, însă, doar apanajul grupărilor de extremă dreaptă sau al islamiştilor. Instincte anti-semite se regăsesc adânc în interiorul societăţii germane.

„Fenomenul nu a revenit în miezul societăţii; a fost tot timpul prezent acolo şi este străvechi”, a explicat istoricul Julius Schöps, directorul centrului Moses Mendelssohn pentru studii euro-iudaice de la Universitatea din Potsdam.

„Lupta împotriva capitalului evreiesc mondial” și la unguri

Odată cu grava criză financiară în care se află Ungaria, extremiştii de dreapta au descoperit un nou inamic: capitalul străin – care vrea să stoarcă Ungaria şi să distrugă naţiunea maghiară. Manifestaţiile recente ale partidului Jobbik s-au desfăşurat sub sloganul „Au plecat tancurile, au venit băncile!“, mesaj care dă de înţeles că locul foştilor stăpâni sovietici a fost luat de aşa zisul capital evreiesc mondial. Jobbik-iştii nici nu fac eforturi să se ascundă în spatele aluziilor.

De pildă, în Parlamentul de la Budapesta, acuză în mod constant atât majoritatea guvernamentală cât şi opoziţia socialistă şi liberală că ar reprezenta interesele Israelului şi ale evreilor, nu pe cele ale maghiarilor.
Circa un milion de unguri au luat credite în valută pe care le pot plăti din ce în ce mai greu, întrucât forint-ul maghiar s-a devalorizat foarte mult în ultimii ani. Nu e de mirare, aşadar, că sloganurile Jobbik au priză la o parte a publicului maghiar.

Mai multe sondaje de opinie relevă că propaganda agresivă a Jobbik-ului dă roade: extremiştii de dreapta sunt cotaţi cu 20 la sută din totalul voturilor şi devin astfel, pentru prima dată, a doua forţă politică din Ungaria, în urma partidul populist-conservator-naţional Fidesz, de guvernamânt, depăşindu-i clar pe socialiştii.

Concluzii: Criza economică a adus cu sine și un val de xenofobie

În cadrul unui interviu, Roubini avea să declare că revolta mondială se va extinde din cauza frustrărilor oamenilor privind creșterea șomajului și a stării de instabilitate.

Demonstrațiile populare recente, de la Orientul Mijlociu și Israel până la Marea Britanie și furia populară crescândă din China si, în curând în alte economii avansate și țări emergente, toate sunt conduse de aceleași motive și tensiuni: inegalitatea care crește, șomajul și lipsa de speranță.

„Criza din 2008 ne-a arătat că sistemul financiar global are nevoie de un tratament dur. Băncile trebuie să fie forțate să dețină rezerve mai mari. „Armele de distrugere în masă” trebuie să fie dezamorsate, iar cultura pentru bonusuri trebuie modificată.

Dacă demonizarea bancherilor nu va rezolva problema, aceasta ar putea, dacă rămâne nesupravegheată să readucă la viață o mai veche urâțenie”, scriu jurnaliștii de la (https://www.economist.com).

Publicitate

Pentru Soljenițîn, sistemul sovietic a fost unic în istoria lumii pentru că îi obliga pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”. ”Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN,unul dintre marii scriitori care au marcat a doua jumătate a secolului XX,s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk.

A luptat în al Doilea Război Mondial (între anii 1942 și 1945), fiind decorat.

În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin și a petrecut opt ani în închisoare și în lagăre de muncă, apoi încă trei ani a avut domiciliu forțat.

Eliberat in 1953, la termen, si trimis in exil in satul Kok-Terek din Kazahstan. Acestia au fost poate cei mai importanti ani din viata lui – ani in care si-a schimbat intreaga viziune asupra vietii, a lumii, a comunismului si a Revoluției Ruse. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica și a început să scrie.

Profitand de politica „de dezghet” a lui Hrusciov, scrie celebra nuvela-roman „O zi din viata lui Ivan Denisovici.” Aceasta nuvela a obtinut aprobarea personala a lui Hrusciov pentru a fi publicata si i-a adus aproape instantaneu celebri­tatea interna si internationala.

Dupa mazilirea lui Hrusciov in 1965, Soljenitin intra in conflict direct cu conducerea so­vietica si cu KGB-ul, supravietuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otravire.

Alexandru Soljenitin a imortalizat acesti ani de lupta cu aparatul de stat sovietic in cartile „S-a luat vitelul in coarne cu stejarul” si „Prietenii nevazuti”. Cu ajutorul acestor „prieteni neva­zuti” a reusit sa scrie clandestin si sa trimita pe microfilm, in Occident, „Arhipelagul Gulag”, „Pavilionul Cancerosilor” – izvorata din propria lupta cu maladia, „Primul Cerc” si altele. Ultimele doua amintite au fost publicate in Occident aproape imediat si, impreuna cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljenitin, la propunerea lui Francois Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970.

In anul 1973, faimoasa poliție secretă sovietică KGB, intra in posesia unei copii a „Arhipelagului”. In urma interogatoriului, persoana la care se gasise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenitin sa nu mai amâne publicarea „Arhipelagului”, care a aparut in acelasi an la Paris.

La apariția în Occident a celor trei volume din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraționar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Aproape imediat, pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare și expulzat din URSS. Familia il va urma in scurt timp in exil.

În decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabilește în Statele Unite, unde continuă să scrie. Incepe o noua etapa din viata scriitorului. In momentul expulzarii era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljenitin nu a ales faima, ci adevărul.In discursul sau de la Londra in 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres in spiritualitate si religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit se­col XX” in faptul că”Oamenii au uitat de Dumnezeu”.

În 1990, după căderea comunismului, își recapătă cetățenia rusă.

A decedat pe 3 august 2008, la Moscova.

Soljenițîn: Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării.

Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

Aleksandr Soljenițîn, într-o culegere de eseuri din anii 1970, «Voci de sub dărâmături», scria că nu oprimarea materială era aspectul cel mai rău la sistemul sovietic: „Omul poate trăi în asemenea condiții fără să-i fie afectată esența spirituală”.

Pentru el, sistemul sovietic este unic în istoria lumii pentru că îi obligă pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”.

Prioritatea absolut esențială nu este obținerea libertății politice, ci câștigarea libertății interioare proprii din păienjenișul minciunii.

Cei care „se duc de bunăvoie cu câinii neadevărului” nu vor putea să se justifice în fața vieții, a istoriei, a prietenilor lor sau a copiilor lor.

„Care este sacrificiul? Să reziști ani de zile fără să respiri cu adevărat, înghițind duhori? Sau să începi să respiri, așa cum are dreptul orișice om de pe acest pământ? Ce fel de cinic s-ar aventura să obiecteze cu voce tare în fața unei asemenea reguli de neparticipare la minciună?

Oh, vor fi oameni care vor obiecta, pe loc și cu nevinovăție: ce este minciuna? Unde se sfârșește minciuna și începe adevărul? În orice situație dialectică concretă istoric etc. – toate evaziunile de care mincinoșii s-au folosit în ultima jumătate de secol.

Dar răspunsul nici că poate fi mai simplu: hotărăște singur, după cum îți dictează conștiința. Și-ți va fi de ajuns pentru mult timp. În funcție de propriul orizont, de experiența de viață și de educație, fiecare persoană își va avea propria concepție asupra liniei dincolo de care începe minciuna publică și de stat: unii o vor vedea ca fiind întrutotul îndepărtată de ei, în timp ce alții o vor simți ca pe o frânghie care deja îi strânge de grumaz.

Și acolo, în locul unde tu însuți, cu toată sinceritatea, vezi granița minciunii, este locul unde este necesar să refuzi să te supui acelei minciuni. Este necesar să alungi acea parte a minciunii care ție îți e limpede și evidentă.

Ce înseamnă să nu minți? Nu înseamnă neapărat să propovăduiești în stânga și-n dreapta adevărul, în gura mare (ferească sfântul!). Nu înseamnă nici măcar să mormăi abia auzit ce gândești.

Înseamnă, pur și simplu: să nu spui ceea ce nu gândești, iar aici intră să nu șoptești aprobator, să nu deschizi gura, să nu ridici mâna, să nu-ți dai votul, să nu schițezi un zâmbet, să nu participi cu prezența, să nu te ridici în picioare și să nu aplauzi.  

Muncim în diverse domenii și ne învârtim în diverse cercuri sociale. Cei care lucrează în domenii umaniste și toți cei care studiază se trezesc mult mai profund și mai inextricabil implicați în minciună și în participarea la minciună – sunt îngrădiți de jur împrejur cu strat după strat de minciună.

În domeniul științelor tehnice poate fi mai ingenios evitată, dar chiar și așa, nu poți scăpa zilnic să nu intri pe vreo ușă, să nu participi la vreo ședință, să nu-ți pui semnătura pe ceva sau să nu-ți asumi vreo obligație care echivalează cu o supunere lașă în fața minciunii.

Minciuna ne înconjoară la serviciu, pe drumul spre serviciu, în ceea ce facem în timpul nostru liber – în tot ce vedem, auzim și citim.

Și exact la fel cum formele minciunii variază, și formele de rezistență în fața ei pot să varieze. Oricine își oțelește inima și deschide ochii la tentaculele minciunii, în orice situație, în fiecare zi și-n fiecare ceas, își dă seama ce este bine să facă.

Da, e un gând îngrozitor! La început, găurile din filtru sunt atât de strâmte, atât de teribil de strâmte: poate cineva cu atât de multe trebuințe să se strecoare printr-o deschizătură atât de mică?

Dați-mi voie să-l liniștesc pe cel care întreabă: doar la intrare este așa, chiar la început de tot. Foarte curând, nu prea departe, găurile se lărgesc și-și moaie strânsoarea, iar în cele din urmă nu te mai strâng deloc. Da, bineînțeles că te va costa!

Dizertații care nu se mai țin, diplome anulate, retrogradări, concedieri, expulzări, uneori chiar deportări. Dar nu vei fi aruncat în foc. Nici zdrobit sub șenile de tanc. Și vei avea în continuare hrană și adăpost deasupra capului.

Calea aceasta este cea mai sigură și mai accesibilă dintre toate cele care se deschid omului obișnuit de pe stradă. Dar este și cea mai eficace! Numai noi, cunoscându-ne sistemul, putem să ne închipuim ce se va petrece atunci când mii și zeci de mii de oameni pornesc pe această cale, cum se va curăța și se va transforma țara noastră fără gloanțe și fără vărsare de sânge.

Calea aceasta este însă și cea mai morală: vom începe această eliberare și curățire cu propriile noastre suflete. Înainte de a ne purifica țara, ne vom fi purificat pe noi înșine. Și numai aceasta este singura ordine corectă istoric căci la ce bun să curățăm aerul țării noastre, dacă noi rămânem murdari?

Lumea va spune: e prea nedrept față de cei tineri! La urma urmei, dacă nu rostești minciuna obligatorie la examenul tău de științe sociale, te vor pica și te vor da afară din facultate, iar studiile și viața ta vor fi date peste cap…

Nedrept față de tineri? Dar al cui este viitorul, dacă nu al lor? De la cine ne așteptăm să alcătuiască elita de sacrificiu? De dragul cui ne chinuim gândind la viitor? Suntem deja bătrâni. Dacă ei, cei tineri, nu construiesc o societate onestă, nu o vor vedea niciodată cu ochii lor”.

„Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”.

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării. Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

„Acolo vom găsi, neglijată de noi, cea mai simplă, cea mai accesibilă cheie spre eliberare: o neparticipare personală la minciuni! Chiar dacă totul este acoperit de minciuni, chiar dacă totul se află sub stăpânirea lor, să rezistăm în cel mai mărunt mod cu putință: să nu las ca domnia lor să se exercite și prin mine!”

Fragment din eseul Nu trăi în minciună, scris de Soljenițîn în 1974, chiar înainte să fie arestat și trimis în exil:

„În timiditatea noastră, așadar, să facem fiecare o alegere: dacă, în mod conștient, să rămână fiecare un slujitor al neadevărului – bineînțeles, nu din înclinație, ci ca să poată pune o pâine pe masă, cea care crește copiii în spiritul minciunii – sau dacă să se scuture de minciuni și să devină un om cinstit, demn de respect atât din partea copiilor săi, cât și a contemporanilor.

Iar din ziua aceea:

– Nu va scrie de acum înainte, nu va semna și nici nu va tipări în niciun fel, nicio singură frază care în opinia lui distorsionează adevărul.

– Nu va rosti o asemenea frază nici în conversații particulare, nici în prezența mai multor oameni, nici în numele său, nici la îndemnul altcuiva, indiferent dacă în rol de agitator, profesor, educator sau în rol la teatru.

– Nu va descrie, nu va susține și nu va difuza nici măcar o singură idee despre care vede bine el însuși că este falsă sau distorsionează adevărul, indiferent dacă în pictură, sculptură, fotografie, științe tehnice sau muzică.

– Nu va cita, scoasă din context, nici verbal și nici în scris, nicio rostire a altcuiva astfel încât să-i facă acestuia plăcere, să-și asigure lui însuși un culcuș moale sau să dobândească un succes în munca lui, dacă el nu împărtășește întru totul ideea citată sau dacă aceasta nu reflectă corect chestiunea în cauză.

– Nu se va lăsa să fie obligat să participe la demonstrații sau întâlniri, dacă acestea sunt contra dorinței sau voinței lui, nu va purta în mână și nici nu va ridica în sus un afiș sau un slogan pe care nu îl acceptă în totalitate.

– Nu va ridica mâna să voteze pentru o propunere cu care nu simpatizează sincer, nu va vota nici la vedere, nici secret, pentru o persoană pe care o consideră nedemnă de încredere sau nepricepută.

– Nu se va lăsa să fie târât la o întâlnire unde se poate aștepta la o discuție forțată sau distorsionată a unei chestiuni. Va părăsi imediat discuția din cadrul unei întâlniri, ședințe, conferințe sau prelegeri, sau din cadrul unui spectacol de teatru sau film, dacă aude pe vreun vorbitor spunând minciuni sau rostind absurdități ideologice ori proferând propagandă nerușinată.

– Nu se va abona și nici nu va cumpăra un ziar sau o revistă în care informația este deformată și faptele brute sunt ascunse. Firește că nu am enumerat toate abaterile posibile și necesare de la minciună. Dar un om care se purifică pe sine va deosebi cu ușurință alte situații, cu perspectiva lui curățată de neadevăr.

Nu, nu va fi la fel pentru toți, la început. Unii, la început, își vor pierde slujbele. Pentru tinerii care vor să trăiască în adevăr, aceasta le va complica în primă instanță viața lor foarte tânără, și încă foarte mult, pentru că li se va cere să recite o grămadă de minciuni, și este necesar ca ei să facă o alegere.

Dar nu există portițe de scăpare pentru nimeni, dacă vrea să fie cinstit. În fiecare zi dată, oricare dintre noi se va confrunta cu cel puțin una dintre alegerile pomenite mai sus, chiar și în cea mai aparent protejată dintre științele tehnice. Ori adevăr, ori minciună: spre independență spirituală sau spre servitute.

Iar cel care nu este îndeajuns de curajos încât să-și apere sufletul… nu-l lăsați să se mândrească cu vederile lui «progresiste», nu-l lăsați să se laude că este academician sau artist al poportului, o personalitate emerită, un general!

Lăsați-l să-și spună în sinea lui: sunt unul din turmă și un laș. Mi-e absolut indiferent, câtă vreme nu sufăr de foame și frig”; (anonimus.ro).

Franck Melen: Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol al II-lea – Băsescu

 

 

 

“Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă ne uităm în urmă, chiar dacă ea trebuie trăită uitându-ne înainte, adică spre ceva ce nu există încă”. (Kierkegaard)

Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol II – Băsescu

 

 În economie există ciclurile lungi – sau seculare – denumite Kondratiev, de 50-60 de ani, ce reflectă tipul dezvoltării economice pe perioade îndelungate, în care se afirmă și apoi decade un anumit mod tehnic de producție.

Studiind istoria românească, putem detecta anumite cicluri istorice și politice lungi, de o întindere comparabilă cu ciclurile Kondratiev, în care se dezvoltă și apoi decade un anumit model politico-social, între care există un punct de cotitură sau de ruptură.

Apariția României este legată indisolubil de numele lui Alexandru Ioan Cuza. El a creat cele mai multe din instituțiile României moderne, pe o agendă reformistă: reforma administrativă, reforma fiscală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești.

Cuza, ajuns domn al celor două principate într-un mod neverosimil, “a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului.

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale”.*

Cuza a domnit șapte ani, între ianuarie 1859 și februarie 1866, a fost silit să abdice înainte de termen, a murit în exil, în Germania. Ultimii doi ani ai domniei sale au fost marcați de o derivă spre autoritarism, după “lovitura de stat” din 2 mai 1864.

La 64 de ani după abdicarea lui Cuza, Carol II este recunoscut Rege al Românilor într-un mod la fel de neverosimil, după ce anterior renunțase de trei ori la statutul de moștenitor al tronului.

Carol al II-lea a fost un anticipator, dacă nu un vizionar, comportându-se ca un președinte american, nu ca un rege din Lumea Veche, atunci când mai toți oamenii politici europeni priveau cu indulgență sau dispreț la pregătirea sau și moravurile colegilor lor de la Washington, Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Coborârea sa în piața tranzacțiilor financiare, unde a vrut să fie competitorul burgheziei, a fost mai dăunătoare pentru instituția pe care o încarna decât descinderea în arena luptelor politice.

Ca și străunchiul său, Ludovic-Filip, “regele burghez”, nu a înțeles acest lucru și este probabil că ar fi fost răsturnat de bănci și de monopoluri dacă Antonescu nu l-ar fi obligat să abdice.

Dintre figurile politice românești, cea care se aseamănă mai mult cu Carol este, cum bine a subliniat istoricul Matei Cazacu, Cuza-Vodă.

Amândoi au fost niște meceni corupți – în sensul că nu au respectat normele morale și regulile jocului politic -, adepți ai modernizării radicale și, deși patriotismul lor nu poate fi pus la îndoială, au apărut societății românești ca reprezentanți ai unor concepții și ai unor cercuri străine.

Cuza a fost „progresist” pentru că a înțeles rolul pe care țăranul avea să-l joace în decolarea economică a României și în formarea unei clase mijlocii; Carol, pentru că a înțeles că “ruralismul” politic și intelectual devenise o piedică în calea dezvoltării ulterioare a țării.

O scurtă plimbare prin București ne obligă să observăm că singurele “locuri civilizate”, cu aspect de urbe occidentală, sunt zonele orașului care au fost create sau reamenajate sub domnia lui Carol al II-lea, din dorința lui, cu contribuția lui personală.**

Carol al II-lea era de o inteligență și o cultură superioare celor doi predecesori, regale Carol I și regale Ferdinand. Avea ce se cheamă acum “simțul timpului”. Al timpului său? Poate al unui timp ce urma să vină. Viitorul însă nu i-a mai surâs.

Carol a căzut practic odată cu acceptarea ultimatumului lui Stalin din 26 iunie 1940. Toată viața avea să regrete că nu a luptat împotriva rușilor, fie și pe un cal alb, în fruntea armatelor sale.

Carol a fost omul timpului său, care a vrut, însă, să fie mai mult decât atât. A avut ca nimeni altul viziunea viitorului și a progresului tehnic. Dacă nu izbucnea Al Doilea Război Mondial (la a cărui declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină), fără nicio îndoială că ar fi intrat în istoria poporului român ca cel mai mare conducător pe care l-a avut vreodată țara.

A fost sclavul pasiunii sale sentimentale, pe care nu a pus-o, însă, mai presus de interesul general. Căderea sa a fost exclusiv dictată de conjunctura externă catastrofală în care s-a aflat România în 1940. ***

Ca și Cuza, Carol al II-lea a murit în exil. Ca și în cazul lui Cuza, trupul său a fost, în cele din urmă, readus în țară, după ce pasiunile s-au domolit.

La 64 de ani după abdicarea lui Carol II, Traian Băsescu este ales președinte al României într-un mod neverosimil, toate sondajele dându-l favorit pe Adrian Năstase.

Ca și în cazul lui Cuza și Carol al II-lea, Băsescu a promovat o agendă “reformistă”, cuvintele cheie – în ultimii ani de mandat – fiind “modernizare, debirocratizare, descentralizare”. Ca și în cazul celor doi predecesori, “domnia“ lui Băsescu s-a lovit de o opoziție înverșunată în rândul clasei politice.

Probabil că Băsescu reprezintă un moment de ruptură politică și istorică, ca și Cuza și Carol al II-lea înaintea sa. Dincolo de greșelile și de stângăciile sale, putem spune, parafrazându-l pe Ion Varlam, că decăderea sa este dictată de conjunctura externă – criza economică și financiară mondială – catastrofală, la a cărei declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină.

Deși lipsit de cultura predecesorilor săi, Băsescu este văzut – în mod straniu, ca și Cuza și Carol al II-lea la timpul lor – ca un exponent al unor concepții și al unor cercuri străine, în cazul nostru europene și, mai ales, americane.

 Precum Carol al II-lea, descris de către dușmanii săi ca “rege al viciului” sau “sclavul Lupeștii”, Băsescu este adeseori caricaturizat. Putem, de altfel, fără prea mult efort, trasa o paralelă între amanta lui Cuza, Elena Obrenovici, amanta lui Carol, Elena Lupescu, și atât de actuala Elena Udrea. Este, oricum, stranie și fascinantă prezența acestor Elene în jurul bărbaților de stat din România.

Ciclul secular Cuza, probabil cel mai fericit din istoria României, a fost cel al emancipării țării, creșterii teritoriale, europenizării instituționale și dezvoltării economice; ciclul Carol – cel mai prost din istoria țării – a însemnat dictatură politică, descreștere teritorială, modernizare economică parțial eșuată și urbanizare forțată; ciclul Băsescu – care se anunță mai degrabă unul bun – ar putea însemna, într-un scenariu fericit, dezvoltarea economiei capitaliste, triumful clasei medii, scăderea sărăciei, întărirea sistemului juridic, consolidarea regională a României – despre o nouă creștere teritorială este greu de vorbit.

Fără să fie conștient de acest lucru, Băsescu pune capăt unui ciclu și marchează începutul altuia.

Este, de altfel, puțin probabil că își va sfârși mandatul la termen, fiind abandonat deja de mulți dintre susținătorii săi inițiali. Rămâne de văzut dacă va muri și el în exil, precum Cuza și Carol.

 

 

 

Bibliografie (surse):

https://franckmelen.wordpress.com/2011/06/27/coincidente-istorice-pe-axa-cuza-carol-ii-basescu/

* enciclopediaromaniei.ro

** Ion Varlam, “Scurtă evaluare a Regelui Carol al II-lea”, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 79, 81

*** Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 71, 73