CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TEROAREA SOVIETICĂ DIN BASARABIA COTROPITĂ ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI SOVIETO-GERMAN

 

 

 

 

NKVD_Basarabia

 

ÎNTEŢIREA POLITICII SOVIETICE DE TEROARE ASUPRA BASARABENILOR ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI SOVIETO-GERMAN.

 

 

 

Pactul dintre Hitler şi Stalin, semnat la 23 august 1939, la Moscova, oferea URSS mână liberă în ceea ce priveşte extinderea posesiunilor.

Deşi pactul a fost încheiat în august, având acceptul Germaniei pentru materializarea revendicărilor faţă de Statele Baltice şi faţă de România, URSS a recurs la nişte acţiuni spontane, punând Berlinul doar în faţa unui fapt consumat scrie Mariana S. ŢĂRANU, doctor în istorie, de la Chișinău, în http://istoriamilitara.org.

 Lichidarea reprezentanţilor administraţiei publice ce au activat în perioada românească.

Politica criminală sovietică avea drept scop şi lichidarea reprezentanţilor administraţiei publice române care, fie nu au reuşit, fie nu au dorit să se refugieze peste Prut.

Din primele ore de ocupaţie a început arestarea acestora. Mulţi erau arestaţi direct din stradă, alţii în timpul nopţii.

Cele mai multe arestări se făceau noaptea, între orele 01.00 şi 03.00, pentru ca efectul moral să fie cât mai mare. Arestările foştilor reprezentanţi ai administraţiei publice nu au contenit pe parcursul întregii perioade de ocupaţie.

În majoritatea cazurilor, cei arestaţi, după o perioadă de detenţie în penitenciarele din Chişinău, din Tiraspol sau din cen trele judeţene, erau trimişi la munci în gulagurile din URSS ori, în rezultatul unor simulacre de judecată, erau lichidaţi fizic. Dacă până la ocupaţia sovietică, în timpul administraţiei române, locuitorii provinciei se simţeau în siguranţă, fiind ocrotiţi de lege, imediat după 28 iunie 1940 erau, zilnic, martorii unor scene îngrozitoare: arestări întâmplătoare, dispariţia fără urmă a unor persoane cu foste posturi de conducere şi chiar a membrilor familiilor lor, fără a li se preciza vinovăţia, nu era dusă evidenţa arestaţilor etc.

Pe parcurs, arestaţii şi rudele lor, în speranţa că noile autorităţi le vor revedea dosarele, adresau cereri diferitor instanţe, solicitând revizuirea acestora. În cadrul Prezidiumului Sovietului Suprem din teritoriile româneşti ocupate a fost creată o Comisie republicană specială împuternicită cu revederea dosarelor.

În componenţa acesteia au fost incluşi doi membri ai Tribunalului Suprem – I. Pratevici şi E. Verlan[1], precum şi E. Kisuli[2], Z. Bondarenko[3], Ia. Mordoveţ[4] şi S. Bondarciuk[5] – persoane fidele puterii sovietice şi dornice de a se afirma. În baza analizei proceselor-verbale ale Prezidiului Sovietului Suprem la care am avut acces, referitoare la amnistia condamnaţilor, ne permitem să constatăm că nicio cerere n-a fost satisfăcută, iar „vinovăţia” tuturor a fost „confirmată”.

Astfel, regimul comunist de ocupaţie nu a eliberat sau cruţat în vreun fel nicio persoană suspectată de neloialitate faţă de puterea sovietică impusă forţat în regiune.

Mai mult, se constată că respectiva comisie a avut o activitate prodigioasă pe parcursul lunilor martie-mai 1941, iar la începutul lunii iunie reviziurea dosarelor cu caracter penal a fost stopată, aceasta limitându-se la cele civile, care le depăşeau numeric pe cele înaintate în perioadele similare ale lunilor precedente.

Este cert că, la un anumit moment, autorităţile ocupante nu vedeau utilitatea condamnării la moarte a reprezentanţilor administraţiei româneşti. Fiind nemijlocit implicaţi în organizarea deportărilor din luna iunie, le atribuiau o mai mare utilitate condamnărilor la munci forţate în diferite regiuni ale URSS. În acelaşi timp, în majoritatea cazurilor, respectiva comisie doar confirma deciziile judecătoriilor din centrele judeţene ce funcţionau la moment.

Cele mai multe dosare au parvenit de la judecătoriile regionale Bălţi, Tighina, Soroca, Orhei şi Chişinău. Mai mult, până a fi supuşi verdictului final, deţinuţii stăteau în penitenciarele din centrele judeţene unde şi-au primit sentinţa.

 

 

Motivele ce li se incriminau acestora erau diverse:

 

  • au fost funcţionari în timpul administraţiei româneşti;

  • poliţişti sau jandarmi;

  • deţineau cărţi româneşti;

  • au desfăşurat activitate contrarevoluţionară;

  • au fost agenţi ai securităţii;

  • au fost membri ai partidelor burgheze;

  • au activat în calitate de feţe bisericeşti.

În consecinţă, se organiza un simulacru de judecată şi funcţionarii administraţiei româneşti arestaţi erau condamnaţi la moarte în conformitate cu art. 54–13 al Codului Penal al RSS Ucrainene. Menţionăm, în acest context, că asasinii niciodată nu au considerat necesar să comunice familiei arestatului informaţii despre soarta acestuia.

Pe parcursul întregului an de ocupaţie sovietică, procese de judecată ale foştilor funcţionari ai administraţiei româneşti erau înscenate atât de Tribunalul Militar Odesa, cât şi de nou-creata Comisie de Stat de la Chişinău. În prima perioadă, majoritatea condamnaţilor erau judecaţi la Odesa, ca, ulterior, centrul de greutate să fie transferat la Chişinău. Guvernarea comunistă a fost neîngăduitoare şi cu reprezentanţii intelectualităţii rămase în provincie.

Acestora li se incriminau diferite motive pentru care erau arestaţi, ca mai apoi să dispară fără urmă.

Zguduitor este cazul lui Ilie Ciocoi din satul Zaim, raionul Căuşeni, judeţul Tighina, care a fost arestat de NKVD în ianuarie 1941 incriminându-i-se că avea în casă mai multe cărţi româneşti.

Acesta a fost ţinut un timp în penitenciarul din Tighina, după care a fost trimis într-un lagăr de corecţie prin muncă din URSS[6].

Relevant este şi cazul lui Ion Cobzarenco, notar, arestat la 18 aprilie 1941 şi împuşcat în regiunea Kazan (din URSS) un an mai târziu. Acestuia, la arestare, nici nu i-a fost comunicat motivul pentru care s-ar fi făcut vinovat[7]. O soartă similară a avut-o Nicolae Holban, notarul satului Petreşti, raionul Ungheni, care, în 1940, a fost arestat împreună cu toată familia. La 5 decembrie 1941 a fost împuşcat într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk[8].

Învăţătorul Zinovie Ioncu din Tighina a fost arestat la 6 iulie 1940, în timp ce se afla la Chişinău, şi a fost deportat la Novosibirsk[9]. Sunt doar câteva exemple de lichidare fizică a intelectualităţii de către puterea sovietică ocupantă.

În momentul în care industria grea sovietică necesita în permanenţă forţă de muncă, la iniţiativa maiorului Sazîkin, NKVD-istul principal de la Chişinău, şi, evident, cu confirmarea celor de la Kremlin, mii de funcţionari în timpul administraţiei româneşti au fost transferaţi în lagărele de muncă din URSS. Pe parcursul primului an de ocupaţie, astfel de transferuri au fost organizate de două ori.

 

 

 

 

69 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste | RFI Mobile

 

 

 

 

 

 

La sfârşitul lunii august 1940 şi aprilie 1941, NKVD de la Chişinău a organizat, în cea mai mare taină, trimiterea acestora la munci forţate în lagărele de muncă din RSS Kazahă, regiunea Kazan (RASS Tătară), Karaganda, Siberia, RASS Komi[10], lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ. Spre regret, nu cunoaştem deocamdată numărul acestora, însă cert este că majoritatea au murit în chinuri groaznice pe parcursul anilor 1942–1943.

În felul acesta, autorităţile criminale sovietice eliberau locul pentru întemniţarea altor mii de oameni nevinovaţi, pe care regimul de ocupaţie i-a exterminat mai apoi. Genocidul ţărănimii locale. În rezultatul instaurării sistemului colonial sovietic a avut mult de suferit agricultura, ţărănimea locală. În 1940 suprafaţa terenurilor agricole constituia 3,4 mln. ha, dintre care 82% era pământ arabil şi cultivat cu plante multianuale.

La început, tot pământul a fost naţionalizat şi declarat proprietate a statului sovietic. Pentru că expansiunea avusese loc vara, pământul arabil, lanurile de cereale, viile, livezile au rămas de facto fără stăpân, tocmai în perioada în care urmau a fi efectuate muncile agricole de recoltare. Ţăranii, într-adevăr, primeau pământul cu satisfacţie.

Era firesc, mai ales că, pentru pământ nu se plătea, iar majoritatea suprafeţelor cu cereale, viile şi livezile erau cu rod. Ei însă nu-şi puteau imagina dimensiunile impozitului agricol şi ale livrărilor obligatorii de produse alimentare către statul sovietic.

În scopul redării unui tablou veridic al terorii economice la care a fost supusă ţărănimea băştinaşă pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică fac referinţă la un studiu de caz elocvent, reprodus din lucrarea istoricilor Elena şi Ion Şişcanu „O gospodărire ţărănească din judeţul Chişinău, având în folosinţă şase ha de pământ, era obligată să furnizeze statului sovietic 960 kg de cereale, dintre care, de regulă, 380 kg de grâu şi 580 kg de porumb, plus la acestea 2 160 kg de floarea-soarelui şi încă 1 920 kg de soia[11].

În total, ţăranul urma să dea statului la un preţ redus recolta obţinută de pe 4,87 ha, adică 81% din totalul recoltei obţinute[12].

În cazul în care nu îndeplinea obligaţiile în termenele stabilite, gospodăria ţărănească era supusă unei amenzi echivalente cu preţul de piaţă al cantităţii de produse nelivrate.

În acelaşi timp, din gospodăria respectivă, odată cu amenda, era luată şi cantitatea de produse agricole neachitată. În cazul în care ţăranii se împotriveau sau nu erau deloc în stare să achite impozitele exagerate, erau condamnaţi.

Arestarea şi judecarea acestora se efectua conform aceluiaşi scenariu ca şi în cazul celor învinuiţi de acţiuni politice.

Arestaţilor li se înscenau procese de judecată în centrele raionale unde aveau vize de reşedinţă. Cele mai multe procese de judecată de accest gen au avut loc în toamna şi iarna anului 1940.

Cei judecaţi de autorităţile comuniste erau învinuiţi de neîndeplinirea planului de livrare a impozitului către stat „postavka” sau neachitarea impozitului în bani, uneori erau judecaţi şi din cauză că nu au îndeplinit planul de stat la semănat.

Drept bază legislativă pentru condamnaţi au servit vestitele articole 46, 58 şi 51-1 ale Codului Penal al RSS Ucrainene, care prevedeau privaţiunea de libertate şi/sau confiscarea averilor. Documentele de arhivă şi sursele orale denotă că ţăranii judecaţi în baza motivelor nominalizate mai sus au fost impuşi la munci forţate în lagărele de muncă din URSS.

 

 

 

 

 

Doliu în Republica Moldova: 6 iulie 1949, al doilea val al deportărilor din  Basarabia | RFI Mobile

 

În scopul asigurării economiei sovietice cu forţă de muncă către începutul lunii ianuarie 1941, în mod clandestin şi bine organizat, deţinuţii au fost transferaţi în lagărele de muncă forţată din Vîtegorsk, Veatsk şi Cerepoveţ.

Documentele la care am avut acces, deocamdată, nu ne permit să ne creăm un tablou amplu al acestor evenimente[13].

După cum s-a demonstrat, regimul comunist, pe tot parcursul perioadei de ocupaţie, a avut un comportament criminal cu toţi cei bănuiţi că ar avea alte viziuni decât cele oficiale, dar teroarea s-a înteţit în momentul în care linia frontului s-a apropiat.

În ultimele zile înainte de retragere, reprezentanţii administraţiei sovietice, paralel cu distrugerea imobilelor, arderea acestora, şi-au finisat şi toate procesele ce le aveau pe rol.

 

 

 

 

 

 

 

NOTE:

[1] Studii medii, preşedintele Judecătoriei Supreme a RSSM.

[2] Studii medii, preşedintele Sovietului Suprem al RSSM.

[3] Studii medii incomplete, primul-secretar al Comitetului Raional Nisporeni, ucrainean.

[4] Studii medii, şeful NKVD-ului de la Chişinău, ucrainean.

[5] Studii medii incomplete, procurorul RSSM.

[6] M. Druc, Al. Chiriac, Persoane deportate din Basarabia după 1940 // Arhivele totalitarismului, 1996, Nr. 10, p. 195.

[7] Ibidem, p. 205

[8] Ibidem, p. 196.

[9] Ibidem, p. 206.

[10] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 2918, Inv. 3, dos. 1; M. Druc, Al. Chiriac, Op. cit., p.185–214.

[11] Toate aceste cantităţi trebuiau livrate statului indiferent de faptul dacă ţăranul le va cultiva sau nu.

[12] I. Şişcanu, E. Şişcanu, Sistemul fiscal sovietic privind ţăranii basarabeni, 1940–iunie 1941 // Revista de istorie a Moldovei, 1995, Nr. 3-4, p. 20-21.

[13] La moment, nu cunoaştem nici numărul arestaţilor, nici al condamnaţilor, acest subiect fiind unul prioritar pentru autor.

27/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primele efecte ale cotropirii Basarabiei de către URSS

 

 

 

Foto: Semnarea Pactului Hitler – Stalin (Ribbentrop- Molotov) și furtul de teritorii românești.

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței.

În ziua de 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului român de a evacua  armata și  administrația pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.

Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu bucurie. Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.

În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, militari români , persoane civile în curs de evacuare.

  Unele documente militare și civile, din acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.

   

În cartea sa Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima:

„În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

 Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore.

Pe 3 iulie la ora 12.00 „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

 

 

 

 

În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

Nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populația civilă rămasă în Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, indiferent de etnie, să se convingă de fățărnicia si brutalitatea  regimului sovietic de ocupație.

Basarabia și Bucovina de Nord vor cunoaște încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de majoritatea populației.   

În scurt timp, la 2 august 1940 este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).

6 din cele 13 raioane ale Republicii Autonome Socialiste Sovietice moldovenesti (RASSM) create de soviete în 1924 dincolo de Nistru, intră în componența RSS Molovenești, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt anexate Ucrainei sovietice,odată cu Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța).

Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov, fără ca locuitorii acestor ținuturi să fie consultați.

În 1940-41, au avut loc masive deportări, condamnări și execuții politice, precum și o falimentare și/sau naționalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care aveau să afecteze minoritățile naționale basarabene și nord-bucovinene în aceeași măsură, ca și pe etnicii români. 

În această perioada s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați.

Economia celor două regiuni a fost paralizată, pusă la pământ de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.

În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug. La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici.

Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei și o îndelungată perioadă de lipsuri   în ceea ce priveste produsele de bază necesare populației.

Dat fiind faptul că  majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea a capătat, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. 

Organizația comunistă locală din Basarabia era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.

Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.

În scurt timp, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile. Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

 

Nevestele ofițerilor ruși, îmbrăcate în cămăși de noapte, mergeau la piață, iar soții lor cumpărau cantităţi enorme de alimente, zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici și vase de bucătărie. Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici.

Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci. În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură.

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate…

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații.Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie… Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi.

În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”.

Se petrecuseră şi scene nostime. Nişte rusoaice care ieşiseră pe stradă umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

 

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.

În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, cca. 124 000 de germani basarabeni.

Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă de ocupanții sovietici.

Cele mai importante arestări ale populației locale au avut loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941.

La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.

Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.

Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, cu numai o lună înaintea eliberării Basarabiei și Bucovinei de nord de către trupele româno- germane, fiind vizate 32 423 de persoane din aceste ținuturi românești cotropite in urma Ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 de Uniunea Sovietică.

Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 au reușit să evite tragedia care îi aștepta.

Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSS Moldovenească au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.

În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței.

Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică. Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941.

 Deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile recent anexate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi. 

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic român  dar și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag.

Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice.

Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40-45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.

Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

 

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.

Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice .

Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.

Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

Operațiunea de rusificare a Chișinăului

(Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie)

 Din ianuarie 1940 până în iunie 1941, numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 până la 188500 de persoane.

 Fiind cel mai mare oraș din cele șase județe, incluse de sovietici în componența RSSM, Chișinăul a devenit centru administrativ chiar din prima zi de ocupație a Basarabiei. Iar la ședința Biroului Politic al PC(b) al URSS din 14 august 1940, s-a decis oficial că această localitate va fi capitala noii republici sovietice. De aceea ocupanţii au somat chişinăuienii să-şi părăsească casele şi au numit străzile după bunul lor plac.

Conform Hotărârii nr. 208 a CCP al RSSM din 26 septembrie 1940, s-a stabilit că fiecărui chişinăuian îi revin nouă metri pătrați de spațiu locativ.

În cazul în care spațiul destinat unei familii depășea metrajul indicat, atunci o parte din casă sau casa întreagă era confiscată de stat și ocupată de familiile demnitarilor sovietici, veniți în Basarabia după 28 iunie 1940.

Din cele 1960 de case confiscate sau părăsite de chișinăuienii plecați în România, o parte au fost ocupate neautorizat de către militari, iar celelalte au fost distribuite funcționarilor. În limbajul epocii, aceasta se numea „naționalizare”.

De regulă, proprietarii erau somați fără alte explicaţii să elibereze casele confiscate. Pe parcursul anilor 1940-1941, în RSSM puteau fi naţionalizate clădirile, care aveau suprafaţa de 800 de metri cubi (în Chişinău), 700 de metri cubi (în Bălţi şi Tighina) şi 500 de metri cubi în celelalte localităţi.

Prin urmare, în primele șase luni de ocupație sovietică, în Chișinău au fost naționalizate fără întocmirea vreunui act 3720 de case particulare, în Tighina – 539, în Orhei – 284, în Cahul – 223, în Călărași – 82.

Documentele timpului arată că, la 8 aprilie 1941, Comitetul Executiv Chișinău a PC(b)M a înaintat Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM un proiect cu privire la împărțirea Chișinăului în trei sectoare: Krasnoarmeisk, Lenin și Stalin.

Acest lucru era necesar în scopul monitorizării mai eficiente și soluționării eventualelor situații de criză. În Krasnoarmeisk, erau înregistrați 58000 de locuitori, inclusiv 4027 de muncitori și 7500 de membri ai diferitelor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 24 de întreprinderi de stat. În sectorul Lenin, apoi erau înregistrate 66500 de persoane, inclusiv 5100 de muncitori și 6900 membri ai diferitor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 22 de întreprinderi de stat. În sectorul Stalin, domiciliau 64000 de oameni, dintre care 2900 erau muncitori, iar 4200 – membri ai diferitelor arteluri. Aici activau 19 întreprinderi de stat.Peste două zile, la 10 aprilie 1941, în cadrul ședinței CC a PC(b)M, au fost aprobați prim-secretarii și secretarii Comitetelor executive raionale Chișinău ale partidului.

Prim-secretar în sectorul Lenin a fost numit ucraineanul Mirgorodskii Ivan Dmitrievici, care era născut în anul 1910 și avea studii medii incomplete.

Pentru sectorul Stalin, a fost ales un alt ucrainean, Mazanik Mihail Cuprianovici, născut în anul 1909 şi cu studii medii.

Numai Șcerbenko Constantin Terentievici, ucrainean şi el, născut în 1897, care a fost desemnat pentru sectorul Krasnoarmeisk, avea studii superioare.

Președinte al Comitetului executiv al PC(b)M din Chișinău a fost numit Elîșev, iar prim-secretar al Comitetului orășenesc – Ulasevici Victor Iacovlevici. În anii 1938-1940, acesta s-a aflat la muncă de partid în regiunea Dnepropetrovsk a Ucrainei.

Capitala, inundată de sovietici

Doctorul în istorie Ruslan Şevcenco atrage atenţia că numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 persoane, în ianuarie 1940, până la 188500, în iunie 1941. Chiar dacă, după 28 iunie 1940, RSSM a fost părăsită de peste 200000 de persoane, în august-decembrie 1940, aici au venit alții, peste 220000 de oameni.

În locul Arhivei din perioada interbelică, în 1940, la Chişinău a fost deschisă Arhiva Istorică de Stat a RSSM, care avea și o filială la Tiraspol. În vara anului 1941, o dată cu începerea războiului germano-sovietic, au fost duse în estul republicii mai bine de 10000 de dosare, inclusiv toată arhiva NKVD-ului şi alte materiale ale autorităţilor sovietice.

Totuși, majoritatea documentelor Arhivei Centrale au rămas în oraş, cele mai valoroase fonduri fiind amplasate în sediile bisericilor „Sfântul Panteleimon” şi „Alexandr Nevschi” de pe lângă Azilul de bătrâni.

La începutul lunii august 1940, au fost redenumite străzile din orașele Basarabiei. Cele cu denumiri istorice sau cu specific național au primit nume ale liderilor sovietici sau ale orașelor din Rusia.

Lista străzilor redenumite din Chişinău

Strada Alexandru cel Bun a primit numele Alexandrovskaia;
Strada Regina Maria a fost împărțită în două străzi, Sinadinovskaia şi 28 iunie;
Bulevardul Regele Carol – strada Lenin;
Strada Eminescu – stradela Fontannîi;
Strada V. Alecsandri – stradela Kolodioznîi;
Strada Regele Ferdinand I – Kiev;
Strada Ion C. Brătianu – Podolskaia;
Strada M. Kogălniceanu – Pirogov;
Strada General Berthelot – Leovskaia;
Strada Ion Heliade Rădulescu – Kuznecinaia;
Strada Sfatul Ţării – Sadovaia;
Strada Ştefan cel Mare – Frunze;
Strada 27 martie – Ştefan cel Mare;
Strada Dr. Th. Ciorbă – Orgheevskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Ostrovskogo;
Strada D. Cantemir şi strada I. Cristi – Gospitalinaia;
Strada Principele Nicolae – Moghiliovkaia;
Strada Principele Carol – Inzov;
Stradela Stibikov – Stibikovski;
Strada Unirii – Meshcenskaia;
Strada Vladimir de Hertza – Miciurin;
Strada Cuza-Vodă – Haruzin;
Strada Armand Călinescu – Jukovski;
Stradela Mărăşti – Vartolomeevskii;
Strada Mitropolit Gavriil – Gogol;
Strada Regele Carol I – Puşkin;
Strada Mihai Viteazul – Mihailovskaia;
Strada General Er. Broşteanu – Hânceşti;
Strada Cetatea Albă – Armeanskaia;
Strada General Dragalina – Bulgară;
Strada I. Gh. Duca – Bender;
Strada Mareşal Averescu – Ismail;
Strada Albert Thomas – Kilinskaia;
Strada Al. Sturza – Svecinaia;
Strada Costache Negruzzi – Kirovskaia;
Strada Titu Maiorescu – Titovskaia;
Stradela Murafa – Petrovski;
Stradela Nistrului – Gluhoi;
Strada Hodoroja – Salgannaia;
Strada Movila lui Burcel – Purcelovskaia;
Strada Dragoş-Vodă – Kamenolomnaia;
Strada Sfântul Gheorghe – Gheorghevskaia;
Strada Căpriana – Kuprianovskaia;
Strada Catargiu – Pavlov;
Strada Al. Vlahuţă – Teobashevskaia;
Strada B. P. Haşdeu – Katsikovskaia;
Strada Iancu Văcăroiu – Prunkulovskaia;
Strada Anton Pann – Antonovskaia;
Strada Fântâna Blanduzia – Fontannaia;
Stradela Alecu Russo – Antonovski;
Strada Mihail Sturza – Goncearnaia;
Stradela Take Ionescu – Grekulovski;
Strada Alexandru Donici – Andreevskaia;
Stradela Sfântul Andrei – Andreevski;
Strada Sfântul Ilie – Ilinskaia;
Strada Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnaia;
Stradela Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnîi;
Strada Buna-Vestire – Blagoveshcenskaia;
Strada Poetul Puşkin – Pușkina Gorka;
Strada Paul Botezat – Botezatovskaia;
Stradela State Dragomir – Botezatovski;
Strada T. Râşcanu – Ekaterinovskaia;
Stradela Evreiască – Sinagovski;
Strada Ion Neculce – Ceasovetnnîi;
Strada Serdarul Măzărachi – Mazarakievskaia;
Stradela Ion Sârbu – Vdovîi;
Strada Cahul – Kagulskaia;
Strada Nicolae Bălcescu – Balshevskaia;
Strada Grigore Ureche – Voznesenskaia;
Strada Iakob Hâncu – Lankarsterskaia;
Strada Octavian Goga în stradela Obştii;
Strada Avram Iancu – Ostapovskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Salovskaia;
Strada Pavel Svinin – Uritski;
Stradela Alexandru Cotruţă – Salovski;
Stradela Mihail Stroescu – Uritski;
Strada George Coşbuc – Minkovskaia;
Strada Bugeac – Stavriceskaia;
Strada Sârbească – Serbski;
Strada Vasile Cârlova – Belousovskaia;
Strada Petru Maior – stradela Marinovski;
Strada Cojocarilor – Kojuharskaia;
Stradela Ion Creangă – Ivanovskaia;
Strada Plevnei – Siriiskaia;
Strada Traian – Katelinskaia;
Strada Romană – Aziatskaia;
Stradela Romană – Sverdlov;
Strada Gheorghe Lazăr – Petropavlovskaia;
Stradela General Stan Poetaş – Iakimovskaia;
Strada Gheorghe Asachi – Staroarmeiskaia;
Strada Veniamin Costachi a dispărut.

Consecințe pentru educație și limbă

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.

Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”.

În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă.

Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție obligatorie  a promovării în funcții de conducere în economie sau politică și a perfecționării profesionale.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/06/prima-ocupatie-sovietica-a-teritoriilor-romanesti-de-la-est-de-prut-1940-1941-cronologia-terorii/

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

 

https://www.timpul.md/articol/operaiunea-de-rusificare-a-chiinaului–136549.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_Nord

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei/

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BASARABIA AŞA CUM A FOST. VIDEO

Brejnev Bodiul

Au trecut mai mult de două secole de când, încălcând toate normele de drept ale vremii, Turcia ceda Rusiei după semnarea Păcii de la Bucureşti (16/28 mai 1812), o mare parte parte din Moldova situată între Prut şi Nistru.

Numit de atunci „Basarabia”, acest teritoriu, locuit în majoritate de români, a fost supus unei politici intense de rusificare şi de colonizare, mai întâi prin politica expansionistă ţaristă, care a fost continuată mai târziu cu atrocităţile comise de puterea bolşevică. 

Se vorbeşte aici despre cei 200 de ani care au trecut de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, de cei 20 de ani de la războiul de la Nistru, despre deportări, foametea programată, politicile de rusificare şi asimilare.

 Se vorbeşte aici despre cea mai încercată ramură a românităţii, cea din stânga Prutului, pentru a vedea cât de aproape sau cât de departe de Ţară i-a împins istoria pe românii din stânga Prutului. 

Se vorbeşte de asemenea despre călăii care ne-au cotropit, ne-au prădat pământul, limba și istoria, dar nu și viitorul!

VIITORUL ÎNSEAMNĂ DREPTATE, VIITORUL ÎNSEAMNĂ REUNIRE CU PATRIA-MAMĂ, ROMÂNIA!

 

 

 

 

 

13/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: