CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

 Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite, în timp ce refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale

 

 

Foto: Mareşalul Antonescu şi Hitler

Dr. ISRAEL GUTMAN (Israel): „Refuzul guvernului Antonescu de a-și preda evreii poate fi considerat unul din marile acte de rezistență din Europa”.

În Decembrie 1986 apărea în Ungaria, la Budapesta, o carte monumentală, ISTORIA TRANSILVANIEI în 3 volume, însumând cca. 2.000 pagini, editată de Academia de Științe din Budapesta.
Ca redactor semna ministrul Culturii de la vremea aceea, Bela Doepecz.
Această carte, pusă în slujba revizionismului unguresc, fiind publicată sub egida unui for oficial (Academia de Științe din Budapesta) și prezentată publicului de un membru al guvernului (ministrul Culturii), reprezenta, în fapt, punctul de vedere oficial – atât științific, cât și politic – al Ungariei. 

Indignat de apariția acestei uriașe mistificări propagandistice, scriitorul evreu din România, Oliver Lustig (1926-2017), a ripostat ferm, în mai 1987, printr-un amplu articol publicat în „Magazin Istoric”.

Precizăm că Oliver Lustig a fost unul din supraviețuitorii lagărului de exterminare de la Auschwitz și autor al mai multor cărți despre Holocaust și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Prezentăm un fragment din articolul amintit, intitulat „Denaturări și falsificări care jignesc și profanează memoria victimelor terorii horthyste”(Miron Manega)

DENATURĂRI ȘI FALSIFICĂRI CARE JIGNESC ȘI PROFANEAZĂ MEMORIA VICTIMELOR TERORII HORTHYSTE

Terminând de citit cartea Istoria Transilvaniei,recent apărută la Budapesta, mă văd silit să constat cu amărăciune și indignare că, în ciuda înaltului for – Academia Ungară de Științe – care a patronat-o, ea se abate cu o consecvență demnă de o cauza mai nobilă și de la probitatea științifică, și de la etică istoriei […].

Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite.

[…] Nu-mi venea să cred, nu puteam să concep că, într-o carte ce se pretinde de istorie, apărută sub egida Academiei Ungare de Științe și din al cărei colectiv redacțional face parte un membru marcant al guvernului de la Budapesta, se consemnează pur și simplu exterminarea unei întregi populații, fără să se dea acestei crime odioase nici un fel de caracterizare, fără să se facă cea mai vagă referire la cauzele care au generat-o, fără să se spună un singur cuvânt de condamnare la adresa făptuitorilor.

Înainte de toate trebuia – și trebuie – spus răspicat, fără ocolișuri, că aplicarea soluției finale”, cu alte cuvinte „rezolvarea definitivă a problemei evreiești în stil horthyst” a fost urmarea directă a politicii fasciste, șoviniste, rasiste și antisemite, promovată de regimul lui Horthy.

De altfel, mai marilor acestui regim le plăcea să se mândreasca – și nu fără temei – că în perioada de după primul război mondial, Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite […]

În 1938 a apărut din nou o lege antievreiasca, purtând titlul nevinovat:

Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice”, menite să limiteze accesul evreimii la viață economică și socială din Ungaria.

Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antievreiasca, care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie izraelită, toți acei cetățeni unguri care aveau un părinte ori doi bunici de religie izraelită în momentul ori înaintea întrării în vigoare a legii.

Noțiunea de evreu a fost extinsă apoi prin legea din 1941 privind „apărarea rasei”.

Bazându-se pe această realitate, Endre Laszlo, numit de Horthy secretar de stat la Ministerul de Interne, într-o declarație difuzată la posturile de radio și reluată de întreaga presă ungară, a combătut vehement concepția potrivit căreia problema evreiască ar fi apărut din nou (adică după 19 Martie 1944 – n.n.) ca rezultat al situației politice mondiale”.

El a subliniat că „unanimitatea societății ungare apărătoare a purității rasiale urgentează de aproape 25 de ani rezolvarea problemei evreiești.

Antisemitismul ungar nu este o politică lamodă, nu este copierea sau imitarea unor tendințe și idei actuale. Nu de un an-doi, ci de decenii întregi, spunem așa, prima în Europa, ungurimea a simțit pe propria piele, ce pericol catastrofal reprezintă creșterea în proporții tot mai mari a influenței evreiești.

De-a lungul unei lupte de decenii, s-a cristalizat convingerea numai o rezolvare radicală poate duce la rezultatul definitiv și satisfăcător, dorit de ambele părți”.

