CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

07/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 iunie 1950 -„De la cascada Putnei și până pe malul Siretului” vrâncenii au ridicat armele împotriva regimului comunist

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mihai-timaru.jpg

Foto: Eroul luptei anticomuniste Mihai Timaru

23 iunie 1950 – În Vrancea a avut loc cea mai mare revoltă anticomunistă din România. 15.000 de vânceni s-au ridicat la luptă împotriva colectivizării. „Oamenii s-au năpustit cu furci și topoare asupra securiștilor și le-au dat foc”

În ultimii 30 de ani nu au fost puțini cei care au spus că românii au „pactizat” cu regimul comunist sau că țara noastră a fost printre cele mai supuse în fața tăvălugului roșu de la Răsărit.
Realitatea a fost cu totul alta… Unul din numeroasele exemple care demonstrează adevăratele sentimente ale românilor față de comunism s-a petrecut acum 70 de ani, în Vrancea.

Unul din cele mai eroice momente ale românilor de după 1945 este trecut în uitare, cu complicitatea instituțiilor care ar trebui să se ocupe cu salvarea și promovarea memoriei recente.
Acum 69 de ani, în Munții Vrancei, avea loc cea mai importantă răscoală împotriva colectivizării din România. Ultimul supraviețuitor al evenimentelor, domnul Mihai Timaru, a povestit în cartea sa, „Memorial din Cotul Carpaților”, o frântură din ceea ce s-a întâmplat în acele zile de chin pentru poporul român.
Atunci, 35 de sate și comune din Vrancea, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului” au ridicat armele împotriva regimului comunist.


Revolta a fost condusă de frații Paragină, Ion, Cristea și Costică, dar și frații Ionel și Octavian Voinea.
Grupul de rezistență „Paragină” era format din 35 de persoane, majoritatea fiind preoți, învățători sau țărani din satele Vrancei. Ion Paragină, liderul grupului, era absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București.

 Aceștia dormeau în bordeie săpate în pământ, folosite pentru a scăpa de urma Securității. 
Mihai Tinariu, participant activ la evenimente, era fost ofițer în Armata Regală, decorat pentru fapte de vitejie de însuși Mareșalul Ion Antonescu. 

„Ion mă ruga să-i fiu ajutorul lui în calitatea mea de fost ofițer și să mă ocup de armamentul ce-l aveam în dotare și să-i învăț pe tinerii din grupă cum să folosească și să mânuiască armamentul. Armamentul pe care-l aveam în dotare: un pistol de mână, grenadă și pistol mitralieră”, spunea el. 
Un personaj foarte important care s-a alăturat grupului a fost părintele Filimon Tudosie, părintele stareț de la Mânăstirea Brazi.

Acesta a fost duhovnicul întregului grup. De altfel, așa cum spune și Mihai Timaru, oamenii erau uniți de „un singur ideal: lupta împotriva fiarei roșii de la Răsărit și pentru a-l apăra pe Hristos și ființa neamului românesc”.
Declanșarea răscoalei a fost cauzată de faptul că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe pe „Hrisoavele lui Ștefan cel Mare”, prin care domnitorul lăsa munții și cămpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.
Trupe impresionante de securiști și militari au fost trimise pentru a-i prinde pe membrii grupului.

Astfel, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați. Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei vor declanșa răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950.

 „In această încleștare pe viață si pe moarte vor cădea mulți vrânceni, va muri eroic în luptă Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan va fi prins, condamnat la moarte și executat, dar jertfele lor vor fi mereu vii în sufletele noastre și ale generațiilor viitoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. Răscoala a cuprins cel mai mare număr de participanți și a rămas în istorie ca cea mai mare revoltă anticomunistă din România ( peste 15.000 de oameni)”, a rememorat domnul Timaru.
Forțele de represiune erau conduse de un anume General-Maior Nicolae Ceaușescu.
„În mașina în care circula Nicolae Ceaușescu era legat la spate un învățător care se zbătea între viață și moarte”, își amintea Mihai Timaru.
Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând prin infamul proces de-reeducare.

A executat 15 ani de pedeapsă, fiind eliberat în 1964, grație decretului semnat de Gheorghiu-Dej

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Tragica moarte a eroului Remus Sofonea

11/12 iunie 1955Tragicul sfârșit al eroului anticomunist Remus Sofonea.

11 iunie 1955. Sub cerul fierbinte al zilei de început de vară, într-un lan de grâu de pe raza comunei Viștea, doi partizani anticomuniști se ascundeau pentru a nu fi zăriți de vreun sătean și dați pe mâna Securității.

Se numeau Remus Sofonea și Laurean Hașu. Erau studenți în 1948, când urcaseră în munți. De atunci luptau în cadrul grupului de rezistență armată anticomunistă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Rețeaua de sprijin Viștea, suportul partizanilor anticomuniști

În comuna Viștea se afla una dintre cele mai puternice rețele de sprijin ale partizanilor din munții Făgărașului, scrie Florin Dobrescu în http://www.napocanews.ro.

Conducătorul acesteia era învățătorul Olimpiu Borzea, cunoscut de autorități ca adversar al regimului, dar nearestat multă vreme. Acesta luase contact cu Remus Sofonea și elevul Ion Ilioiu în 1952. De atunci organizase o impresionantă structură clandestină, implicând familia sa, rude, prieteni apropiați pentru aprovizionarea membrilor Rezistenței armate cu hrană, alimente, medicamente. Casa și curtea lui devenise depozit de armament.

Tot rețeaua sa asigura partizanilor informațiile privind mișcările trupelor de represiune. La temelia stâlpilor de electricitate, sub bolovani sau la rădăcina unor arbori se aflau cutiile poștale unde, în borcane închise, erau lăsate mesajele. Un sprijin neprețuit fără de care partizanii nu ar fi putut rezista atâția ani.
Aflați în apropiere de Viștea pentru aprovizionare, Brâncoveanu și Leu (acestea erau poreclele celor doi studenți) produc un accident fatal. Din greșeală, Hașu descarcă arma în genunchiul lui Sofonea. Urmează ceasuri de chin, în care cei doi, fără posibilitatăți de mișcare, rămân camuflați, încercând să oprească sângerarea rănii.

Să mă îngropi sub vie, haiducește…”

Într-un tâziu sunt descoperiți de Victor Șandru și soția sa, care le aduc hrană și îmbrăcăminte curată. Prin Șandru, Sofonea trimite lui Olimpiu Borzea un bilet: “Fraţilor! Implor mila lui Dumnezeu şi ajutorul vostru! Sunt rănit, vă rog, ajutaţi-mă! Remus.”
Însoțit de doi apropiați, Borzea merge în lanul de grâu și îl găsește pe Remus Sofonea plin de sânge.

El le dă celor doi partizani o veste năucitoare: în primăvară fusese deconspirat și arestat de Securitate. Acceptase să semneze angajamentul de colaborator! Îi transmisese lui Gavrilă Ogoranu mesajul: “Viștea a căzut!”, pentru a se ține departe de el. Dar îi asigură pe cei doi că nu îi va trăda. Și așa a fost.
Purtat pe brațe de cei trei, Remus Sofonea este adus în casa lui Olimpiu Borzea. Trecând prin curte, el remarcă mirosul suav al viei înflorite și spune: “Nea Olimpiu, dacă o fi să mor, haiduceşte, la umbra viţei să mă îngropi.” Nu doar Sofonea și Hașu erau în pericol de moarte. Toți cei care îi ajutaseră riscau deja pedeapsa capitală.
Borzea îl va îngriji pe Remus Sofonea, curățându-l, pansându-l, făcându-i injecții cu vitamina K și vaccinul antitetanos. Totuși, starea lui se înrăutățea. Singura soluție era amputarea piciorului. Borzea pleacă la Viștea de Sus, unde avea morfină, trimițând un alt camarad după un chirurg de încredere.

„Fraților, noi am murit!”

Rămași singuri, Brâncoveanu și Leu iau o hotărâre dramatică. Sofonea considera că, fără un picior, viața lui de partizan trebuie să se încheie. Pentru a-i scuti de riscuri pe Borzea și familia sa, și pentru a-i da lui Laurean Hașu posibilitatea să se salveze, el îi adresează acestuia o cerere zguduitoare. Să îl împuște. Laurean însă nu concepe să se despartă astfel de camaradul său. El alege să își încheie misiunea odată cu acesta. Planul final avea să fie următorul: se vor împușca reciproc, pentru a muri de-odată. Înainte de a pune în aplicare dramatica hotârâre, ei au scris un bilet:

Fraților, noi am murit! Am socotit că e mai bine pentru toţi, pentru aceşti oameni care au făcut atâtea sacrificii pentru noi. Leu şi Brâncoveanu”.
Întors cu morfina, Olimpiu Borzea simte în casă miros de fum. Îl găsește pe Sofonea căzut, cu pistolul pe piept, iar pe Hașu cu pistolul în mână, zbătându-se într-o baltă de sânge. Glonțul îi trecuse prin cap, dar nu îl ucisese, transformîndu-l într-o legumă.
Borzea era cadru didactic, era vremea examenului de sfârşit de an, corectării lucrărilor. Aprinde candela la capul lui Remus, ascunde armele și pleacă la școală, unde ore întregi, între director și profesorul de limba rusă corectează lucrări.

Profesorul îi zice: “Domnule Borzea, eşti murdar de sânge!” „Am tăiat un iepure şi a mai rămas un pic de sânge”, veni răspunsul rapid.
Întors acasă, împreună cu nevasta și încuind ușa la cameră pentru a nu intra copiii, lucrează la salvarea lui Hașu și la pregătirea de înmormântare a lui Sofonea.

Avea de ales: să-l ducă cu căruța, aruncându-l mort pe drumul Drăgușului, scăpând astfel de repercursiuni, ori să îl îngroape omenește, după dorința lui ultimă. Omenia din el a învins teama. A optat pentru a doua variantă.
Împreună cu cumnatul său, Vasile Bucelea, a săpat o groapă sub vița de vie, l-a îmbrăcat pe Remus Sofonea în cojoc, a pus un cearceaf peste el și a pus peste el o cruce de metal de pe casă, la 30 cm sub pământ, pentru a nu se vedea. Bucelea a spus o rugăciune, l-au adus și pe Hașu, inconștient fiind, să-și ia rămas bun. A doua a zi au sădit un rond de flori, au montat o bancă și au plantat trei smochini.
După o săptămână de comă și alte trei de convalescență, Laurean Hașu s-a înzdrăvenit și a plecat la camarazii săi. Avea să fie capturat curând, alături de Nelu Novac, prins într-o cursă a Securității. Securitatea a descins în curtea lui Borzea, deshumându-l pe Sofonea, iar rămășițele aruncându-le într-o groapă, în spatele cimitirului din Viștea de Jos.

Olimpiu Borzea a fost condamnat la moarte, peseapsă comuntată ulterior în muncă silnică pe viață. Toți membrii rețelei sale de sprijin din localitate și familiile lor aveau să fie condamnați la ani grei de închisoare.

Indiferența autorităților, după 75 de ani

Osemintele lui Remus Sofonea se odihnesc și azi în marginea cimitirului de la Viștea de Jos, deși sora sa, până la moarte, l-a dorit deshumat și adus în cimitirul satului său natal, Drăguș.
În anul 2015, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu a ridicat o troiță de lemn masiv pe locul mormântului său, cerând Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc sprijin pentru deshumarea și analizarea osemintelor. Nici până în ziua de azi nu a fost primit un răspuns oficial. Eroul își doarme în continuare somnul de veci într-un mormânt străin, așa cum a fost aruncat de trupele Securității.

15/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: