CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Au trecut 29 de ani de când trupele ruse au intrat în Moldova, 13 ani în Georgia și 7 ani în Donbas. Și mai este și Crimeea…

George Kent speaks bitter truth about Ukrainian prosecutors, oligarchs,  internet trolls | KyivPost - Ukraine's Global Voice

Rusia nu este pregătită să-și îndeplinească obligațiunile asumate cu privire la retragerea trupelor ruse din regiunea transnistreană a R. Moldova. Declarații în acest sens au fost făcute de asistentul adjunct al secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene și eurasiatice, George Kent într-un interviu acordat pentru postul de radio Europa Liberă.

Potrivit diplomatului american, Rusia este un stat agresor. „Rușii au început războiul în Ucraina și nu este un conflict – este chiar un război. Rusia are datoria să pună capăt acestui război, și nu Ucraina. Pentru că este un război în Ucraina, dar nu războiul Ucrainei. 100% este războiul Rusiei”, a remarcat oficialul.

În context, George Kent s-a referit și la relația Rusiei cu statele din regiune care au conflicte „înghețate” pe teritoriile lor – Republica Moldova și Georgia.

„Am fost în regiunea transnistreană cu o lună în urmă. Reprezint America în acest proces – în procesul de negocieri 5+2 din Transnistria. Și este clar că Rusia pur și simplu nu este pregătită să își îndeplinească obligațiile. Președintele rus Boris Elțin a promis în timpul unei reuniuni OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) de la Istanbul, în urmă cu 22 de ani, că toate trupele ruse vor fi retrase din Moldova până la sfârșitul anului 2001. Deci, anul acesta este a 20-a aniversare a promisiunii neîmplinite a președintelui Rusiei. Și este clar că au existat promisiuni similare ale lui Putin către președintele francez Nicolas Sarkozy în 2008 cu privire la situația din Abhazia, când Putin ar fi spus că va fi un război scurt. Așadar, au trecut 29 de ani în Moldova, 13 ani în Georgia și 7 ani acum în Donbas. Și mai este Crimeea”, a declarat George Kent..

Amintim că asistentul adjunct al secretarului de stat al SUA pentru afaceri europene și eurasiatice, George Kent, a vizitat Republica Moldova în perioada 11-12 iulie, pentru a participa la discuțiile în formatul 3+2 privind reglementarea conflictului transnistrean sub egida OSCE și pentru a discuta cu liderii de la Chișinău și Tiraspol.

În opinia înaltului diplomat de la Washington, comunitatea internațională trebuie să exercite presiuni mai mari asupra regimului de la Moscova :


Cred că noi, împreună, toate țările – Ucraina, Statele Unite, Germania, Franța și altele – trebuie să facem presiuni asupra Rusiei. Și trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru ca Ucraina să fie o țară de succes, astfel încât cetățenii ucraineni care trăiesc încă în teritorii ocupate temporar din Donbas și Crimeea să știe că într-adevăr guvernul Ucrainei crede că ei sunt, într-adevăr, cetățeni ai Ucrainei.”

25/08/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

R.Moldova, printre potențialele ținte ale Rusiei pentru o nouă invazie. „Ar putea Putin ordona o nouă invazie?

Sursă foto: Ministerul Apărării al Federației Ruse - Facebook

Sursă foto: Ministerul Apărării al Federației Ruse – Facebook

„Un agent al KGB-ului precum e Vladimir Putin știe să își ascundă sentimentele. Dar în 2013, după ce fostul președinte Barack Obama l-a caracterizat „copilul plictisit din fundul clasei”, Putin a reacționat nervos. Și pe bună dreptate: Copiii plictisiți din fundul clasei sunt rareori ambițioși. Putin, din prima zi a domniei sale de 21 de ani a avut planuri ambițioase, atât personale cât și pentru Federația Rusă”.

Așa își începe analiza intitulată „Ar putea Putin ordona o nouă invazie?”, în publicația Politico, cercetătorul Leon Aron, expert în spațiul ex-sovietic, într-un articol reprodus de https://www.defenseromania.ro/.

Acesta amintește că una din principalele priorități pentru Putin, după ce a devenit președinte, a fost controlul asupra instituțiilor ce nu se mai aflau în sfera de dominație politică după prăbușirea URSS: industrii majore, justiție, mass-media etc.

Apoi și-a alimentat ambițiile geostrategice prin „incursiunile din Ucraina și Crimeea, alianța militară cu Siria și atacurile asupra democrațiilor occidentale”.

În opinia expertului, multe dintre elementele din 2014 care au dus la invazia Ucrainei se regăsesc și azi, iar administrația Biden ar trebui să dezvolte o strategie cu privire la Federația Rusă.

Deja vu „Crimeea 2014”

Leon Aron precizează că sunt cel puțin două motive pentru care Putin ar putea ordona acțiuni militare similare cu cele din 2014. În primul rând setea președintelui rus de glorie iar cel de-al doilea intenția de a avea un „mandat pe viață” într-o țară în care economia și veniturile stagnează de mai bine de un deceniu iar pandemia de Covid-19 a lăsat răni adânci.

Mai mult, arestarea opozantului Alexei Navalnîi a declanșat proteste în peste 100 de orașe ale Rusiei, pentru prima oară de la demonstrațiile împotriva lui Putin din 2011.

Astfel, în 2014, când situația economică a Rusiei era tot sumbră, Putin a folosit „întoarcerea” Crimeei pentru a contracara criza economică și pentru a își crește popularitatea. Acțiune care i-a reușit, legitimându-și astfel mandatul. 

Sursa citată arată că dacă în 2013 Vladimir Putin avea o popularitate în scădere de 65%, după anexarea ilegală a Crimeei aceasta a explodat la 81%. Iar dacă în 1999 la numirea în funcția de premier nu era foarte cunoscut, popularitatea sa a crescut vertiginos imediat după acțiunea militară din Cecenia.

Cel mai mare nivel a fost atins în septembrie 2008, după războiul din august 2008 împotriva Georgiei.

Atunci Vladimir Putin avea o popularitate de 88%! 

Tarile unde Putin si-a pus piciorul in usa. "Conflictele inghetate" ar  putea aduce Rusia la doar 500 km de Bucuresti - Stirileprotv.ro

Georgia, Republica Moldova și Ucraina, potențiale ținte ale lui Putin pentru un „război scurt și victorios”

„Putin ar putea recurge la ceea ce a făcut foarte bine în trecut: războaie scurte și victorioase”, scrie Politico.

„În cazul în care Putin vrea să poarte un nou război scurt și victorios nu duce lipsă de potențiale ținte. Există cel puțin cinci state care ar putea fi victimele unor acțiuni militare. Trei dintre ele – Georgia, Republica Moldova și Ucraina – sunt state pe teritoriul cărora există conflicte înghețate ce pot fi foarte ușor reactivate de către trupele rusești sau de către separatiștii susținuți de Moscova”, precizează expertul Leon Aron în analiza sa.

El spune că alte state ce ar putea fi potențiale ținte ale Moscovei sunt Belarusul și Kazahstanul, ultimul cu cei mai mulți etnici ruși după Ucraina.

Totuși, semnalează Politico, niciuna din aceste țări nu ar putea să-i potolească ambițiile mari ale lui Putin atunci când vine vorba despre geostrategie.

O astfel de ambiție e reprezentată de statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania, toate însă membre NATO.

„Deși Putin s-a lăudat să ajungă la Riga și Tallinn în două zile, o Reconquista imperială rusă este puțin probabilă. Rușii nu vor veni cu tancurile.

În schimb, Moscova ar putea desfășura o operațiune „hibridă”, pe modelul Crimeea, acțiune condusă de către forțele ruse, mai exact forțele speciale și unitățile de parașutiști de elită din cadrul Districtul Militar Vest al Federației Ruse”, precizează expertul în analiza sa. 

Politico îl citează pe generalul John Nicholson, fost comandant al trupelor SUA și NATO din Afganistan, care a estimat că NATO poate mobiliza în aproximativ 90 de zile o forță militară care să o depășească pe cea a Federației Ruse în zona Baltică.

„În schimb, au trecut doar trei săptămâni de la invazia Crimeei, până la așa-zisul referendum și anexarea oficială a Peninsulei la Federația Rusă”, mai precizează sursa citată.

17/03/2021 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce nu știm despre cedarea Rusiei către Ucraina a teritoriului Crimeei în 1954 ?

 

Criza din Crimeea, un RusoMaidan. Rusia incurajeaza revolta celor ...

                                             Harta peninsulei Crimeea 

 

 

De ce a renunțat Rusia la Crimeea ?

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, (când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane), până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea acestui teritoriu de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie a fost  publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. De la momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod. Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice. Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente. Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală. În retrospectivă, tratatul de la Pereiaslav este asociat, în mod eronat, cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată.

În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia sunt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse. Și, să nu uităm, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

 

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devenise Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949.

În săi ultimii ani  la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși. Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev.

Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS.

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

 

 


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor. Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal. Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina.

Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Sursa:

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center http://www.wilsoncenter.org/ why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat pe https://www.timpul.md/.

Mark Kramer este directorul programului Cold War Studies de  la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

10/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: