CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

POSIBILA DEZINTEGRARE A UCRAINEI. – PROVOCĂRI, PERSPECTIVE ȘI AMENINȚĂRILE RUSIEI

 

Ucraina

LA ZI! ROMÂNIA ȘI POSIBILA DEZINTEGRARE A UCRAINEI, ISTORIC, PROVOCĂRI, PERSPECTIVE ȘI AMENINȚĂRI

Preambul

Majoritatea analiștilor politici serioși nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal și de genul în câte părți se va rupe Ucraina. Principalele posibilități în discuție implică de la două până la patru părți, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăți nu sunt de neglijat.

Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuție implicațiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România și viitorul ei.În primul rând, de ce ne-ar interesa. Firește că ne interesează, deoarece orice se petrece la granițele noastre ne implică, direct sau indirect, și pe noi. De cele mai multe ori direct.

Chiar dacă noi nu am simțit-o prea mult, fiind preocupați, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influență la nivel geopolitic, disoluția Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuația de securitate în vecinătatea noastră.Nu este subiectul de față, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliștilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanții ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliția care a bombardat Serbia atunci.

În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României.În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinși într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo și cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliștilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacități militare de ripostă, dar nu avem jurnaliști sau televiziuni care să spună adevărul adevărat.

Avem prea puțini adevărați corespondenți de război.Apar prea puține reportaje despre soldații noștri care își fac datoria față de patrie, se vorbește doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Și atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziție politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldații noștri își fac datoria acolo unde sunt trimiși, indiferent de ce partid conduce țara.Cristian NegreaRedactor R.B.N.Press
UCRAINA„  Se înșală cei care consideră că lupta se dă pentru teritoriul sau avuția Ucrainei. Obiectul disputei e securitatea europeană. Uciderea, dacă vreți, a unui imperiu mort care încă nu a renăscut.

Defuncta URSS poate să învie numai înghițind Ucraina. De aceea, UE și SUA vor face tot ce le stă în puteri pentru a evita acest ospăț.R. Moldova și Georgia, care au devenit, după cum scria recent „Le Monde”, noua linie a frontului dintre UE și Rusia, sunt astăzi pentru Occident niște premii de consolare după înfrângerea de moment în bătălia de la Kiev. Dar lupta continuă. Încă nimic nu-i pierdut.”Extras din: Avertisment american către Putin la Chișinău: Dacă nu se potolește, R.Moldova va deveni „Vietnamul” Rusiei! „…Ucraina ar fi trebuit să o elibereze din detenție până pe 25 noiembrie pe  Iulia Timosenko, conform angajamentului luat de președintele Ianukovici în fața guvernelor Poloniei și Suediei.

Totodată  Ucraina mai are o promisiune angajată în sensul parcursului European în fața Fondului de investitii deținut de Franklin Templeton care a cumparat 20% din datoria externă ucrainană!(R.B.N.Press) . Așadar se poate concluziona ca viitorul Ucrainei pare foarte complicat, în sensul că dacă pe moment Rusia pare că câștigat, să nu uităm că sunt implicate în acest „război geopolitic” forțe și interese politice, militare și economice care nu vor lăsa pur și simplu „la capitolul pierderi” investițiile de până acum realizate pentru și cu condiția parcursului pro-european al Ucrainei. Vom vedea ce se va întâmpla cu Ucraina dacă totuși virajul de 180 de grade către Rusia se va păstra…”Extras din: LOVITURĂ DE TEATRU ÎN RADA SUPREMĂ DE LA KIEV: UCRAINA SUSPENDĂ SEMNAREA ACORDULUI DE ASOCIERE CU UE DE LA VILNIUS!

…ce a urmat se știe:

  Viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-și extindă influența, acceptată în estul țării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanții lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alții pot arunca cu grenade.

Indiferent, situația din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân și va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei.

Fiindcă, este bine știut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este și o putere europeană, de aici cu tendințe hegemonice mondiale.

Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilitățile de extindere spre nord, vest și sud.

Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai ușor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilități de extindere a influenței sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca și Crimeea.

Pentru zona de vest va urma o competiție, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putință să înghită și zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar.

Intervenția va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca și precedent, pot aduce în discuție războiul ruso-georgian din august 2008, precum și ocuparea aeroportului din Priștina de către trupele rusești în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Firește că Rusia va dori să mențină situația actuală, cu o Ucraină unită și obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukașenko.

Tocmai acest lucru nu-i convine opoziției, fie că este vorba de naționaliști ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galițiano-românesc.

Iar aceștia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrățișarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, pașnică sau violentă.

Indiferent, Rusia va acționa decisiv, poate etapizat, încercând să-și mențină întreaga Ucraină în mână, și numai dacă nu va reuși va îngloba estul țării și Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest.

De aceea nu știu dacă Ucraina centrală, cea naționalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est și Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcții, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei și Armatei a XIV-a în ecuația geopolitică a Moscovei, de a menține Moldova și la nevoie Ucraina sub șantajul rusesc.
Opțiunile Kievului față de noua realitate vor fi limitate. Ruperea țării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar și cu sprijinul Rusiei.

O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocrație și treptat spre dictatură, chiar și una militară.

Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanță tot astfel va acționa, adugând o componentă în plus: prezența militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ținând cont de viitoarea radicalizare a poziției opozanților, varianta negocierilor și acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul.

Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanților vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând țara spre același deznodământ.
Poziția Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruși să-și poată proiecta forța cu ușurință în toate direcțiile. Prima care va resimți aceasta va fi Georgia.

Enclavele separatiste Abhazia și Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca și state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenția concretizată  a Rusiei de a cumpăra din Franța porthelicoptere de clasa Mistral precum și tehnologia de a fabrica încă trei în șantierele rusești capătă o nouă conotație atunci.

Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, și aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilității integrării în UE, Turcia își va proiecta puterea și influența tot mai mult în regiunea caspică și a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă.

În contrapartidă, rușii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict înghețat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah.

Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni și mai mult Georgia, care va apela și ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democrațiilor occidentale, UE.

Ce poate face România în această situație? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma posibilei dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populații rutene sau românești se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în țările de proveniență va fi posibilă, în anumite condiții.

Una dintre ele ar fi acțiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiți cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) și nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiți cu Transnistria aproape. Istoria i-a învățat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii.

O alianță strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existența unui parteneriat strategic între România și Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.

România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureșul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieșirea ei la mare, cu Chilia și Cetatea Albă, ar fi o altă problemă.

Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor și crimelor comuniste, precum și al transferurilor de populație.

Problema este că nici alții nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.

Interesul României, chiar dacă se întregește cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniță directă cu Rusia, istoria ne-a învățat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia și Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia.

În cazul în care linia demarcațională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esențial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-și ieșirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel.

Am văzut că Rusia va înghiți Crimeea și estul cel puțin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care își va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca și în perioada interbelică.

O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanție de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.

Ce poate face România până se va ajunge în această situație?

În primul rând, să-și dezvolte economia, devenind astfel o atracție pentru cetățenii români de dincolo de granița ucraineană. Ideea națională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată și de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcționat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar și cetățenii care nu sunt etnici români, cu atât mai ușor le va fi să voteze pentru apartenența la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.

Mai departe, trebuie să ne scădem dependența de petrolul și gazele rusești. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza șantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru a deveni independenta energetic .
De asemenea, România trebuie să-și asume un rol activ în diplomație, ca și membru NATO și UE, să fie și să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităților de apărare ale țării.

O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialiști și armament modern, este de mai multe ori benefică siguranței naționale. În primul rând, o astfel de armată are un potențial important de descurajare a oricăror acțiuni potențial ostile, sau al unor presiuni sau amenințări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este și mai puternic. Mai ales dacă această armată și-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul și bravura. Este un factor deloc de neglijat.

Și încă un lucru esențial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern și performant. Am fost în situația în care, unele țări vecine, dețineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situație delicată.

De aceea a trebuit ca în romanul ”Când armele vorbesc”… să anticipez puțin și să dotez armata română cu F-16.

Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar și prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opțiuni, fiecare având avantaje și dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie.

Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat și că noile avioane vor ajunge în dotarea Forțelor Aeriene Române.

Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ținând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei.

Astfel, modernizarea și dotarea marinei militare și un program serios de dotare a armatei va trebui aplicat  rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinși din nou nepregătiți, cum am mai pățit-o în 1916, de exemplu.

La ora actuala, inca nu putem vorbi despe  destrămarea Ucrainei chiar dacă situația este explozivă. E suficient sa ne uitam la cererile protestantilor, ei cer doar demisia guvernului si presedintelui si alegeri anticipate, nimic mai mult. Dar asta nu inseamna ca lucrurile se pot opri aici.

Depinde in primul rand de reactia puterii, care pana acum a fost foarte stangace, alegand calea represiunii. Dar cu cat se vor prelungi mai mult manifestatiile si in cazul in care reactia oficialitatilor va deveni mai dura, ne putem astepta la o radicalizare a manifestatiilor, dar inca nu in sensul destramarii statului.

Daca Ianukovici continua pe calea represiunii, si in cazul in care vor aparea si victime, va fi un pas spre escaladare, si atunci ne putem astepta si la o contrareactie a populatiei rusofone din estul tarii, care deocamdata a ramas pasiva. si dea ici orice cale ramane deschisa.

Să fim bine intelesi, niciunul dintre actorii externi cu greutate, ma refer la Rusia, UE si SUA, nu doresc dezmembrarea Ucrainei, se feresc ca de foc de o astfel de posibilitate care ar reprezenta un cutremur geopolitic regional care ar putea schimba mult fata zonei, si nimeni nu poate sa aiba o predictie despre ce va putea urma. Toti acestia vor Ucraina in tabara lor, Ucraina este premiul cel mare in noul joc geopolitic.

Rusia, daca pierde Ucraina, va ramane doar o putere regionala mai mult asiatica, Vestul, daca o câstiga, obtine enorm, nu numai posibilitatea ingradirii Rusiei si tendintelor ei de revenire la statutul pierdut dupa Razboiul Rece.

Ori, Rusia va initia ruperea Ucrainei doar cand ii va fi clar ca nu o poate mentine pe toata sub tutela ei, ori pana acum a reusit. Inca o data, depinde pe ce cale o vor lua protestele actuale, cat de mult se vor radicaliza.

Daca Ucraina se indreapta hotarat spre vest, atunci vom putea vedea initierea ruperii regiunilor din est, intr-un fel poate similar ca si in cazul Republicii Moldova, cu zona transnistreana.

Să presupunem că regimul Ianukovici cade, se fac alegeri anticipate si vin proeuropenii si marseaza pe integrarea in UE rapid si in forta, estul va reactiona la indemnul Rusiei.

Atunci vom vedea proteste in est impotriva UE. Ori, situatia asta a Ucrainei cu dosul in doua luntri nu va putea dura la nesfarsit, la un moment dat se va transa problema, cel mai probabil cu o rupere. Iar ceea ce vedem ar putae fi un preludiu, dar inca nu putem vorbi de un inceput, nu inca.

Sa vedem cum vor evolua lucrurile la Kiev si care va fi reactia lui Ianukovici. Un lucru este cert, lucrurile tind sa devina serioase, se vede dupa reactia Rusiei care simte ceva.

Practic există  mai multe linii de separatie posibile. Estul este clar rusofil, dar centrul este nationalist ucrainean, dar si ei vor UE. Vestul, ceva mai redus ca suprafata si populatie, este mai radical pro-UE. Un semn de intrebare ramane Crimeea, care ar inclina spre est.

O prima linie de ruptura este a estului fata de centru si vest, dar odata pornit procesul, nu se stie cum se va incheia. Un lucru este clar, nationalistii ucraineni sunt la fel ca si cei rusi, ei au pretenții mari inclusiv asupra Deltei Dunarii, intregului Maramures si al sudului Bucovinei. Sa ne amintim doar de procesul de la Haga si de canalul Bâstroe.

 

 

Crisitian Negrea

Redactor R.B.N.Press

 

16/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

Putin spune că în caz de război nuclear, agresorii vor „ZDOHNI”. Ruşii în schimb vor merge în rai….

DEX : A ZDOHNÍ ~ésc intranz. reg.depr. (despre persoane)- A muri ca un animal.

 

Putin despre războiul nuclear: ”Agresorii vor ZDOHNI, iar rușii ca niște mucenici vor merge în RAI”

La o reuniune a clubului „Valdai“ din Soci, președintele rus Vladimir Putin a făcut sala să râdă când a spus că cei care folosesc arme nucleare împotriva Rusiei, „pur și simplu vor zdohni“, iar rușii vor merge ”direct în paradis”, transmite „Interfax“.

„Agresorul ar trebui să știe că răsplata este inevitabilă, ca va fi distrus. Iar noi, victimele agresiunii, noi, ca niște mucenici (martiri) vom merge în paradis, iar el (agresorii) pus și simplu vor zdohni, pentru că nu vor avea timp nici de pocăință“, – a declarat Putin.

„În conceptul nostru de utilizare a armelor nucleare nu există atac preventiv – a spus el. Conceptul nostru este un răspuns la atac, ceea ce înseamnă că suntem dispuși să folosim armele nucleare numai în cazul în care ne asigurăm că potențialul agresor execută un atac asupra teritoriului nostru“ (nu neaparat cu arme nucleare, potrivit doctrinei oficiale de aparare – n.r.).

Președintele Federației Ruse a explicat că implementarea unui astfel de concept este posibil datorită sistemului de avertizare timpurie a unui atac de rachetă care, în câteva secunde, înregistrează lansarea globală a rachetelor pe orice teritoriu și determină, de asemenea, traiectoria zborului și zonele de impact.

„Desigur, aceasta este o catastrofă la nivel mondial, dar repet, nu putem fi inițiatorii acestei catastrofe, pentru că nu avem atac preventiv. Da, în această situație, este ca și cum am aștepta ca ei să folosească armele nucleare împotriva noastră”- a spus Putin.

El a mai adăugat că Rusia nu se teme de nimic. „Nu ne temem de nimic. O țară cu un astfel de teritoriu, cu o populație gata să-și dea viața pentru patrie, cu asta nimeni nu poate face nimic”, a spus președintele rus.

El a mai dezvoltat ca își dorește ca Rusia să fie păstrată, în acest sens el este un ”naționalist corect, nu unul stupid”.

Iată pe scurt alte declaraţii ale lui Putin la Valdai :

”Avem un teritoriu uriaș, nu avem nevoie de nimic de la nimeni. Și Crimeea este a noastră”.

”În Ucraina, totul este rău. Kievul face negoț cu rusofobie și pentru asta toți îl iartă”.

”În timpul președinției mele, dragostea mea pentru Rusia a crescut de câteva ori”.

Cât despre tensiunile pe plan internaţional, în contextul în care Rusia este acuzată ba de otrăvire cu agent neurotoxic în Marea Britanie, ba de atacuri cibernetice în SUA şi Europa, Putin a spus că Moscova este acuzată, fără a fi prezentate dovezi împotriva sa.

 

Iată şi câteva comentarii culese de pe reţelele sociale de Radio Liberty:

Igor Eidman:

Eminența Sa ne-a promis viata dupa moarte in ceruri. Ne-a linistiti – nu e grav ca vom muri cu totii, în schimb vom merge în rai. Mulți dictatori celebri (printre ei Hitler) au fost obsedați de moarte (Thanatos potrivit lui Freud), agresiune și distrugere.

Simpla autodistrugerea nu le convine. Ei au căutat să ia cu ei cât mai mulți oameni și pentru asta au declanșat războaie suicidare.

Asa ca, Putin este aparent obsedat de Thanatos și ne invită pe toți în clubul său de suicid patriotic.

Nu, mulțumesc, d-le bolnav, numai după dvs!

Evgeny Ihlov:

Și înțelegem că o putere nucleară este condusă de un maniac care admite pieirea omenirii ca mijloc de salvare a sufletelor fanilor săi … Și nimic și nimeni nu îl poate opri …

Andrei Desnitsky:

Un astfel de viitor strălucitor – sa mergem în rai după un război nuclear – inca niciun conducător nu ne-a promis.
Mulțumim, dar nu.

Ugolok ținika

Recent, Putin a promis națiunii să ajungă din urma Europa, iar acum doar ne garanteaza paradisul după un atac nuclear.

Vodca și meldonium

Și copiii oficialilor care trăiesc în străinătate, ei unde merg – în rai sau pur si simplu zdohnesc?

Economika RF

1980. Garantam fiecărui cetățean o pensie la batranete.
2018. Garantam fiecarui cetățean să ajunga in rai în urma apocalipsei nucleare.
Deci, de ce va plângeți?

 

Alina_Khan

Nu vreau să merg în ceruri. Pot să mă alătur agresorului pentru a muri de boală sau de  bătrânețe?