„Convingerea noastră de nestrămutat și-a continuat declarația primul colaborator al ministrului de interne horthyst – putem s-o sintetizăm astfel pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic.

Conștienți de această descoperire, trebuie căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii” […].

Este de-a dreptul curios că autorii Istoriei Transilvaniei, în timp ce despre holocaustul evreilor din nord-vestul României aflat sub ocupație horthystă n-au găsit de cuviință să scrie decât patru rânduri și jumătate, despre soarta evreilor din România s-au hotarât să scrie ceva mai mult: șase rânduri.

Autorii le-au folosit din plin pentru a spori confuziile, a continua cu mistificările și denaturările.

Pentru a înțelege mai bine jocul periculos al falsificării istoriei la care se dedau autorii acestei improvizații istorice, e necesar să reproducem un citat anterior, care arată viziunea pe care doresc s’o acrediteze.

Potrivit autorilor, după dictatul fascist de la Viena, a început așa-numita politică de reciprocitate față de naționalități; la expulzari s-a răspuns cu expulzări de cealaltă parte, la internări cu internări, la închidere de școli s-a răspuns cu închidere de școli,creîndu-se o totală nesiguranță a soartei românimii din Nord, respectiv a maghiarimii din Sud”.

Se încearca, așadar, să se sugereze cititorilor existența unui paralelism între situația din nordul și sudul Transilvaniei. Dar o asemenea încercare este mai mult decât revoltătoare.

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei au fost măcelăriți   oameni nevinovați – femei gravide și mame cu copii la sân, bărbați în floarea vârstei și bătrâni de-a valma – așa cum s-a întâmplat în nordul Transilvaniei, în noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, în comuna Ip?

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei a avut loc un masacru asemănător celui săvârșit de horthyști la 9 Septembrie 1940 în comună Trăznea  ?

Când, unde, în ce comune din sudul Transilvaniei s-au comis asemenea crime cutremurătoare ca acelea săvârșite de horthyști la Moisei, Sărmaș sau Leordina?

Autorii încearcă să lanseze ideea unui paralelism și în atitudinea față de evrei.

O anunță lapidar, ca pe un lucru care, chipurile, este firesc: Poliția fascistă a mers mână în mână de ambele părți (adică și în nordul și în sudul Transilvaniei – n.n.) cu antisemitismul”.

Urmează apoi fraza pe care am reprodus-o la începutul articolului, în carte autorii înfățișează, în cele patru rânduri și jumătate, tot ce le-au dictat inima și conștiința să scrie despre exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei cotropit.

O logică elementară ar fi pretins ca, în continuare, să se arate ce s-a întâmplat în sudul Transilvaniei pentru a susține ideea lansată privind similitudinea „în ambele părți”.

Autorii sacrifică însă, fără remușcări, orice logică și, spre stupoarea cititorului, nu fac nici cea mai mică referire la starea de lucruri din sudul Transilvaniei, ci sar, fără nicio legătură, la situația evreilor din întreaga Românie.

Firește, autorii au făcut acest salt pentru că n-au avut tăria să consemneze adevărul istoric: în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viața nici unui evreu n-a fost periclitată.

În timp ce evreii din Cluj, din Oradea și Satu Mare, din toate orașele și satele Transilvaniei de Nord au fost strânși și, toți, până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânați sub amenințarea baionetelor horthyste spre crematoriile și camerele de gazare din Birkenau-Auschwitz, evreii din Turda și Alba Iulia, din Arad și Timișoara, n-au purtat nici măcar steaua galbenă.
Mai mult, aceste orașe, ca de altfel orașele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – și chiar din orașele Ungariei – care au reușit să evadeze din ghetouri și să fugă în România.

Autorii susțin că în timpul celui de al doilea război mondial – potrivit aprecierilor – în România, mai ales la est de Carpați, au fost asasinați cca 337.000 de evrei”.

Este bine cunoscută, frecvent citată în literatură de specialitate, telegrama din Budapesta expediată la Berlin, în care Veesenmayer raportează:

„… Din cercurile consulatului general român din Cluj s-a aflat evreii din Ungaria refiugiați în România sunt tratați acolo ca refugiați politici, urmând a li se înlesni de către guvernul român emigrarea în Palestina”.

Poporul român, împotriva „soluției finale”

În discuție este acum Istoria Transilvaniei, falsurile și denaturările pe care le conține, nu destinul evreilor sub regimul lui Antonescu.

Totuși, pentru că autorii ei au făcut o asemenea apreciere, câteva precizări se impun.
Nu este prima dată când autori din Ungaria, cu o simplă trăsătură de condei, trec în totalitate numărul evreilor din nord-vestul României căzuți victima aplicării în stil horthyst a „soluției finale” în seama regimului antonescian.

Trebuie arătat că, în România de sub autoritatea guvernului român, în cadrul granițelor stabilite în vara lui 1940, în ciuda marilor și repetatelor presiuni ale Berlinului, „soluția finală” nu s-a aplicat.

Profesorul universitar Dr. Israel Gutman din Israel, într-un referat întitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, arată că planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagărele de exterminare din Polonia au întâmpinat „o opoziție energică din partea poporului român și a autorităților românești, inclusiv a guvernului și dictatorului Ion Antonescu…

Refuzul lor de a-i preda pe evrei a crescut cu timpul și această rezistență este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de <soluția finală> de concepție nazistă.

Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecință unor poziții oportuniste și a schimbărilor de front, ci, în mare măsură, și în parte în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de poziții și concepții care existau între Germania nazistă și România de sub dictatură lui Antonescu în privința evreilor”.

Potrivit documentelor originale aflate în arhiva Iad Vashem-ului din Ierusalim, la 15 septembrie 1942, Hauptsturm-fuehrer-ul Gustav Richter, sosit la București ca specialist în „problemele evreiești” al Berlinului, semnează planul german de deportare a evreilor din România.

Nerăbdător, Bukarester Tageblatt, editat de legația germană din București, anunța că, în cursul anului 1942, vor fi evacuați evreii din sudul Transilvaniei și Banat, iar în anul viitor toți evreii din vechiul regat vor fi deportați, așa încât nu va mai exista nici un evreu în România.

Ziarul afirmă, sigur de informațiile pe care le deținea, că „România va servi de astă dată drept exemplu pentru alte țări”. Intenția de deportare devenind publică, un val de proteste ale celor mai diferite cercuri politice, economice, culturale și religioase din România au început să-și facă simțită presiunea.

Într-un protest al Românilor din sudul Transilvaniei și din Banat – intelectuali, comercianți, industriași și meseriași – înaintat Ministerului de Interne de la București – se spunea:

„Oricare ar fi concepția noastră despre evrei, suntem creștini și oameni și noi, care am suferit atât sub dominația ungară și care știm cât suferă astăzi ai noștri sub aceeași dominație, ne cutremurăm la gândul că cetățenii unui stat ar putea, fără nici o vină, să fie despuiați de tot avutul lor și alungați din țara în care s-au născut și în care zac de secole osemintele părinților, bunicilor și străbunilor lor”.

Planul de deportare n-a putut fi pus în aplicare. A eșuat.

În același studiu intitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, Dr. Israel Gutman din Israel trage următoarea concluzie:

„Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărîtor în istoria celui de al doilea război mondial, un moment care marchează începutul sfârșitului dominației naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale” […].

Oliver Lustig

Text publicat în bilunarul CERTITUDINEA 

 

 

17/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

FOTOGRAFII CELEBRE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XX- lea

 

 

 

 

 

 G. Tatarescu, membru al delegaţiei României la lucrările Conferinţei de pace de la Paris  (29 iulie – 15 octombrie, 1946),  urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie 1947,între Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

 

 

 

Imagine similară

 

Din partea României, tratatul a fost semnat de Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu.

Tratatul de pace cu România conţinea multe prevederi dezavantajoase,deşi armata română participase alături de Naţiunile Unite de la 24 august 1944 la 12 mai 1945, şi dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morţi, răniţi, dispăruţi), care o situau pe locul al patrulea (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA) în privinţa pierderilor umane suferite.

România nu a primit statutul de ţară cobeligerantă, datorită opoziţiei ireconciliabile manifestate de Uniunea Sovietică.

 

 

 

ÎNMORMÂNTAREA  PREŞEDINTELUI AMERICAN  JOHN F. KENNEDY – 1963

 

 

 

 

John F. Kennedy Junior, în vârstă de 3 ani, salută sicriul tatălui său în Washington, la trei zile după ce președintele a fost asasinat în Dallas, pe 22 noiembrie 1963. În centrul fotografiei se află văduva Jacqueline Kennedy, ținând-o de mână pe fiica sa, Caroline.

La stânga și la dreapta Primei Doamne se află frații președintelui, senatorul Edward Kennedy și procurorul general Robert F. Kennedy, care avea să fie și el victima unui asasinat în 1968. Fotografia a fost făcută de celebrul Stan Stearns, fotograf al United Press International.

John Fitzgerald Kennedy (29 mai 1917 – 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca JFK, a fost cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite ale Americii.

 

 

 

Calugăr budist în flăcări

 

Photobrownepq8.jpg

 

În ziua de 11 iunie 1963, într-o piaţă din Saigon, în Vietnamul de Sud,  o masina a oprit si 3 sau 4 calugari au iesit din ea. Unul dintre ei, Thich Quang Duc, s-a aşezat jos în poziţia de lotus cu o cutie de chibrituri  în mână, iar ceilalţi au început să toarne benzina pe el.

În timp ce ardea, călugărul nu a scos nici un sunet şi nu a mişcat nici un muşchi datorită autodisciplinei.

Protestul său a fost motivat prin dorinţa de a atrage atenţia asupra tratamentului sever la care erau supuşi calugarii budişti de catre regimul catolic al lui Ngo Dinh Diem, regim sprijinit de americani.

 

 

 

1968 – Execuţie în plină stradă la Saigon, în Vietnamul de Sud

 

 

 

Imagini pentru executie la saigon photos

 

 

Aceasta fotografie făcută în Saigon la 1 februarie 1968, i-a adus în 1969 fotografului prestigiosul premiu  Pulitzer, dar si alte 500 de premii incluzând Premiul Robert Capa şi George Polk Memorial.

In a doua zi a ofensivei Tet, Edward Thomas Adams si o echipa de stiri a NBC au auzit focuri de arma. Au urmarit zgomotul pana la un colţ de stradş unde soldaţii sud-vietnamezi duceau un prizonier către lt. col. Nguyen Ngoc Loan, seful Poliţiei Naţionale Sud-Vietnameze.  

Adams a dus camera la ochi pentru a surprinde momentul, numai că, în loc de asta, el a fotografiat execuţia sumară a prizonierului comunist nord-vietnamez, care a fost împuşcat în cap.

Adams a aflat mai târziu că prizonerul era de fapt un ofiţer al trupelor comuniste Viet Cong, responsabil de uciderea unei întregi familii.   

 

 

 

PRIMUL OM PE LUNĂ – 1969

 

 

 

 

 

 

Astronautul american Buzz Aldrin salută steagul american, plantat pe suprafața Lunii. Ziua care a făcut istorie a fost 20 iulie 1969. Aldrin a fost cel de-al doilea om după Neil Armstrong care a pășit pe Lună în misiunea Apollo 11.

Pe Neil l-au auzit sute de milioane de oameni din întreaga lume spunând: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”. Această celebră frază, rostită în momentul în care a pășit pe suprafața Lunii, nu a fost însă o replică spontană. Ea aparține cercetătorului britanic Gary Peach, care la vremea respectivă lucra la o bază de cercetare din Australia. Cu o zi înainte de lansarea misiunii Apollo, el a fost abordat de Peter Monkton, director de departament, un american care era în legătură permanentă cu baza din Huston, care coordona misiunea. Monkton l-a întrebat pe Peach care ar fi primele cuvinte, demne de rămas în istorie, pe care le-ar rosti el în momentul atingerii solului lunar.

Peach s-a gândit puțin și a rostit cunoscuta frază. Monkton a ieșit imediat din cameră și a transmis-o celor de la Huston. Să fie aceasta singura înșelătorie din toată povestea aselenizării?

 

Imagini pentru insula ada kaleh photos

 

Insula românească Ada Kaleh, acoperită  în anii 1968-1970 de apele Dunării, în urma construirii  în colaborare cu Iugoslavia a barajului hidroenergetic de la Porţile de Fier  

 

 

 

1985 a fost anul „rezoluției impotriva alcoolismului” în URSS. 

E clar ca astfel de legi nu funcționează  în Rusia.

 

Foto: EnglishRussia.com – coadă la vânzarea de vodkă

 

 

 

28 ianuarie 1986 — Catastrofa navei spațiale americane Challenger

 

catastrofa-navei-spatiale-Challenger-1986

 

Catastrofa a avut loc pe 28 ianuarie 1986, atunci când nava a explodat în cea dea 73-a secundă de zbor de la lansare, fapt ce a dus la moartea celor 7 membri ai echipajului.

 

 

 

Aceasta este probabil una dintre cele mai faimoase fotografii publicate în secolul trecut. Este fotografia unui student chinez care încearcă la Beijing, în timpul marilor demonstraţii studenţeşti din 1989, să oprească tancurile din Piaţa Tiananmen, stând în faţa lor.

 

 

 

Imagini pentru foto tien an men square 19189

 

Tânărul a dat dovadă de un extraordinar curaj, dar din păcate până în ziua de azi identitatea sa a rămas necunoscută.

 

 

 

 

9 noiembrie 1989 – Berlin, Poarta Brandenburg 

 

 

Imagini pentru berlin 1989

 

Căderea Zidului Berlinului, care despărţea după cel de-Al Doilea Război Mondial, cele două Germanii

 

 

 

REVOLUȚIA ROMÂNĂ – 1989

 

 

Florin Vieru sau Gavroche de România a fost simbolul revoluţiei din 1989, iar poza cu el îmbrăcat în tricolor a ajuns în toate colţurile lumii. Chipul lui a apărut pe calendare şi pliante care s-au vândut cu miile în acea perioadă. Francezii au vrut să-l ia în ţara lor, să-i dea o casă şi să-l educe, dar el a ales să rămână în România.

 

 

Acest Gavroche de România avea doar 14 ani în decembrie 1989

  A plecat din Dobroești spre capitală imediat ce a aflat că regimul comunist se clătina. Steagul l-a purtat tot timpul cu el. Pentru că era frig, l-a folosit şi ca haină. Aşa a fost surprins de fotoreporteri: înfăşurat în tricolor. La 16 ani de la Revoluţie a avut ocazia să ofere tricolorul unuia dintre cei mai puternici oameni din lume: vicepreşedintele american Hillary Clinton. Dar chiar dacă a devenit celebru, viaţa nu i-a oferit numai lucruri bune.

La un moment dat, a fost arestat pentru furt, din cauza unei cunoştinţe pe care a vrut s-o ajute. A stat în închisoare 6 luni, până când s-a dovedit că era nevinovat. Gavroche de România are acum 38 de ani şi lucrează în construcţii.

Are o fată şi un băiat cu soţia sa, pe care o cunoaşte din copilărie.

 

 19- 21 august 1991 – Eşecul puciului de la Moscova

 

 

Imagine similară

 

Foto: Populaţia Moscovei opreşte tancurile armatei 

Puciul a fost o tentativă de lovitură de stat a forţelor retrograde comuniste care a dat semnalul destrămării URSS.

 

 

 

Martie 1993 – Copilul si vulturul

 

 

Fetita si vulturul

 

 

 

Fotograful Kevin Carter a reuşit să imortalizeze în  Sudanul de sud imaginea care i-a adus premiul Pulizer, dar şi moartea.

Fotografia surprindea un biet copil firav, căzut la pământ din cauza foamei, a cărui moarte era aşteptată din apropiere de un vultur.

Această imagine îngrozitoare l-a  afectat foarte mult pe fotograf, care la putin timp după câstigarea premiului, s-a sinucis…

 

 

 

SUA – Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001

 

 

11-septembrie-2001-atacurile-world-trade-center

 

 

Totul a început, dupa ce teroriştii musulmani au deturnat patru avioane de pasageri. Două dintre aceste avioane au lovit Turnurile gemene World Trade Center din New York la interval de câteva minute.

În scurt timp, s-au parabuşit pe rând, celelalte două avioane, unul la clădirea Pentagonului şi celălalt pe un câmp din Pennsylvania.

Au murit 19 terorişti şi au fost victime  2.978 de persoane- dintre care 2.749 la World Trade Center. Este bilanţul  celor mai sângeroase atentate teroriste din istorie.

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/26/fotografii-celebre-din-prima-jumatate-a-secolului-xx/

 

 

 

 Surse: 

 

http://frumoasaverde.blogspot.ro/2014/01/secolul-xx-in-imagini-slideshow.html

https://www.europalibera.org/a/

http://intersectii.eu/puciul-19-21-august-1991

27/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MINCIUNA „DIPLOMATICA”. FAIMOSUL VERS IREDENTIST ( “Legyen Erdély újra, ami volt!/ Óvjuk meg a székelyeket/ a románok rémtetteitől”) RECITAT DE SOTIA AMBASADORULUI UNGARIEI, NU-I APARTINE POETULUI Sándor Petőfi, CI CRIMINALULUI WASS ALBERT

A ieşit la iveală toată mizeria iredentistă! Versul citat de soţia ambasadorului ungar nu e al lui Petofi, ci al criminalului Wass Albert

A ieşit la iveală toată mizeria iredentistă! Versul citat de soţia ambasadorului ungar nu e al lui Petofi, ci criminalului Wass Albert

Versul citat de către soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti după ce a citit mesajul premierului Viktor Orban nu-i aparţine lui Sandor Petofi, ci lui Wass Albert, care a fost declarat criminal de război, scrie “Gândul”.

Soţia ambasadorului Ungariei şi-a încheiat discursul în care a citat din Viktor Orban, cu un vers din Wass Albert: “Legyen Erdély újra, ami volt!” – “Să fie Ardealul din nou ce-a fost!”.

Acest vers din poemul “Eliberarea Ardealului” a fost rostit în faţa a sute de martori. Wass Albert a fost declarat criminal de război, scrie “Gândul”.

Conform cotidianului, strofa din care face parte versul este următoarea: “Legyen Erdély újra, ami volt!/ Óvjuk meg a székelyeket/ a románok rémtetteitől” (“Să fie Ardealul din nou ce-a fost!/ Să-i apărăm pe secui/ De faptele odioase ale românilor”).

Ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Oszkar Fuzes, a declarat, vineri, pentru MEDIAFAX, că nu face niciun comentariu asupra articolelor de presă, precizând însă că soţia lui nu a rostit niciodată vreun poem al lui Albert Wass.

“Soţia mea nu a citit niciodată din Wass Albert “, a spus ambasadorul.

El a ţinut să sublinieze că nu doreşte să facă niciun comentariu pe tema articolelor apărute în presă. “Ţin să subliniez că nu am niciun drept să comentez articolele de presă”, a spus ambasadorul.

Totodată, ambasadorul – care a mai spus că poemul rostit la Târgu Mureş era din Petofi Sandor – a adăugat că nici el şi nici soţia lui şi niciun oficial ungar, nu au rostit discursuri care să aducă atingere demnităţii naţionale a României.

Conform Wikipedia, Wass Albert a fost un nobil maghiar, deţinând titlul de Conte de Czege şi Szentegyed. S-a născut în 1908, la Răscruci (Judeţul Cluj) şi s-a sinucis la 17 februarie 1998 în Astor, Florida (Statele Unite). A fost fiul lui Endre Wass (1886-1975) şi al baronesei Ilona Bánffy de Losonc (1883-1960). A fost inginer forestier, scriitor şi poet.

În perioada ocupării Transilvaniei de Nord, ca urmare a dictatului de la Viena, prin scrierile sale patriotice, Wass a exacerbat relaţiile dintre maghiarii şi românii din Transilvania. Ca răsplată a fost premiat de înalte instituţii academice din Ungaria, fiind numit totodată membru al Academiei Ungare, “pentru cunoştinţele sale forestiere”.

În mai 1946, atât Albert Wass, cât şi tatăl său Endre Wass, au fost condamnaţi la moarte în contumacie de Tribunalul Cluj, iar posesiunile le-au fost confiscate, fiind găsiţi responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, când un locotenent ungur, pe nume Pakucs, a arestat şase locuitori din Sucutard şi a executat patru dintre ei (doi români şi două evreice) în localitatea Ţaga.

Albert Wass a fost găsit responsabil şi pentru instigarea şi provocarea măcelului de la Mureşenii de Câmpie, când soldaţi unguri, conduşi de locotenentul Gergely Csordás, au ucis 11 persoane civile.

Wass este în continuare considerat oficial criminal de război, fiind documentat de Muzeul Holocaustului.

Curtea de Apel Cluj a respins, în 10 martie 2008, cererea de revizuire a sentinţei în cazul scriitorului Wass Albert, condamnat la moarte, în 1946, pentru crime de război. Kincses Elod, avocatul familiei Wass, susţine că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a depus la dosar un act care ar dovedi nevinovăţia lui Wass Albert, cel puţin în cazul crimelor de la Sucutard.

După Revoluţie, senatorul UDMR Gyorgy Frunda a încercat să obţină şi el revizuirea sentinţei, printr-un recurs în anulare care i-a fost însă refuzat.

sursa: Mediafax preluata  de Napoca News

 

Autorităţile române au încercat de mai multe ori să-i ceara  extrădarea ,iar cunoscutul vanator de nazisti  Simon  Wiesenthal l-a  denunţat, ca fiind responsabil de de uciderea a numerosi evrei. Guvernul S.U.A. i-a refuzat extradarea.

Mai mult,criminalulului i s-au inaltat monumente in sate unguresti din Transilvania si in Ungaria…

Fájl:Wass Albert Baja Harmat.JPG

 18 Martie 2011

20/03/2011 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: