În urmă cu 73 de ani, chiar pe 6 decembrie 1949, s-a declanșat cumplitul experiment anti-uman comunist de la închisoarea din Pitești

În urmă cu 73 de ani, în 1949, chiar pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae și la încheierea altor sărbători, se declanșa la închisoarea Pitești un cumplit Experiment anti-uman.

În anul 1994, Horia Roman Patapievici scria în revista 22, editată de Grupul pentru Dialog Social (GDS): „Abia când privim spațiul mioritic ca anticameră a fenomenului Pitești gravitatea specificului național este cu adevărat pusă”. (revista 22, ianuarie 1994).

Publicația online https://www.activenews.ro. relatează că mai mulți foști deținuți politici au ripostat, aducând argumente că experimentul Pitești a fost unul antiromânesc și anticreștin, dar cu toate acestea, Patapievici a publicat imprecațiile sale fără nicio modificare în cartea „Cerul văzut prin lentilă”, apărută în anul 1998.

Peste 20 de ani, în anul de grație 2018, intelectualul „de dreapta” Sorin Lavric (redactor al Editurii Humanitas, președinte al Senatului AUR și candidat la Senatul României în județul Neamț) reia teoria lui HR Patapievici, scriind că reeducarea de la Pitești ar fi definitorie pentru „specificul nostru românesc”:

„Ce înseamnă atunci Piteștiul astăzi? Înseamnă partea sinistră a specificului nostru românesc și dovada sumbră a unicității noastre în lume. Nici laogai-urile chineze – lagăre de muncă silnică unde erau exterminați opozanții -, nici regimul de 12 ore de muncă zilnică pe care Angkar padevat (Organizația revoluționară) a lui Pol Pot o introdusese în toată Campodgia (sic!) nu se pot măsura cu pragul de infern pe care l-au atins românii la Pitești.

În privința dorinței de afirmare în Europa, nu trebuie să ne mai batem capul pentru a ieși în evidență, ba dimpotrivă, putem fi definitiv liniștiți, în Cartea recordurilor va exista o rubrică de pe a cărei treaptă macabră nu va putea nimeni să ne detroneze. Piteștiul e unic prin rafinamentul drăcesc cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată. Cu unele evenimente istorice se întîmplă așa cum se întîmplă cu ființele umane. Ți se întipăresc în minte prin hidoșenia lor. Sunt atît de slute că nu pot să treacă neobservate. Le remarci prin simpla lor disproporție și, astfel, ele sunt remarcabil de urîte. Dacă există o parte românească remarcabil de monstruoasă, aceea nu poate fi decît PITEȘTIUL”. (Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Editura Ideea Europeană, 2018, pagina 305)

Se impun câteva precizări:

1. Experimentul Pitești a fost „PREMEDITAT ȘI CONCEPUT ÎN CREUZETE STRĂINE ACESTUI NEAM”, după cum a arătat fostul deținut politic Traian Popescu, el însuși pătimitor al iadului închisorii de la Pitești, în excepționala lucrare „Experimentul de la Pitești”.

Satanica reeducare a fost îndrumată și supravegheată de consilierii sovietici, fiind instrumentată în mod covârșitor de elemente alogene, așa cum aflăm dintr-o cercetare îndelungată în arhivele CNSAS, dar și conform mărturiilor primite de la foștii deținuți politic, întreprinsă de un alt pătimitor al Piteștiului, Constantin Iulian.

2. Sorin Lavric folosește frecvent în cartea „Glasuri din bólgie” (compartiment al celui de-al optulea cerc al infernului lui Dante it.), sintagma „comunism românesc”. 

Comunismul nu este de sorginte românească, este o ideologie anticreștină, străină de cultura și civilizația românească. Regimul comunist a fost impus de o forță de ocupație străină, cu sprijinul tancurile sovietice, pe întreg teritoriul românesc.

Observ o perfidă acțiune a rețelei neokomiterniste, în mod special a intelectualilor reuniți în cadrul Grupului pentru Dialog Social și a Editurii Humanitas, de re-condamnare a victimelor, începută încă din închisoarea Pitești, care vrea să impună opiniei publice că românii s-au chinuit și omorât între ei. Procesul de culpabilizare a poporului român continuă.

Ceea ce nu vor să spună grupările neokominterniste, este că românii sunt cei care au fost supuși unui experiment etnocidar, în urma căruia milioane dintre ei au fost închiși, iar sute de mii dintre aceștia au fost omorâți în lagăre și închisori ori în rezistența armată anticomunistă din munți.

3. Exorcizarea răului bolșevic nu a fost făcută de Raportul Tismăneanu, așa cum scrie Sorin Lavric, ci de sângele mucenicilor din închisorile comuniste și al luptătorilor anticomuniști din munți. Este sugestiv că Lavric consideră că Vladimir Tismăneanu, fiul celui mai bine plătit agent al Kominternului din România, este un „intelectual de dreapta”, „convertit de tot și cu adevărat”. 

Și, ca o paranteză, este important să subliniem și legătura strânsă a președintelui Asociației „21 Decembrie”, Doru Mărieș, mentorul liderului AUR George Simion, cu Vladimir Tismăneanu.

Noul „intelectual de dreapta” Tismăneanu este veriga nevăzută din lanțul AUR. „Naționalismul este ultimul refugiu al canaliei”, afirma tânărul patriot Simion, redând un citat favorit al lui Tismăneanu, într-o emisiune la B1 TV. Și nici măcar nu putem spune că se dezice de naționalism, căci, conform lui Țuțea, patrioți pot fi toți cetățenii români, dar naționaliști nu.

4. Acum câțiva ani, la o lansare a unei cărți a lui Lavric despre Noica și Mișcarea Legionară, fostul deținut politic Nicolae Purcărea îi spunea autorului că taina este elementul pe care nu l-a luat în considerare în cartea sa și că „ortodoxia respiră prin taină, nu prin rațiune”. 

Fără credință, spunea același mărturisitor, nu poți înțelege nici convertirea lui Noica și nici ceea ce s-a întâmplat la închisoarea Pitești, deoarece ținta finală a reeducării de la Pitești a fost să-l scoată pe Hristos din sufletul deținuților. 

Așa cum avea să afirme și Aleksandr Soljenițîn, deținuții politici care au cedat în reeducarea de la Pitești au făcut-o urma torturilor fizice și a unei terori psihice diabolice, nemaiîntâlnite în universul concentraționar.

Noi știm că nu se săvârșește rău în lume fără o influență mai mult sau mai puțin mijlocită a unuia care, aflat lângă tine, nu te mai lasă nici să iubești, nici să înregistrezi iubirea cuiva, ci te pune să urăști. Acesta este diavolul.

De aceea, putem spune că regimul comunist a fost susținut de o forță demonică, iar experimentul de la Pitești este o dovadă în acest sens. Așa cum trebuie să mărturisim că cei mai mulți dintre deținuții politici reeducați la Pitești s-au ridicat din mlaștina disperării, murind în lumină.

S-a întâmplat cu sfinți ai închisorilor precum Costache Oprișan sau Părintele Calciu, sau atâția alții. Prin voia lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, unii deținuți politici au trecut nevătămați prin acest experiment. Este cazul mărturisitorilor hristici Valeriu Gafencu, Nicolae Purcărea și Tache Rodas.

Dumnezeu a vrut și a hotărât altfel decât forțele întunericului. Și cine este mai mare ca Dumnezeu? A vrut Dumnezeu ca unii dintre mărturisitori să fie contemporani cu noi, pentru a aduce mărturie despre cum au reușit să se înalțe din iadul de la Pitești, spre slava lui Dumnezeu și a neamului românesc mântuire.

„Reeducarea întreprinsă la închisorile Pitești, Gherla, Aiud, Târgșor de către agenții regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfășurat în mediu concentraționar și carceral cu scopul distrugerii identității etnice, religioase, morale, la scară individuală și de grup.

Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identității și de a determina condițiile disiminării unor operații de schimbare a identității în sânul întregii societăți, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios și a declanșa astfel o mutație etnico-religioasă la scara întregii comunități naționale”, scria profesorul Ilie Bădescu, sociolog, într-una din lucrările sale.

ORORI ÎN POSTUL PAȘTELUI 

Cele mai barbare torturi din cadrul „Experimentului Piteşti” aveau loc în postul Paştelui, atunci când şeful reeducării, torţionarul Eugen Ţurcanu, regiza scene sexuale între Fecioara Maria şi Iisus, iar deţinuţii politici erau forţaţi să le ducă la îndeplinire, relatează https://www.universulargesean.ro.

Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, definea Fenomenul Piteşti drept „una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Genocidul de la închisoarea din Piteşti a început în 1949, când călăii fostei Securităţi au pus la cale un plan diabolic de lichidare a rezistenţei morale a deţinuţilor politici. Astfel, timp de trei ani, cât a durat experimentul de la Piteşti, deţinuţii au fost suspuşi celor mai barbare metode de tortură din lume.

Cum singurul lucru care îi mai ţinea în viaţă pe deţinuţi era credinţa în Dumnezeu, torţionarii au inventat în acest sens metode speciale de tortură. Totul se derula în jurul postului Paştelui, iar, pe toată perioada acestuia, deţinuţii de la Piteşti treceau prin chinuri greu de imaginat chiar şi pentru mintea umană.

Erau interpretate și cântece bisericești cu texte vulgare

După un scenariu foarte bine pus la punct, demn de un film horror, totul începea cu „împărtăşania” deţinuţilor bănuiţi că încă mai ascund informaţii despre participarea la acţiuni anticomuniste. Practic, deţinuţii erau scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, după care erau puşi să se „împărtăşească” unii pe alţii, scuipându-se în gură între ei.

Imaginaţia delirantă a torţionarilor se dezlănţuia mai ales atunci când aveau de-a face cu preoţi şi studenţi de la Teologie, care refuzau să-l renege pe Dumnezeu, mai ales în Săptămâna Patimilor.

Costumaţi în sutane şi patrafire pline de fecale, studenţii şi preoţii închişi la Piteşti trebuiau să săvârşească slujba de „împărtăşanie” a celorlalţi deţinuţi cu urină şi fecale. În loc de cruce, torţionarii confecţionaseră un penis din săpun, pe care deţinuţii erau puşi să-l sărute.

Erau interpretate şi cântece bisericeşti cu texte vulgare, prin care erau insultaţi Iisus şi Fecioara Maria, momente pe care deţinuţii le săvârşeau numai în pielea goală.

După aceste scene inimaginabile, unii deţinuţi era forţaţi să se aşeze pe hârdăul cu fecale, pentru a simboliza naşterea lui Iisus. Când ridicau mâna în sus, era semn că s-a născut Mântuitorul, iar restul erau puşi în genunchi să se închine, parafrazând scena biblică cu ieslea. În Noaptea de Înviere, deţinuţilor li se dădea, pe post de pâine înmuiată în vin, câte o lingură plină de fecale.

Fostul deținut politic Marcel Petrișor, plecat acum la Domnul, povestește într-o înregistrare realizată de portalul Marturisitorii.ro despre calvarul temnițelor bolșevice și biruința Sfinților Închisorilor:

Publicitate

În urma unei expertize criminalistice efectuate în 2019, s-a constatat că Episcopul ortodox al Hușilor, Grigorie Leu, a fost otrăvit în timpul unei întâlniri de Petru Groza

Conform unui comunicat al Episcopiei Hușilor în zilele de 25-26 septembrie 2018, a fost demarată  acțiunea de deshumare a rămășițelor pământești ale Episcopului Grigorie Leu, pentru prelevarea unor probe necesare efectuării unei expertize medico-legale toxicologice.

Publicația online https://inliniedreapta.net consemnează că Raportul de expertiză medico-legală nr. 16932/c/24.02.2019, întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași, a concluzionat că moartea Episcopului Grigorie Leu a fost cauzată de o „intoxicație cu o substanță ce conține ioni de cupru”,  „care nu puteau ajunge în organism decât prin ingestie”.

Petru Groza

În data de 28.07.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare a emis o Ordonanță care confirmă otrăvirea Episcopului Grigorie Leu de către reprezentanții regimului comunist:

„expertiza toxicologică face dovada faptului că moartea Episcopului Grigorie Leu a fost consecința inhalării ionilor de cupru, care, prin caracteristicile chimice și prin cantitatea mare îngurgitată, a acționat ca o substanță otrăvitoare, suprimând viața înaltului prelat la scurt timp după întâlnirea avută de acesta cu Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri ai proaspăt proclamatei Republici Populare Române, întâlnire după care acesta a acuzat imediat o stare de rău, iar simptomele sunt și ele unele specifice unei  intoxicații cu substanțe otrăvitoare, fiind întrunite elementele de tipicitate ale unei omucideri”.

Ordonanța mai precizează că, în urma analizei documentelor existente în dosarul de urmărire informativă aflat în arhiva CNSAS, se dovedește opoziția constantă a Episcopului Grigorie Leu față de regimul comunist, caracterizând drept „execuție” acțiunea soldată cu moartea acestuia.

Gheorghe Gheorghiu –Dej, P. Groza, I. Chişinevschi, M. Constantinescu, E. Bodnăraş, Stela Enescu, Ion Muşat şi alte persoane în prezidiul adunării festive de la Ateneul R.P.R., organizată cu prilejul celei de-a 6-a aniversări a proclamării R.P.R. (30.12.1953). sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”

Acțiunile anticomuniste ale Episcopului Grigorie Leu erau îndreptate – potrivit chiar concluziilor din Ordonanța Parchetului Militar – „împotriva ideologiei comuniste”, fiind chiar acuzat în public, în Parlament, în luna august 1947, că „nu s-a încadrat politic și ideologic la cerințele timpului, făcând opoziție fățișă regimului”, și cerându-se trimiterea sa în judecată.

Ordonanța menționează imposibilitatea obiectivă de a mai putea stabili alți eventuali participanți în afară de Petru Groza la comiterea acestei omucideri, dispunându-se clasarea cauzei având ca obiect „săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 439 alin 1 lit. a (uciderea unei persoane) din Codul penal de către Petru Groza, la data faptelor președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române”.

Ultimul patriarh înaintea ocupației sovietice și succesorul lui, au murit de asemenea în circumstanțe suspecte

Patriarhul Nicodin Muntenau și cel care ar fi fost succesorul lui, Mitropolitul Irineu Mihăilescu, venind la Palatul Regal pe 12 decembrie 1939

Cu un an înainte, în 27 febriarie 1948, murea Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi membru al Academiei Române. Deși în mod oficial a murit de “pneumonie”, Cicerone Ioaniţiu a avansat ipoteza că Patriarhul ar fi fost otrăvit, în baza simptomelor prezentate de acesta înaintea morții.

Irineu Mihălcescu, întronat în 29 noiembrie 1939 ca mitropolit al Moldovei, era cel care urma să fie succesorul Patriarhului Nicodim în cazul vacantării postului. Dar Mitropolitul Irineu s-a retras din scaunul mitropolitan în 16 august 1947, din cauza presiunior puse de guvern ca urmare a predicilor sale antisovietice. În aprilie 1948, Mitropolitul Mihălcescu a murit la Mînăstirea Agapia, în circumstanțe la fel de suspecte.

NOTĂ:

Născut pe 2 mai 1881, în Ţuţcani,  judeţul Vaslui, Grigorie Leu a fost episcop al Huşilor din 1940 până în 1949, când a murit în condiţii suspecte la câteva zile după o întâlnire cu prim-ministrul Petru Groza.

Un opozant vocal al guvernului lui Groza, Episcopul Grigorie avea și un fiu care fugise cu câteva zile mai înainte în occident – preotul Vasile Leu, care critica prin intervenții la Radio Londra regimului sovietic de ocupație și pe Petru Groza în mod direct.

Groza voia să obțină printr-un nou Statut controlul integral asupra Bisericii Ortodoxe Române, desființând instituţia arhiereului-vicar și unele eparhii istorice. Ministerul Cultelor a înaintat o adresă către episcopul Grigorie Leu, prin care îl anunţa că eparhia îi fusese desfiinţată şi primea un domiciliu la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“, care urma să se organizeze în jurul fostei catedrale huşene.

Petru Groza l-a convocat pe 25 februarie 1949, la Guvern.

Intâlnindu-se cu Petru Groza si stând la masa, episcopul și-a aratat fățis toata nemulțumirea față de „noul” Statul de Organizare al Bisericii Ortodoxe Romane.

Imediat ce a plecat spre casă, pe drum, episcopul a inceput sa se simta rău, drept pentru care a inteles imediat faptul ca fusese otrăvit.

In data de 1 martie 1949, episcopul martir Grigorie Leu a decedat inconjurat de rudele sale indurerate.

Referindu-se la moartea sa martirică, patriarhul Nicodim Munteanu, va spune: „Episcopia din Țara de Jos a Moldovei a fost păstorită, până in anul 1949, când vladica Grigorie a fost martirizat pentru ca s-a impotrivit comunismului.”

Imediat după moartea episcopului martir, Episcopia Hușilor a fost desființată.

Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.