POVESTEA CRIMINALULUI IAGODA ( Enon Herşevici Iehuda),SEFUL SINISTRULUI NKVD SI MESTER IN OTRAVURI

 

 

 

 

MOŞTENIRE DE FAMILIE.

 

 

 

 

Tatăl lui Iagoda a fost farmacist. Aceasta poate explica “talentul” său de a prepara otrăvuri…
Desigur, cititorii noştri îşi mai amintesc de otrăvirea cu dioxină a fostului preşedinte al Ucrainei Viktor Iuşcenko, pe vremea când era candidatul opoziţiei la preşedinţie.

E bine de ştiut că nici ruşii, nici ucrainenii n-au fost prea surprinşi, fiind obişnuiţi cu „meşterii de otrăvuri” în politică, încă de pe vremea ţarismului.
Cel mai cunoscut caz de încercare de otrăvire din istoria Rusiei este, fără îndoială, cel al lui Rasputin, cu cianură pusă în vin şi în prăjituri.
Nereuşind, duşmanii acestuia l-au împuşcat, apoi l-au înjunghiat de mai multe ori cu un cuţit uriaş.

KGB n-a făcut decât să perfecţioneze mijloacele de asasinare a disidenţilor, reali sau închipuiţi, prin otrăvire.

Aşa că nici că se putea cineva mai nimerit în fruntea acestei organizaţii de sinistră celebritate decât Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk.

Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda.

S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice.
Astfel, în 1920 era deja în conducerea Ceka, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU. Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia sa nominală.

Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD.A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor fracţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

El a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată.
În septembrie 1936 a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile interne, „întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării blocului troţkisto-zinovievist”.

A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni.

A fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în „Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.
„Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. 

Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri „ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov !

În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii pentru ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Anglia, Franţa, Japonia şi Germania şi, în plus, de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine.

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile. Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru „comiterea unor crime de stat extrem de grave (…), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”.

Executarea lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.

Autor: Adrian Bucurescu

Basarabia literara

Publicitate

UN CRIMINAL CELEBRU – RÂMARU

Râmaru, vampirul din Bucuresti

Râmaru Ion a fost, de departe, cel mai sadic criminal in serie intalnit in analele Politiei Romane. El a comis nu mai putin de trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol, o talharie si trei furturi. Criminalul a actionat in Bucuresti in anii 1970 – 1971.

Cazul  Râmaru a starnit curiozitatea nu doar judiciaristilor, ci si multor psihologi si criminalisti. Reputatul comisar de politie Traian Tandin a scris chiar o carte despre odiosul criminal.

Râmaru, supranumit “vampirul din Bucuresti”, a ramas, peste ani, cu reputatia celui mai sinistru criminal roman.
Nascut la Corabia, pe 12 octombrie 1946, Ion Râmaru si-a manifestat inclinatia spre infractiuni inca de la 18 ani.

Atunci a fost condamnat pentru prima data pentru talharie.
In cea de-a doua jumatate a anului 1970 si primele luni ale anului 1971 o serie de crime, comise cu o cruzime greu de descris au zguduit Capitala.

 Un individ necunoscut ataca dupa miezul noptii femei singure, pe care le lovea cu un ciocan sau toporisca.

Un alt element comun era faptul ca individiul actiona numai in noptile cu fenomene meteorologice deosebite : ninsoare, ploaie torentiala cu tunete si fulgere, furtuna si vant puternic, ger cumplit, ceata, pacla.

Dupa cateva crime comise in circumstante similare, a devenit clar pentru judiciaristi ca era vorba despre un asasin in serie.

Dupa un an de ancheta, cu ajutorul descrierilor facute de victimele care au avut norocul sa ramana in viata, pe 27 mai 1971, politistii au reusit sa-l prinda pe ucigas.

In timpul anchetei, Ion Râmaru si-a recunoscut aproape tot “palmaresul”.

Iata 16 dintre cele mai grave crime pe care le-a comis Râmaru, in ordine cronologica:

• 8/9 aprilie 1970 – Elena Oprea – crima cu premeditare (nu a fost violata pentru ca un vecin l-a speriat si a fugit)
• 1/2 iunie 1970 – Florica Marcu – viol (a fost lovita pana a lesinat, carata pana la cimitirul Sfanta Vineri, violata, injunghiata si i-a fost supt sangele in timp ce mergea spre casa cu Ramaru, a fost salvata de un camionagiu).
• 19/20 iulie 1970 – OCL Magazin de Confectie – furt.
• 24 iulie 1970 – Margareta Hanganu – furt in forma agravata.
• 22/23 noiembrie 1970 – Olga Baraitaru – tentativa de crima, viol si furt in forma agravata.
• 15/16 februarie 1971 – Gheorghita Sfetcu – tentativa de crima si furt.
• 17/18 februarie 1971 – Elisabeta Florea – tentativa de crima.
• 4/5 martie 1971 – Fanica Ilie – crima cu premeditare, viol si furt.
• 8/9 aprilie 1971 – Gheorghita Popa – crima deosebitde grava, viol si furt (48 de placi injunghiate la cap, piept si picioare, 5 lovituri la cap, coaste rupte, partea genitala rupta cu gura).
• 1/2 mai 1971 – Stana Saracin – tentativa de viol.
• 4/5 mai 1971 – Mihaela Ursu – crima deosebit de grava, viol (a fost intrerupt in timpul actului, lasandu-l nesatisfacut, conducand la cautarea altei victime).
• 4/5 mai 1971 – Maria Iordache – tentativa de crima (atacata la 2 ore dupa Ursu; a scapat cand i-a cazut bara de metal cu care o batea in timp ce alerga).
• 6/7 mai 1971 – Viorica Tatu – tentativa de crima.
• 6/7 mai 1971 – Elena Buluci – tentativa de crima.
• mai 1971 – Iuliana Funzinschi – furt si violarea unei proprietati private.

Cu toate acestea, a incercat sa-i convinga pe anchetatori ca este un om bolnav psihic, care nu poate raspunde pentru faptele sale.

In acelasi timp, insa, incerca sa-i convinga pe anchetatori ca el este faptasul crimelor, de fiecare data insistand sa fie dus la locul in care a comis asasinatul. Momentul cel mai dificil atat pentru anchetatori, cat mai ales pentru victime, a fost cel al recunoasterii agresorului.

  Criminalul a fost asezat intr-un grup de persoane de aceeasi talie cu el si fizionomie asemanatoare. Inainte de intrarea in incapere a fiecarei victime, el isi fixa un alt loc in rand, la alegerea sa.

Victimele care au fost lovite cu toporul in cap sau taiate cu cutitul, in momentul in care intrau in incapere si dadeau cu ochii de el incepeau pur si simplu sa tremure, desi nu mai erau in pericol.

 Râmaru credea ca a reusit sa demonstreze anchetatorilor ca este un individ care nu poate raspunde pentru faptele sale. A suferit un soc in momentul in care a citit materialul de urmarire penala.

In cartea “Cazul Ramaru”, comisarul de politie Traian Tandin descrie cu lux de amanunte acel moment : “Ramaru l-a citit cu foarte mare atentie si, vazand ca expertii nu-l considerau, asa cum sperase el, iresponsabil, si-a schimbat brusc atitudinea si a spus : «Nu mai recunosc nimic din ceea ce v-am spus». In continuare, n-a mai raspuns nici la intrebarile avocatului”…

Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigasul primea pedeapsa maxima: moartea.

In momentul in care a fost citita sentinta, in sala de judecata a izbucnit un ropot de aplauze. Râmaru a facut recurs, insa Tribunalul Suprem a considerat ca sentinta trebuie sa ramana definitiva.

La data de 23 octombrie, 1971, Ramaru a fost dus la Inchisoarea Jilava intr-o duba. A fost tarat pana la locul executiei din momentul in care a parasit duba. Pana cand a murit, a fost intr-o continua stare de furie si incerca sa evadeze. Cei trei ofiteri insarcinati cu impuscarea lui, l-au legat de un stalp.

Intrebat, in concordanta cu legea, daca are vreo ultima dorinta, a spus nu.  Din cauza miscarilor sale constante, era greu sa tintesti cu acuratete si intr-un final, spatele i- a fost sfasiat de gloante (se intorsese total cu spatele).

A fost ingropat in cimitirul din oras; mormantul sau ramane nemarcat.

Ultimele sale cuvinte aveau insa sa ramana intiparite in mintea celor prezenti si se vor dovedi ulterior extrem de adevarate:  “Chemati-l pe tata, ca sa vada ce imi faceti! Faceti-l sa vina! El este singurul vinovat!” si “Vreau sa traiesc!”

 Ce vroia oare sa spuna criminalul?

Florea Ramaru – Ereditatea crimei

Anii din timpul ultimului Razboi Mondial au fost, fara doar si poate, unii extrem de tulburi pentru toate tarile Europei. Lipsurile si atrocitatile razboiului dusesera la o recrudescenta fara egal a crimelor, iar Romania isi avea si ea tristii reprezentanti.

Era anul 1944, atunci cand o serie de crime zguduia Bucurestiul. Intr-un singur an, cinci femei fusesera ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autoritatile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, asadar, de un individ fara antecedente penale.

Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodata identificat. Misterul iesea din nou la iveala in anii ’70, atunci cand seria de crime a lui Ion Ramaru ingrozea intreaga Capitala.

Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944.

Cum ar fi fost insa posibil asa ceva? In fond, trecusera peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit sa aiba o varsta inaintata, posibilitate exclusa din start de autoritati. Si totusi, modul de operare si de infaptuire a crimelor erau aproape identice. Notorietatea cazului Ramaru si prinderea temutului criminal aveau sa arunce din nou in uitare celebrele amprente din timpul razboiului.

O stranie coincidenta raspundea totusi intrebarilor care existau de atatia ani.

La exact un an de la executia lui Ion Ramaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicina Legala era adus cadavrul unui barbat care aparent cazuse din tren.

Examinarea acestuia aducea un rezultat socant.

Amprentele celui care murise in bizarul accident, erau cele ale ucigasului din 1944.

 

Era nimeni altul decat Florea Ramaru, tatal celui mai cunoscut asasin in serie din istoria Bucurestilor.

Surse: “Cei mai odiosi 100 criminali romani” – Traian Tandin, Editura Tritonic”,crimetv.ro si  blogul Domnisoara D .

Al doilea caz Ramaru

In timp ce la Bucuresti un intreg arsenal politienesc era angrenat in elucidarea odioaselor crime petrecute in 1971, un alt caz, la Brasov, identic ca desfasurare cu cel din Capitala, era preluat de Securitate.
Psihopatul sexual de la Brasov s-a trezit prins in intrigi tesute de serviciile secrete si a scapat nedovedit, din cauza scenariilor demne de un film din seria James Bond.
NEMTOAICA GISSELLE
Militia din Brasov se confrunta, in anii ‘70, ‘71, cu un caz de omor deosebit de grav si… sensibil. O nemtoaica, Gisselle, fusese gasita moarta, violata cu bestialitate. Victima fusese surprinsa intr-o zona laturalnica, lovita in cap si, foarte probabil, violata cand inca se zbatea intre viata si moarte. Anchetatorii erau debusolati. Fiind vorba de o turista straina, riscau un incident diplomatic. Cazul trebuia rezolvat cat mai repede, dar nu reuseau sa stabileasca anturajul victimei, lovindu-se de un zid… informativ.
NEVASTA DE AMBASADOR
Ca si cand lucrurile nu erau destul de complicate, a doua victima a fost sotia unui ambasador roman. Se intelege de la sine ce cazuse pe capul militienilor din Brasov si cam de la ce nivel se faceau presiuni. Asa a debutat “Actiunea Bradul”. Cum si in al doilea caz modul de operare era acelasi, s-a trecut la “perierea” violatorilor deosebit de agresivi, presupunandu-se ca unul dintre ei trecuse la “etapa” urmatoare, aceea de criminal – psihopat sexual. Care a lovit din nou. In acest alt treilea caz, victima era o tanara oarecare.
UNUL SAU DOI CRIMINALI?
Ce se intampla la Brasov nu putea scapa neobservat de catre autoritatile de la Bucuresti, care se confruntau cu un caz asemanator ca mod de operare, cazul Ramaru. Fotografiile de la locul faptei pareau copii la indigo. Era posibil sa fie acelasi criminal, care sa faca naveta intre cele doua orase? Diferentele conduceau la ipoteza ca ar fi doi, care actionau independent. Cel din Bucuresti isi alegea victimele dintre debarasoarele de la restaurante, pe care, in prealabil, le “puncta”: le afla orele de lucru si adresa, le urmarea cateva zile, apoi le astepta pe traseul lor spre casa, foarte aproape de locuinta acestora. Cel de la Brasov parea ca actioneaza la intamplare, ascuns in zone laturalnice.
BRUNETUL ATLETIC
A patra crima in Predeal si a treia in Bucuresti a adancit cumplitul mister. Anchetatorii din Bucuresti verificasera si ei cazurile mai vechi de viol si reclamatiile tentativelor de agresiune sexuala, ramase cu autor necunoscut, care ar fi probat “evolutia” unui psihopat sexual de la violator agresiv la criminal feroce. Aveau chiar si un portret-robot, facut in iunie 1970, cand un individ brunet, atletic, cu inaltime aproximativ de 1,75 metri, cu varsta pana in 30 de ani, violase o debarasoare de la Restaurantul Tusnad, in Cimitirul Sf.Vineri, dupa ce o lovise in cap si o intepase cu cutitul. La fel isi descrisesera agresorul o lucratoare de la bufetul Uranus si o debarasoare de la Restaurantul Vulcan, ambele agresate in 1970 si care cu greu au scapat cu viata.
INTERVINE SECURITATEA
Aceleasi semnalmente le ieseau in “carti” si judiciaristilor din Brasov. Doar ca ei aveau si un nume: Ursache. Ursache era cunoscut de judiciaristi ca violator in serie. Anchetat, acesta recunoaste initial crimele, apoi neaga. Probe directe nu erau. In acel moment de cumpana, datele problemei se schimba radical. De la Securitate se avanseaza ipoteza unei patimase povesti de spionaj, urmarire intre agenti si contraspioni, razbunari mascate in crime odioase. Gisselle, banuita de spionaj, fusese urmarita de ai nostri si… ce daca? Lucrurile se complicau ingrozitor.
FINALUL “ACTIUNII VULTURUL” AUTOR NECUNOSCUT
Pentru judiciaristii din Brasov, criminalul, indiferent cine ar fi fost, nu putea fi decat tot un psihopat sexual. Cu toata ancheta in paralel efectuata de ofiterii de securitate, crimele de la Brasov au ramas cu autor necunoscut. “Actiunea Bradul” a ramas pana astazi un mare mister.
“Actiunea Vulturul” (numita astfel dupa strada unde a fost gasita cea de a doua victima din Bucuresti), care debutase in aprilie 1971, s-a incheiat in 27 mai, fiind arestat Ion Ramaru , student la Facultatea de Medicina Veterinara, pe care il incriminau toate probele stranse in timpul anchetei.

Blog Domnisoara D.