CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ANALIZĂ: ORBIREA NATO în strategia sa la Marea Neagră ne pune pe toți în pericol

NATO nu se concentrează prea mult pe Marea Neagră , fapt care ne pune pe toți în pericol

Timp de peste două sute de ani, fiecare război european în care a fost implicată Marea Britanie și-a avut originea în jumătatea de est a continentului. De la Războiul de independență al Greciei din anii 1820 până la Războiul Crimeii din anii 1850 și la cele două Războaie Mondiale, începând cu bombardarea Belgradului de către Austro-Ungaria, la sfârșitul lunii iulie 1914, și cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă, în septembrie 1939, până la bosniaci și la războaiele din Kosovo din anii 1990, o regulă de fier a istoriei britanice moderne a fost aceea că mereu crizele militare din Europa vin asupra noastră din aceste țări estice „despre care știm puține lucruri”, scrie Gabriel Elefteriu, director de cercetare la Policy Exchange și șef la Space Policy Unit într-un articol publicat în http://www.spectator.co.uk, reluat de https://www.capital.ro.NATO nu se concentrează prea mult pe Marea Neagră.

Descrierea concisă făcută de Neville Chamberlain este încă, în mare parte, adevărată astăzi: politica britanică în regiunea de dincolo de Cortina de Fier, precum și discuțiile publice despre Europa de Est s-au concentrat, în principal, asupra Poloniei și a țărilor baltice, unde au fost dislocate trupe britanice.

Dar această focalizare nordică riscă o lipsă de apreciere a pericolelor existente mai spre sud.

Cum atenția s-a îndreptat, în mare parte, spre țările baltice – aproape în toate simulările sau evaluările militare majore începând din 2014 estimându-se că acolo ar putea începe un război fierbinte cu Rusia –  regiunea Mării Negre a fost mult mai puțin discutată, deși din ea s-a purtat orice bătălie rusească, de fapt.

Aceste lupte includ Cecenia (anii 1990), Georgia (2008), Crimeea și Donbasul (2014-15), iar acum atacul total al lui Putin asupra Ucrainei.

Bazele Rusiei de la Marea Neagră – în special Sevastopol – au acționat ca punct de plecare și sursă de aprovizionare pentru operațiunile sale militare din Siria.

În timp ce planificatorii NATO s-au concentrat, în primul rând, pe Suwalki Gap, Moscova a marcat, de multă vreme, „direcția strategică de sud” – inclusiv Balcanii – în activitățile sale militare.

Este timpul ca Occidentul să se trezească la realitățile strategice complete ale regiunii Mării Negre și să recunoască faptul că aici, nu în țările baltice, se va decide lupta pe termen lung împotriva expansionismului Rusiei.

Indiferent de rezultatul războiului din Ucraina, țări precum România sau Moldova sunt acum potențiale puncte fierbinți în noul peisaj de securitate al Europei de Est, se arată în The Spectator.

Există mai multe moduri în care Rusia ar putea exploata complexitățile și vulnerabilitățile locale, pentru a declanșa noi crize militare ce ar putea târî NATO într-un conflict.

Măsurând peste 380 de mile, granița României cu Ucraina este cea mai lungă dintre toate granițele țărilor NATO.

Insula Șerpilor, ocupată de trupele rusești în primele zile ale războiului, se află la numai 48 de mile distanță de orașul de coastă românesc Sulina.

Crimeea, ticsită cu rachetele, navele și avioanele de război ale Moscovei, se află la aproximativ 250 de mile spre est – la mai puțin de o jumătate de oră de zbor pentru bombardierele rusești Sukhoi Su-34.

Rușii pot lovi Constanța, cel mai mare port al României și, totodată, al NATO la Marea Neagră, direct din Crimeea, cu rachete Iskander.

Tabloul maritim s-a înrăutățit

Odată cu invadarea Ucrainei și cu trupele rusești făcând presiuni asupra orașului Nikolaiev, sperând să ajungă la Odesa, situația militară a României s-a transformat mai mult decât cea a oricărei alte națiuni aliate.

Tabloul maritim s-a înrăutățit categoric, odată ce Marina rusă a preluat controlul asupra apelor din partea nordică a Mării Negre, după ce a distrus forțele navale ucrainene, în prima fază a războiului.

Acest lucru contează foarte mult pentru ceea ce rușii ar putea plănui să realizeze în Budjak, zona din Ucraina care se întinde la sud de Odesa și se învecinează cu România, Moldova și Transnistria.

În ultima săptămână, Flota rusă a Mării Negre a bombardat orașe de coastă ca Zatoka și Bilenke, care se află pe singura rută terestră directă dinspre România spre Odesa. (Dacă este folosită în acest scop, aceasta ar fi, de asemenea, cea mai scurtă rută de aprovizionare directă către o zonă de operațiuni din Ucraina, cu o lungime de numai 186 de mile.)

Drumul alternativ trece prin punctul sudic al Transnistriei, care găzduiește „pacificatori” ruși încă din anii 1990. Rusia ar putea foarte bine să încerce un asalt în Budjak, încercând să desprindă sudul Ucrainei de România și să se conecteze cu contingentul său transnistrean.

Toate acestea servesc ca o aducere aminte cu privire la cât de aproape este România de conflict – și, prin urmare, cât de expusă a devenit poziția sa pe harta militară a NATO.

Perspectiva de a avea trupe rusești staționate din nou la frontierele sale – și mai ales lângă Delta Dunării – a fost cel mai întunecat coșmar al României, de când Armata Roșie a părăsit țara, în 1958, după 14 ani de ocupație.

Dacă Odesa va cădea, în cele din urmă, Rusia nu va finaliza doar cucerirea întregului litoral al Ucrainei.

De asemenea, va obține un pod terestru către Transnistria, „republica” nerecunoscută care s-a desprins de Moldova în anii 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, și care a rămas într-un conflict înghețat de atunci.

Moscova ar putea relua scenariul din Donbas

Cu trupele obișnuite rusești defilând apoi în Transnistria, este cu totul posibil ca Moscova să încerce să reia scenariul din Donbas în Moldova. Autoritățile transnistrene ar face presiuni asupra guvernului moldovean ca să accepte federalizarea țării – lucru pe care l-au urmărit de mult timp – sub amenințarea armelor (rusești).

Moldovei i-ar fi imposibil să se opună singură unui astfel de acord de tip Minsk II, având în vedere forțele sale armate reduse. Acest lucru ar lăsa Transnistria controlată de ruși, cu drept de veto asupra afacerilor moldovenești, punând cu siguranță capăt aspirațiilor țării la UE.

Un astfel de scenariu ar deschide dileme uriașe pentru NATO, având în vedere că Moldova este țara-soră a României, cele două fiind separate în 1945 de către Stalin.

Bucureștiului și celorlalte capitale din NATO le-ar fi greu să privească pasiv cum ultima țară democratică, integră și liberă, aflată între Rusia și NATO, s-ar prăbuși sub presiunea Kremlinului.

Ce-ar fi dacă Moldova – care este neutră potrivit Constituției sale – ar cere o misiune internațională de „menținere a păcii”, care să fie dislocată la granița sa de est, de exemplu?

O altă „soluție” de urgență pentru o astfel de situație, deja discutată în unele părți, ar fi ca Moldova să recunoască independența Transnistrei și apoi să ceară reunificarea cu România, devenind astfel, peste noapte, un teritoriu NATO.

Probabil că nimic din toate acestea nu se va întâmpla, dar oferă o idee despre dilemelor foarte reale – și despre pericolul clar și prezent – ​​cu care se confruntă factorii de decizie locali și, într-adevăr, alianța în ansamblu, în timp ce sunt analizate consecințele potențialei înaintări militare a Rusiei în Ucraina.

Consolidarea și unificarea flancului estic al NATO este acum prioritate strategică zero. Acest lucru necesită o decizie politică în capitalele occidentale, pentru a acorda o pondere egală ambelor capete ale frontului dintre țările baltice și Marea Neagră.

Flancul estic al NATO a fost dezechilibrat

În termeni militari, flancul estic al NATO a fost dezechilibrat din punctul de vedere al concepției de la Summitul Alianței din 2016, de la Varșovia, care a stabilit o „prezență avansată sporită” în Letonia, Lituania, Estonia, Polonia și la Marea Baltică; și o „prezență avansată personalizată” mult mai slabă în România și la Marea Neagră (care este acum actualizată în grabă, ca răspuns la război). Este posibil ca acesta din urmă să fi contribuit la eșecul NATO în descurajarea invaziei ruse.

Un alt factor de complicare a fost faptul că România se află pe o „linie” organizațională sau la granița dintre comenzile operaționale ale NATO din Europa de Nord și cele din Sud. Împreună cu regiunea Mării Negre, se încadrează în zona de responsabilitate a Comandamentului Forțelor Comune ale NATO de la Napoli, care este în mare parte un comandament maritim. Cu toate acestea, principala problemă militară a României în raport cu Rusia este în plan terestru, nu în cel maritim, așa cum se transmite uneori, în mod eronat, printr-un accent excesiv asupra Mării Negre.

Pentru a înrăutăți lucrurile, rețeaua de relații – între oficiali, politicieni, experți, oameni de afaceri – și interese și legături reciproce dintre statele vest-europene și cele baltice, inclusiv Polonia, nu are un echivalent real în jurul Mării Negre.

Acest lucru reflectă, în mare parte, un eșec din partea țărilor regionale, în special a României și a Moldovei, de a căuta un profil mai înalt în geopolitica Europei. În general, au optat în schimb pentru o politică externă modestă, lipsită de imaginație: adesea din lipsă de viziune, dar și din îngrijorare cu privire la posibilele reacții rusești.

Turcia ar fi trebuit să fie un partener important, dar complexitatea propriei politici a Ankarei față de Rusia și față de Occident au lucrat, de asemenea, împotriva construirii unei politici coerente aliate în regiunea Mării Negre.

Rol politic și economic pentru Marea Britanie

Toate acestea trebuie să se schimbe, dacă Occidentul dorește să securizeze în mod corespunzător această zonă și să descurajeze alte agresiuni rusești, în special împotriva Moldovei, care este ținta cea mai vulnerabilă.

Pe lângă ceea ce poate face NATO prin intermediul noilor implementări, politici și mesaje strategice ale aliaților, există un rol politic și economic esențial pe care națiunile lider ca Marea Britanie îl pot juca în integrarea mai strânsă a acestor țări în cadrele, dialogurile și relațiile care s-au dezvoltat în spațiul baltic.

Această activitate de „conectivitate” va trebui, de asemenea, să valorifice inițiative regionale mai largi, cum ar fi Inițiativa celor Trei Mări, care cuprinde și Balcanii. Marea Britanie își intensifică deja eforturile în acest sens, odată cu numirea de către premier a mareșalului Stuart Peach, ca trimis special al Regatului Unit în Balcani.

Aceasta este o mișcare inteligentă, care demonstrează un nivel diferit de intenție britanică în regiune, având în vedere că Peach a fost șef al Statului Major al Apărării și tocmai și-a încheiat mandatul de președinte al Comitetului militar al NATO.

De la începutul războiului, România a primit vizite ale unor personalități militare de vârf din Marea Britanie, inclusiv șeful Statului Major al Apărării britanic, amiralul Sir Tony Radakin, și șeful Statului Major General, generalul Sir Mark Carleton-Smith.

Secretarul Apărării, Ben Wallace, va călători și el în această țară, în viitorul apropiat. Această concentrare intensificată a Marii Britanii asupra României ca bastion cheie al NATO în regiune nu ar trebui să rămână circumstanțială: ar trebui să se transforme într-un angajament mai susținut la nivelurile oficiale superioare.

Marea Britanie trebuie să dezvolte o politică pentru Europa de Est, care să cuprindă întreaga regiune – de la Marea Baltică, până la Marea Neagră – în ansamblu.

Având în vedere ceea ce știm despre capacitatea istorică a acestor țări de a ne atrage în războaiele lor, stabilizarea acestei părți a lumii merită toată atenția și toate resursele de care dispunem.

28/03/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Analist politic româno-american : ”Polonia, România şi statele baltice, sunt cele mai expuse ţări la o eventuală agresiune rusească”

Rusia e capabilă să instige populaţia din Odessa la răzmeriţă şi să taie accesul Ucrainei la Marea Neagră şi chiar să ajungă la Gurile Dunării, dar este puţin probabil c-o va face pentru că este la capătul resurselor sale economice şi militare.

Cele mai expuse ţări la o eventuală agresiune rusească sunt Polonia, România şi statele baltice, dar nu cred că ruşii vor încerca să facă ceva, pentru că NATO va riposta şi s-ar putea declanşa o mare conflagraţie.

Why Italy Is Moving Right (Dreamstime) - GeoPolitica

Nimeni nu doreşte un război major, dar uneori războaiele pot fi declanşate şi din neglijenţă”, a afirmat Nicolas Dima, fost deţinut politic şi profesor în SUA, în cadrul conferinţei ”Război şi Pace: Europa de Est”, organizată de Universitatea Româno-Americană, scrie Epoch Times România.

Analistul american specialist în geopolitica Europei de Est şi a Rusiei a susţinut că ”Rusia a fost întotdeauna un stat agresiv şi expansionist, care nu şi-a respectat angajamentele decât dacă au fost în favoarea intereselor ei.

Se poate schimba Rusia? Putea fi ea integrată în UE şi NATO? Nu, pentru că ar deveni un hinterland din punct de vedere economic, iar din punct de vedere politic ar risca să se dezmembreze”.

În opinia sa, Moscova rămâne captiva panslavismului şi teoriilor geopolitice de secol 19.

Nicolas Dima consideră că Rusia ”nu se mai poate confrunta militar SUA şi NATO, dar le poate face imense greutăţi în Siria, Iran sau Ucraina. Deocamdată conflictul est-vest este latent, dar are mai multe fronturi, iar pe cel psihologic-subversiv ruşii sunt mari maeştri. Asistăm acum la un conflict informatic între Rusia şi Occident”.

Analistul avertizează că actualul conflict dintre Ucraina şi Rusia s-ar putea transforma într-unul între NATO şi Rusia, care curtează China şi ţările arabe, şi ar putea degenera.

Reintegrarea Moldovei

Referitor la situaţia Republicii Moldova, Dima a susţinut că ”acest teritoriu de peste Prut rămâne o problemă geopolitică nerezolvată care ar trebui să zguduie conştiinţa liderilor români. Problema Basarabiei va reveni în actualitate în cazul unui conflict major sau a unei noi rearanjări internaţionale”.

Analistul prognozează că în 15-20 de ani, dacă nu se întâmplă nimic violent, se va ajunge o reaşezare geopolitică prin care Basarabia va reveni paşnic în componenţa României. Pe de altă parte, el acuză o abordare rigidă şi birocratică a UE şi SUA faţă de Chişinău, arătând că problemele nu pot fi soluţionate doar prin ajutor financiar de sute de milioane de dolari.

În opinia sa, singura soluţie este sprijinirea elementului românesc din Basarabia şi unirea Moldovei cu România care ar întări flancul sud-estic al NATO şi securitatea la Marea Neagră.

Conflictul ucrainean

Estul Ucrainei este puternic industrializat şi rusificat şi este greu de imaginat că Moscova va renunţa la el de bunăvoie.

Nicolas Dima s-a referit şi la situaţia complicată din Ucraina, afirmând că ”ruşii şi ucrainenii sunt înrudiţi iar identitatea multora dintre ei este destul de neclară. Frontierele actuale ale Ucrainei au fost create arbitrar şi abuziv de Stalin.

Crimeea este un exemplu ilustrativ pentru că a fost acordată Ucrainei de Nikita Hruşciov. Teritoriile româneşti au fost şi ele atribuite arbitrar Ucrainei”.

Pe de altă parte, analistul a subliniat că Estul Ucrainei este puternic industrializat şi rusificat şi este greu de imaginat că Moscova va renunţa la el de bunăvoie. ”În plus, actuala generaţie de ruşi rămâne naţionalistă, xenofobă şi anti-americană şi sprijină conducerea de la Kremlin. Moscova are o experienţă militară şi diplomatică mare şi ştie cum să manipuleze interesele ţărilor din Europa de Vest şi de Est”, a adăugat el.

Fostul jurnalist la Vocea Americii a mai arătat că Rusia ştie să exploateze nemulţumirile din ţări precum Grecia, Slovacia, Cehia sau Ungaria şi încearcă să fisureze unitatea europeano-americană.

Globalizarea politică tinde către o nouă ordine mondială puţin cunoscută, decisă în culise, şi care trezeşte neîncredere şi reticenţă. La momentul de faţă SUA, Europa de Vest şi Israelul promovează o politică internaţionalistă de liberalizare a frontierelor şi a comerţului, astfel încât cei care controlează marile companii să aibă de profitat. Pe de altă parte, ţări precum Rusia şi China manifestă un naţionalism tot mai accelerat”, a concluzionat Dima.

În opinia sa, există posibilitatea izbucnirii unei mari conflagraţii între cele două tendinţe

27/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 ASEMĂNĂRI MAJORE ȘI DIFERENȚE MINORE ÎNTRE PROPAGANDA NAZISTĂ ȘI JUSTIFICAREA RUSEASCĂ A ANEXĂRII CRIMEII

Cat i-a costat pe rusi anexarea Crimeei: factura uriasa creste de la an la  an. Dmitri Medvedev: "Nu am avut alta solutie" - Stirileprotv.ro

JUSTIFICAREA RUSEASCĂ A ANEXĂRII CRIMEII ȘI PROPAGANDA NAZISTĂ: ASEMĂNĂRI MAJORE ȘI DIFERENȚE MINORE

Prof. Dr. Dainius Žalimas,Președintele Curții Constituționale a Republicii Lituania,Profesor la Centrului Științific de Drept Internațional și European (Facultatea de Drept, Universitatea din Vilnius).

Anexarea unei părți a teritoriului Ucrainei – peninsula Crimeea a fost un incident neașteptat și șocant pentru comunitatea internațională. În general, această anexare a fost apreciată ca fiind o încălcare gravă a principiilor fundamentale ale dreptului internațional, cum ar fi principiile de bază de neutilizare a forței, respectare a integrității teritoriale a statelor și a inviolabilității frontierelor acestora.

După cel de-al doilea război mondial, aceste principii au fost considerate ca fiind temelia stabilității internaționale și, în special, a securității în Europa, care a avut cel mai mult de suferit în timpul celor două războaie mondiale.

De aceea, în mare măsură, anexarea a fost identificată ca fiind o provocare majoră la adresa ordinii juridice internaționale contemporane și, în special, la adresa credibilității sistemului european de securitate fondat în 1975, la Helsinki (Actul Final OSCE).

Deoarece evaluarea juridică a acțiunilor Federației Ruse împotriva Ucrainei nu pare să fie o sarcină atât de dificilă, s-ar crea impresia că nu se merită examinarea argumentelor expuse de oficialii și oamenii de știință ruși ce justifică anexarea Crimeii și acțiunile ulterioare din Ucraina. Totuși, publicațiile juriștilor ruși sunt importante pentru identificarea modului prin care aceste argumente susțin și dezvoltă poziția oficială a Federației Ruse.

Chiar dacă aceste publicații și declarații, ce stau la baza așa-numitei teze privind „reunificarea Crimeii cu Rusia”, sunt de ceva vreme obiectul unor cercetări, totuși acest articol oferă o bună ocazie de a le privi dintr-un unghi diferit. Acesta este unul istoric și ține de experiența celui de-al doilea război mondial, care a fost precedat și inițiat de anexări și alte acte de agresiune realizate în aceeași manieră ca și cea din cazul Crimeii.

Astfel, obiectivul principal al acestui articol constă în evaluarea, prin prisma istorică, a celui de-al doilea război mondial, a argumentelor și strategiilor utilizate de politicienii și juriștii ruși în contextul consolidării tezei de „reunificare a Crimeii cu Rusia”. Articolul începe cu evaluarea generală a anexării Crimeii din punct de vedere a dreptului internațional. Apoi urmează discursurile oficialilor ruși și publicațiile juriștilor ruși, în care s-au făcut încercări de a demonstra legalitatea anexării Crimeii, acestea fiind analizate sistemic și prin generalizare. Apoi se trece la identificarea declarațiilor tipic utilizate de către demnitarii și juriștii ruși, ce consolidează evaluarea anexării ca fiind una favorabilă Federației Ruse. Scopul acestei analize este de a divulga modul prin care dreptul internațional este manipulat de mediul academic rus. Și în cele din urmă, prin utilizarea metodelor de analogie și analiză comparativă, argumentele prezentate de oficialii și juriștii ruși, în favoarea anexării Crimeii, sunt analizate prin prisma argumentelor ce au fost enunțate de conducerea nazistă pentru a justifica actele de agresiune ale celui de-al treilea Reich, efectuate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Această comparație ne va ghida spre răspunsul la întrebarea „în ce măsură discursul juridic al savanților ruși se aseamănă cu argumentele invocate de naziști la justificarea politicii agresive a celui de-al treilea Reich?”. În convingerea autorului, un jurist ar trebui să fie îndeajuns de curajos pentru a spune adevărul. Prin urmare, odată ce suntem în stare să constatăm identitatea dintre teza „reunificării“ ruse și ideologia naziștilor în coroborare cu argumentarea susținerii agresiunilor întreprinse de ei, trebuie să recunoaștem și să afirmăm în mod deschis acest fapt. Cu greu poți învăța lecții din cel de-al doilea război mondial, dacă îți este frică să vezi adevărul atunci când te confrunți cu faptele și ideile ce odată deja au dus la consecințe catastrofale. Cine altcineva, dacă nu juriștii, trebuie să ia o poziție principială față de crimele internaționale, cum ar fi cea de agresiune, condamnându-le cu vehemență.

1. Evaluarea anexării Crimeii din punct de vedere a dreptului internațional

Ar fi inutil să repetăm în detaliu evaluarea juridică a anexării Crimeii, care a fost realizată oficial în cinci zile. Există un consens general, atât între state, cât și printre juriștii internaționali, că acțiunile Federației Ruse constituie o utilizare ilegală a forței și trebuie a fi calificate drept o agresiune. Conform definiției universal recunoscute a agresiunii, orice anexare forțată a teritoriului unui alt stat, incursiunea armată pe teritoriul unui alt stat, blocarea porturilor sau a coastelor unui stat, utilizarea forțelor armate staționate într-un alt stat cu încălcarea condițiilor Acordului privind statutul forțelor, precum și trimiterea de grupuri armate, sunt toate acte de agresiune.

Având în vedere că acțiunile întreprinse de Rusia în Crimeea ar putea provoca anumite discuții ce țin de efectuarea unui act de agresiune fără o confruntare militară semnificativă, trebuie subliniat faptul că, așa cum reiese din Articolul 1 al definiției Agresiunii, faptul cheie în definirea agresiunii îl reprezintă desfășurarea acțiunilor militare de către un stat împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a unui alt stat; de asemenea, de o importanță considerabilă sunt și consecințele unor astfel de acțiuni. Este evident că acțiunile Flotei Mării Negre și a forțelor speciale ale Federației Ruse (inclusiv a așa-numitor „oameni verzi“, care au preluat controlul efectiv al peninsulei prin ocuparea celor mai importante obiecte și blocarea forțelor ucrainene) au fost întreprinse cu scopul de a împiedica guvernul ucrainean să își exercite competențele suverane în peninsula Crimeea, precum și de a crea condițiile necesare pentru un scenariu liniștit de anexare a Crimeii, i.e. aceste acțiuni au fost îndreptate împotriva suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei.

În plus, este important de menționat că referința la termenul de „agresiune” în diverse rezoluții adoptate în cadrul forumurilor politice multilaterale trebuie să fie considerată ca o dovadă semnificativă ce atestă opinia statelor (opinio juris) despre conceptul de agresiune,  care de fapt nu implică în mod necesar utilizarea intensă a armelor.

În consecință, așa-numita „secesiune“ a Crimeii, care a avut loc ca urmare a amenințării și utilizării forței armate (în prezența forțelor militare ilegale și controlate de Federația Rusă, precum și cele paramilitare, care au efectuat preluarea propriu-zisă a teritoriului Crimeii, au blocat forțele armate ale Ucrainei și porturile acesteia, precum și ca urmare a manevrelor militare de anvergură ale forțelor armate rusești de-a lungul frontierelor ucrainene, și a declarațiilor constante făcute de conducerea politică rusă privind eventuala utilizare a forței) și încorporarea Crimeii în Rusia, sunt ilegale din punct de vedere a dreptului internațional și nu pot fi interpretate ca un caz de realizare a dreptului popoarelor la autodeterminare. În acest context, faptul că „referendumul“ nu a respectat standardele internaționale minime ce garantează exprimarea liberă a voinței, este doar un argument subsidiar ce indică ilegalitatea anexării.

Așadar, ca consecință a calificării de mai sus a anexării Crimeii, există un consens în întreaga comunitate internațională privind nerecunoașterea acestei anexări; Crimeea este considerată ca o parte a teritoriului Ucrainei, care se află sub ocupație temporară a Federației Ruse. Acest consens se reflectă într-o serie de rezoluții a diferitelor organizații internaționale, inclusiv:

1) Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 27 martie 2014 privind integritatea teritorială a Ucrainei, în care a fost declarată suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, precum și s-a reiterat că Ucraina nu a autorizat referendumul privind statutul Crimeii și că un astfel de referendum nu are nici o valabilitate; de asemenea, toate statele au fost chemate să nu recunoască nici o modificare a statutului Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol;

2) Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 19 decembrie 2016 privind situația drepturilor omului în Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol (Ucraina), prin care a fost condamnată ocupația temporară a unei părți a teritoriului Ucrainei și a fost reafirmată nerecunoașterea anexării Crimeii; Federația Rusia a fost recunoscută ca forță de ocupație în ceea ce privește Crimeea;

3) Raportul Curții Penale Internaționale din 14 noiembrie 2016 privind activitățile de examinare preliminară, în care se concluzionează că situația de pe teritoriul Crimeii și orașului Sevastopol corespunde unui conflict armat internațional între Ucraina și Federația Rusă; ceea ce înseamnă că se recunoaște statutul Crimeii ca fiind un teritoriu aflat sub ocupația rusească;

4) Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1988(2014) din 9 aprilie 2014 privind evoluțiile recente din Ucraina, în care a fost declarat că rezultatul referendumului din Crimeea din 16 martie 2014 și anexarea ilegală a Crimeii de către Federația Rusă nu au avut nici un efect juridic și nu au fost recunoscute de către Consiliul Europei; de asemenea a fost  subliniat faptul că impulsul secesiunii și integrării în Federația Rusă a fost instigat și incitat de autoritățile ruse;

5) Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2028(2015) din 27 ianuarie 2015 privind situația umanitară a refugiaților și a persoanelor strămutate din Ucraina, prin care autoritățile ruse au fost chemate să asigure securitatea și respectarea drepturilor omului a tuturor celor care locuiesc sub controlul de facto ilegal al Federației Ruse în Crimeea;

6) Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2132 (2016) din 12 octombrie 2016 privind consecințele politice ale agresiunii ruse în Ucraina, prin care Adunarea a reiterat condamnarea anexării ilegale a peninsulei și integrarea sa continuă în Federația Rusă, cu încălcarea dreptului internațional și a Statutului Consiliului Europei;

7) Rezoluția Parlamentului European din 17 aprilie 2014 privind presiunea rusă asupra țărilor Parteneriatului Estic și, în special, destabilizarea din estul Ucrainei, prin care a fost denunțat referendumul din Crimeea ca fiind unul ilegal și nelegitim, iar anexarea peninsulei ucrainene a fost declarată ca fiind în contradicție cu dreptul internațional; de asemenea, Parlamentul European și-a exprimat convingerea că declarația Rusiei privind dreptul de a utiliza orice mijloace cu scopul protejării minorităților ruse din țările terțe, nu își are suport în cadrul dreptului internațional și încalcă principiile fundamentale de conduită internațională în sec. XXI; 8) Rezoluția Adunării Parlamentare a OSCE din 8 iulie 2015 privind continuarea încălcărilor clare, grave și incorecte de către Federația Rusă ale angajamentelor OSCE și a normelor internaționale, prin care au fost condamnate atacul unilateral și nejustificat al Federației Ruse asupra suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, eșecul Federației Ruse de a respecta principiile de suveranitate, integritate și inviolabilitate a frontierelor de la Helsinki, recunoscute pe plan internațional, precum și interzicerea utilizării forței și amenințării cu forța împotriva altor state participante la OSCE.

2. Punctul de vedere al Federației Ruse

Trebuie remarcat faptul că discuția savantă ce oferă o evaluare juridică a acțiunilor rusești în Ucraina și examinează provocările la adresa dreptului internațional ce decurg din aceasta, este dominată de autori occidentali, în timp ce numărul de publicații pe aceste teme a juriștilor ruși este destul de limitat. Este evident că argumentele furnizate de juriștii ruși vin, în principal, să apere și să desfășoare poziția oficială a Federației Ruse.

În special, discursul lui Vladimir Putin, din 18 martie 2014 (așa-numitul „discurs despre Crimeea”, în care a fost proclamată teza pașnică a „reunificării” bazate pe autodeterminare voluntară și  caracterul comun istoric) servește ca o sursă de inspirație pentru juriștii ruși și îi îndrumă în desfășurarea argumentelor lor.  Așadar, argumentele utilizate de juriștii ruși urmează a fi privite ca o parte integrantă a strategiei războiului juridic, care se referă la exploatarea argumentelor legal nefondate, cu scopul de a slăbi pozițiile adversarului pe arena internațională și de a modela opinia publică.

După cum Christopher Borgen a remarcat – „utilizarea retoricii juridice poate tulbura apele, chiar și atunci când argumentul juridic este doctrinal slab”.

Având în vedere cele de mai sus, ar fi oportun să ne concentrăm pe anumite argumente tipice utilizate de către demnitarii și juriștii ruși care încearcă să justifice așa-numita „reunificare” a Crimeii cu Rusia. Acestea se referă la patru aspecte principale: așa-zisa autodeterminare a „poporului Crimeii” ce urmărea „secesiunea-remediu”, pretinsul rol decisiv al referendumului din Crimeea privind „reunificarea” cu Rusia, argumentele istorice privind așa-zisa dependență a Crimeii față Rusia și pretinsa lipsă a statalității ucrainene.

Doar primul aspect, ce ține de autodeterminare,  intră sub incidența dreptului internațional. Chiar dacă celelalte trei aspecte sunt invocate cu scopul consolidării argumentelor ce țin de auto-determinare, totuși, ele par a fi în afara domeniului dreptului internațional și chiar cu totul dincolo de drept.

Ceea ce este comun tuturor acestor argumente este că toate cele patru aspecte sunt similare sau, uneori, chiar identice celor utilizate în perioada celui de-al doilea război mondial de către ambele țări agresoare, al treilea Reich și U.R.S.S., cu scopul justificării faptelor de agresiune, inclusiv a anexărilor de teritorii străine. Același lucru se poate afirma și despre caracterul similar sau chiar identic al argumentelor invocate de V. Putin în „discursul despre Crimeea” și ale lui Adolf Hitler, într-o serie de discursuri.

2.1 Conceptul „poporului Crimeii” și a „secesiunii–remediu ”

După cum bine se știe, principala narațiune, exploatată de politicienii și juriștii ruși pentru a nega anexarea Crimeii ca fiind o achiziție ilegală de teritoriu, este centrată pe așa-zisa autodeterminare a „poporului Crimeii”. Astfel, ei pretind că există un „popor al Crimeii” separat, care se presupune că a avut dreptul la autodeterminare prin intermediul „secesiunii-remediu”. Într-adevăr, deși cu greu poate fi considerat ca fiind recunoscut universal, potrivit acestui concept de „secesiune-remediu”, în dreptul internațional, un popor poate pretinde la secesiune de la statul existent, cu condiția ca în joc este existența acestuia din cauza represiunilor masive grave din partea acelui stat.

Cu toate acestea, trebuie să dispui de o imaginație nelimitată pentru a pretinde, în primul rând, că la începutul anului 2014 populația din Crimeea dintr-o dată a devenit „un popor” (deoarece până în 2014 nimeni nu i-a perceput niciodată ca pe un „popor” separat) și, în al doilea rând, că la începutul aceluiași an existența „poporului Crimeii”, era în joc (deoarece, din nou, nimeni nu a auzit vreodată despre orice tip de represiuni în Ucraina împotriva populației din Crimeea).

Prin urmare, aici putem opri orice discurs științific serios privind dreptul „poporului Crimeii” la autodeterminare, din cauză că un discursul juridic științific nu trebuie să aibă nimic în comun cu fanteziile. Însă scopul acestui articol este de a examina argumentele rusești. Deci, să purcedem.

La baza narațiunii ruse privind autodeterminarea „poporului din Crimeea” (așa cum deja reiese din discursul lui Putin despre Crimeea) stă pretinsa lovitură de stat a radicalilor de dreapta din Ucraina în februarie 2014 (adesea numită de oficialii ruși ca „lovitura de stat neo-nazistă”), care a fost urmată de așa-zisa prăbușire a statului ucrainean; în consecință, „poporul Crimeii”, temându-se de o posibilă persecutare, ar fi dobândit dreptul de a se separa de Ucraina și de a se alătura Rusiei. În această narațiune pot fi identificate mai multe puncte-cheie.

Deși autorii care apără „secesiunea” Crimeii evită să dezvăluie mai detaliat caracteristicile „poporului din Crimeea“, poziția acestora ar putea fi conexată cu argumentele ce țin de caracterul „rusesc” al locuitorilor Crimeii. De exemplu, Vladislav Tomsinov susține că autonomia politică și culturală a Crimeii, consacrată în Constituția din 6 mai 1992 adoptată de Consiliul Suprem al Republicii Autonome Crimeea, a asigurat păstrarea caracterului rusesc al acesteia. Potrivit lui, această autonomie a fost un compromis, pe de o parte, între Rusia și Ucraina și, pe de altă parte, între Crimeea și Ucraina.

Acest compromis a dat poporului rus posibilitatea de a realiza în deplinătate dreptul său la autodeterminare, fără a se separa de Ucraina, adică în interiorul statului ucrainean” [“Политическая и культурная автономия Крыма, закрепленная его Конституцией 1992 г., обеспечивала сохранение его русскости. Эта автономия была компромиссом: с одной стороны, между Россией и Украиной, с другой — между Крымом и Украиной. Такой компромисс давал русским людям возможность в полной мере реализовать свое право на самоопределение, не выходя из состава Украины — в рамках Украинского государства”].

În scrisoarea deschisă adresată Asociației de Drept Internațional, semnată de proeminentul jurist rus Anatolii Kapustin, în numele Comitetului executiv al Asociației Ruse de Drept Internațional, se subliniază faptul că populația de etnie rusă din Crimeea nu este o minoritate, deoarece Crimeea istoric a fost o parte a Rusiei. Astfel, cu toate că oficial acest discurs este despre multietnicul „popor al Crimeii”, accentul se pune pe importanța populației de etnie rusă. În același timp, se încearcă negarea statutului lor de minoritate națională (un grup care, conform doctrinei juridice ruse consacrate, nu deține nici un drept la autodeterminare sub formă de secesiune).

Aceste argumente sunt similare celor utilizate de cel de-al treilea Reich în consolidarea revendicărilor în cazul germanilor din Cehoslovacia (Sudetenland), Polonia (Danzig) și Lituania (Klaipėda (Memel)), precum și în fundamentarea revendicărilor naziste în cazul Austriei. Toate aceste afirmații își au originea în conceptul presupusei unități a națiunii vorbitoare de limba germană, precum și în cel al afilierii istorice germane și a drepturilor asupra acestor teritorii. Însă, este util de a examina această argumentare mai detaliat atunci când abordăm subiectul „secesiunii-remediu”.

Două tipuri interdependente de argumentare sunt utilizate în consolidarea pretenției de „secesiune-remediu”. Primul tip, care este și dominant, se axează în jurul pretinselor restricții privind autonomia Crimeii și așa-numita excludere a locuitorilor acesteia din participarea la procesele politice; al doilea tip scoate în evidență pretinsele încălcări ale drepturilor omului și amenințările cu care s-ar fi confruntat „poporul Crimeii”.

În ceea ce privește pretinsele restricții ale autonomiei Crimeii, A. Kapustin recurge chiar la acuzarea directă a Ucrainei privind lipsa condițiilor necesare secesiunii Republicii Crimeea. El subliniază că în rezultatul măsurilor întreprinse de guvernul central al Ucrainei pentru a face imposibilă secesiunea Crimeii în 1992, „poporului Crimeii i-a fost refuzat în mod clar dreptul la autodeterminare externă”.

În acest fel, frontiera dintre autodeterminarea internă și externă devine complet confuză. De asemenea, se sugerează că locuitorii din Crimeea au fost excluși din reprezentarea politică. A. Kapustin susține că „o lovitură de stat neconstituțională […] a lipsit poporul din Crimeea de dreptul la reprezentare în guvernul central al Ucrainei”. V. Tolstîh corelează excluderea directă a populației din Crimeea din participarea în cadrul comunicării politice cu mai multe aspecte, precum: eliminarea lui Viktor Yanukovici din funcția de Președinte al Ucrainei; campania îndreptată împotriva Partidului Regiunilor și Partidului Comunist din Ucraina; guvernul ucrainean de tranziție reprezentat în mod inadecvat și procesul de lustrație. De ce această declarație afirmă dependența supraviețuirii „poporului Crimeii” de existența lui V. Ianukovici și regimul său de partid sau față de partidul comunist, ne este greu să înțelegem. Într-adevăr, în cazul în care continuăm acest tip de argumentare, este posibil să ajungem la concluzia absurdă că „poporul Crimeii” trebuie asociat cu comunismul.

Argumentele menite să releve pretinsa năzuință continuă a locuitorilor din Crimeea la autodeterminare și să sublinieze negarea concomitentă a posibilităților lor de exercitare a acestui drept sunt completate cu declarații despre așa-numitele amenințări la adresa „poporului Crimeii”. De exemplu, președintele Curții Constituționale a Federației Ruse, V. Zorkin a afirmat în cartea sa că „acțiunile Rusiei […] au fost un răspuns necesar și inevitabil la acțiunile ostentativ ilegale ale autorităților de la Kiev, care au întreprins o lovitură de stat, precum și la o amenințare militară directă la adresa securității populației ruse din Crimeea de către teroriștii islamici și ucraineni neo-naziști. Rusia nu putea să considere aceste amenințări ca fiind nimic altceva decât militare”. Iarăși, orice comentarii suplimentare sunt practic inutile. Cu excepția faptului că, în declarația sa, președintele Curții Constituționale ruse asociază populația indigenă din Crimeea – tătarii din Crimeea – cu „terorismul islamic”.

Este important de remarcat faptul că percepția, printre autorii ruși, a pretinsei amenințări la existența „poporului Crimeii” nu este una unanimă. Nu este deloc o surpriză ca abilitățile de a crea fantezii despre o astfel amenințare sunt diferite de la autor la autor. Deși unii, cum ar fi V. Zorkin și A. Kapustin, vorbesc de amenințări fizice, V. Tomsinov și V. Tolstîh se concentrează pe aspectele culturale.

De exemplu, V. Tolstîh susține că „absența încălcării drepturilor omului în Crimeea, similare celor care au avut loc în Kosovo, nu poate servi drept temei pentru a refuza populației, care a fost exclusă din comunicarea politică, dreptul la autodeterminare” [„отсутствие в Крыму нарушений прав человека, подобных тем, которые имели место в Косово, не может служить основанием для отказа его населению, исключенному из политического общения, в праве на самоопределение”].

Potrivit lui V. Tolstîh, așa evenimente din Ucraina precum inițiativa de abrogare a legii privind limbile regionale, numeroasele cazuri de demolare a monumentelor lui Lenin (care se pretinde că sunt mai degrabă simboluri naționale decât politice), proclamațiile anti-rusești și răspândirea forțată a ideilor de integrare europeană și identitate europeană, pot fi privite în ansamblu ca o încercare de a impune cerințe culturale, care pot fi îndeplinite doar cu costul pierderii identității unei națiuni.

În opinia acestui autor, „o scară largă și un caracter sistematic al acestor evenimente, precum și sprijinul sau aprobarea din partea noului guvern, au sporit amenințarea adusă de aceste măsuri și au justificat într-o măsură semnificativă secesiunea Crimeii”; același autor ajunge la concluzia că „impunerea unor cerințe culturale poate fi calificată drept genocid, deși nu în sensul restrâns definit de Convenția privind genocidul […], ci în sens larg, astfel cum îl definește Lemkin”.

Citarea în limba rusă a unora dintre aceste gânduri ale lui V. Tolstîh are următorul cuprins:

Некоторые украинские события могут рассматриваться как попытка введения такого ценза; среди них — иницииро­вание отмены закона о региональных языках, многочисленные случаи сноса памятников Ленину (являющегося для многих не столько политическим, сколько национальным символом), антирусские прокламации и выступления. Массовость, системный характер и поддержка или одобрение со стороны новой власти усугубили угрозу, создаваемую данными мерами, и в значительной степени оправдали отделение Крыма.

Установление культурного ценза может квалифицироваться как геноцид,— но не в том узком смысле, в котором дан­ный термин определяется Конвенцией о предупреждении преступления геноцида и наказании за него 1948 г., а в том широком смысле, в каком он определяется Р. Лемкиным”. 

Comentarii suplimentare cu privire la valoarea juridică a acestor afirmații extrem de primitive și politice, sunt practic inutile (de exemplu, de ce  identitatea poporului din Crimeea sau a rușilor din Crimeea trebuie să fie în mod necesar în strânsă legătură cu Lenin, dar nu cu valorile europene).

Cu toate acestea, se observă o similitudine izbitoare dintre argumentele menționate mai sus și cele utilizate de Adolf Hitler, în ceea ce privește germanii din Sudetenland: „Tot ce pot spune acestor reprezentanți ai democrației, este că acest lucru nu ne este indiferent, nu, dacă aceste ființe torturate nu pot singuri găsi nici justiție și nici de ajutor, atunci ei le vor primi de la noi. […] Eu pur și simplu cer ca oprimarea a trei milioane și jumătate de germani din Cehoslovacia să înceteze și ca dreptul inalienabil la autodeterminare să-și ia locul”.

2.2  Rolul referendumului și forțelor armate rusești

O altă caracteristică reliefată în publicațiile autorilor ruși de justificare a ”secesiunii” Crimeii și încorporării ei în statul rus este accentuarea importanței referendumului, prin atribuirea unei semnificații juridice internaționale acestei instituții a cărei origini sunt în dreptul național și care rămâne a fi reglementată la nivel de legislație națională. Nu ar trebui să surprindă faptul că semnificația ”referendumului din Crimeea” a fost accentuată insistent de către V. Putin în ”Discursul privind Crimeea” din 18 martie 2014.

O abordare deosebit de radicală privind importanța referendumului o are V. Tomsinov, care invocă faptul că ”în sensul tradiției juridice contemporane a Europei de Vest, întemeiată pe principiul guvernării de către oameni, temeiul juridic de bază pentru reunificarea Crimeii cu Rusia [evidențiere adăugată] l-a constituit referendumul din 16 martie 2014, care a indicat spre năzuința sinceră a majorității copleșitoare a locuitorilor din Crimeea să se reunească cu Rusia” [“С точки зрения современной западноевропейской правовой традиции, построенной на принципе народовластия, главным юридическим основанием для воссоединение Крыма с Россией стал референдум 16 марта 2014 г., показавший искреннее стремление подавляющего большинства крымчан войти в состав России”].

Astfel, V. Tomsinov consideră referendumul ca fiind un temei independent și, în principiu, unul necondiționat pentru secesiunea Crimeii. Însă, din perspectiva dreptului internațional, abordarea cea mai originală, care îi conferă ”voinței poporului” un caracter absolut, este exprimată în scrisoarea deschisă a Asociației de Drept Internațional din Rusia, care invocă faptul că ”soarta Crimeii a fost hotărâtă prin voința poporului din Crimeea și de către poporul din baștina lor istorică – Rusia. […] Manifestațiile de proporții care au avut loc în toate orașele mari din Rusia în sprijinul reunificării cu Crimeea, după douăzeci și trei de ani, sunt o exprimare particulară de voință a populației de milioane a Rusiei, privind drepturile sale istorice asupra Crimeii” [“Судьбу Крыма решило волеизъявление народа Крыма и народа его исторической родины – России. Массовые митинги во всех крупных городах России в поддержку воссоединения с Крымом, после двух десятков лет перерыва – это своеобразное волеизъявление многомиллионного народа России в отношении его исторических прав на Крым“]. Din punct de vedere juridic, ar fi dificilă inventarea a ceva mai absurd decât invocarea manifestațiilor în masă din orașele din Rusia ca și argument de justificare a anexării.

Probabil, declarația Asociației Internaționale de Drept din Rusia nu ar necesita să fie comentată suplimentar, dacă nu ar fi fost scrisă de către o instituție academică cu autoritate, într-o manieră similară celei folosite de criminalii naziști la Tribunalul de la Nuernberg, când încercau să justifice anexarea Austriei în 1938 (ne putem aminti că și Anschluss-ul din Austria a avut loc prin organizarea unui ”referendum” în urma căruia țara a căzut sub controlul de facto al Germaniei, iar populația Germaniei, la fel, a fost în favoarea Anschluss-ului.)

În acest sens, concluzia statuată încă prin hotărârea din 1 octombrie 1946 a Tribunalului Militar de la Nurenberg privind Anschluss-ul din Austria merită citată: ”În fața Tribunalului a fost susținută ideea că anexarea Austriei a fost îndreptățită prin dorința puternică exprimată în multe cercuri în favoarea unificării Austriei și Germaniei; precum și că existau multe în comun între aceste popoare, ceea ce ar face această unificare dezirabilă; dar și că în rezultat scopul ar fi fost realizat fără vărsări de sânge.

Aceste afirmații, chiar dacă sunt adevărate, nu sunt substanțiale, considerând că faptele indică direct că metodele aplicate pentru realizarea scopului erau metode folosite de agresori. Factorul determinant a fost măreția forțelor armate ale Germaniei, care erau gata de acțiune, în cazul în care era întâmpinată rezistență.” Astfel, Tribunalul de la Nurenberg deja a demonstrat valoarea reală a argumentelor privind rolul decisiv al referendumurilor în ceea ce privește anexarea teritoriilor străine.

Într-aceeași ordine de idei, așa-zisul consimțământ pentru actul de agresiune a fost folosit pentru a îndreptăți acțiunile celui de-al Treilea Reich împotriva Cehoslovaciei, Danemarcei, Belgiei și Luxemburgului; aceeași metodă a fost folosită de URSS la ocuparea statelor baltice.

În linia de argumentare a autorilor ruși privind ”reunificarea Crimeii cu Rusia,” subiectul ”referendumului din Crimeea” este strâns legat de interpretarea rolului forțelor armate ruse în Crimeea. Este de menționat faptul că atât doctrina juridică internațională rusească, cât și punctul de vedere prezentat la Curtea Internațională de Justiție în cauza privind Kosovo, au fost inițial coerente în sublinierea prevederii derivate din Declarația privind principiile dreptului internațional din 1970 privind exercitarea dreptului la autodeterminare ”prin libera alegere a celor vizați, fără imixtiune  din afară.” Strategia de bază adoptată actualmente, în vederea eludării acestei norme o constituie afirmația potrivit căreia scopul forțelor armate ale Rusiei nu era de a influența exercițiul de exprimare a liberei voințe, ci de a crea condiții pentru exprimarea liberei voințe, i.e. să ajute ”poporul Crimeii” să-și realizeze autodeterminarea. Precum notează Georgy Velyaminov, ”nu a fost stabilit niciun fapt credibil despre orice fel de presiune, ori cu atât mai puțin, despre presiune impusă prin forța armelor asupra participanților referendumului” [“Неизвестно ни одного (!) достоверного факта какого-либо давления, тем более силой оружия на людей, пришедших на референдум”].

Potrivit lui V. Tomsinov, forțele armate din Rusia aveau misiunea ”de a izbăvi poporul Crimeii de acțiunile silnice ale autorităților ucrainene sau ale naționaliștilor cu tendințe radicale, care îi lipsesc pe cetățeni de posibilitatea desfășurării referendumului” [“Российские войска в Крыму и призваны были избавить народ Крыма от насильственных действий со стороны украинских властей или радикально настроенных националистов, лишающих граждан возможности провести референдум“]. Cineva ar putea remarca ironic care ar fi putut fi reacția la argumentul potrivit căruia în 1938, în Austria, forțele armate ale naziștilor de asemenea au urmărit scopul de asigurare a securității plebiscitului privind unificarea cu Germania.

O interpretare notabil neconvențională a rolului Rusiei în Crimeea este prezentată de V. Tolstykh. Pe lângă afirmațiile privind faptul că participarea Rusiei nu a urmărit scopul amestecului în procesul de formare a voinței locuitorilor Crimeii și că în, așa mod, acțiunile Rusiei, care au prevenit guvernul de la Kiev să intervină în cursul evenimentelor, nu pot fi percepute ca acțiuni de coerciție împotriva locuitorilor Crimeii, V. Tolstykh indică spre faptul că ”principalele împrejurări de îndreptățire a participării Rusiei la procesul de autodeterminare din Crimeea este fragmentarea statalității Ucrainei.”

Invocând idei ale lui Jean-Jacques Rousseau, autorul afirmă că în urma loviturii de stat din Ucraina, statul ucrainean a fost dezagregat; ca rezultat contractul social a fost încălcat, iar locuitorii Crimeii au fost transferați în stare naturală. Din acest motiv, ”configurația relațiilor internaționale s-a schimbat: în locul relației Rusia-Ucraina, au apărut noi relații între Crimeea și noua Ucraină, între Crimeea și Rusia și între Rusia și noua Ucraină. Acțiunile Rusiei, care au împiedicat extinderea jurisdicției noii Ucraine asupra teritoriului Crimeii, au fost legale, odată ce au fost bazate pe consimțământul populației din Crimeea.

Aceste acțiuni nu pot fi calificate ca sprijin pentru una din părți într-un război civil, dat fiind că din momentul producerii rupturii, Crimeea și noua Ucraină au încetat să fie părți ale aceluiași stat. În aceste împrejurări, argumentele suplimentare prezentate de Rusia (invitația din partea Președintelui, dreptul la autoapărare, intervenție umanitară) nu sunt necesare”

[“С момента распада изменилась конфигурация международ­ных отношений: вместо российско-украинских отношений возникли отношения Крыма и новой Украины, отношения Крыма и России и, наконец, отношения России и новой Укра­ины. Действия России, препятствующие распространению юрисдикции новой Украины на территорию Крыма, были правомерными, поскольку они опирались на согласие насе­ления Крыма. Данные действия не могут квалифицировать­ся как поддержка одной из сторон в гражданской войне, по­скольку с момента распада Крым и новая Украина перестали быть частями одного государства. В этих условиях использо­вание Россией дополнительных аргументов (согласие прези­дента, право на самооборону, гуманитарная интервенция) не является необходимым“].

Într-adevăr, este dificilă identificarea unei interpretări mai absurde a dreptului internațional, care nu ar avea nimic în comun cu conceptul bine stabilit al continuității statelor, potrivit căruia un stat – ca subiect al dreptului internațional – nu poate dispărea și nu poate fi eliberat de obligațiile sale datorită schimbării guvernării (chiar dacă e de natură neconstituțională). Continuitatea statului, la fel, se prezumă și în cazul în care ar avea loc schimbări ale teritoriului sau populației acestuia sau în cazul ocupației militare străine.

În acest sens, poate fi amintit faptul că în septembrie 1939, Uniunea Sovietică a invadat Polonia (trecând de partea Germaniei Naziste în războiul contra Poloniei), invocând temeiul că statul polonez a încetat să existe. Acest tip de argumentare, potrivit celor expuse de V. Tolstykh, nu doar transcende în mod evident ”hotarele” dreptului internațional. Cu regret, trebuie menționat faptul că nu este un caz izolat. Argumente de ordinul absurdului și juridic irelevante sunt în mod similar expuse în publicațiile altor juriști ruși. Acest fapt devine observabil din încercările de prezentare a argumentelor istorice și prin punerea la îndoială a statalității Ucrainei la justificarea anexării Crimeii.

2.3. Argumente istorice

            După cum poate fi observat din sus-menționatul ”Discurs privind Crimeea” al lui Putin din 18 martie 2014, un rol important în revendicarea ”reunificării” Crimeii cu Rusia este jucat de argumentele privind restaurarea ”dreptății istorice”; acestea includ declarații privind neconstituționalitatea transferului Crimeii către Republica Sovietică Socialistă Ucraineană în 1954, precum și afirmații care pun în evidență apartenența istorică a Crimeii la Rusia. Argumentul istoric a fost folosit de către Vitaly Ciurchin – reprezentantul Rusiei la ONU – în adresarea sa din 27 martie 2014 în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite: ”Adevărul istoric a triumfat. De ani de zile, Crimeea a fost parte integrantă a țării noastre – împărtășim o istorie și cultură comune și, cel mai important, același popor. Și doar decizia voluntaristă a liderilor URSS din 1954, prin care Crimeea și Sevastopolul au fost transferate către Republica Ucraineană, deși într-un singur stat, a distorsionat starea naturală a lucrurilor.” Ne putem aminti că în aceeași manieră Al Treilea Reich  și-a întemeiat revendicarea de returnare a teritoriilor de care a fost deposedată Germania în conformitate cu Tratatul de Pace de la Versaille din 1919.

            Merită remarcat faptul cum ”argumentul istoric” este prezentat de președintele Asociației Internaționale de Drept, A. Kapustin. Aidoma lui V. Putin în ”Discursul privind Crimeea” din 18 martie 2014, A. Kapustin a accentuat că ”reunificarea” țintea spre repararea pagubelor provocate de destrămarea Uniunii Sovietice în 1991: ”[justificarea istorică] nu poate fi ignorată atunci când ne referim la reunificarea națiunilor care istoric au fost unificate. Divizarea Rusiei și Crimeii a fost artificială, în mare; iar în procesul dezintegrării URSS, o soluționare juridică satisfăcătoare a disputelor teritoriale nu a fost implementată, din motive istorice. Prin urmare, concluzia înțelegerilor bilaterale între Federația Rusă și Ucraina, precum și documentele Comunității Statelor Independente se refereau doar la status quo și nu abordau subiectul statutului juridic al unor teritorii disputate, ceea ce înseamnă că încă există unele dispute teritoriale nesoluționate și conflicte pe teritoriile Comunității Statelor Independente.”

În scrisoarea deschisă a Asociației de Drept Internațional din Rusia, la fel, este indicat că în rezultatul ”desfășurării referendumului din Crimeea, exprimarea de voință în favoarea întoarcerii poporului din Crimeea la pământul istoric – Rusia a devenit restaurator al dreptății istorice, realizare a temeiurilor juridice dezvoltate istoric.”

            În acest mod, precum notează Borgen, istoria comună este prezentată ca factor prin care, cumva, s-ar reduce din drepturile suverane ale Ucrainei asupra teritoriului său, astfel revenindu-se la vremurile de până la adoptarea Cartei ONU. Într-adevăr, declarațiile citate nu sunt mai mult decât o ignoranță completă și o negare cinică a principiilor adânc ancorate în dreptul internațional modern, precum respectul pentru integritatea teritorială a statelor și inviolabilitatea hotarelor lor, principiul uti possidetis juris care este aplicat la delimitarea hotarelor statelor nou-create. Aceste declarații reprezintă și o abordare ”cu adevărat inovativă” a tratatelor în materie de delimitare a hotarelor, golindu-le astfel de conținut.

            Într-același timp, lucrările unor juriști în drept internațional din Rusia includ o aplicare și mai ambițioasă a argumentării istorice (care se bazează cel mai probabil și dezvoltă gândurile lui Putin despre destrămarea URSS). Alexandru Salenco argumentează că Acordurile de la Belaveja privind încetarea existenței URSS au încălcat voința poporului rus privind păstrarea URSS în forma unei federații reînnoite, precum a fost exprimată în referendumul Uniunii Sovietice din 17 martie 1991.

Mai mult, același autor afirmă că președintele URSS, Mihail Gorbaciov, dar și alți participanți la reuniunile de la Novo-Ogariovo, care la 23 aprilie 1991 au semnat un tratat între conducerea centrală a URSS și nouă republici unionale (tratatul viza transformarea Uniunii Sovietice într-o federație de state independente), au încălcat conștient normele constituționale fundamentale ale URSS, dat fiind faptul că rezultatele referendumului Uniunii Sovietice din 17 martie 1991 erau obligatorii în raport cu toate republicile unionale, inclusiv pentru cele șase care au boicotat referendumul – Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Armenia și Moldova.

Este evident faptul că aceste argumente ce vizează evaluarea legalității dezintegrării URSS au un potențial câmp de aplicare mai larg decât justificarea anexării Crimeii. În fapt, A. Salenco argumentează că președintele URSS, Mihail Gorbaciov, a recunoscut în mod ilegal independența ”autoproclamatelor republici baltice” (Lituania, Letonia, Estonia), așa cum niciuna din ele aceste trei republici nu a îndeplinit vreo cerință a Legii URSS ”Privind soluționarea retragerii din URSS a unei republici unionale.”

Cineva ar putea nota ironic faptul că astfel A. Salenco ar pregăti baza ideologică pentru încercarea de restaurare a Imperiului Sovietic. Din nou, este regretabil, dar în afirmațiile sale cu greu pot fi găsite argumente juridice sau, și mai puțin, vreun temei în dreptul internațional. Ceea ce putem identifica doar este servilismul orb al politicii revanșiste a Rusiei și președintelui ei V. Putin, i.e. caracteristică atât de apropiată doctrinei juridice sovietice.

2.4. ”Statalitatea falită” a Ucrainei

                 Odată cu revanșismul istoric, ideile care pun la îndoială statutul Ucrainei ca stat suveran au un rol important în argumentarea juriștilor ruși la justificarea anexării Crimeii. Din nou, aceasta se încadrează în ”Discursul privind Crimeea” al lui V. Putin din 18 martie 2014 în care pot fi regăsite aluzii la dezintegrarea statului ucrainean și absența unui guvern legitim în Ucraina, ceea ce este văzut ca un rezultat al pretinsului amestec din Vest, la care Rusia este obligată să reacționeze.

              Prin urmare, nu este de mirare că punerea la îndoială a statalității Ucrainei de către juriștii din Rusia se bazează pe argumente care indică spre neconstituționalitatea pretinsei lovituri de stat (Revoluția Demnității), precum și spre influența care ar fi fost exercitată de către puterile din Vest asupra noului guvern de la Kiev. Potrivit lui V. Tomsinov, una din caracteristicile dominante privind particularitatea secesiunii Crimeii este faptul că ”reunificarea Crimeii cu Rusia a avut loc, în mare, ca rezultat al perceperii de către poporul din Crimeea a faptului că loviturile de stat periodice, […] incapacitatea guvernelor care s-au perindat de a asigura o dezvoltare economică continuă și condiții de bază, decente de viață nu sunt întâmplătoare: acestea indică nu spre tulburările temporare din societatea ucraineană și a conștiinței ei politice și juridice, ci spre viciile ei permanente care împiedică formarea unei statalități ferme în Ucraina. Incapacitatea societății ucrainene de a crea un stat matur, capabil să asigure condiții decente de viață tuturor cetățenilor săi […] este un argument în plus pentru divizarea Ucrainei de Crimeea și pentru unificarea ei cu Rusia” [“воссоединение Крыма с Россией произошло во многом вследствие осознания его народом, что периодические государственные перевороты, […] неумение сменяющих одно другое правительств обеспечить нормальное развитие экономики, элементарные условия для нормальной человеческой жизни не случайны: они представляют собой проявление не временных недугов украинского общества, его политического и правового сознания, а постоянно присущих ему пороков, не позволяющих возникнуть на Украине нормальной самостоятельной государственности. Неспособность украинского общества создать полноценное государство, обеспечивающее необходимые условия для нормальной человеческой жизни всем гражданам, […] является еще одним основанием для выхода Крыма из состава Украины и воссоединения с Россией”]

              Încercările de umilire a statului ucrainean prin refuzul respectării suveranității ei, precum și uzul de expresii ofensatoare din paleta propagandei sovietice, la fel, sunt evidente atunci când este descrisă situația din Ucraina de după anexarea Crimeii. Dat fiind că prin desfășurarea alegerilor din octombrie 2014 în Ucraina a dispărut posibilitatea aplicării argumentului privind neconstituționalitatea guvernului, motivarea s-a concentrat pe reliefarea statutului pretins subordonat al Ucrainei (lipsa suveranității). Acest punct de vedere este prezentat în termeni extremi, spre exemplu, în monografia aceluiași V. Tomsinov:

              ”Reticența conducerii SUA și a Uniunii Europene, precum și a elitelor Ucrainei, care sunt complet dependente de SUA și UE, de a soluționa chestiunea apartenenței Crimeii pe calea negocierilor […] lasă ca unic mijloc posibil de fapt de rezolvare a controversei, i.e. dezintegrarea totală a statului existent Ucraina și a lichidării lui ca subiect de drept internațional [evidențiere adăugată de V. Tomsinov]. O astfel de posibilitate, de eliberare a relației Rusiei cu Vestul de povara chestiunii Crimeii este pe deplin implementabilă în practică, în principal ca rezultat al intensificării proceselor distructive în cadrul statului ucrainean.  Aceste procese poartă un caracter obiectiv și nu pot fi oprite de către nicio forță externă.

            În rezultat, Ucraina a fost subordonată definitiv grupurilor de guvernare din Vest, în primul rând celor din SUA și, în principal, și-a pierdut chiar și gradul redus de independență a statului care i s-a oferit după dizolvarea Uniunii Sovietice. Hotărârile de primă importanță și esențiale pentru statul ucrainean nu sunt luate în Ucraina. Autoritățile ucrainene, inclusiv președintele și șeful guvernului sunt doar agenți ai voinței externe, executori ai deciziilor conducerii SUA și ai Uniunii Europene.

            Actualmente, o vulnerabilitate deosebită a statului ucrainean transformă segmentul lui de conducere […] într-unul deloc eficient în raport cu îndeplinirea rolului său de agent al politicii din Vest […]. Mai exact, această împrejurare nu-i permite Vestului să prevină decesul final al statului ucrainean.”

            [„Нежелание руководителей США и Европейского Союза и находящихся в полной от них зависимости украинских правящих группировок решить вопрос принадлежности Крыма путем переговоров, на основе международного права в современном его состоянии и с учетом выраженной на референдуме воле крымского населения оставляет единственный реальный вариант разрешения этого противоречия, а именно: полное разрушение существующего ныне украинского государства, его ликвидацию как субъекта международного права. Такой вариант освобождения отношений России с западными державами от бремени крымской проблемы является вполне осуществимым на практике, причем главным образом вследствие нарастания разрушительных процессов внутри самого украинского государства. Эти процессы носят объективный характер и не могут быть остановлены при помощи каких-либо внешних сил.

[…] В результате в настоящее время Украина оказалась окончательно подчиненной правящим группировкам Запада, прежде всего США, и в сущности утратила даже ту небольшую государственную самостоятельность, которую получила вследствие распада Советского Союза. Важнейшие, жизненно значимые для Украины государственные решения принимаются теперь не на Украине. Украинские власти, в том числе президент и глава правительства, являются всего лишь проводниками чужой воли, исполнителями тех решений, которые принимаются руководством США и Европейского Союза.

Чрезвычайная слабость ныне существующего украинского государства делает его правящий слой в целом и высших должностных лиц в частности совершенно неэффективными в роли проводников политики Запада внутри и во вне Украины. Именно это обстоятельство не позволяет Западу предотвратить окончательное крушение украинской государственности“.]

              Aici, este necesară din nou revenirea la cele exprimate de Ch. Borgen și anume faptul că suveranitatea, în retorica rusească, ”devine efemeră” și tranzitează de la statutul de valoare de bază, protejată de dreptul internațional, la un simplu fapt care ar putea sau nu interveni în ecuație, în anumite circumstanțe. Într-același timp, suveranitatea însăși este redefinită astfel încât să extindă acoperirea suveranității Rusiei și să reducă din suveranitatea fostelor state sovietice (”vecinătatea imediată”). Pe acest fundal, toate națiunile care au ales independența față de dominația rusească nu mai sunt independente și, potrivit acestei descrieri, ar merita să dispară de pe harta lumii. Nimic nu mai poate fi adăugat la acest concept absurd, care nu-și regăsește rădăcinile în drept.

              Concluzii

              Ce învățăminte ar putea fi trase din argumentarea descrisă mai sus a demnitarilor și juriștilor din Rusia privind justificarea anexării Crimeii? Probabil concluzia principală ar fi că această argumentare ne demonstrează din nou specificul percepției rusești a dreptului internațional, care diferă tranșant de cea din Vest. Acest înțeles specific al dreptului internațional, ca mijloc a politicii rusești, reflectă ideea că statul rus ca o derzhava puternică este în drept să i se acorde ”mai mult spațiu” regional și istoric; Rusia ar urmări o pretinsă ”idee rusească” unică și prin urmare ar avea și dreptul de a-și supraveghea și proteja vecinătatea. Aparent, potrivit acestei percepții a dreptului internațional, așa state ca Ucraina pot exista doar dacă sunt subordonate Rusiei, iar Rusia este în drept să pretindă orice teritoriu care a fost parte a fostei URSS.

              Analizarea modului în care conceptele de drept internațional sunt manipulate în scopul făuririi narațiunii ”reunificării,” la fel, demonstrează că nu există limite la aceste manipulări menite să creeze o realitate pseudo-juridică de alternativă, ce ar servi justificării așa-numitei reunificări ai Crimeii cu Rusia. Toate mijloacele sunt considerate potrivite în vederea realizării acestui scop: granițele între dreptul internațional și cel național, precum și între drept și politică, în general, sunt șterse; sunt prezentate argumente aparent absurde care nu-și găsesc temeiul în drept, practica statală sau în doctrina juridică; la fel, sunt făcute declarații umilitoare la adresa a întregi națiuni din vecinătate, precum și sunt folosite declarații vecine cu instigarea la ură.

Precum notează Ch. Borgen, ”Rusia făurește o concepție a dreptului internațional care i-ar servi nevoilor ei de politică externă.” Prin urmare, este regretabil, dar trebuie să tragem concluzia că actualmente știința dreptului internațional a Rusiei a devenit un instrument politic, i.e. degradarea acesteia a ajuns la etapa în care poate fi greu percepută ca știință.

Mai mult, aceasta continuă trista tradiție a științei juridice a fostei Uniuni Sovietice – servilismul orb pentru regimul de la guvernare și pentru conducătorul acestuia.

              În concluzie, este necesar a fi subliniat faptul că toate elementele narațiunii ”reunificării” se încadrează perfect în conceptul politic mai larg al ”lumii rusești” (Ruschii Mir), creat pentru justificarea acțiunilor din așa-numita ”vecinătate imediată” și reflectat în ”Discursul privind Crimeea” al lui Putin din 18 martie 2014. ”Lumea rusească” nu are la bază etnia, ci cuprinde moștenirea sovietică și vorbitorii de limbă rusă. Unul din elementele cheie ale acestui concept este dreptul pe  care și-l rezervă Rusia de protejare a grupurilor care aparțin ”lumii rusești” în țările din afara hotarelor Rusiei.

Acest drept se extinde asupra următorilor subiecți din străinătate, enumerați de V. Putin: ”compatrioți [sootecestvenichi], poporul rus [ruschie liudi] și persoanele de alte etnii, care simt că fac parte din lumea rusească lărgită.” Considerând faptul că protecția ar putea implica gama întreagă a mijloacelor disponibile, variind de la cele politice și economice la cele militare, acest concept servește ca unealtă importantă pentru ambițiile geopolitice rusești. Precum nota Marlene Laruelle, ”conceptul lumii rusești oferă un repertoriu deosebit de intens: este o imaginație geopolitică, un atlas mintal neclar pe care diferite regiuni ale lumii și diferitele lor legături cu Rusia pot fi articulate în mod fluid.

Această vaguitate face parte din structura conceptului și permite ca acesta să fie reinterpretat în diferite contexte. În  primul rând, aceasta servește ca justificare a ceea ce Rusia consideră a fi dreptul său de supraveghere a evoluării vecinilor săi și, atunci când consideră necesar de punere în acțiune a politicii intervenționiste.

În al doilea rând, concepția argumentează că aceasta ar fi modalitatea de reconectare a Rusiei cu trecutul ei pre-sovietic și post-sovietic, prin reconcilierea cu diaspora rusească. Finalmente, este un instrument critic pentru ca Rusia să se promoveze ca brand pe arena internațională și să-și promoveze propria poziție în lume.”

              Este important să atragem atenția la similitudinea aparentă a esenței acestei doctrine, inclusiv narațiunea ”reunificării”, cu următoarea declarație: ”1. Cerem unificarea tuturor germanilor într-o Germanie Mare, în baza principiului de autodeterminare al tuturor popoarelor. 2. Cerem ca poporul german să aibă drepturi egale cu cele ale altor națiuni; iar Tratatul de pace de la Versaille și St. Germain cerem să fie abrogat.” Da, este adevărat că aceste declarații sunt primele două puncte ale Programului Partidului Național Socialist German al Muncitorilor – organizație care a fost declarată criminală de către Tribunalul de la Nurenberg. Prin urmare, nu poate surprinde faptul că narațiunea ”reunificării” Rusiei este atât de apropiată ideologiei naziste și că de fapt folosește argumente identice celor prezentate de criminalii naziști în timpul procesului de la Nurenberg.

Astfel, ar putea fi trasă concluzia că există similarități și chiar lucruri identice dintre ideologia și argumentarea nazistă, pe de o parte și conceptul lumii rusești, inclusiv narațiunea ”reunificării” descrise mai sus, pe de altă parte. Pot fi găsite doar diferențe minore, în mare parte legate de denumirea națiunilor și a țărilor vizate.

Astfel, poate fi observat că am eșuat din nou în a trage învățăminte din istorie, dacă aceleași concepte care deja au dus la catastrofa Celui de-al Doilea Război Mondial par să fie vii (în primul rând și cel mai mult în Rusia) și nu au primit o reacție eficientă.

              Prin urmare, în final, cineva și-ar putea pune ironic întrebarea: cine este câștigătorul Celui de-al Doilea Război Mondial?

Sau a învins, într-adevăr, Rusia în războiul contra nazismului?

30/11/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: