CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 iunie 1950 -„De la cascada Putnei și până pe malul Siretului” vrâncenii au ridicat armele împotriva regimului comunist

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mihai-timaru.jpg

Foto: Eroul luptei anticomuniste Mihai Timaru

23 iunie 1950 – În Vrancea a avut loc cea mai mare revoltă anticomunistă din România. 15.000 de vânceni s-au ridicat la luptă împotriva colectivizării. „Oamenii s-au năpustit cu furci și topoare asupra securiștilor și le-au dat foc”

În ultimii 30 de ani nu au fost puțini cei care au spus că românii au „pactizat” cu regimul comunist sau că țara noastră a fost printre cele mai supuse în fața tăvălugului roșu de la Răsărit.
Realitatea a fost cu totul alta… Unul din numeroasele exemple care demonstrează adevăratele sentimente ale românilor față de comunism s-a petrecut acum 70 de ani, în Vrancea.

Unul din cele mai eroice momente ale românilor de după 1945 este trecut în uitare, cu complicitatea instituțiilor care ar trebui să se ocupe cu salvarea și promovarea memoriei recente.
Acum 69 de ani, în Munții Vrancei, avea loc cea mai importantă răscoală împotriva colectivizării din România. Ultimul supraviețuitor al evenimentelor, domnul Mihai Timaru, a povestit în cartea sa, „Memorial din Cotul Carpaților”, o frântură din ceea ce s-a întâmplat în acele zile de chin pentru poporul român.
Atunci, 35 de sate și comune din Vrancea, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului” au ridicat armele împotriva regimului comunist.


Revolta a fost condusă de frații Paragină, Ion, Cristea și Costică, dar și frații Ionel și Octavian Voinea.
Grupul de rezistență „Paragină” era format din 35 de persoane, majoritatea fiind preoți, învățători sau țărani din satele Vrancei. Ion Paragină, liderul grupului, era absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București.

 Aceștia dormeau în bordeie săpate în pământ, folosite pentru a scăpa de urma Securității. 
Mihai Tinariu, participant activ la evenimente, era fost ofițer în Armata Regală, decorat pentru fapte de vitejie de însuși Mareșalul Ion Antonescu. 

„Ion mă ruga să-i fiu ajutorul lui în calitatea mea de fost ofițer și să mă ocup de armamentul ce-l aveam în dotare și să-i învăț pe tinerii din grupă cum să folosească și să mânuiască armamentul. Armamentul pe care-l aveam în dotare: un pistol de mână, grenadă și pistol mitralieră”, spunea el. 
Un personaj foarte important care s-a alăturat grupului a fost părintele Filimon Tudosie, părintele stareț de la Mânăstirea Brazi.

Acesta a fost duhovnicul întregului grup. De altfel, așa cum spune și Mihai Timaru, oamenii erau uniți de „un singur ideal: lupta împotriva fiarei roșii de la Răsărit și pentru a-l apăra pe Hristos și ființa neamului românesc”.
Declanșarea răscoalei a fost cauzată de faptul că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe pe „Hrisoavele lui Ștefan cel Mare”, prin care domnitorul lăsa munții și cămpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.
Trupe impresionante de securiști și militari au fost trimise pentru a-i prinde pe membrii grupului.

Astfel, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați. Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei vor declanșa răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950.

 „In această încleștare pe viață si pe moarte vor cădea mulți vrânceni, va muri eroic în luptă Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan va fi prins, condamnat la moarte și executat, dar jertfele lor vor fi mereu vii în sufletele noastre și ale generațiilor viitoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. Răscoala a cuprins cel mai mare număr de participanți și a rămas în istorie ca cea mai mare revoltă anticomunistă din România ( peste 15.000 de oameni)”, a rememorat domnul Timaru.
Forțele de represiune erau conduse de un anume General-Maior Nicolae Ceaușescu.
„În mașina în care circula Nicolae Ceaușescu era legat la spate un învățător care se zbătea între viață și moarte”, își amintea Mihai Timaru.
Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând prin infamul proces de-reeducare.

A executat 15 ani de pedeapsă, fiind eliberat în 1964, grație decretului semnat de Gheorghiu-Dej

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Tragica moarte a eroului Remus Sofonea

11/12 iunie 1955Tragicul sfârșit al eroului anticomunist Remus Sofonea.

11 iunie 1955. Sub cerul fierbinte al zilei de început de vară, într-un lan de grâu de pe raza comunei Viștea, doi partizani anticomuniști se ascundeau pentru a nu fi zăriți de vreun sătean și dați pe mâna Securității.

Se numeau Remus Sofonea și Laurean Hașu. Erau studenți în 1948, când urcaseră în munți. De atunci luptau în cadrul grupului de rezistență armată anticomunistă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Rețeaua de sprijin Viștea, suportul partizanilor anticomuniști

În comuna Viștea se afla una dintre cele mai puternice rețele de sprijin ale partizanilor din munții Făgărașului, scrie Florin Dobrescu în http://www.napocanews.ro.

Conducătorul acesteia era învățătorul Olimpiu Borzea, cunoscut de autorități ca adversar al regimului, dar nearestat multă vreme. Acesta luase contact cu Remus Sofonea și elevul Ion Ilioiu în 1952. De atunci organizase o impresionantă structură clandestină, implicând familia sa, rude, prieteni apropiați pentru aprovizionarea membrilor Rezistenței armate cu hrană, alimente, medicamente. Casa și curtea lui devenise depozit de armament.

Tot rețeaua sa asigura partizanilor informațiile privind mișcările trupelor de represiune. La temelia stâlpilor de electricitate, sub bolovani sau la rădăcina unor arbori se aflau cutiile poștale unde, în borcane închise, erau lăsate mesajele. Un sprijin neprețuit fără de care partizanii nu ar fi putut rezista atâția ani.
Aflați în apropiere de Viștea pentru aprovizionare, Brâncoveanu și Leu (acestea erau poreclele celor doi studenți) produc un accident fatal. Din greșeală, Hașu descarcă arma în genunchiul lui Sofonea. Urmează ceasuri de chin, în care cei doi, fără posibilitatăți de mișcare, rămân camuflați, încercând să oprească sângerarea rănii.

Să mă îngropi sub vie, haiducește…”

Într-un tâziu sunt descoperiți de Victor Șandru și soția sa, care le aduc hrană și îmbrăcăminte curată. Prin Șandru, Sofonea trimite lui Olimpiu Borzea un bilet: “Fraţilor! Implor mila lui Dumnezeu şi ajutorul vostru! Sunt rănit, vă rog, ajutaţi-mă! Remus.”
Însoțit de doi apropiați, Borzea merge în lanul de grâu și îl găsește pe Remus Sofonea plin de sânge.

El le dă celor doi partizani o veste năucitoare: în primăvară fusese deconspirat și arestat de Securitate. Acceptase să semneze angajamentul de colaborator! Îi transmisese lui Gavrilă Ogoranu mesajul: “Viștea a căzut!”, pentru a se ține departe de el. Dar îi asigură pe cei doi că nu îi va trăda. Și așa a fost.
Purtat pe brațe de cei trei, Remus Sofonea este adus în casa lui Olimpiu Borzea. Trecând prin curte, el remarcă mirosul suav al viei înflorite și spune: “Nea Olimpiu, dacă o fi să mor, haiduceşte, la umbra viţei să mă îngropi.” Nu doar Sofonea și Hașu erau în pericol de moarte. Toți cei care îi ajutaseră riscau deja pedeapsa capitală.
Borzea îl va îngriji pe Remus Sofonea, curățându-l, pansându-l, făcându-i injecții cu vitamina K și vaccinul antitetanos. Totuși, starea lui se înrăutățea. Singura soluție era amputarea piciorului. Borzea pleacă la Viștea de Sus, unde avea morfină, trimițând un alt camarad după un chirurg de încredere.

„Fraților, noi am murit!”

Rămași singuri, Brâncoveanu și Leu iau o hotărâre dramatică. Sofonea considera că, fără un picior, viața lui de partizan trebuie să se încheie. Pentru a-i scuti de riscuri pe Borzea și familia sa, și pentru a-i da lui Laurean Hașu posibilitatea să se salveze, el îi adresează acestuia o cerere zguduitoare. Să îl împuște. Laurean însă nu concepe să se despartă astfel de camaradul său. El alege să își încheie misiunea odată cu acesta. Planul final avea să fie următorul: se vor împușca reciproc, pentru a muri de-odată. Înainte de a pune în aplicare dramatica hotârâre, ei au scris un bilet:

Fraților, noi am murit! Am socotit că e mai bine pentru toţi, pentru aceşti oameni care au făcut atâtea sacrificii pentru noi. Leu şi Brâncoveanu”.
Întors cu morfina, Olimpiu Borzea simte în casă miros de fum. Îl găsește pe Sofonea căzut, cu pistolul pe piept, iar pe Hașu cu pistolul în mână, zbătându-se într-o baltă de sânge. Glonțul îi trecuse prin cap, dar nu îl ucisese, transformîndu-l într-o legumă.
Borzea era cadru didactic, era vremea examenului de sfârşit de an, corectării lucrărilor. Aprinde candela la capul lui Remus, ascunde armele și pleacă la școală, unde ore întregi, între director și profesorul de limba rusă corectează lucrări.

Profesorul îi zice: “Domnule Borzea, eşti murdar de sânge!” „Am tăiat un iepure şi a mai rămas un pic de sânge”, veni răspunsul rapid.
Întors acasă, împreună cu nevasta și încuind ușa la cameră pentru a nu intra copiii, lucrează la salvarea lui Hașu și la pregătirea de înmormântare a lui Sofonea.

Avea de ales: să-l ducă cu căruța, aruncându-l mort pe drumul Drăgușului, scăpând astfel de repercursiuni, ori să îl îngroape omenește, după dorința lui ultimă. Omenia din el a învins teama. A optat pentru a doua variantă.
Împreună cu cumnatul său, Vasile Bucelea, a săpat o groapă sub vița de vie, l-a îmbrăcat pe Remus Sofonea în cojoc, a pus un cearceaf peste el și a pus peste el o cruce de metal de pe casă, la 30 cm sub pământ, pentru a nu se vedea. Bucelea a spus o rugăciune, l-au adus și pe Hașu, inconștient fiind, să-și ia rămas bun. A doua a zi au sădit un rond de flori, au montat o bancă și au plantat trei smochini.
După o săptămână de comă și alte trei de convalescență, Laurean Hașu s-a înzdrăvenit și a plecat la camarazii săi. Avea să fie capturat curând, alături de Nelu Novac, prins într-o cursă a Securității. Securitatea a descins în curtea lui Borzea, deshumându-l pe Sofonea, iar rămășițele aruncându-le într-o groapă, în spatele cimitirului din Viștea de Jos.

Olimpiu Borzea a fost condamnat la moarte, peseapsă comuntată ulterior în muncă silnică pe viață. Toți membrii rețelei sale de sprijin din localitate și familiile lor aveau să fie condamnați la ani grei de închisoare.

Indiferența autorităților, după 75 de ani

Osemintele lui Remus Sofonea se odihnesc și azi în marginea cimitirului de la Viștea de Jos, deși sora sa, până la moarte, l-a dorit deshumat și adus în cimitirul satului său natal, Drăguș.
În anul 2015, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu a ridicat o troiță de lemn masiv pe locul mormântului său, cerând Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc sprijin pentru deshumarea și analizarea osemintelor. Nici până în ziua de azi nu a fost primit un răspuns oficial. Eroul își doarme în continuare somnul de veci într-un mormânt străin, așa cum a fost aruncat de trupele Securității.

15/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

Cazul preotului și istoricului român transilvănean Ioan Lupaș, unul dintre făuritorii Marii Uniri, martirizat şi de unguri şi de comuniști

În noaptea de 5/6 mai 1950, regimul comunist de ocupație arestează o serie de foști demnitari ai statului român din perioada interbelică, pe care îi întemnițează la Penitenciarul Sighet. Printre ei s-au aflat promotori ai Unirii Basarabiei cu Țara (Pantelimon Halippa, martirii Ion Pelivan, Iuliu Maniu și Daniel Ciugureanu), istoricii Victor Papacostea, Ion Nistor, Constantin Giurescu și martirii Gheorghe Brătianu (ucis în închisoarea Sighet de ziua sa onomastică) și Mihail Manoilescu (care a murit tot la închisoarea Sighet, din cauza relelor tratamente), dar și academicienii Ioan Lupaș, Silviu Dragomir (istoric și teolog) și Alexandru Lapedatu (fost președinte al Academiei Române, omorât în închisoarea Sighet), luptători transilvăneni pentru Marea Unire și promotori ai reputatei școli istorice clujene, cu preocupări fundamentale de cercetare a istoriei Transilvaniei.

Pe situl http://www.marturisitorii.ro/citim despre marele patriot român care a fost părintele Ioan Lupaș, protopop ortodox la Săliștea Sibiului (unde s-a și născut în data de 9 august 1880), istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române:

În ultimul an de gimnaziu de la Sibiu el a intrat în contradicție cu profesorul de istorie Tompa Arpad, din cauza atitudinii disprețuitoare față de români a profesorului respectiv.

S-a transferat, alături de Octavian Goga, la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În timpul studenției a activat pentru apărarea drepturilor românilor în cadrul Societății Academice „Petru Maior”, al cărei vicepreședinte a devenit în anul 1902. A fost arestat prima data în anul 1907, în urma unui articol în care deplângea soarta țăranilor români răsculați, fiind întemnițat la Szeged, timp de 3 luni. Limba română, ortodoxia (legea românească) și pământul sunt Treimea vieții pământești a românilor, scria Ioan Lupaș.


În timpul primului război mondial, în august 1916, unionistul Ioan Lupaș este din nou arestat și deportat forțat la Budapesta, de unde avea să se elibereze în mai 1917. Revenit pe plaiurile natale, avea să fie unul din fruntașii sibieni participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde va vota unirea cu Țara.


După Marea Unire, devine profesor al Universității din Cluj și fondator al Institutului de Istorie Națională, al cărei director a fost până la venirea comuniștilor la putere. A scris lucrări memorabile despre istoria românilor transilvăneni, subliniind legăturile permanente ale acestora cu frații lor din celelalte provincii românești.
Ioan Lupaș a fost exclus din Academia Română în anul 1948, iar în 5 mai 1950, la vârsta de 70 de ani, a fost arestat de reprezentanții regimului antiromânesc care conducea țara.

Întemnițat timp de 5 ani la penitenciarul Sighet, unde a împărțit celula cu alți mari luptători pentru cauza românească: Silviu Dragomir (secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918), Ion Nistor (istoricul care a redactat Actul Unirii Bucovinei cu România) și Ștefan Meteș (preot ortodox și istoric).

A fost eliberat din închisoare în 5 mai 1955.

Bust Ioan Lupas


Într-un studiu al cercetătorului Mircea Gheorghe Abrudan este descrisă parte din pătimirea Părintelui Profesor Ioan Lupaș din temuta temniță bolșevică de la Sighet: „Ioan Lupaș a făcut greva foamei în semn de protest față de tratamentul la care a fost supus, fiind prompt sancționat și bătut de gardieni, chiar dacă era septuagenar.
Nu și-a pierdut însă niciodată nădejdea în Dumnezeu, săvârșind zilnic o „scurtă slujbă bisericească – o utrenie – pentru a întreține moralul celor ce împărțeau aceeași soartă cu el” și rostind în fiecare dimineață următoarea rugăciune:

„Dăruiește-mi, Doamne, o lumină-n sfeșnic/ Să-ți pot închina un suflet cucernic/ Cel ce-ai pus în mine sfânt fiorul vieții,/ Îndrumă-mi, Părinte, pașii dimineții./ Varsă roua milei, Stăpâne Ceresc,/ Scapă de primejdii neamul românesc./ Dă-ne nouă pâine, pace, bunăstare/ Păcatele noastre scaldă-le-n iertare./ Fă-ne parte, Doamne, de-un cuget senin/ Precum și-l dorește oricare creștin/ Până la sfârșitul veacului. Amin”. A rezistat în acest fel 5 ani de zile”. 
Ioan Lupaș a murit la 3 iulie 1967, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Marea Unire a Transivaniei cu Țara Românească și Moldova, pe baza unor „legături indestructibile ale sângelui, ale tradiției, ale limbii și credinței”, a fost „sentința definitivă într-un proces istoric de veacuri”, spunea Profesorul. Amin! 

Citiți și: Mărturisitorii.roCentrul de Cercetare Ioan Lupaș din Cluj-Napoca

09/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: