CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIA MITOLOGIZATĂ DE FALSURILE PROPAGANDEI UCRAINEI ACTUALE. VIDEO

 

 

 Imagini pentru harta ucrainei  

MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE  

 

Cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) au avut şi au elaţii foarte contradictorii cu Ucraina, una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român.

Este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord, Basarabia de Sud şi de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Române au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde că este unul  dintre cele mai vechi din lume.

Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adânc de 15 ani, pentru că anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi în balanţă, căci în acest răstimp acest teritoriu a fost bântuit de focul războiului civil, statalitatea ucraineană fiind atunci ca şi inexistentă, atâta vreme cât guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală nemaiîntâlnită.

În acest context este destul să notăm că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mână în mână pe parcursul doar a câtorva luni.Mai mult decât atât, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său.

În regiunea Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene, care nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curând ocupată şi anexată de Polonia lui mareşalului Pilsudski.

Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa până în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea forţelor ruşilor albi  cu armament).Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul Ucrainei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi.

„Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rând pe rând istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (care nu aparţineau etniei ucrainene,  şi nici măcar celei ruse).

Cea de-a doua proclamare a independenţei de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”).

E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva perioade de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991, referindu-se la Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană [3]. Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste incursiuni în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur româneşti, poloneze, ruseşti, ungureşti şi chiar caucaziene.

Dar, să  începem cu începutul…

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI ! (sau câte ceva despre fenomenul mitologizării  istoriei şi politicii Ucrainei)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului), dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului.

Cu vreo câteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa.

Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât… strămoşii ucrainenilor.Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul falsificării grosolane a istoriei.

Istoriografia bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost …Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila, care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4].

La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria), asupra unor ancestrale pământuri româneşti.

Nici cercurile sioniste nu se lasă mai prejos atunci când  interpretează fraudulos textele biblice, pretinzând că imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam şi  că prin urmare, aceste pământuri, ar trebui să aparţină după părerea lor, „Ereţ Israel”, adică „Ţării lui Israel”.

Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”.

Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de  „curtea” de pe malurile Bîcului le-au găsit comunistilor  basarabeni  Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş… Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al domnilor Sturzeşti.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe, însă ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei), s-a dovedit totuşi a fi prea mare.

Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost teoria de mare succes comercial lansată de cei de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulată „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”).

Antropologii în cauză, în tandem cu jurnalistul C. Starîş, au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin, refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)?

Din această logică bolnavă, ar reieşi atunci că şi nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei !Prin „înrudirea” lor cu tripolienii, naţionaliştii ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de români) să-şi sublinieze şi diferenţierea lor de ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”).

Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor), erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decât strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine …Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către cei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”.

Între aceasta şi Rusia Moscovită nu ar exista decât o coincidenţă toponimică, teoria lor fiind aceia că „moskalii” au uzurpat pur şi simplu  „gloriosul trecut istoric al ucrainenilor” ,pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Prin urmare, Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită tătaro-mongolilor.Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi.

Înrudirea lingvistică până la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor în perioada de formare a vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie.

Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.Limba acestor trei popoare est-Europene existentă în trei graiuri literare – rus ,  ucrainean şi  belorus  – a avut un singur strămoş: limba rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de …scutul jugului Tătaro-Mongol.

Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă.

Nu au fost slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite până la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina).

O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte româneşti şi slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6].

Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru).

Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene.

Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].Cît priveşte pământurile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II.

Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) – era alcătuită din români moldoveni, munteni, bănăţeni, maramureşeni, ardeleni. [9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10].

În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni).Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor.

Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

 

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA! („Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

 

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991).

 

 

 

 

Imagini pentru teritorii anexate la ucraina in ultimele secole photos

Harta extinderii teritoriale a Ucrainei

 

În categoria „teritoriilor etnice ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări), ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (până la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

 

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală.

Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazat strict pe principiul etnic.

În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918.

Tot nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale.

Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania.

Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin).

Mai mult decât atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur.

De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea;

De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl;

De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „…s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică…”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor români”.

Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”.

Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici.

La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că:

„Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11].

Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920.

Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

 

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

 

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială.

În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut.

Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria).

Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română.

Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

 

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

 

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă.

Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina.

La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”).

În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia).

Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decât o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României.

Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

 

 

 

 

 

 

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente, a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „…majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de… „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului.

Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul abuz al cotropitorilor sovietici a fost cel din  anul 1947, când Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi Insula Şerpilor care are o extraordinară importanţă strategică datorită situării sale în faţa Deltei Dunării.

Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni.

Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pământ strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”).

Puteau, de asemenea, să mai scotocească prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav, care avusese de gând să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov,  ucrainean de origine şi  prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte Ucrainei  cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republica autonomă Crimeea .

Poate, în 2012, urmând acest exemplu, Ucraina  va retroceda României sau R.Moldova,  Basarabia de Sud,   Basarabia de Nord,  Bucovina de Nord şi ţinutul  Herţa,cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea acestor teritorii de către cotropitorii sovietici.Aceste străvechi pământuri româneşti ar fi trebuit să fie înapoiate încă în 1974, cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cât mai repede la NATO şi UE, au renunţat la orice pretenţii faţă de fosta URSS şi, ulterior, faţă de Ucraina.

Or, cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţeau graniţele anului 1940, fiind îndeplinită astfel cerinţa ca aderarea la NATO să se producă numai dacă nu există litigii teritoriale cu vecinii.

Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov, pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii României o mai pun în discuţie cu Ucraina, este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al Deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis”, pentru cîteva mii de cufundaci şi pescăruşi şi câţiva kilometri patraţi de baltă !

Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”.

Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici.

Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de câteva miişoare de ruble).

 
Note: 

[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe – poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul http://www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi“Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” – Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul http://www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec.

Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.

Anunțuri

17/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Comentarii pe marginea crizei ucrainene văzute din România

 

 

 

Spațiul istoric și etnic românesc, 4 volume, Ed. Militară, București, 1992, 

 

Criza ucraineană din România (comentarii pe marginea acesteia)

Crimeea nu prea e rusească. Poate a fost rusificată

Crimeea e o achiziție recentă a Rusiei. Face parte din bagajul „omului recent” de tip imperial, moscovit, care, în vest, la celălalt capăt al Europei are pe revoluționarul iacobin din Franța (cu 17 000 de victime ghilotinate, Britannica).

Crimeea rusească este deci, parte a unui complex ideologic și mai puțin a unui bagaj identitar cum încearcă să se legitimeze de către unii analiști anexarea de facto a Crimeii din aceste zile.

Crimeea are peste 2000 de ani de istorie scito-bizantină și turco-tătară față de care Rusia nu e decât un degetar.

Dar cea mai serioasă concluzie nu e atât vechimea legitimității, cât conduita acestui „om recent”: întemeiat pe raptul teritorial și pe exploatarea tributală a comunităților peste care s-a înstăpânit, violent până la crima în masă (vezi gulagul comunist).

 

 

 

 https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2016/08/23dd9-49bformareastatuluimoscovei.jpg?w=357&h=610

„Atlas Istoric”, coord. acad. Șt. Pascu,

Ed. Did. și Ped., București, 1971

Surprinzător de superficială analiza unui Kissinger, de pildă: pentru acesta „religia rusească [!?] s-a extins de aici [regatul kievean]. Ucraina a fost parte din Rusia de secole, iar istoriile lor sunt interconectate.

 Unele dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei au fost date pe teritoriu ucrainean, începând cu bătălia de la Poltava din 1709 … Flota Mării Negre – instrumentul Rusiei de proiecție a puterii spre Mediterana – este staționată pe baza unui contract pe termen lung la Sevastopol, în Crimeea.

Chiar și dizidenți faimoși ca A. Soljenițin și J. Brodski au insistat că Ucraina a fost parte integrantă a istoriei Rusiei și, într-adevăr, a Rusiei.” (Washington Post, 6 martie 2014)

Kissinger „aduce” niște ruși să argumenteze … în favoarea intereselor rusești și ajunge la concluzia că … interesele rusești sunt corecte din moment ce sunt … argumentate de ruși. Nu mai puțin stranie este afirmația că „religia rusească” a început la Kiev.

În primul rând că nu e rusească, este ortodoxă, iar centrul principal de iradiere al credinței la Marea Neagră era Bizanțul, cu centrul la Constantinopol. Kissinger a vrut să spună că slavii de răsărit cu centrul la Kiev au fost creștinați de bizantini pe vremea lui Vladimir. Teritoriul respectiv era cunoscut sub denumirea de „Rusia kieveană”, care la jumătatea sec. al XII-lea era deja stins.

Slavii de est au renăscut ca structură politică o sută de ani mai târziu în jurul cnezatului Moscovei, Belarus și Ucraina, ca și o bună parte din Rusia de astăzi aflându-se sub autoritatea Lituaniei și/sau a Poloniei până târziu, la jumătatea secolului al XVIII-lea, pentru jumătate de mileniu.

Crimeea nu a avut nici o legătură cu primele formațiuni slave, fiind o achiziție târzie, de tip imperial, a Rusiei. Apoi, faptul că rușii s-au bătut în Ucraina „pentru libertatea Rusiei” ar fi un argument că terenul respectiv ar fi legitim revendicat de Rusia.  

Să înțelegem că, după ce termină cu Ucraina, rușii se pot duce liniștiți peste turci, că doar de acolo s-au încreștinat.  Bun, atunci statele occidentale din care au provenit cruciații care s-au bătut la Ierusalim în sec. XI-XIII pentru libertatea creștinătății să revendice Ierusalimul de azi!

Și mai interesant: nici un cuvințel despre componenta suedeză a regatului moscovit, și nici atât despre întinsul regat polono-lituanian, ca să nu mai vorbim de secolele de dominație genoveză directă asupra Crimeii. Totodată, nici o surpriză despre nepomenirea oierilor moldoveni care și-au făcut veacul până aproape de al doilea război mondial în zonă.

Înțelegem imperativul ieșirii la mările calde al Rusiei. Dar tot atât de bine Putin are atâtea „mări calde” neexploatate în Siberia și un popor obosit de atâtea experimente geopolitice de „ieșire la Mediterana”, începând cu Petru cel Mare, apoi cu Lenin, Stalin, Hrușciov etc.

Piggybacking unguresc la geopolitica rusească

 

Nu întâmplător, fenomenul este agreeat de ideocrația altei comunități inventate, aceea a „marii națiuni ungare” – prin glasul unora ca Tokes, de care s-ar fi delimitat „moderații din UDMR”:  „Această populație, secuii din România, începe să devină o minoritate pe propriul teritoriu, ca și cei care trăiesc în Crimeea acum”, ca și cum de maghiarizarea acestora ar fi altcineva responsabil (Realitatea, 11 martie 2013).

Mai întâi de toate: este același stil de gândire. Istoria este gândită exclusiv în termenii achiziției teritoriale, elite neastâmpărate, care nu au altceva mai bun de făcut prin lume.

Cât timp vor tolera americanii îngemănarea celor două interese la Marea Neagră?

În „gura rușilor”, ideologia eurasianistă a „apărării popoarelor” – națiunilor și a familiei, a credinței, în fața valului atlantist monetarist sună la fel ca tinicheaua monetaristă a corectitudinii politice.

Diferența dintre cele două este că, în timp ce prima dintre aceste „ideologii eliberatoare” a reușit rara performanță să genereze o respingere înmagazinată etnic (Rusia este asociată cu reacții bazale de respingere), cea de-a doua încă e asociată cu ceva util – societatea de consum.

E adevărat, experimentul neoliberal condus aici la nivel mental prin fenomenul intelighenției dilematice, „sătule de România”, și, în plan economic, de FMI, a ajuns într-un punct periculos, mai ales prin oligarhia care a pus mâna pe jandarmerie și a început să bată țăranii cu icoane la piept – cei ce se opun Chevron, la Pungești.

Dincolo de provocările stihiei noului capitalism lipsit de etică, cea mai gravă provocare în această parte de lume rămâne geopolitica complexului omului recent, sau a imperiului de substituție (cum i-a spus Iorga). Din acest punct de vedere, eurasianismul combinat cu obsesia hungaristă sunt principalul factor de instabilitate al momentului. Există și o parte pozitivă.

Agresiunea teritorială reactivează sentimente identitare, elemente de bază ale instinctului de supraviețuire, tocmai cele agresate de către ideologia neoliberală curentă.

Pe termen scurt, aventura combinatorie a lui Ponta va ieși tare șifonată. Sentimentul identitar nu poate fi păcălit de azi pe mâine. Reformele succesive ale educației și imbecilizarea forțată prin media, iată, nu au anesteziat general opinia publică.

Cum să poată o strategie de public relations să scoată din mintea oamenilor „asocierea PSD-ului cu ungurii” care, taman acum,  la Târgu Mureșul lui Cofariu (Jurnalul Național, 23 martie 2010 și Raportul Harghita Covasna al Parlamentului României, 1991) și-au găsit să dea în cap jandarmilor, aceeași jandarmi care i-au bătut la ordinele guvernului PSD-PNL pe țăranii de la Pungești? (pentru incidentele din 10 martie de la Târgu Mureș, vezi Evenimentul Zilei, aceeași dată)

Se poate geopolitică fără stat?

 

America a reacționat la povestea rusească trimițând niște tehnică: în aer și pe apă. În Marea Neagră a trimis un distrugător (o fi îndeajuns).
Să nu ne facem iluzii, apele pe care navighează distrugătorul american Truxtun în Marea Neagră sunt foarte puțin adânci (Jurnalul, 15 martie 2014) .

Două din statele de mare importanță NATO de aici – România și Bulgaria, aproape că nu mai practică suveranitatea națională, element indispensabil oricărei geopolitici a rezistenței. Nu poți pune o flotă credibilă într-o chiuvetă: aceasta este întotdeauna partea proiecției puterii unui stat.

Singurele ape care mai conferă flotabilitate (legitimitate) unor vase de război ca Truxtun este sentimentul de agresiune identitară pe care Rusia iar a reușit să-l declanșeze, în special în România, Polonia și țările baltice.
Statalitatea ucraineană aproape că nu există în istorie. Naționalism ucrainean însă da! Combinație cu adevărat explozivă, pentru că statul are și rolul de a standardiza aspirațiile naționale și a le face dezirabile pentru celelalte societăți.

Fără cultura statului, naționalismul ucrainean poate intra oricând în derivă, ciocnindu-se cu diverse alte structuri, la fel de inflamabile, din regiune.

Prin reacțiile statului de a pune cu botul pe labe pisicile grase de pe Wall Street, am înțeles că SUA și Marea Britanie știu că economia se face cu și pentru popoare și deci nu au renunțat la ideea de dreptate economică, componentă a suveranității (BBC, 13 martie 2014).

Eh, aici în România, dacă SUA vrea un partener geopolitic, și nu doar un portavion agricol la Marea Neagră, e cazul să încurajeze altă generație de politicieni, nu doar neplagiatoare, dar nici nedilematică, convinsă că spațiul românesc e o miză morală, națională

Altfel, Truxtun ar putea eșua, cel puțin în zona românească a Mării Negre – dilemele nu au adâncime cognitivă din simplul motiv că nu gândesc strategic, în termenii suveranității.

 

Crimeea: o nouă ordine mondială (după Georgia)

 

„Este cel mai complicat moment pe care regiunea noastră şi Europa în ansamblu l-a avut în ultimii 45 de ani.

Nu am mai avut un moment în care o mare putere, Federaţia Rusă, intră într-un conflict frontal cu o putere regională, Ucraina, într-o escaladare de tensiune şi de retorică cu blocul occidental, european şi nord-american”, a comentat senatorul PSD.” (Cotidianul, 16 mar. 2014)

Lumea este, într-adevăr, într-un punct de inflexiune, încă unul, într-un interval foarte scurt.

Am aflat nu doar că lumea e condusă de stihia raționalizatoare a unora (nu mulți) care au pus stăpânire pe fluxurile financiare, că dezmățul lor trebuie suportat de noi (bail out-urile instituțiilor de credit din bani publici).

Raționalizarea lumii propusă de americani e la cel mai jos nivel de credibilitate, iar visul american nu e departe de coșmar prin monetizarea și birocratizarea lumii.

Europa, la rândul ei, a ieșit din găoacea protectoare a visului Europei Unite, gândită de de Gaulle și Adenauer, nu pentru a fi mai puternică, cât pentru a îmbătrâni prematur, în labirintul unei birocrații ateizante tot mai puternice, pierzând pe drum scopul existenței sale: protejarea națiunilor europene.

Asta în postmodernitate.  Dar vine Rusia direct din epoca lui Petru cel Mare și arată lumii că ea vrea … pământ. Parcă n-ar avea destul. Pe de-o parte, etica capitalistă este la cel mai jos nivel din toate timpurile, pe de alta, statul de forță s-a trezit și nu consumă doar intimitate (ca în Vest – vezi obsesia supravegherii electronice), dar și granițe (Est).

Între acestea două, ca o notă stridentă, dar periculoasă, jocurile Ungariei, veșnic în căutare drupă crupa vreunui armăsar geopolitic pe care să-l călărească, dacă se poate, fără știrea lui și a victimei, ca tăunele.

Nu de alta dar poate avea succes. UDMR a fost aproape mereu la guvernare, chiar și atunci când se afla „în opoziție”, cu circa 2000 de experți în structurile administrației publice locale și centrale, la nivelul anului 2013.

Nu e nici o problemă ca statul român să aibă un proiect de incluziune socială și de protejare a minorităților, e chiar obligatoriu pentru coerența securității societale. În același timp însă, numai cine gândește la nivel de găletușă cu nisip nu înțelege fenomenul cuceririi din interior al unui stat, mai ales acolo unde se constituie adevărate mașinării majoritare de tip economic, politic, cultural.  

De data aceasta, spre norocul nostru, vectorul la care s-a atașat geopolitica maghiară, „factorul rusesc” nu se bucură de prea multă credibilitate.

Dincolo de toate acestea, gestul lui Putin este unul istoric. Este un prim pas în „schimbarea hărții Eurasiei”, recunosc americanii de la Carnegie. Nu trebuiau decât să-l ia în serios pe Dughin, care scria recent, negru pe alb:

„1. Nu ne vom limita să anexăm Crimeea. Asta e sigur. Dacă ieri, reunificarea cu Crimeea a fost pentru noi o mare victorie, astăzi este un lucru infinit mai mic. Mizele cresc. Oamenii din Sud-Estul Ucrainei se trezesc treptat. Este exact acel „greu la înşeuat dar uşor la călărit” (vechi proverb rusesc).

2. Tot ceea ce e într-adevăr important de-abia urmează. Nu ne aşteptăm la o victorie facilă. Pentru orice, trebuie să plăteşti preţul. Acum, suntem martorii naşterii unei noi realităţi politice, de aceea totul capătă o semnificaţie deosebită. Nu este o întreprindere tehnică, nu este un pariu. Aceasta este însăşi istoria. Bătălia pentru Ucraina este o bătălie pentru reunificarea popoarelor slave …” (textul în rusă aici: Rossia3.ru, nedatat; traducerea de față de la George Damian – comentarii – Geo).

Cine urmează: R. Moldova? Vreun stat din Asia Centrală? Lisabona ! – doar e revoluție universală, vorba lui Dughin.

Materialism 3.0

 

Marxismul a însemnat prima epocă materialistă, implementată prin revoluția bolșevică, leninistă de după 1917. Cunoaștem, în special în Est, urmările.

A urmat mitul eliberării omului prin „mai mult înseamnă mai bine” al societății de consum, care a ajuns pe culmi prin criza financiară ieșită la iveală în 2008 (totul înseamnă bani.

Cu cât ai mai mulți, cu atât mai bine). Acum Rusia a prins puteri și readuce geografia în discuție. Îi trebuie spațiu, „mai mult spațiu rusesc”. 

Ucraina este, iată, o falie geopolitică pe această trezire. Dar, după cum vedem, tensiunile de aici sunt, în esență, aspectele unor ispite materiale: rușii învinuiesc pe vestici că au monetizat aiurea planeta, noi spunem că nici ei nu ies din materialitate și din obsesia cuceririlor pe orizontala spațiului prin ispita geografiei, fie ea și spiritualizată prin panslavismul 2.0 de tip Dughin.

Pentru a ieși din criză, omul are nevoie de recuperarea interiorității sale, nu de achiziții materiale, cu atât mai puțin de reinventarea unei identități imperiale. Aici e loc pentru toată lumea. Infinit.

BBC, 13 mar. 2014, „Bank of England: Bankers may have to return bonuses”, http://www.bbc.com/news/business-26561878#
Dughin, Alexandr, „Orizonturi ale Revoluției noastre. Din Crimeea la Lisabona” [unele popoare nu mai prididesc cu invenții etc., intelectualitatea rusă a rămas blocată în proiectul revoluției universale], nedatat, http://rossia3.ru/politics/russia/gorizonty_revol 
Cotidianul, 16 mar. 2014, „Geoană: Anexarea Crimeii s-a produs deja”, http://www.cotidianul.ro/geoana-anexarea-crimeei-s-a-produs-deja-234048/ 
Encyclopaedia Britannica, 2014, „French Revolution”.

Regimul terorii din timpul Revoluției franceze a fost marcat de arestarea a peste 300 000 de persoane și de executarea a peste 17000, de multe ori fără nici o judecată. Toate acestea în mai puțin de un an (sept. 1793-iul. 1794)!
Evenimentul Zilei, 10 martie 2014, „Marș cu incidente al secuilor prin Târgu Mureș …”, http://www.evz.ro/detalii/stiri/peste-4000-de-manifestanti-secui-au-plecat-intr-un-mars-neutorizat-prin-targu-mures-imbr-1086314.html :

„În acest an, Primăria Târgu Mureş, la propunerea Comisiei de avizare a evenimentelor publice, nu a mai dat autorizaţie pentru organizarea marşului, deoarece la mitingul din 2013 au participat membrii unor organizaţii din afara judeţului Mureş şi din Ungaria, între aceştia numărându-se reprezentanţi ai partidului de extremă dreapta Jobbik, ai Gărzii Maghiare şi ai Organizaţiei 64 de Comitate, care au promovat sloganuri xenofobe de genul ‘Opincari, plecaţi acasă!’, ‘Să piară Trianonul!’, ‘Ţinutul Secuiesc nu e România!’, ‘În Bucureşti toţi sunt ţigani!’ etc.”
Kissinger, Henry, „Opinions. How the Ukraine crisis ends”, în Washington Post, 6 martie 2014, http://www.washingtonpost.com/opinions/henry-kissinger-to-settle-the-ukraine-crisis-start-at-the-end/2014/03/05/46dad868-a496-11e3-8466-d34c451760b9_story.html?hpid=z2:

„Russian history began in what was called Kievan-Rus. The Russian religion spread from there. Ukraine has been part of Russia for centuries, and their histories were intertwined before then. Some of the most important battles for Russian freedom, starting with the Battle of Poltava in 1709 , were fought on Ukrainian soil. The Black Sea Fleet — Russia’s means of projecting power in the Mediterranean — is based by long-term lease in Sevastopol, in Crimea. Even such famed dissidents as Aleksandr Solzhenitsyn and Joseph Brodsky insisted that Ukraine was an integral part of Russian history and, indeed, of Russia.”

Jurnalul Național, 23 martie 2010, „Mihăilă Cofariu, românul preschimbat în maghiar”, http://jurnalul.ro/special-jurnalul/mihaila-cofariu-romanul-preschimbat-in-maghiar-539335.html 
„Alături de maghiarii şi românii angrenaţi în conflict, în Târgu-Mureş au existat şi alţi „participanţi”, discreţi, dar foarte eficienţi: ziariştii străini. De parcă ar fi devenit brusc o Mecca a presei mondiale, oraşul a fost invadat atunci de cameramani şi jurnalişti ai unor agenţii internaţionale. Cum de au apărut ei acolo, chiar înainte de declanşarea ostilităţilor?

Au fost anunţaţi că se va întâmpla ceva important? Nu am aflat niciodată.
Dar dacă au venit „la pont”, după cum se spune în lumea presei, înseamnă un singur lucru: evenimentele au fost planificate anterior, iar televiziunile străine au fost aduse special de cineva ca să răspândească nişte imagini şocante. Iar una dintre aceste scene-simbol a fost cea în care un om, îmbrăcat cu un pulover verde, era atacat cu sălbăticie.

Deja rănită grav, plină de sânge, victima era întinsă pe caldarâm.
Dar asta nu era deajuns: unul dintre agresori l-a mai lovit în cap cu o pancartă pe care scria ceva.

Iar comentariile ziariştilor străini au fost de-a dreptul dramatice: iată un maghiar ucis cu sălbăticie de românii incitaţi de culoarea verde a puloverului care le-ar fi amintit de una dintre culorile drapelului magiar.

A fost o imagine-şoc care a făcut înconjurul lumii, prezentându-i pe români ca pe o naţie de criminali sălbatici.
Situaţia s-a lămurit în câteva zile: „maghiarul” era de fapt românul Mihăilă Cofariu, iar „românul” ucigaş era, în realitate, maghiarul Barabas Erno.

Rănită grav, victima a scăpat totuşi cu viaţă. Ba, mai mult, omul a fost tratat într-un spital din Germania, unde s-a refăcut aproape complet. Dar de atunci şi până acum, Cofariu a rămas tot ungur, căci presa internaţională nu a mai demontat niciodată diversiunea care i-a schimbat naţionalitatea.”

Jurnalul Național, 15 martie 2014, „Distrugătorul american Truxtun va efectua exerciții suplimentare împreună cu nave aliate în Marea Neagră”, http://jurnalul.ro/stiri/externe/distrugatorul-american-truxtun-va-efectua-exercitii-suplimentare-impreuna-cu-nave-aliate-in-marea-neagra-663657.html

Parlamentul României, „Raportul Comisiei Parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul de muncă și domiciliile din județele Harghita și Covasna”, București, 1991, Cap. IV, Dosar 55, fila 8: „Dl. Wolfkory Lászlo ne spunea:

„Încă nu ați plecat? Duceți-vă învârtindu-vă”. Când au fost arătate evenimentele de la Târgu Mureș, profesoara de franceză, Feyer Cornelia, în timp ce era bătut Cofariu, ne spunea: „Uitați-vă la românii voștri ce fac” – Dosar 55 f. 9.
Realitatea, 11 martie 2014, „Tokes compară ținutul secuiesc cu Crimeea”, 

http://www.realitatea.net/tokes-compara-tinutul-secuiesc-cu-crimeea_1397019.html 

Despre conexiunile dintre Ungaria și Rusia, în problema de acum, vezi:
Dan Tanasă Blog, 14 mar. 2014, „Sociologul Dan Dungaciu: În momentul acesta Ungaria este o problemă pentru regiune”, http://www.dantanasa.ro/2014/03/14/sociologul-dan-dungaciu-in-momentul-acesta-ungaria-este-o-problema-pentru-regiune/#more-16080 
Paul Ghițiu, „Ungaria-Rusia, o relație caldă, caldă, aproape fierbinte (I), în Estica, 15 martie 2014, http://www.estica.eu/article/ungaria-rusia-o-relatie-calda-calda-aproape-fierbinte/ 
SPQR, 1 martie 2014, „Germania și Rusia … prin Ucraina în România”, http://radubaltasiu.blogspot.ro/2014/03/germania-si-rusia-prin-ucraina-in.html 

Pentru o discuție pe marginea crizei din Ucraina, vezi și
Ilie Bădescu, „Quadratura ucraineană”, 5 martie 2014,
http://universitatea-emaus.ro/2014/03/05/ilie-badescu-quadratura-ucraineana/ 
George Damian, „Să terminăm cu ipocrizia”, 13 martie 2014, http://www.george-damian.ro/sa-terminam-cu-ipocrizia-putin-si-a-atins-scopul-5556.html
Aurel Rogojan, „La granițele României. Criza din Ucraina – consecința secolelor de arbitrariu geopolitic”, în ZiariștiOnline, 3 martie 2014, http://www.ziaristionline.ro/2014/03/04/aurel-rogojan-la-granitele-romaniei-criza-din-ucraina-consecinta-secolelor-de-arbitrariu-geopolitic/

 

 

Surse:

http://radubaltasiu.blogspot.ro/2014/03/criza-ucraineana-din-romania-comentarii.html

http://romaniabreakingnews.ro/crimeea-ruseasca-2000-de-ani-de-istorie-scito-bizantina-si-turco-tatara-este-parte-a-unui-complex-ideologic-si-mai-putin-a-unui-bagaj-identitar-rusesc/

16/08/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO:E CRIZA !

Anorexic Models don’t Always Look Like Models

 

 

 

17/11/2010 Posted by | MUZICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: