CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine a rostit și cine scris pentru prima dată „Tatăl Nostru”, cea mai importantă rugăciune pentru creștinii din întreaga lume ?

Rugăciunea „Tatăl Nostru” este cea mai importantă rugăciune pentru creștinii din întreaga lume. Aceasta este rostită, în special, în momente de deznădejde, atunci când singura speranță de a îndrepta o situație este văzută în puterea lui Dumnezeu, scrie https://www.shtiu.ro.

Trebuie precizat că aceasta este una dintre cele mai vechi rugăciuni și a fost rostită, pentru prima dată, de către Iisus Hristos în timpul Predicii de pe muntele Sinai, când apostolii și ucenicii L-au rugat să îi învețe să se roage.

Rugăciunea „Tatăl Nostru” a fost rostită pentru prima dată de către Iisus Hristos în limba aramaică, însă cele mai vechi texte ale acesteia sunt în limba greacă.

Trebuie precizat că limba latină a fost limba dominantă a creștinismului, iar rugăciunea este o traducere din greaca veche.

În prezent, există mai multe versiuni a rugăciuni, după Evanghelia lui Luca și după Evanghelia lui Matei.

La creștini-ortodocși este folosită varianta după Evanghelia lui Matei, unde este invocată Sfânta Treime.

Atunci când este rostită această rugăciune, credincioșii își aduc aminte de ceea ce este important pe lume: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.

21/04/2022 Posted by | CREDINTA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

27 decembrie – Cinstirea Sfântului Arhidiacon Ștefan

Astăzi creștinii îl sărbătoresc pe Sf. Ștefan. Modul barbar în care a fost  ucis și pentru ce… | Jurnal Giurgiuvean

Sfântul Ștefan (greacă: Στέφανος, Stephanos ; latină: Stephanus, însemnând Coroană de flori sau Încununat), fost un diacon iudeu din Ierusalim, considerat drept primul mucenic sau martir creștin condamnat la moarte de autorități.

Potrivit Noului Testament, Sfântul Ștefan a fost unul dintre cei șapte bărbați ”plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”, aleși de către apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi. Ștefan a fost unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau pretutindeni și care au asistat direct la faptele sale.

Fiind ales să îi conducă pe diaconi, precum și datorită credinței sale profunde și puterii sale de a săvârși minuni și semne, Sfântul Ștefan a fost numit și arhidiacon.

Întrucât, în Biserica primară, rolul diaconului era unul mult mai important decât în zilele noastre, Sfântul Ștefan a intrat rapid în atenția fariseilor, care erau nemulțumiți de faptul că el predica public învățăturile lui Isus din Nazaret.

La scurtă vreme după începerea misiunii sale de diacon, el a fost adus în fața Sinedriului, pentru a fi acuzat de blasfemie contra lui Moise și a lui Dumnezeu. Întrebat de același Caiafa care îl judecase pe Iisus cum răspunde acuzării, Sfântul Ștefan a ținut o lungă cuvântare, acuzându-i, la rândul său, pe cei ce îi doreau pieirea: „Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi!

Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Sfântul Ștefan a fost găsit vinovat de blasfemie și condamnat la moarte prin lapidare. După pronunțarea sentinței, conform Noului Testament, el a avut o teofanie, spunând: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”.

El a fost dus înafara cetății, unde a fost ucis cu pietre, devenind primul martir – primul ucis pentru că mărturisise credința în Iisus. Urmând exemplul acestuia, în clipa morții el cere iertare pentru cei ce îl ucid. Conform Noului Testament și tradiției creștine, printre cei ce l-au judecat și care au asistat la uciderea lui s-a aflat și Saul, convertit ulterior la creștinism, cel ce avea să devină Sfântul Pavel.

Mormântul Sfântului Ștefan a fost descoperit în anul 415. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună cu osemintele arhidiaconului roman Laurențiu (d. 258) în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma.

Cu prilejul sarbatorii Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor, moastele Sfantului Apostol, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan au fost aduse in România de o delegație a Bisericii Ortodoxe a Greciei pe22 octombrie 2016.

Părintele Nicolae Steinhardt a comentat în mod deosebit cinstea pe care i-o acordă Biserica Ortodoxă Sfântului Arhidiacon Ștefan.

”Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nașterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?
De ce această mare și excepționala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nițel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care îl praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita .), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni.

Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? „A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.”

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui „ca o fata de inger”.

Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare.

Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este tâlcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.”

Marcu 8, 38: „Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri.”

Luca 9, 26: „Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.”

Luca 12, 8-9: „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu.”

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: „Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire.”

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam.

Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini.

Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. „De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa.

Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor.

A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri.

Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul „am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu.

Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de „ceilalti „.

Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti.

Nicolae Steinhardt https://www.crestinortodox.ro

Mesaje Sf. Ştefan 2021: Urări, felicitări şi imagini cu La mulţi ani Ştefan  şi Ştefania! - Stirile Kanal D

27/12/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marxismul- o încercare de a crea un nou tip de umanitate materialistă și necreștină

A Refutation of Human Nature & Communism

După comunism, în umbra materialismului

Nu doar în Rusia

Acum 100 de ani a început cel mai dramatic eveniment din istoria modernă, Revoluția Rusă. Pe măsură ce ceața timpului se dispersează, putem vedea din ce în ce mai clar că înființarea unui guvern marxist a fost o catastrofă sângeroasă, scrie analistul politic ceh Peter Kopaîn  Mercatornet.com, preluat de https://provita.ro.

Nu îmi propun să revizuiesc cronologia Revoluției, căci acest lucru este bine cunoscut. În schimb, aș vrea să investighez această tragedie dintr-o perspectivă antropologică și filozofică pentru a descoperi de ce conducătorii comuniști s-au simțit îndreptățiți să ucidă aproximativ 100 de milioane de oameni în diferite țări ca: Uniunea Sovietică, China, Etiopia, Cambodgia și Cuba.

Originile europene ale dramei comunismului

Puțini oameni își dau seama că marxismul a fost injectat în Rusia – ca un bacil toxic – în 1917,  în persoana lui Vladimir Ilici Lenin. Lui Lenin i se lungiseră urechile de  atâta așteptare în Elveția în timpul Primului Război Mondial.

În acel moment, el credea că o revoluție marxistă era mai probabilă în Anglia sau Germania, decât în Rusia.

Dar, uimitor, guvernul german i-a finanțat întoarcerea acasă într-un tren blindat pentru a accelera dezintegrarea Rusiei țariste. Și atât de săraca, subdezvoltata, agrara Rusie, destul de așteptat, a devenit primul experiment din lume a teoriei și practicii marxiste.

Atât marxismul lui Lenin, cât și nazismul lui Hitler au fost încercări de a crea un nou tip de umanitate.

În ambele cazuri, violența era absolut necesară pentru a realiza acest lucru. Ideologia marxismului rus s-a bazat pe practica revoluționară din Das Kapital al lui Karl Marx; ideologia nazismului german a avut la bază cartea lui Hitler Mein Kampf.

Bazele filozofice ale marxismului

Atât marxismul, cât și nazismul au apărut din filozofiile idealismului german al secolului al XIX-lea.

Povestea este lungă, întortocheată și complicată, dar începe cu raționalismul subiectiv, inițiat de Descartes în secolul al XVII-lea. El a supus întreaga realitate îndoielii metodice. Aceasta a început să coboare spre scepticism și subiectivism la filozofi importanți precum Locke, Hume, Berkeley, Kant, Fichte, Schelling, Hegel și Feuerbach, ultima oprire a trenului raționalist înainte de Marx și Engels.

De-a lungul a două secole, filozofia a făcut o întoarcere copernicană (pentru a folosi o frază împrumutată din Kant).

În loc de gândirea care se învârte în jurul realității; realitatea se învârtea în jurul gândirii. Filozofia a dat naștere supremației realității omului, înlăturându-l pe Dumnezeu.

Nu mai era niciun loc pentru creștinism în gândirea occidentală, cel puțin pe drumul care, în cele din urmă, a dus la marxism.

Normativitatea lumii reale a fost aruncată, iar Dumnezeu a fost expulzat ca un intrus. De atunci, omul era guvernat de interpretări subiective ale realității și de materialismul aprofundat.

Consecințele acestei schimbări dramatice de la realitate spre subiectivism au avut urmări apocaliptice la nivel personal, social și guvernamental, în special în Occident. Acest lucru a început să se întâmple chiar înainte de Revoluția Rusă, care este doar unul dintre fructele sale amare.

Supremația Sinelui a devenit o dogmă în Occidentul prosper. Dar, în afară de negarea lui Dumnezeu și a legii lui Dumnezeu, ea duce și la negarea ființei și a adevărului lucrurilor. O consecință este scepticismul cu privire la adevăr, pe larg răspândit astăzi, ca ceva pur relativ și dependent de împrejurări.

Aceasta conduce, așa cum începem să vedem, la o nouă tiranie, „dictatura relativismului”, care îndepărtează fără milă înțelegerea tradițională a eticii, a drepturilor conștiinței, a drepturilor omului, a căsătoriei, a sexului și așa mai departe.

Aceia dintre noi care au avut privilegiul de a trăi în ultimele două generații au fost martorii transformării atitudinilor și comportamentului în Occident. Standardele morale sunt dărâmate și înlocuite cu o înțelegere falsă a libertății. Să menționăm doar câteva consecințe: cultura și familia sunt remodelate radical.

Alegerea dintre Sine și Dumnezeu și Sine și realitate este cea mai puternică dintre ispitele omului. Este o poveste veche. În timp ce își contemplă noblețea ca o ființă dăruită de rațiune și voință liberă, omul tinde să se îndrăgostească de el însuși – la fel cum a făcut-o Lucifer în momentul în care a căzut brusc în întunericul Iadului.

Este ca și cum noi, oamenii moderni, ne confruntăm cu un al doilea Păcat Originar, în care alegem să creăm propriul nostru bine și rău. Am fost abandonați propriilor noastre dispozitive, cu singurele speranțe pe care le-am creat pe noi înșine, consumând plăcerile acre ale bălților înnămolite din viețile noastre prea scurte.

Așa cum Wolfgang Goethe, cel mai mare poet german, a scris în „Prometheus”, unul dintre poemele sale timpurii, „Ich dich ehren? Wofür? Te onorez și de ce?”. Titanul îl insultă pe Zeus, creatorul lui, și acționează ca singurul judecător al acțiunilor sale.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Marx_si_Engels.jpg

Fenomenologia marxismului

Beția de licență (nu libertatea) este o trăsătură tristă a gândirii occidentale recente. Antecedentele sale directe sunt comunismul marxist, chiar dacă apare într-o altă formă, deoarece climatul social și cultural s-a schimbat. Este imposibil să povestești întreaga istorie a dezvoltării sale.

Dar atât marxismul leninist, cât și subiectivismul modern duc la vieți golite și dezastre colosale, atât la nivel personal, cât și instituțional. După cum a spus Dostoievski, „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis” – experimentări sexuale scabroase, avort, bestialitate, sinucidere, abuz de droguri, tortură… Și poate mai rău decât toate acestea este renunțarea la folosirea rațiunii, care pare să piardă mereu când luptă cu sentimentul – duce direct la dezastre de tot felul.

Dimpotrivă, în vastul domeniu al științei și tehnologiei, primatul Sinelui este evident absurd, pentru că aici Legea Naturală se impune, prin durerea eșecului total al oricărei încercări de a face progres științific, care se bazează întotdeauna pe adevărul lucrurilor. Unii gânditori susțin că știința este răscumpărarea omului, deoarece îi permite să scape de supremația Sinelui.

Triumful inevitabil al rațiunii și al bunului simț

O examinare oarecum academică a „Mării Moarte” a marxismului nu ar trebui să ne facă, totuși, să uităm realitatea tangibilă a triumfului rațiunii, binelui și adevărului în viața de zi cu zi a majorității oamenilor.

Răul este întotdeauna zgomotos și caută atenție. Dar oamenii obișnuiți, chiar și guvernele, merg încet și sigur, făcând ceea ce trebuie, aproape instinctiv. Violența, furtul și sperjurul sunt pedepsite. Vecinii își ajută vecinii. Părinții își iubesc copiii.

Răul are o istorie lungă, lungă. În secolele trecute, cele mai grave manifestări au fost tirania, antagonismul politic și religios și dorința de a subjuga alte popoare.

Dar întoarcerea copernicană inițiată de Descartes, care a evoluat rapid în idealismul raționalist al supremației absolute a eului, a impregnat politica occidentală cu o dogmă atât naivă, cât și a răului – că statul sau un partid politic are dreptul de a impune marxismul cu forța.

Comunismul este mort. Dar un fel de zombi al comunismului încă există, promovând o atitudine grețoasă, critică față de tot ceea ce era odată privit ca fiind adevărat, nobil și sfânt.

Acest zombi supraviețuiește ca un nor negru de ostilitate față de Dumnezeu și de adevăr, nor care se înalță peste cultura contemporană. Și este foarte dificil de dispersat, deoarece nu operează logic, ci prin sentimente și prejudecăți. Este absolut de necriticat. Marxismul de modă veche, rău așa cum a fost, cel puțin și-a pus cărțile pe masă și era deschis criticii.

Sfârșitul marxismului

Ceea ce raționalismul subiectiv ignoră este faptul că omul este o ființă spirituală, care aspiră la un fel de fericire pe care nu i-o pot da doar lucrurile materiale.

Aceasta este înscrisă în însăși natura sa, așa cum convingerea lui că Dumnezeu există și că există o lege a lui Dumnezeu. Aceasta explică de ce marxismul a eșuat mereu, chiar la nașterea sa în Rusia, pentru că întotdeauna a trebuit să fie impus prin forță brută.

Iar situația nu este diferită astăzi. Majoritatea oamenilor ignoră materialismul radical, deci trebuie impus de elitele puternice. Chiar și în țările bogate, populația este în pericol de a fi spălată de creier prin muzică, literatură, modă și moduri de gândire la modă.

Noi care suntem forțați să suportăm această încercare de a șterge dimensiunea spirituală a omului suntem majoritatea tăcută.

Dar căutăm lideri care să ne elibereze de această robie a materialismului și să ne afirmăm drepturile la nivel politic. Unde îi vom găsi?

04/07/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: