CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Panslavismul și slavofilia vs.ortodoxia română

 

 

 

 

       Imagini pentru stema imperiului rus photos

 

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

 

Nichifor Crainic – Ortodoxia română ca funcţiune europeană, Ziarul Gândirea, anul XXIII, nr.1, Ianuarie 1944

 

Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-l cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista.

Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană delà sud, împărăţia austro-ungară delà nord-vest şi împărăţia moscovită delà răsărit, — el ar fi fost de
mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. ( … )

Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XIX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională.

Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului.

Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile slavofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate.

Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-l după modul pravoslavnic.
Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. ( … )

Departe de a fi o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. ( … ) Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. ( … )

Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice.
Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc!
Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine.

Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentru că numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei.

Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. În ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ci bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii.

Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabet chirilic.
Aportul nostru e “Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. În cultura religioasă, noi nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii.

Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. ( … )

Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi.
Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentru că, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă.
E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale.

Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate într’o pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic.

Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, in jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată.

Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului.
Saltul mortal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios.

Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor.

Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse.

Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. În comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină.
Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie delà dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice.

Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat.

Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă.

În raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii.
Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor.

De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. ( … )

Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană.

Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei.
Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală delà cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale.

Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi.

Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaş imperiu roman.

Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească.

Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. “Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate”, — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului.

Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană.

 

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/7106/1/BCUCLUJ_FP_279479_1944_023_001.pdf

Publicat de 

18/03/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Religie și demografie. Creștinii ortodocși, chiar dacă sunt azi mai numeroși decât în 1949, au scăzut numeric de pe locul patru pe locul șase în lume

 

 

Un grafic video publicat pe canalul de Youtube Data is Beautiful ne prezintă evoluția, din 1949 și până în 2019, a celor mai importante religii ale lumii în termen de număr de adepți.

Astfel, în șapte decenii, se poate observa că Islamul Sunit ajunge de pe locul opt pe locul întâi în lume ca număr de adepți, evoluând de la 50 de milioane de adepți la 1,5 miliarde.

Prin comparație, creștinii ortodocși, chiar dacă sunt azi mai numeroși (270 de milioane) decât în 1949 (aproape 100 de milioane de credincioși), au trecut totuși de pe locul patru pe locul șase în lume.

În condițiile în care nu au avut loc convertiri masive în ultimii 70 de ani, diferențele se datorează numărului de copii pe care îi naște în medie o femeie în fiecare dintre aceste religii.

În general în țările creștine media este mai mică de 2, pe când în statele islamice media este adesea mai mare de 4.

Photo of Știri pentru viață Știri pentru viață 

VIDEO / STUDIU. Religie și demografie: 1949-2019

 

 

 

 

 

 

09/11/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pax Sovietica și Pax Russica

 

 

 

 

Imagini pentru pax sovietica photos"

 

 

 

Pax Sovietica

 

 

După dezagregarea imperiului clasic, al țarilor ruși, Pax Romana și Pax Christiana  au evoluat în stil bolșevic. Xenocrații Kominternului, preluând puterea în urma loviturii de stat din octombrie 1917, au exterminat dinastia Romanov.

 Și, în locul unui imperiu  axat pe ortodoxia pravoslavnică, au edificat  treptat unul de tip nou  – Imperiul ideocratic bolșevic,recte URSS. Expansiunea  imperială  a fost înlocuită cu sloganul  «Борьба за мир»”  –  o  Pax  Romana  sui generis.

Iar ”solidaritatea proletară” a eliminat  ”Iubirea lui Isus” și ”Pax Christiana”.

Teoreticienii marxism-leninismului  speculau o teză falsă:  proletariatul asuprit este pacifist, iar proprietarii asupritori promovează conflictul, sub orice formă. La demonstrațiile de 7 noiembrie și 1 mai, muncitorimea, țărănimea și intelighenția purta, în mod obligatoriu, numeroase pancarte cu sloganele  de genul «Миру мир!»  și «Дружба народов!». Propaganda sovietică a inventat și vehiculat  aceste formulări în contradicție flagrantă cu realitatea. 

Schema simplistă și confuză punea în contrast lagărul socialist cu lumea capitalului – primul iubea pacea, al doilea, războiul. În același timp, proletariatul chema la revoluția mondială folosind mijloace  violente, inclusiv lupta armată,  în scopul  instaurării,  după ce ar fi cucerit puterea, a păcii eterne. În realitate, regimurile comuniste iubesc conflictul, așa cum îl iubesc toate regimurile totalitare de orice fel și dintotdeauna.

Din start, confruntarea bolșevicilor cu Biserica  pravoslavnică era marcată  de violență și  coercițiune cruntă.  Nu aveau loc  execuții  sporadice, ci  acțiuni planificate. Ideocrația  vedea în  religie ”opiumul popoarelor”.

Și,  în instituția ecleziastică,  principalul suport al monarhiei. Abia ajunși la putere, bolșevicii au supus persecuțiilor aristocrația, burghezia și membrii partidelor politice, inclusiv a celor de stânga. Lenin, și colaboratorii săi  apropriați,urmăreau distrugerea religiei pentru a realiza obiectivul suprem –  formarea  ”omului nou”, care, în mintea lor, nu putea fi decât ateu.

Sistematica persecuție anticreștină, inițiată de Lenin,  a fost  continuată de Stalin.

Imperiul ideocratic bolșevic, moșit de Internaționala Comunistă a înlocuit Pax Christiana cu ”solidaritatea proletariatului mondial”. Aceasta a dus la agravarea instinctelor belicoase. În 1918, Patriarhul Tihon a adresat o scrisoare Sovietului Comisarilor Poporului  din care traduc:

 ”Ați împărțit tot poporul  în  țări  antagoniste  și  l-ați  angrenat  într-o  crâncenă luptă fratricidă fără precedent. Iubirea lui Cristos ați înlocuit-o fățiș cu ura și în loc de pacea promisă ați dezlănțuit artificial lupta de clasă. Și nu se întrevede sfârșitul războiului pe care l-ați provocat, dorind să obțineți, cu mâinile muncitorilor și țăranilor ruși, triumful  unei fantome –  alias   revoluție   mondială”.

În mai 1922, Patriarhul a fost arestat. Dar bolșevicii n-au avut curajul să-l execute imediat, cum procedau, de regulă, cu adversarii lor. L-au ținut  complet izolat, într-o mănăstire devastată, transformată în închisoare pentru  anumiți demnitari de rang înalt.

După arestarea Patriarhului, o parte dintre episcopi l-a trădat,  condamnându-l pentru că ”s-a opus  guvernului  bolșevic în problema bisericii ruse din diaspora”.

Cinci episcopi au semnat ”declarații de loialitate” față de noul regim  negând întâietatea Patriarhului Tihon. Unul dintre  acești episcopi a fost numit  Mitropolit-primat.

Între timp, Guvernul Rusiei se confrunta cu probleme   cumplite– foamete, război civil, criza economică și, mai ales, scăderea drastică a exporturilor.

De aceea, dând curs numeroaselor apeluri ale partenerilor externi, l-a eliberat pe Patriarh. Episcopii colaboraționiști au rămas dezamăgiți, dar n-au protestat. Numeroși credincioși se adunau să-l vadă, să-l asculte pe cel care ”se opunea cu atâta verticalitate unui  regim ateu și criminal”.

Spre indignarea bolșevicilor, majoritatea credincioșilor solicita reinstalarea monarhiei. Iar cronicarii timpului relatau:

”Într-o noapte de decembrie, lungă și întunecoasă, (în Rusia se lăsase demult întunericul), Patriarhul, aflat în detenție, a văzut  prin gratiile de la fereastra celulei cum a fost scos în curtea mănăstirii  și  executat Iacov Polozov, secretarul său. Din acel moment sănătatea i-a fost afectată iremediabil și, în martie 1925, inima  bătrânului Patriarh a cedat”.

Politica leninistă,  ostilă față de orice religie,  și persecutarea clerului vor fi suspendate  ca urmare a invaziei naziste;  Stalin și-a dat seama:  mobilizarea  populației contra inamicului era posibilă doar  prin reconstituirea vechiului legământ între creștinism și  patriotism. Atunci a început un NEP religios stalinist, acordând Bisericii un spațiu de libertate. Dar  a fost de scurtă durată.

A urmat aservirea Patriarhatului Moscovei obiectivelor politice ale Imperiului sovietic. Drept consecință, în URSS și în țările lagărului socialist, a continuat eliminarea  violentă a Bisericii greco-catolice,  agregarea ei forțată la Ortodoxie.

A fost o tentativă declarată de a institui un ”Vatican moscovit”. Biserica Rusă, controlată  în totalitate de KGB, urma să devină suportul politicii interne și externe a URSS, să joace un rol de lider  religios în plan internațional.

Dar, în 1947,  începe o nouă fază  de intoleranță care atinge punctul culminant sub Hrușciov. Odată cu destalinizarea, acesta a mai favorizat o disensiune civilă și religioasă.

 

 

 

 

 

Imagini pentru pax sovietica photos"

 

 

 

 

 

Astfel, începând cu”decretul pacifist” dat de Lenin-Troțkiîn  întreaga perioadă  de  existență a  Imperiului sovietic (1917-1991), asupra Păcii și-au pus amprenta cele patru etape ale confruntării  ideologice: bolșevismul, stalinismul, războiul rece și Perestroika. Pacea și Înarmarea, până la terminarea celui de al Doilea război mondial, au servit drept mize politice și imperative ale supraviețuirii Imperiului  sovietic.

După care, în toată perioada războiului rece, subiectele recurente și fundamentale ale propagandei sovietice au fost Pacea și Dezarmarea. Și a durat până  la ”Opțiunea zero” a lui Gorbaciov, în 1987, și dezagregarea URSS, în  1991. Declarată o mare putere, iubitoare de Pace, Uniunea Sovietică a provocat  revolte violente și haos,  atât în  vecinătatea ei apropiată, cât și  în  întreaga lume.

Iar Pacea și Iubirea nu au fost niciodată  și nu sunt  decât vorbe prin care mulțimile pot fi  induse în eroare și  dominate  mai ușor.

 

 

 

Pax Russica

 

 

Diverși exponenți ai elitelor Rusiei contemporane constată  ”terminarea erei noastre care a început odată cu Pax Romana”.

Lumea bună cugetă asupra unui consecințe legate de comprimarea și accelerarea timpului istoric: epoca pietrei a durat aproximativ 3,4 milioane de ani; epoca sclavagistă  (bronzului-fierului) – o mie de ani; epoca feodală  – o mie  de ani;  capitalismul – 500 de ani, epoca tehnologiilor – 100 de ani, epoca informaticii – 20 de ani.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru russian imperialism photos"

 

 

 

 

 

 

Următoarele ”epoci” vor dura  5-3-1  ani, până când timpul se va  contopi într-un punct.  Enorma viteză de mișcare în cosmos este percepută  ca  starea pe loc; viteza maximă a timpului suprimă timpul. Acest fenomen ne sugerează să renunțăm la contrapunerea  timpurilor. Și nu este exclus  că am putea renunța la  categoria și noțiunea de timp.

Schimbările radicale ne obligă să  înlocuim paradigma verticală, ierarhică de dezvoltare, moștenită de la Pax Romana și Pax Christiana, cu una orizontală, focalizată asupra elementelor care determină încrederea și cooperarea. Este imperios necesar, spun vizionari ruși, să căutăm și o denumire adecvată pentru ceea ce urmează a fi la nivel planetar.

Și aceasta, în opinia ideologilor  de la  Kremlin, se numește Pax Russica.

Kremlinul,  atribuindu-și  laurii  de mediator onest, impune noul model  de ”Iubire și Pace”  în spațiul ex-sovietic și  pe alte meridiane.

Românii,  începând cu 1812, când Imperiului țarilor a anexat Basarabia, au trăit pe viu o variantă  pravoslavnică  de Pax Christiana, apoi o  variantă bolșevică  de Pax Romana.

Din 1991, după colapsul Imperiului sovietic, Republica Moldova, Georgia,  Ucraina  și  alte  foste colonii, au avut ocazia să simtă  și să înțeleagă ce semnificație are Pax Russica (Pacea Rusă și Lumea Rusă). 

De regulă, Rusia intervine ca  pacificatoare în diverse conflicte, inclusiv între clanuri rivale, pe care tot ea le-a susținut timp îndelungat. În anumite situații, face presiuni aspra unea dintre părțile beligerante, ca să accepte tratate de pace sau coaliții de guvernare.

Adeseori, acestea degenerează în masacre și exod. Pacificatorii ruși permit refugierea celor învinși, inclusiv a femeilor și copiilor. Ulterior, tot ei împiedică  revenirea  refugiaților, dacă nu sunt de partea căpeteniilor promovate de Kremlin.

Rezultatul  final: in nou ”conflict înghețat” care justifică prezența militară a Rusiei în această zonă fierbinte…Cu certitudine, pacificatorii ruși se vor retrage definitiv din Republica Moldova.

Dar nimeni nu ne garantează că pentru noi, românii basarabeni și nord-bucovineni, nu vor apărea alte probleme la fel de complicate…

În prima jumătate a secolului XX, Pax Sovietica a concurat cu Pax Britanica. Iar în a doua jumătate cu Pax Americana. Demontarea ordinii mondiale postbelice semnifică intensificarea concurenței  între Pax Americana, Pax Europea  și Pax Sinica. Experții occidentali  consideră că Pax Russica are mai puține șanse deoarece Rusia, în plan economic, este  mai vulnerabilă în comparație cu SUA și China. Deși se crede o mare putere, Rusia nu are capacitatea economică și militară ca să instaleze Pax Russica oriunde ar dori.

Acum, Rusia nu oferă altor națiuni   decât  un model  specific de neoliberalism și arta imixiunii în regiunile sensibile ale planetei.

 De aceea, Serbia, de exemplu, tinde să se integreze într-o Uniune Europeană pe cale de ”restrângere treptată”. Situația s-ar putea schimba  dacă NATO  ar dispare din împrejurimi.

Atunci  Kremlinul, ar fi tentat  să  instaleze o Pax  Russica în ”țările frățești pravoslavnice” din Balcani și din alte spații geografice.

Iar Pax Europea, cu principiile sale democratice, va continua să aștepte  o schimbare  a strategiei  americane care s-o energizeze  din nou.

*

*      *

Acum două mii de ani, Imperiul a supraviețuit inventând creștinismul. Sau, în altă versiune, deturnând în favoarea sa învățăturile lui Isus Cristos și Biblia.

În zilele noastre, stratagema globalizării  asigură  deocamdată expansiunea imperialistă. Cu certitudine,  va mai dura mult timp până  când  Iubirea și Pacea vor reuși să ghideze națiunile către  ”Marea Cotitură  – De la Imperiu  la Comunitatea Terestră”, imaginată  în cartea cu același  titlu  de David C. Korten.

Și, deoarece ne convingem treptat că specia umană, încă de la Facere, l-a înțeles pe Dumnezeu într-un mod absolut eronat, tot mai mulți exegeți contemporani se avântă în căutarea adevărului. Rezultatele acestor căutări diferă substanțial de cele înregistrate de profeții clasici și de controversații autori ai numeroaselor ”Cărți Sfinte”; categoric, diferă precum genetica lui Gregor Mendel de agrobiologia  lui Trofim  Lîsenko, sau  fizica cuantică de fizica clasică.

În secolul XXI, ”noi, muritorii de rând, ajungem să ne jucăm de-a Dumnezeu” (Dr. Joe Dispenza. Epigenetica). Iar profeții, noii mesageri, contemporanii noștri,”conversează cu Dumnezeu”, răstoarnă paradigme consacrate și schimbă modul de gândire a milioane de oameni.  Cărțile, filmele, muzica și  activitatea lor ne îndeamnă să trecem de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la ură la Iubire necondiționată pentru toți. Astfel, liderii  spirituali  speră  să contribuie la ”deșteptarea speciei”.

Iată,  însă ,unul  dintre cele mai importante mesaje,transmis chiar de Dumnezeu,  extras din cărțile Conversații cu Dumnezeu, autor Neale Donald Walsch: ”Nu credeți nimic din cea ce spun. Pur și simplu trăiți. Experimentați. Apoi trăiți orice altă paradigmă pe care doriți s-o construiți.După aceea, examinați-vă experiența pentru a vă găsi propriul adevăr”. Rămâne de văzut cine, când și cum va  fructifica discursul noilor profeți aflați în ”căutarea lui Dumnezeu”.

Personal, îmi temperez optimismul. E de dorit ca nimeni să nu  mai creadă pe nimeni pe cuvânt.

 

 

 

Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=39701

Un fragment din articolul – MIRCEA DRUC: IUBIREA ȘI PACEA (CA STRATAGEME IMPERIALE)

 

Imagini pentru mircea druc photos"

Foto: Mircea Druc

Mircea Druc  s-a născut  în ziua de  25 iulie 1941, în loc alitatea Pociumbăuți, din jud.Bălți (astăzi în  raionul Rîșcani din  R.Moldova). Este un om politic care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 În această calitate, el cumula și funcția de membru în guvernul sovietic, participând de două ori pe săptămână la ședințele executivului de la Moscova.

Guvernul condus de Mircea Druc a promovat un amplu program de reforme politice, economice și sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de URSS și reducerea dependenței RSSM de instituțiile de la Moscova, în scopul obținerii independenței RSSMoldovenești:

  • a înființat primele structuri ale Armatei Naționale, Poliției Naționale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) și a serviciilor speciale de informații;

  • a introdus limba română ca limbă de predare în școli, licee și universități;

  • a fondat Academia de Studii Economice și Academia Națională de Poliție, cu sediul la Chișinău;

  • a contribuit la deschiderea la Chișinău a liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german;

  • a contribuit la trimiterea la studii în România și în alte țări a peste 3.000 de studenți, doctoranzi și elevi;

  • a eliminat Partidul Comunist din viața socială.

Mircea Druc a condus delegații guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia și România. În perioada cât a fost prim-ministru, a fost inaugurată tradiția podurilor de flori peste Prut.

Mirce Druc a fost destituit din funcția de prim-ministru la 28 mai 1991, după ce a primit un vot de neîncredere din partea Parlamentului unicameral al RSSMoldovenești.

Este adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România.

 La cel de-al treilea Congres al Frontului Popular Creștin-Democrat din Moldova, desfășurat în perioada 15-16 februarie 1992 la Chișinău, Mircea Druc este ales în funcția de președinte al acestui partid.

La data de 24 ianuarie 1992, cu ocazia desfășurării la Iași a primei Convenții a Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc a fost ales în unanimitate ca președinte al acestei organizații. Mircea Druc a primit cetățenia română prin naștere în anul 1941 și fără voia sa i s-a atribuit cetățenia sovietică. La cererea sa, la data de 6 iulie 1992, a redobândit cetățenia română, renunțând la cetățenia Republicii Moldova, deoarece acest stat nu admitea dubla cetățenie.

Între anii 1993-2001 a lucrat ca cercetător științific la diverse instituții din Chișinău și București, pe bază de contract.

Mircea Druc a candidat ca independent la președinția României la alegerile din 27 septembrie 1992, având o platformă unionistă și fiind susținut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creștin Democrat, Asociația Mondială „Pro Basarabia și Bucovina” și alte formațiuni din spațiul românesc. Fără sprijinul unui partid puternic, Mircea Druc a ieșit pe ultimul loc din cei 6 candidați cu 326.866 voturi..

În anul 1992, a înființat în România,  Partidul Național al Reîntregirii, al cărui președinte a fost. Partidul și-a schimbat ulterior denumirea în Partidul Reîntregirii Opțiunea Dacolatină (POD), obținând la alegerile din anul 1996 locul 24 în ierarhia partidelor, cu 0,23% din voturi (28.622 voturi).

În anul 1995, el a fost numit președinte al Comitetului de inițiativă și organizare al Primului Congres Mondial al Refugiaților și Descendenților Acestora din teritoriile românești ocupate de fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat la Iași în perioada 30 iunie – 2 iulie 1995.

Pentru activitatea desfășurată, Mircea Druc a primit următoarele distincții: Medalia „Za osvoienie țelinnîh zemeli” din Kazahstan (1958), Medalia „Meritul civic” din Republica Moldova (1996), titlul de Cetățean de onoare al orașelor Miami (SUA) și Bușteni (România), titlul de „Omul politic al anului 1992” în Republica Moldova. Pe 26 martie 2014, i s-a acordat Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.

25/10/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: