CRĂCIUNUL – NAȘTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Craciunul – Nașterea Domnului

Cel dintâi praznic imparatesc cu dată fixă, in ordinea firească (cronologica) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21).

Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștina, dintre cele ale Mântuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine stă in legatura cu sărbătorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea creștină primitivă, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nașterii lor.

De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primară era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale.

Calendarele creștine păstrează de asemenea in amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor si ale Sfinților, ci datele morții lor.

De aceea, Nașterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decât Paștile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand – dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.

b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie.

Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului.

Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii („Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !…”).

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei.

Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca.

Biserica a vrut sa contrapună o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada.

Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptatii” (Maleahi IV, 2) si „Rasaritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise „Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine „Lumina lumii” (Ioan IX, 5).

Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii păgâne a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legătură cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp.

De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: „Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez” (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila   (vezi   mai departe   la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e)  In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna  (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor.

Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii.

Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba; (Pr. Prof. Ene Braniste – https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/nasterea-domnului-craciunul/craciunul-nasterea-domnului.)

Publicitate

Cum l-a determinat președintele SUA pe dictatorul Stalin, să renunțe la politica de persecutare a Bisericii

Încă din primele zile ale războiului, președintele american Roosevelt a legat ajutorarea  cu arme și alimente  a Uniunii Sovietice, de  sfârșitul persecutării Bisericii.

A doua zi după invadarea URSS de către Germania  în iunie 1941, el i-a notificat lui Stalin că ajutorul american și libertatea religioasă merg mână în mână. De-a lungul anului 1942, Roosevelt i-a reamintit lui Stalin că nu va exista  un mare ajutor din partea Statelor Unite până când  libertatea  religioasă nu va fi restaurată în URSS.

Stalin a fost nevoit să  accepte cererile lui Roosevelt cu două luni înainte de Conferința de la Teheran, scrie http://ttolk.ru/articles/kak_prezident_ssha_ruzvelt_zastavil_stalina_razreshit_tserkov

În ce circumstanțe a avut loc cererea lui Roosevelt de a se pune capăt persecuției religiei și a Bisericii în URSS aflăm din  cartea istoricului american Susan Butler „Stalin și Roosevelt: Marele parteneriat” (Eksmo, 2017), din care se  oferă extrase în cele ce urmează:

„Cele mai importante cereri ale lui Franklin D. Roosevelt, care au primit aprobarea  dictatorului comunist Stalin au fost  în sfera religioasă. Cu două luni înainte de conferința de la Teheran, Stalin a renunțat oficial la politica sa anti-religioasă.

El știa că atitudinea negativă a Uniunii Sovietice față de religie era o problemă constantă pentru Roosevelt, care vedea că acest lucru oferă numeroase argumente  inamicilor Uniunii Sovietice din Statele Unite (în special celor din rândurile Bisericii Catolice) de a critica sistemul sovietic. Numai cei mai apropiați de Roosevelt erau  la curent cu faptul că acesta era profund religios  .

Rexford Tugwell, prieten apropiat al lui Roosevelt și membru al „Brain Trust” (un grup de academicieni) de la Universitatea Columbia, care a elaborat primele recomandări pentru politica lui Roosevelt în calitate de președinte, și-a amintit că atunci când acesta participa la evenimente organizate, cerea tuturor colegilor săi să se alăture rugăciunii sale în timp ce cerea binecuvântarea divină pentru ceea ce urmau să facă, iar Robert Sherwood, cel care îi scria discursurile, credea că „credința sa religioasă a fost cea mai puternică și mai misterioasă forță care a trăit în el”.

Roosevelt profita de orice oprilej  pentru a sublinia necesitatea libertății religioase în Uniunea Sovietică. A doua zi după invadarea URSS de către Hitler  în iunie 1941, el i-a notificat pe Stalin că ajutorul american conștiința este un drept fundamental al tuturor popoarelor.

Pentru Statele Unite, principiile și doctrinele dictaturii comuniste sunt la fel de intolerante și străine ca principiile și doctrinele dictaturii naziste. Nici o dictatură nu poate și nu va primi niciun sprijin din partea poporului american „.

În toamna anului 1941, când armata germană se apropia de Moscova și Averell Harriman, împreună cu lordul Beaverbrook, secretarul britanic de aprovizionare, erau pe punctul de a zbura la Moscova pentru a conveni asupra unui program al posibilelor livrări SUA – Britanie către Uniunea Sovietică, Roosevelt a profitat de ocazie și a abordat din nou apărarea libertății religioase în URSS. Stalin se afla într-o situație disperată și Roosevelt știa că s-ar putea să nu întâlnească un moment mai bun. „Cred că aceasta este o oportunitate reală pentru Rusia , de a-și recunoaște libertatea religioasă”, scria Roosevelt la începutul lunii septembrie 1941.

Pentru reușita scopului propus, Roosevelt a făcut trei pași. În primul rând, președintele american l-a invitat pe Konstantin Umansky, ambasadorul sovietic la Washington, la Casa Albă, pentru a-l informa că ar fi extrem de dificil pentru Congres să aprobe ajutoarele acordate Rusiei, despre care știa că essunt  extrem de necesare, din cauza ostilității intense a Congresului față de URSS. …

El a sugerat apoi: „Dacă, în următoarele zile, fără să aștepte sosirea lui Harriman la Moscova, conducerea sovietică autorizează mediatizarea problemelor legate de libertatea religioasă în URSS , acest lucru ar putea avea un efect  pozitiv înainte ca proiectul de lege privitor la ajutorarea Uniunii Sovietice să fie depus la Congres.”. Umansky a fost de acord să prezinte conducerii țării sale această chestiune.

La 30 septembrie 1941, Roosevelt a ținut o conferință de presă, în cadrul căreia a indicat jurnaliștilor prezenți să se familiarizeze cu articolul 124 din Constituția sovietică, care vorbea despre garanțiile libertății de conștiință și libertatea religiei și să publice aceste informații. (După ce aceste informații au fost făcute publice  în presă,  Hamilton Fish, un congresman republican, a sugerat sarcastic ca președintele să-l invite pe Stalin la Casa Albă, „pentru a putea fi botezat în piscină.”)

Apoi Roosevelt l-a instruit pe Harriman, care era deja gata să plece la Moscova, să ridice problema libertății religiei în cursul discuțiilor cu Stalin. După cum și-a amintit Harriman, „Președintele a vrut să-l conving pe Stalin de importanța relaxării restricțiilor asupra religiei. Roosevelt era îngrijorat de posibila opoziție din partea diferitelor grupuri religioase.

De asemenea, el dorea cu adevărat să folosească cooperarea noastră în timpul războiului ca mijloc de a influența atitudinea ostilă a regimului sovietic față de religie „. Harriman a ridicat această problemă într-o conversație cu Stalin în așa fel încât dictatorului  i-a devenit clar că  situația politică și opinia publică negativă din Statele Unite față de Rusia se va schimba în bine dacă „sovieticii sunt dispuși să asigure libertatea religiei, nu numai în cuvinte, ci și în fapte”.

Harriman a ridicat și acest subiect și într-o conversație cu Molotov, care a făcut cunoscut faptul că nu crede în sinceritatea lui Roosevelt. „Molotov mi-a spus sincer despre marele respect pe care îl au el și ceilalți pentru președinte. La un moment dat m-a întrebat dacă președintele, o persoană atât de inteligentă,  este într-adevăr la fel de religioasă pe cât pare, sau se preface în scopuri politice”, – a reamintit Harriman.

Reacția părții ruse a fost promptă.   
 Solomon Lozovsky, comisarul adjunct al poporului pentru afaceri externe, a așteptat 24 de ore după plecarea lui Harriman de la Moscova și a convocat o conferință de presă în care a dat citire următoarei declarații: „ Opinia publică din Uniuniea Sovietică a aflat cu mare interes despre declarația președintelui Roosevelt la o conferință de presă privind libertatea religiei în URSS. Libertatea religioasă și libertatea propagandei anti-religioase sunt recunoscute în Urss „. Imediat după  aceasta, el a menționat că statul sovietic „nu intervine în probleme de religie”, dat fiind faptul că  religia este „o chestiune personală”. Lozovsky și-a încheiat declarația cu un avertisment către liderii Bisericii Ortodoxe Ruse, dintre care mulți erau încă în închisoare.

Singurul ziar din Rusia care a relatat evenimentul a fost Moskovskie Novosti, o publicație în limba engleză pe care doar americanii o citeau. Ziarele Pravda și Izvestia au ignorat comentariile lui Lozovsky. Roosevelt nu a fost mulțumit pentru că se aștepta la mai mult. După cum și-a amintit Harriman, „m-a anunțat că nu este suficient și a criticat  eșecul meu de a realiza mai mult”.

Câteva săptămâni mai târziu, după ce s-a familiarizat cu ultimul proiect al „Declarației Națiunilor Unite” pregătit de Departamentul de Stat, care urma să fie semnat de toate țările aflate în război la 1 ianuarie 1942, Roosevelt i-a cerut lui Hull să includă  în document o dispoziție privind libertatea religiei: „Cred că Litvinov va fi obligat să fie de acord cu acest lucru „.

Când ambasadorul sovietic Litvinov, care tocmai îl înlocuise pe Umansky, s-a opus includerii în text a unei expresii referitoare la religie, Roosevelt s-a jucat cu acea expresie schimbând „libertatea religioasă” în „libertatea religiei”. Această modificare, în esență nesemnificativă, i-a permis lui Litvinov, fără a denatura adevărul, să-l informeze pe Moscova că a fost capabil să-l oblige pe Roosevelt să schimbe documentul și astfel să-l satisfacă pe Stalin.

În noiembrie 1942, primele schimbări au devenit evidente în poziția anti-religioasă a guvernului sovietic: Mitropolitul Kievului și a lui Nikolai, unul dintre cei trei metropoliți care au condus Biserica Ortodoxă Rusă, a devenit membru al Comisiei de stat extraordinare pentru stabilirea și investigarea atrocităților invadatorilor fascisti germani.

Astfel, cu două luni înainte de Conferința de la Teheran, Roosevelt a obținut rezultate importante și și-a întărit poziția.

Stalin, care participase la închiderea și distrugerea multor biserici și mănăstiri din Rusia, a început să privească religia nu prin prisma îngustă a doctrinei comunismului, ci din perspectiva lui Roosevelt.

La 4 septembrie 1943,  Stalin l-a convocat pe G. Karpov, președintele Consiliului pentru Biserica Ortodoxă Rusă din cadrul Consiliului de Miniștri al URSS, Georgy Malenkov și pe pe șeful poliției secrete Lavrenty Beria la „dacha sa din apropiere” la Kuntsevo.

Stalin a anunțat că a decis să restabilească imediat Patriarhia Rusă, să instituie  sistemul de guvernare bisericească condus de patriarhul care fusese abolit în 1925 și să deschidă biserici și seminarii. Mai târziu în acea seară, mitropoliții Sergius, Nikolai și Alexy au fost chemați la Kremlin, iar Stalin i-a informat cu privire la deciziile  care au fost luate.

+++

ADDENDA

Biserica Ortodoxă Rusă a suferit multe prigoane în timpul regimului comunist. Persecuţiile au început imediat după instalarea regimului bolşevic, în anul 1917.

În 20 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, organul conducător al Rusiei Sovietice, a emis decretul separării Bisericii de stat şi al separării şcolii de Biserică. Prin acest act se interzicea orice participare a Bisericii la viaţa statului şi educația religioasă în şcolile naţionale şi private. De asemenea, Biserica pierdea orice drept de proprietate, chiar şi asupra lăcaşurilor de cult, scrie https://basilica.ro/biserica-ortodoxa-rusa-persecutiile-din-timpul-comunismului/

Marea foamete din 1921-1922 a constituit un nou moment de acţiune împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse. Guvernul emite un decret prin care au fost confiscate toate obiectele valoroase din patrimoniul bisericilor. Pentru a evita dispariţia unui imens patrimoniu cultural, patriarhul rus de atunci, Sfântul Tihon, a făcut un apel ca acelea utilizate in mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de credincioşi. Guvernul s-a folosit de acest lucru ca pretext pentru a declanşa o campanie în masă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacţionarism şi de refuzul de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă.  Guvernul sovietic a trecut la o cruntă represiune, principalii ierarhi, în frunte cu patriarhul, fiind arestaţi.

Ameninţată distrugerea completă, Biserica nu şi-a putut continua opoziţia faţă de abuzurile puterii bolşevice. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlericală a luat o amploare nemaivăzută până atunci, Sfântul Patriarh Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul bolşevic.

Odată cu venirea lui Stalin la conducerea Rusiei sovietice, persecuţia îndreptată împotriva Bisericii a continuat. În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopii şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările de clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi patru arhierei-vicari, care au continuat să-şi desfăşoare clandestin activităţile religioase.

În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate,  lăcaşurile primind alte întrebuinţări. Peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

În 1939 mai erau în libertate numai patru mitropoliţi şi câţiva episcopi care activau ca preoţi de parohie. 

În data de 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S. erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici care petrecuseră vreme îndelungată în exil s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani ai regimului comunist.

Începând cu anul 1988 propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.

+++

Războiul informaţional ca mijloc de nimicire a naţiunii

 

 

 

 

 

Atunci când vrei să nimiceşti o naţiune, fără s-o atingi fizic, este suficient să loveşti în sistemul fundamental de valori, în treapta spirituală, toate celelalte se vor destrăma de la sine.

Acest proces se numeşte război informaţional. Găsind fisura în sistemul spiritual al adversarului, loveşti în ea până nu obţii rezultatul necesar.

Atunci, însă, când inamicul se sprijină pe un adevăr absolut, trebuie să elimini acest concept din viaţa lui.

Se interzice discuţia pe această temă şi se porneşte atacul asupra celor ce nu-şi cunosc valorile.

Le spui tot soiul de prostii şi ei le cred, sau îi lucrezi cu cei care nu împărtăşesc sincer aceste valori.

Un element pe care l-a generat civilizaţia occidentală este inchiziţia – poliţia gândirii.

Inchiziţia nu discută să pună la îndoială valorile tale sau ale celuilalt.

Inchiziţia vrea să verifice cum gândeşti tu, dacă gândeşti conform valorilor oficiale catolice, de exemplu, atunci normal ai dreptul la existenţă.

Iar dacă tu nu gândeşti astfel, atunci ei te verifică dacă tu te înşeli sau tu într-adevăr crezi aşa cum crezi.

Dacă te înşeli, atunci eşti trimis la cursul de reeducare, dar dacă tu insişti asupra a ceea ce crezi tu, atunci ei îţi propun o ofertă: declară oficial că refuzi ceea ce crezi şi rămîi în viaţă, convingându-te prin torturi. Iar dacă omul insistă în ceea ce crede, atunci el este omorât.

Important este că inchiziţia nu intră în discuţie cu valorile tale, nu face confruntare, ci te constrânge să renunţi prin metode absurde.

Poliţia gândirii a existat sub forma KGB, Mosad, FBI, CIA etc. Prin aceasta are loc verificarea loialităţii cetăţeanului. La musulmani dacă pui la îndoială ceea ce este în islam, atunci eşti considerat trădător şi eşti omorât.

Dacă nu eşti musulman şi pui la îndoială, atunci ei admit să discute, să te convingă. Dacă ei pierd, atunci caută să nu facă propagandă şi îţi propun să pleci.

Iar dacă eşti musulman eşti obligat să aperi acest sistem de valori. La iudei orice încercare de a discuta Talmudul se consideră antisemitism şi este pasibil de pedeapsă.

La ortodocşi se discută liber, dacă nu eşti de acord – poftim atacă, dar tot ce cer de la tine e să recunoşti că nu ai dreptate atunci când vei înţelege asta.

În istorie nu a fost nici un caz de constrângere pentru a trece la ortodoxie. Însă sînt pedepse pentru profanare. În ortodoxie este o singură pedeapsă pentru gândire neortodoxă – anatema.

Anatema este excomunicare, oficial eşti declarat de către Biserică că nu eşti ortodox.

Întoarcerea din anatema este foarte simplă: recunoaşterea greşelii şi pocăinţa pentru făptuirea ei.

Relaţia dintre civilizaţia apuseană şi celelalte se face strict în termenii războiului informaţional. Nu se discută valorile, ci pur şi simplu se insinuează la început îndoieli, până la ură faţă de respectivele valori.

Rezultatele războiului informaţional purtat de apus sînt vădite în societatea noastră: ateism, nihilism, materialism etc.

Poporul român se află în apusul existenţei sale, şi dacă nu se produce o reînviere, în scurt timp acest popor va înceta să existe.

Elementele de gangrenă sînt vizibile deja, încă nu am ajuns la metastază, dar sîntem în pragul metastazei, adică în pragul ireversibilităţii.

Un element este faptul că mulţi neortodocşi se consideră români, prin aceasta ei au pierdut continuitatea cu strămoşii lor, au pierdut legătura cu sistemul spiritual pe care s-a sprijinit acest popor aproape două mii de ani.

  Un alt element este limba română modernizată, aceasta devine tot mai incompatibilă, ca valori tezaurizate în ea, cu limba română vorbită de înaintaşi, care avea alte valori în ea.

Orice limbă nu este doar instrument de comunicare, ci şi un tezaur, o experienţă, o valoare, pe care neologismele nu sînt în stare să le exprime în totalitatea lor.

Războiul informaţional nu urmăreşte distrugerea juridică a identităţii.

Dacă un om atacat în războiul informaţional continuă să se identifice cu naţiunea română, vorbeşte limba română, dar nu are la baza personalităţii sale sistemul de valori pe care se sprijineau românii pe tot parcursul istoriei, atunci el este înfrânt în acest război, înfrânt categoric.

Prin mass-media aşa zis „pro-românească” nouă ni se inoculează aşa zise”valori” care nu au nici o legătură cu spiritualitatea poporului român.

Acestea sînt arme ale războiului informaţional, acum depinde de noi dacă vom fi înfrânţi sau nu în acest război scrie