Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană: INSULA ȘERPILOR. VIDEO

Insula noastră a fost amintită pentru prima dată de Arctinus din Milet (în Aethiopida), pe la anul 777 î.Ch., iar ulterior, de alte izvoare istorice sau literare antice, sub diverse denumiri: „Leuké”, „Leuca”, „Insula albã”, „Stânca albã”, „Insula strãlucitoare”, „Achillea”, „Insula lui Achile”, „Lãcașul lui Achile”, „Fidonisi”, „Selina”, „Ilan Adassi”, „Zmeinoi”, „Ostro”, „l’Île des Serpents” și, evident, „Insula Șerpilor„.

Situată în fața gurilor Dunării, mai precis, a brațului Sulina, la 45 km de orașul-port omonim, Insula Șerpilor este cea mai mare dintre cele câteva insule ale Mării Negre.

Cu o istorie multimilenară, Insula Șerpilor, integrată organic în istoria Gurilor Dunării și a Dobrogei, iar după 1878, istoriei României, a fost, este și va fi, în pofida vicisitudinilor istoriei, o parte a pământului românesc, scrie https://www.activenews.ro/ INSULA-SERPILOR-Un-alt-pamant-romanesc-aflat-sub-stapanire-ucraineana.

Până în secolul al XIX-lea, apartenența insulei la Dobrogea nu a fost negată niciodată și de nimeni.

Decăderea lentă și implacabilă a Imperiului Otoman, agresivitatea imperiilor Habsburgic și Rus, disputa pentru noi teritorii, controlul Gurilor Dunării, Stâmtorilor și a Mării Negre au determinat declanșarea unor războaie sângeroase, majoritatea purtate pe teritoriul românesc, soldate cu numeroase victime umane și amputări teritoriale, între care menționăm și Insula Șerpilor.

Deși definitivarea cuceririi Dobrogei de către otomani s-a realizat între anii 1445-1462, Delta Dunării și zona adiacentă, inclusiv Insula Șerpilor au intrat sub stăpânirea efectivă a Sublimei Porți abia în timpul campaniei din 1484, soldată cu cucerirea Chiliei și Cetății Albe.

După 328 de ani de stăpânire turcească, în urma Păcii de la București (16/28 mai 1812), Rusia țaristă a anexat, în pofida oricărui drept istoric, alături de teritoriul cuprins între Prut și Nistru (viitoarea Basarabie), și brațul Kilia, devenind, pentru prima oară în istoria sa, riverană la Dunăre. Deși tratatul prevedea ca micile insule nelocuite de pe Dunăre să nu fie ocupate de nici una dintre părți¹, rușii au apreciat că era momentul să anexeze încă un teritoriu românesc aflat sub jurisdicție otomană – Insula Șerpilor.

Oficial, Insula Șerpilor a intrat în atenția diplomației europene în urma Tratatului de la Adrianopol (2/12 septembrie 1829), cînd Rusia țaristă a anexat brațul Sf.Gheorghe²cu întreaga Deltă, precum și insulele de la Gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor.

Apartenența juridică la un stat a acestei insule a fost consemnată pentru prima dată în Protocolul încheiat la Paris, la 6 ianuarie 1857, între plenipotențiarii Marilor Puteri care au luat parte la Congresul de pace din capitala Franței (1856), prin care s-a pus capăt războiului Crimeei.

În acest protocol s-a consemnat faptul că Insula Șerpilor va aparține, de drept, statului care stăpânește Delta Dunării, la vremea aceea, Imperiul Otoman: „Insula Șerpilor și Delta Dunării reveneau direct Turciei”.

De fapt, în urma războiului Crimeei (1853-1856) – încheiat cu înfrângerea Rusiei și finalizat prin Congresul de pace de la Paris – Basarabia și Insula Șerpilor, străvechi teritorii românești, au revenit Moldovei, țară aflată la vremea aceea sub suzeranitate otomană.

La rândul său, și Congresul internațional de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) recunoștea, în articolul 46, apartenența Insulei Șerpilor la România (fostă Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, stat creat în ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexanru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Munteniei): „Les îles formant le delta du Danube, ainsi que l’île des Serpents (…) sont réunis a la Roumanie” Practic, regimul juridic al Insulei Șerpilor a urmat, în decursul istoriei, destinul Gurilor Dunării.

Totodată, tratatul amintit confirmă retrocedarea sudului Basarabiei Rusiei, teritoriu mărginit la vest de talvegul brațului Chilia și de vărsarea Starâi Stambulului. Insulele Deltei Dunării, ca și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcea erau acordate României, împreună cu sudul Dobrogei, de la est de Silistra până la sud de Mangalia.

După încheierea primei mari conflagrații mondiale, la Paris s-a desfășurat Conferința de pace (între 18 ianuarie 1919 și 21 iunie 1920), soldată, după îndelungi dezbateri, cu semnarea Tratatelor de pace care consființeau unirea unor vechi teritorii românești (Bucovina, Transilvania și Basarabia) cu țara-mamă, România.

Rusia Sovietică nu și-a trimis reprezentanții la Conferința de pace de la Paris, apreciind că acolo se pune la cale o mare „tâlhărie imperialistă”. Absentând deliberat, regimul bolșevic de la Kremlin și-a calculat din timp mutările pentru ca ulterior să-și poată impune punctele de vedere și interesele teritoriale, strategice și economice pe calea șantajului și a forței.

Întrucât Rusia a refuzat semnarea unui tratat de pace cu România, la Paris s-a semnat un Tratat de pace de către Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră. Primul război mondial și tratatele amintite nu au modificat statutul juridic al Insulei Șerpilor, ea rămânând, în continuare, o parte a României.

În urma ultimatumurilor sovietice din 26 și, respectiv, 27/28 iunie 1940, și a discuțiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunăreîntre delegațiile română și sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu s-a făcut nici o referire la Insula Șerpilor.

La 26 octombrie 1940, fără nici o notificare prealabilă, U.R.S.S.-ul a ocupat cu forța cinci insule fluviale care aparțineau României, între care menționăm: Tataru Mare, Daleru Mare, Daleru Mic și Maicanul.

Drepturile legitime ale României asupra Insulei Șerpilor au primit o nouă certificare diplomatică și juridică internațională prin semnarea Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947 și ratificarea sa ulterioară de către Parlamentul României (22 august 1967) și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (29 august 1947). Acestă dublă semnătură recunoștea faptul că Insula Șerpilor aparținea,de iureși de factoRomâniei.

Părăsită de aliații săi tradiționali, cu armata sovietică de ocupație în țară, cu consilieri sovietici în toate instituțiile statului și cu un guvern obedient Moscovei, România se va confrunta curând cu noi tendințe expansioniste și rapturi teritoriale. În acest context extern și intern deosebit de favorabil, factorii de decizie politică de la Kremlin au declanșat demersurile menite să anexeze de la România Insula Șerpilor.

La baza acestui nou rapt teritorial nu a stat numai lăcomia teritorială arhicunoscută a urmașilor lui Petru cel Mare, ci și o serie de interese strategice, militare și economice.

La 4 februarie 1948, Petru Groza, șeful guvernului României și Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”³.

Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Șerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, și Nicolai Pavlovici Șutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la București, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată⁴Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română” ⁵.

Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat și coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia” Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.

După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării și Mării Negre și să urmărească mișcările militare ale adversarilor săi din Alianța Nord-Atlantică.

Ulterior, importanța economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.

Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental și a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul” Insulei Șerpilor, determinînd factorii de conducere de la București să inițieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfășurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea și clarificarea problemei (statutului) Insulei Șerpilor, știind că, potrivit dreptului internațional, aceasta aparține de iure României, chiar dacă de factoea este ocupată de ea.

Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele rațiuni:

• în lumina Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, ratificat de U.R.S.S. la 29 august 1947, Insula Șerpilor aparținea României;
• „Protocolul” Molotov-Groza din 4 februarie 1948 – la mai puțin de un an de la semnarea Tratatului – era un act nul ab initio deoarece:

– avea un caracter ilicit, Uniunea Sovietică vizând unilateral nu numai modificarea liniei frontierelor României, ci și a textului și prevederilor Tratatului de pace de la Paris; „protocolul” era un act contrar dreptului internațional imperativ;

– era un act inegal, deci nul; modalitatea și contextul realizării sale (constrângerile sovietice au fost decisive) vizau doar avantaje pentru Uniunea Sovietică și dezavantaje pentru România;

– procedurile standard au un traseu prestabilit: negocierea înțelegerii în condiții de egalitate; ratificarea înțelegerii – aspect de importanță esențială – care în cazul „protocolului” în discuție a lipsit; schimbarea instrumentelor de ratificare, care nu a avut loc pentru că acestea au lipsit; potrivit normelor internaționale, protocolul nu a avut cum să intre în vigoare, el neputând să se bucure de recunoaștere internațională.

Din punct de vedere al dreptului internațional, atât Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că Insula Șerpilor intră în cadrul U.R.S.S. (semnat la Moscova la 4 februarie 1948), cât și procesul verbal de predare-primire a insulei (semnat la 23 mai 1948, de Eduard Mezincescu, ca reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine) sunt nule, ab initio,și au un caracter ilicit, deoarece nici guvernul României nu putea încălca prevederile Constituției țării, și nici Uniunea Sovietică nu putea modifica linia frontierelor României, cu atât mai puțin prevederile Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, ratificat chiar de ea la 29 august 1947, care stipulau clar că această insulă stâncoasă aparține României.

Ca urmare, Insula Șerpilor, inclusă ilegal și deținută ilegitim de U.R.S.S. și apoi, după disoluția sa, de Federația Rusă, a fost „transferată”, tot ilegal, Ucrainei, în posesia căreia se află în prezent, în pofida oricăror tratate și reglementări de drept internațional⁶.

După evenimentele din decembrie 1989, poziția României față de Insula Șerpilor a fost ridicată la cel mai înalt nivel, cu prilejul vizitei efectuate de președintele României la Moscova, în vederea semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare și amicițiecu marele stat din răsărit.Deși președintele Gorbaciov s-a „angajat să studieze problema cu obiectivitate în vederea degajării unei soluții convenabileambelor părți”⁷, dispariția U.R.S.S. a transferat, spre rezolvare, problema guvernului de la Kiev, fiindcă în momentul de față mini-delta brațului Chilia și Insula Șerpilor aparțin Ucrainei.

La 1 decembrie 1991 Ucraina preconiza să țină un referendum referitor la independența sa, aspect normal și firesc, salutat și de țara noastră.

Dată fiind problema teritoriilor românești pe care le stăpânește această țară, Parlamentul României a adoptat, la 21 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi „Declarația Parlamentului României privind Referendum-ul din Ucraina de la 1 decembrie 1991″⁸, în care menționează fără echivoc:

„Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfășoare și pe teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fostdeclarat nul și neavenit,ab initio,de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este drepul Ucrainei să organizeze un referendum pentru indepndența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României (…).

Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S.(… ) este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia (… ).

Parlamentul României cere parlamentelor și guvernelor tuturor statelorcare vor recunoaște independența să declare expres că această recunoaștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate.

Parlamentul României se pronunță pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării împreună a problemelor (…).

Parlamentul României – se arată în finalul Declarației sale – solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.⁹„.

Din rațiuni politice,Tratatul bilateral româno-ucrainean,semnat la Neptun, la data de 2 iunie 1997 de echipa Adrian Severin-Petre Roman, aprobat de Parlament și promulgat de președintele Emil Constantinescu, a recomfirmat, practic, consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop, atribuind Ucrainei, ca succesor al U.R.S.S., suveranitatea asupra sudului și nordului Basarabiei (Bugeacul și Hotinul), a nordului Bucovinei, Ținutului Herța, nordului Maramureșului (fost cehoslovac în perioada interbelică) și Insulei Șerpilor.

În Anexa la Tratatul bilateral româno-ucrainean, se stipula că în termen de doi ani, prin negocieri, părțile vor căuta să soluționeza statutul Insulei Șerpilor (stâncă sau insulă), în funcție de care urma să se delimiteze limitele platoului continental și ale zonelor economice exclusive la Marea Neagră. .

În context, menționăm că în perioada 1998-2004 au avut loc nu mai puțin de 34 de runde de negocieri între România și Ucraina pentrudelimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la Marea Neagră, în urma cărora nu s-a ajuns la niciun consens, Ucraina negând nu numai orice drept al României asupra insulei (pe care aceasta nici nu îl ceruse), dar pretinzând și apele teritoriale ale acesteistâncinelocuite cu platoul continental aferent (care s-ar fi întins până la Sulina și Constanța) și catalogînd orice referire precisă a Bucureștiului la frontiera maritimã drept „pretenții teritoriale”, fapt ce a obligat țara noastră să se adreseze Tribunalului Internațional de la Haga.

La 13 septembrie 2004, Agentul României la Curtea Internaționalã de Justiție de la Haga (C.I.J.), Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de sesizare a C.I.J. pentru declanșarea procesului privind acest contencios.

La rândul ei, Ucraina a cerut Curții Internaționale de Justiție o suprafață de platou continental și zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta U.R.S.S. în negocierile cu România din perioada 1967/1987.

După analize aprofundate și deliberări laborioase, la 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al O.N.U., a reținut faptul că Insula Șerpilor nu poate fi considerată un punct de bază pentru delimitarea platoului continental.

Ca urmare, prin decizia Curții Internaționale de Justiție de la Haga, România a obținut o suprafață de 9.700 kmp, ceea ce reprezintă 79,34% din aria de 12.000 kmp de platou continental asupra căreia avea pretenții justificate.

Pe blogul Roncea.Ro găsiți 24 de materiale sau referiri la lucrările profesorului Traian-Valentin Poncea și alte 11 pe site-ul Ziaristi Online. Redăm aici un capitol despre drepturile și din istoria României uitate (de către actualele autorități) – Insula Șerpilor (o documentare cu circa opt ani de publicistică pe această temă, AICI).

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/07/povestea-predarii-insulei-serpilor-de-catre-conducerea-comunista-a-romaniei-catre-urss-foto-video/

Note:

1Articolul IV al Tratatului nu nominaliza expres Insula Șerpilor, dar prevederile sale se refereau, indirect și la această bucată de uscat situată în proximitatea Gurilor Dunării.

2După ce anexase, în 1812, brațul Chilia, Rusia a ocupat, în 1826, și brațul Sulina, iar în 1829, Sf. Gheorghe, cu toate insulele, stabilind frontiera cu Imperiul Otoman la sud de Delta Dunării.

3Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Anexa II. Vezi, în detaliu, în:*** Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat, București, 1977, pp. 11-12; Bazil Ștefan,Statutul politico-juridic al Insulei Șerpilor, București, articol în cotidianul „România liberă”, nr. din 12 martie 1997, p. 5.

4Având în vedere faptul că Insula Șerpilor nu a aparținut niciodată Uniunii Sovietice, ci, doar pentru o perioadă scurtă de timp, Rusiei Țariste, ea nu îi putea fi „înapoiată”.

5***Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat (nr. 44), p. 13.

6Dominuț Pãdureanu, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic, în„Revista Fundației Colegiului Național de Apărare„,Anul VI/2000, nr.1, p. 60.

7Dominuț I. Pădureanu, Insula Șerpilor, Documentar, în„Revista istorică„,Serie nouă, Tom VI, nr. 9-10/1995, București, Editura Academiei Române, 1995,p. 842.

8Idem, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic,în „Revista Fundației Colegiului Național de Apărare„, anul VI, nr. 1, p.60.

9Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina și Insula Șerpilor în dezbaterile Parlamentului României, Iași, Editura Unirea, 1992, p. 109.

Publicitate

INSULA ȘERPILOR – O istorie zbuciumată

 

 

 

 

 

Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a cneazului Dobrotici şi a domnitorului muntean Mircea cel Bătrân.

În Cronica de la Nürnberg se spunea că “românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”. Prin toponimul Peuce, se înţelegea şi Delta Dunării.

În timpul domniei domnului Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean se întindea de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile ei de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire otomană.

Din unele cronici ale vremii care prezentau raporturile lui Ştefan cel Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind prin urmare şi insula.

De foarte multe ori, domnitorul moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.

Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti, conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât şi ţărmul Mării Negre.

Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ .

În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau a alteia .

În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situaţia insulei în epoca modernă

Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu. Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.

Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării.

Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră.

În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail).

Iniţial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa.

Tratatul adiţional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.

Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor.

Ulterior Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

 

 

 

Insula Serpilor în anul 1896

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul.

Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală).

De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

Arborarea pavilionului român pe Insula Şerpilor de cãtre generalul Davila

   Foarte puţini ştiu că  generalul medic  Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat în numele României Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată, a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 

 

 

 

 

    Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui. Constantin C. TONEGARU (http://www.dacoromania-alba.ro/nr10/arborarea.htm).

Insula Șerpilor in calea rechinilor din Rasarit

„O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită.”

(A.D.Xenopol).

Situată în Marea Neagră, la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă şi pustie, de 17 ha, a cunoscut în existenţa sa trimilenară o evoluţie tumultuoasă… … de la Insula Albă a lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruşi în sec. XIX-lea, când a devenit un important punct strategic pentru gurile Dunării şi arealul vestic al Mării Negre.

 În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial începând cu data de 28 august 1944 odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, marina sovietică  a interzis accesul navelor noastre accesul la insulă (…).

În drumul lor spre Sulina, unităţile sovietice au debarcat şi ocupat Insula Şerpilor.

Comandorul Ion-Dănuţ Toader susţine că pe insulă se aflau militari români care au respectat ordinele primite, nu au deschis foc asupra sovieticilor şi au fost capturaţi, neştiindu-se nimic despre soarta lor ca prizonieri:

“La 29 august 1944 pe insulă au debarcat fără a li se răspunde cu foc efective sovietice (…) Personalul românesc este făcut prizonier (deşi eram aliaţi şi nu ne-am opus debarcării pe insulă) şi internat în lagărul intermediar de prizonieri, improvizat în clădirea spitalului din Sulina”.

Alte mărturii susţin că militarii români de pe Insula Şerpilor ar fi fost doar dezarmaţi, aduşi la Sulina şi aici puşi în libertate, de unde s-ar fi deplasat sub comanda unui subofiţer spre Tulcea.

Ocupată militar de armata rusă, în august 1944, insula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4 februarie 1948, în baza unui așa zis  protocol româno-sovietic şi predată URSS la 23 mai, printr-un simplu un proces-verbal, care nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României şi URSS.

Rămâne un fapt că URSS a anexat cu forța Insula Șerpilor printr-un „Proces Verbal” și nu printr-un Tratat, conform uzanțelor între state.

Acest act ar fi trebuit semnat de catre Miniștrii de Externe sau de Șefii celor două Guverne, după ce renunțarea la o parte a teritoriului țării ar fi fost consfințită printr-un referendum și un vot în Marea Adunare Națională.

 În realitate, acest „Proces Verbal” a fost semnat de către Secretarul Unu al ambasadei URSS și de un Secretar de Stat al MAE Român.

Din punct de vedere al normelor de drept international, acest act este lovit de o nulitate absoluta.

România nu a pierdut doar un teritoriu, ci şi un important punct strategic.

După destrămarea URSS, Insula Serpilor a devenit teritoriu al Ucrainei.

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) de la Haga.

Zona litigioasă a fost artificial lărgită până la suprafața maritimă de 12.000 km² prin extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României.

Miza disputei era îndeosebi economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi.

Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va fi.[8] CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei.

Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește).

 

 

 

 

La data de 18 martie 2014, prin alipirea „de facto” a peninsulei Crimea la Federația Rusă, a apărut în Marea Neagră, la răsărit de insula Șerpilor și la echidistanță de aceasta și de capul Tarhankut din Crimeia, o nouă frontieră maritimă de fapt, între România și Rusia, de o lungime de 200 km cu un traseu nord-sud.

 

 

 

Surse: 

 

 Wikipedia, enciclopedia liberă

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=5625&lang=RO

http://psroman.blogspot.ro/2017/02/insula-serpilor-romani-incaput-pe-mana.html

http://www.dacoromania-alba.ro/nr10/arborarea.htm

 

 

 

 

Povestea predării Insulei Şerpilor de către conducerea comunistă a României către URSS. FOTO. VIDEO

 

 

Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greaca antică Leuke, în greacamodernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina.

Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti).

A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura existentă în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei.

Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi cedate, de către România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, întocmit pentru a da o aparenţă de legalitate acestui act samavolnic.Ele sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din Ucraina.

Între anii 1878 – 1948, Insula Şerpilor a aparţinut statului român. Stramosii nostri daco-geti i-au spus dintotdeauna Insula Alba. Deşi este o bucată de pământ de dimensiuni mai mult decât modeste, Insula Serpilor este cea mai mare insulă din Marea Neagră. Este situată în faţa gurilor Dunarii, mai exact în faţa Braţului Sulina, fiind mai departată faţă de terioriul ucrainean decât de cel românesc, 50 de kilometri despărţind-o de oraşul ucrainean Valkov.

Navigatorii o gasesc intre coordonatele 45° 15’ 53’’ latitudine Nordica si 30° 14’ 41’’ longitudine Estica. 
Şarpele de la care insula şi-a tras numele actual, este  banalul şarpe de apă (Natrix tesselata Laur), care populează zona litorală şi centrală a insulei, total lipsit  de periculozitate pentru om.

 

 

 

 
Insula Şerpilor are  o suprafaţă de 662 metri pe 440 metri, acoperind în total 0.17 km², adică 17 ha, ţărmurile ei neregulatr, având o lungime de 1.973 m.

Cel mai înalt punct este situat la 41 m deasupra nivelului mării. 
Insula Şerpilor a fost dorită de U.R.S.S. din considerente militare

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, statutul acestui teritoriu era neclar. Cu toate că  fusese ocupat de către armata sovietică în august 1944, în Tratatul de pace semant la Paris pe 10 februarie 1947 situaţia sa juridică nu era amintită.

Această insulă era dorită de Uniunea Sovietică din considerente militare, deoarece îi asigura o poziţie strategică la Gurile Dunării. Pentru reglementarea situaţiei, o delegaţie română condusă de premierul Petru Groza, s-a deplasat la Moscova, şi pe 4 februarie 1948 a semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, document în care se stabilea că:

„Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”.Procesul verbal de predare – primire a fost semnat la data de 23 mai 1948 de către Nicolai Pavlovici Sutov – prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti şi de către Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului de Externe Român.

 

 

 

 

Localizarea Insulei Şerpilor 

 

 

„În ‘48 sovieticii au venit şi au cerut guvernului român să retrocedeze Insula Şerpilor, aşa că într-o bună zi am fost chemat de Ana Pauker, care mi-a spus că la trasarea frontierelor după războiul cu Uniunea Sovietică s-a omis să li se cedeze sovieticilor Insula Şerpilor, că sovieticii au ridicat recent problema, că s-a hotărât să li se dea insula.

“Profir din partea Guvernului [României] – era ministrul Lucrărilor Publice – şi tu, Eduard Mezincescu, veţi merge la Tulcea, de la Tulcea la Sulina, şi de la Sulina până la Insula Şerpilor şi veţi efectua predarea – primirea insulei părţii sovietice!” Ceea ce am făcut.

Am mers cu un avion la Tulcea. La Tulcea ne-am suit într-o navă de transport – şi am mers la Sulina. La Sulina ne aştepta o ambarcaţiune sovietică. Ne-a transportat pe Insula Şerpilor.

Pe Insula Şerpilor erau sovieticii prezenţi. Nu mai ţin minte ce demnitari. Probabil un ambasador, un adjunct al ministrului, cadre grănicereşti cu grade superioare şi cu grade mai mici. Era instalată o masă în aer liber, pentru că nu exista nici o construcţie. Nici vegetaţie nu exista.

Era pregătit un proces verbal de predare – primire în baza hotărârii cutare din partea guvernelor respective. Noi, cutare, am predat [insula]. Noi, cutare, am primit [insula]. Am fost invitaţi acolo să semnăm.

Eu, am spus că înainte de a semna, vreau să văd ce predau. Şi am obligat în mod neplăcut întreaga asistenţă să facă turul insulei pe jos. Şi am făcut turul insulei pe jos. Trebuie să fi durat trei sferturi de ceas. Pe urmă am semnat documentul. Pe urmă a fost bufetul.

Ne-am omenit şi ne-am felicitat reciproc pentru ispravă. Apoi ne-am suit pe navă şi ne-am întors.”[Interviu realizat de Nicolae Fotino şi Silvia Iliescu, 6 mai 1994. Arhiva de Istorie orală – Radio România].

Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor.

În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne.

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional.

Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat.

Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice.

În hărţile tipărite la Chişinău, Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958) şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări.

 

Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.

 

 

 

 

Insula Şerpilor  nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere.

Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean.

De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei.

Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani.

În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”.

România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine).

Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.

La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră.

România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră.

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult.

Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei.

Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România.

Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost  subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat  la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Miza disputei româno-ucrainene este si a fost  în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi  exploatării resurselor de hidrocarburi.

In prezent platoul continental din jurul insulei a fost in sfârsit delimitat  ca urmare a Hoărârii Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, hotărârea respectiva menţionand exact suprafeţele  care revin României şi Ucrainei. (De la Wikipedia, enciclopedia liberă).

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/21/totul-despre-insula-serpilor/