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/20/ziua-de-20-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/20/o-istorie-a-zilei-de-20-octombrie-video/

 

 

Surse:

 

https://www.ziarulnational.md/putin-despre-razboiull-nuclear-agresorii-vor-zdohni-iar-noi-rusii-ca-niste-mucenici-vom-merge-in-rai/

 

https://www.defenseromania.ro/putin–despre-un-razboi-nuclear–prc-e2prc-80prc-9druprc-c8prc-99ii-vor-merge-in-paradisprc-e2prc-80prc-9d_594235.html

20/10/2018 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Rolul transhumanţei în istoria poporului român. VIDEO

Transhumanţa în istoria neamului românesc

 

 

Transhumanţa în istoria neamului românesc

Este greu de crezut în zilele noastre că, nu foarte de mult, pe când bunicii noştri erau tineri, încă mai avea loc la scară mare unul din cele mai tulburătoare fenomene care au definit istoria acestui neam: transhumanţa.

După cum prea bine se ştie, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei vorbea, referindu-se la evenimente din veacul al X-lea, de „Blachii, ac pastores romanorum”.

Românii au rămas de-a lungul secolelor, fie că era vorba de ramura nord- sau sud-dunăreană a romanităţii orientale, un neam în a cărui viaţă păstoritul a jucat un rol esenţial.

Evident, subiectul este vast, fiind imposibil să fie discutat acum  în detaliu.

În cele ce urmează vom vorbi  două fragmente de text, unul inedit, provenit din amintirile profesorului Constantin Tomescu, păstrat în arhivele naţionale, al doilea fiind un raport întocmit de Anton Raţiu, membru al echipei de sociologi ai Institutului Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, care, în perioada 1941-1944, a efectuat o amplă investigaţie printre comunităţile de români întinse de la Bug până spre munţii Caucaz.

Ultimul a fost publicat în volumul „Românii de la est de Bug”, îngrijit de Sanda Golopenţia, el venind să lămurească, să certifice unele aspecte pomenite de profesorul Tomescu, care, la un moment dat, vorbeşte de o întâlnire cu o persoană din echipa lui Anton Golopenţia.

Păstori, neam, identitate, credinţă

Pentru cine citeşte cu atenţie, aceste texte oferă informaţii numeroase şi importante.

Astfel, din amintirile profesorului Tomescu aflăm cum se desfăşura în mod concret transhumanţa. Aceasta era o uluitoare desfăşurare de forţe, minuţios organizată, însă nu era vorba de o migraţiune, cum spuneau unii istorici străini care susţineau teoria imigraţiei în ceea ce priveşte prezenţa românilor pe aceste meleaguri.

Este mai mult o „pendulare”, e adevărat la distanţe impresionante, însă într-un areal bine delimitat şi stabilit, cu rol strict funcţional în cadrul economiei pastorale, în care criteriul climei şi al locurilor de păşunat joacă un rol important.

Turmele se duc şi se întorc periodic, pe un traseu cu locuri de popas bine stabilite, care în timp devin adevărate „emporii”, spaţii în care familiile de ciobani cumpără locuri unde se construiesc case sau staule, devenind relee sigure pe un drum întins pe mii de kilometri.

Mai mult, în aceste locuri se stabilesc în mod permanent membri ai familiilor de ciobani.

Această întreprindere a transhumanţei este una din explicaţiile pentru care există sate de români întinse până-n munţii Caucazului, alături de „moldoveni” fiind numeroşi urmaşi ai românilor transilvăneni, după cum demonstrează cele două texte.

Obişnuiţi să gândim în limitele frontierelor moderne, pentru mulţi dintre noi este o mare surpriză să aflăm că, înainte vremi, grupuri de români s-au răspândit pe o arie aşa de întinsă.

E adevărat, spaţiul carpato-danubiano-pontic este miezul locuirii noastre, însă în perioada modernă, în special în perioada comunistă, el a fost prezentat ca un „lighean” în care românii erau ţinuţi captivi, ignorându-se alte orizonturi.

Comunismul avea obsesia sedentarismului. Ca să-i combată pe adepţii teoriei imigraţioniste, istoricii noştri trebuiau să exagereze la rândul lor, prezentându-i pe români exclusiv ca un popor de agricultori, deci strict sedentar.

În plus, păstorul sugera libertatea, depăşirea frontierelor construite de om, iar lucrul acesta nu convenea câtuşi de puţin.

Astfel, din cauze ce ţin de dezvoltarea statelor naţionale în estul Europei, a modernizării şi a instaurării, în ultimă instanţă, a regimului comunist, această activitate veche a fost limitată drastic.

Însă, până atunci, timp de mai bine de 1.000 de ani, păstorii „vlahi” au circulat, în „evul întunecat”, din munţii Tatra până-n Pind, mai apoi în stepele cuprinse între Carpaţi şi Caucaz, asigurând astfel formidabila unitate de limbă, cuget şi simţire românească şi dovedind că niciodată munţii Carpaţi nu au fost o barieră între fraţi.

Fragmentele prezentate ilustrează numai un ecou târziu al acestui „amestec” interior permanent al românilor.

În sfârşit, nu trebuie uitat că păstorii transilvani au fost cei mai aprigi apărători ai credinţei ortodoxe în faţa încercărilor de uniaţie din veacul al XVIII-lea. Numai invocarea numelui Sfântului Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului ar fi de ajuns pentru a ilustra acest lucru.

Cu întinsele lor legături în întreg spaţiul românesc şi dincolo de el, cu spiritul lor învăţat liber şi cu forţa lor economică, aceşti păstori au înţeles să-şi păstreze credinţa străbună, preferând chiar să plece cu turmele lor spre alte ţinuturi unde-şi puteau exprima credinţa în mod liber.

Datorită în mare parte luptei lor, Ortodoxia a renăscut în Ardeal, iar în traiste aceşti ciobani au dus până departe cărţi de grai românesc şi simţire creştinească, aşa cum se poate vedea în rândurile care urmează.

Transhumanţa în veacul al XIX-lea

„Mama se numea din botez Ştefania şi se născuse la 1867 în familia „Mocanu” din comuna Săliştea Sibiului, din Transilvania, provincie românească, dar stăpânită de maghiari pe atunci.

Familia aceasta era din strămoşi de oieri, mocani care se ocupau cu creşterea oilor şi lucrarea brânzeturilor. Pe la 1880 murise tatăl ei, lăsând în urmă pe soţia Sofia cu două fete.

Văduva a continuat ocupaţia oieritului, ajutată de fete.

Creşteau oi; primăvara, vara şi toamna le păşteau pe munţii Săliştei, iar spre sfârşitul toamnei şi pe iarnă, coborau turma lor de oi, la care adăugau şi alte turme ale unor săteni, spre Dunăre, ca să ierneze ori în Dobrogea, pe atunci turcească, ori să treacă mult mai departe, în Crimeea, ba şi-n Caucaz, pe unde erau păşuni bogate şi cald, iar stăpânitorii acelor locuri, turci sau tătari, le îngăduiau, trăgând folos din păşunat.

Mămica îşi amintea de asemenea călătorii cu oile, şi ea a fost odată chiar în Caucaz, unde era iarna o climă dulce şi destule păşuni verzi.

Această circulaţie a oilor, aşa-numita transhumanţă românească, e cunoscută de istoria noastră naţională şi reprezintă un interesant capitol, întrucât prin ea s-a întins aria românească încă din timpul când tătarii stăpâneau pe la Marea de Azov, în Crimeea, iar turcii stăpâneau Dobrogea, ce aparţinuse Munteniei în secolul al XIV-lea, sub Mircea cel Bătrân; pe atunci popoarele slave.

Ruşii erau departe, în sus, spre Moscova. Prin transhumanţa aceasta, românii din principate sau din Transilvania s-au deplasat dincolo de hotare, mulţi au rămas pe-acolo cu turmele lor, sub stăpânire turco-tătară, şi-au alcătuit noi gospodării pe loc, au întemeiat sate româneşti cu preoţi şi primari români, cu limbă română vorbită şi scrisă oficial.

După ce-şi înjghebau gospodăria, tinerii veneau în satele lor şi se căsătoreau cu fete românce.

Condiţiile de viaţă acolo, a acestor familii de oieri, erau lesnicioase, întrucât paşii stăpânitori le dădeau deplină libertate şi le cereau, în schimb, o dare în natură.

Paşii nu pretindeau de la mocani bani, nici româneşti, nici ungureşti, sau austrieci, căci ne-aveau ce face cu ei. Dintr-un catastif, scris ani la rândul de văduva Sofia şi de măicuţa mea, pe care l-am păstrat până-n 1943, printre alte însemnări, am citit cantităţile de mieluşei, ce se dădeau paşilor, pentru dreptul de a paşte acolo turmele de oi. Mămica mi-a lămurit că în primăvară, când fată oile, paşa respectiv îşi trimetea oamenii săi, care alegeau cam 10 la sută din mieluşeii cu blana mai frumoasă şi mai graşi.

Uneori ei cerea şi oi sau brânză. Într-una din călătoriile mele la Constantinopol, m-am împrietenit cu un profesor universitar turc şi acesta, cunoscând problema transhumanţei, m-a încredinţat că vestitele lor oi „astrahan”, „merinos”, cu admirabila lor blană, frumoasă, creaţă şi lucioasă, au la origine şi mieii noştri româneşti din trecutele secole, selecţionate de paşii turceşti.

În folclorul nostru naţional se aminteşte de transhumanţa românească, în proză şi în versuri: „Alde Jalbă şi Pănuş/ Pasc oile prin Hinducuş/ Alde Şendre, mai dihai/ A ajuns şi prin Altai”.

Catastiful amintit al familiei mele arăta: numele ciobanilor, care însoţeau turmele de oi în călătoria lor, numărul oilor fiecărui proprietar săliştean, ca semn avea fiecare turmă pe blana oilor, câţi câini-dulăi le însoţeau şi numele lor, data plecării din Sălişte, pe unde au păşunat turmele pe cale, plata păşunatului, despre hrana ciobanilor, staţionarea la Brăila, unde se făcea pregătirea de a trece peste Dunăre şi altele.

Acest catastif l-am dăruit în 1943, când mă aflam în Transnistria, unui căpitan din Marele Stat Major al Armatei, care avea ordin să studieze tocmai stări din transhumanţa românească, să stabilească precis, cât s-a întins aria românismului spre răsărit.

Din Ardeal, la Dunăre şi Caucaz

Dovada că în cursul trecutelor secole românii, plecaţi cu turmele de oi spre o climă mai caldă iarna şi cu păşune, au pătruns adânc dincolo de Nistru, care era hotarul Moldovei, sunt aşezările numeroase, ce au întâlnit armatele noastre, peste Nistru, peste Bug şi mai departe, cu prilejul crâncenei lupte din anii 1941-1944 pentru dezrobirea Basarabiei şi realipirea ei la patrie.

Sate întregi, cu nume româneşti, locuite de fraţi ai noştri, care-şi menţin naţionalitatea şi, în mare măsură, şi limba strămoşească…

Un intelectual transnistrean, un frate al nostru, Nicolae Smochină, a studiat în anii 1941-1943 viaţa de pe întinsul Transnistriei şi a publicat în editura de stat o foarte preţioasă lucrare, cu date oficiale, stabilind nume de sate româneşti, viaţa tradiţională românească, la o populaţie care în 1942 număra 500.000 de fraţi români, conştienţi, în mare parte, de obârşia şi naţionalitatea lor.

Mai înainte am scris numele oraşului Brăila. Acest nume a fost foarte legat de familia bunicilor mei. Cum? Bunicii aveau nevoie să se pregătească înainte de a trece toamna cu turmele de oi peste Dunăre. Şi au cumpărat în Brăila un teren…

Când ajungeau turmele pe la Lacu Sărat, la 3-4 km de oraş, acolo se opreau la păscut, pentru care se plătea o taxă la primărie. Iar bacii şi parte din ciobani îşi spălau în grabă albiturile, hainele lor în cazane, curăţau putinele pentru brânză, strecurătoarele, lingurile mari, cântăreau bulgării mari de sare pentru oi, pregăteau şubele, cuşmele pentru iarnă. Când toate acestea erau în rânduială, turmele se mânau pe malul Dunării; acolo erau bacuri angajate şi pe ele intrau toţi, oameni şi oi, câinii şi pojijia pregătită pentru iarnă, un remorcher trăgea bacurile până la malul dobrogean, din faţa Brăilei, un loc potrivit de debarcare, ce se numea turceşte până mai anii trecuţi, „Ghecet”, ce se traduce în româneşte prin „trecere”.

Şi pe pământul Dobrogei turmele avansau spre satul turcesc „Beştepe” din judeţul Tulcea, ori şi mai jos, până pe la Hârşova, Topalu. Contractau cu paşa respectiv păşunatul turmelor în timpul iernii şi rămâneau toţi pe-acolo până se desprimăvăra; se plătea darea cuvenită în miei, turmele se ridicau spre Dunăre, o treceau şi staţionau tot pe la Lacu Sărat.

Şi în acest chip se urma transhumanţa an de an…Îmi mai vine în minte şi aceasta: la Brăila, bunica mă aşeza în genunchi sub icoanele de pe perete şi rostea lângă mine anumite rugăciuni, sau le citea dintr-o carte, ce ne-a rămas nouă; era un ceaslov, tipărit în româneşte la Sibiul Transilvaniei.

Uneori, seara mă punea să zic şi eu „Tatăl nostru”, „Doamne miluieşte pe noi”. Lângă icoane ardeau candele.

La fel erau icoane şi candele aprinse în camerele bacilor şi ale ciobanilor.”(Din amintirile profesorului Constantin Tomescu)

Cum au ajuns românii în stepele din nordul Mării Negre

„În general, cercetările noastre nu au avut ca obiect studierea când şi în ce împrejurări anume au ajuns aceşti neaoşi români atât în Transnistria din spaţiul dintre Nistru şi Bug, cât mai cu seamă în spaţiul ucrainean de dincolo de Bug.

Se păstrează unele date legate de colonizările efectuate pe vremea şi din ordinul Ecaterinei a II-a a Rusiei ţariste.

Dar, în afară de aceşti colonişti, ştim că multe aşezări sunt locuite de ciobani veniţi cu turmele de oi nu numai de pe teritoriul Basarabiei şi al Moldovei, ci şi din Ardeal: din Ţara Bârsei, din Ţara Făgăraşului sau a Sibiului.Gh. Pavelescu, în articolul „Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni – credinţe şi obiceiuri”, subliniază:

„Când şi cum au ajuns românii în Transnistria e o problemă de istorie şi de etnografie. Se pare că este totuşi vorba de străvechi expansiuni păstoreşti a-istorice, de mocani ardeleni şi moldoveni. Este important că aceştia au venit aici cu avutul lor material şi spiritual”…

Dacă mulţi români din Basarabia au fost dislocaţi de pe pământurile natale şi colonizaţi în Ucraina, dincolo de Bug, din ordinul ţarinei Ecaterina a II-a, cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu o parte din românii din Ardeal.

În cursul veacului al XIX-lea şi mai cu deosebire după războiul vamal din 1885, s-au strecurat în Ucraina o mulţime de oieri din jurul Sibiului: Cacova, Sibiel, Vale, Sălişte, Cheluş, Rod, Poiana şi Răşinari, dar şi din alte localităţi.

Locurile pe unde au băcit aceşti oieri cu turmele lor au fost Crimeea, Eupatoria, Karasubasar, Simferopol, Livada, Ialta, Sevastopol pe malul Mării Negre, Molojina, Ekaterinondar, Melitopol, Mariupol, pe malul Mării Azov, în Caucaz, la Krasnodar în Cuban, pe valea râului Terek, cu oraşele Vladikavkaz şi Minsk, pe valea râurilor Kuma şi Manici, care duc la Marea Caspică, şi în numeroase alte ţinuturi până la Baku, Batumi, Tbilisi.

Îi regăsim la Cerkask, Taganrog, la Rostov, pe Don şi Volga şi Ţariţîn (azi Volgograd), Astrahan, Zimonovnik (oraş în care oierul Oprea Lupaşcu din Cacova Sibiului era proprietarul a două rânduri de case). Prizonierii din Primul Război Mondial au descoperit pe cursul de jos al fluviului Volga mulţi oieri şi proprietari români din Transilvania.

Aşa, în gubernia Samar trăia un mare proprietar, care fusese oier; în oraşul Bugurusan, Petre Samoilă, din Săliştea Sibiului.

În Dubăsari s-au aşezat numeroşi oieri mărgineni bogaţi, ajunşi conducători în acest târg din stânga Nistrului.

În Siberia, la Omsk, au avut moşie oierii Oancea, din Sălişte, şi Râbu, din Rod.

Aici au fost îngropaţi alţi doi mărgineni: Dumitru Miclăuş, din Tilişca, şi Gh.D. Teban, din Cacova.”(Din raportul întocmit de Anton Raţiu).

George Enache

http://ziarullumina.ro/transhumanta-in-istoria-neamului-romanesc-8102.html

 

 

 

 

 

 

 

04/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: