Deep state, statul subteran sau statul paralel pe înțelesul tuturor

Despre statul paralel pe înțelesul tuturor.

 

Expresia „Deep state” (cu sensul de „statul profund” sau „statul subteran”), provine și de la titlul unei cărți care explica fenomenul din Statele Unite ale Americii, în care deciziile din politica americană erau influențate de Serviciile Secrete și de cu totul alți decidenți decât cei aleși la urne.

Acesta este Statul Profund căruia i-a declarat război președintele american Donald Trump.

 

 

 

 

 

 

Președinții Donald Trump și Vladimir Putin au făcut  referire în mod direct la existența statului paralel/subteran, semn că atât popoarele american cât  și cel rus se confruntă cu acest tip de problemă.

PUTEREA REALĂ se menține INVIZIBILĂ,  în vreme ce PUTEREA APARENTĂ are rolul de a servi drept sac de box în cazul în care masele de sclavi s-ar putea să-și verse furia, răsculându-se.

STATUL PARALEL este acel tip de organizație care CONTROLEAZĂ DIRECT STATUL NAȚIONAL, influențîndu-i deciziile.

În general, acesta nu intervine direct, decât atunci când unele instituții ale STATULUI pun în pericol capacitatea sa de CONTROL. În colonia România, STATUL PARALEL deține următoarele instituții: BNR care la rându-i controlează întregul sistem bancar, DNA, serviciile de informații și culoarele „tactice” din JUSTIȚIE (adică procurori și judecători ofițeri sub acoperire), mediul de afaceri INTEGRAL, președintele și așa-zisa Opoziție.

STATUL în forma sa clasică mai are de partea sa  GUVERNUL, PARLAMENTUL și PSD.

Asistăm acum la  un conflict în care STATUL PARALEL a decis lichidarea PSD (liderii trimiși  la pușcărie, iar partidul urmează  să fie  spart în 3-4 mai părți mai mici, care ulterior vor fi absorbite, iar electoratul divizat)

STATUL PARALEL născut în 1990, este o organizație  înființată de către SOROȘ și BRUCAN, al căror rol a fost acela de a  deschide MAFIEI INTERNAȚIONALE porțile pentru  a avea CONTROLUL ABSOLUT în colonia ROMÂNIA.

Fosta securitate trecută în FSN și care acum e în  PSD nu s-a așteptat la declanșarea în 2005 a procesului de distrugere început de BĂSESCU (poate cel mai reprezentativ exponent la STATULUI SUBTERAN), a tot ceea ce înseamnă „STÂNGA”.

Cu toate acestea, în ciuda loviturilor aplicate PSD începând din 2005 (de 13 ani!), acest partid a rămas cel mai puternic partid politic din ROMÂNIA cu peste 3 milioane de membri de partid cotizanți, scrie Luci Lucescu – Londra pe situl www. Justițiarul.ro.

Statul subteran are o forță atât de mare, încât, de la pierderea alegerilor în fața lui Trump, se vrea cu orice preț să-l bage în pușcărie pentru orice-ar fi. 

Iar pentru asta, de exemplu, Rudolph Giuliani este el însuși la un pas de arestare, după dezvăluirile publice despre „afacerile” lui Joe Biden din Ucraina și România.

În perioada când venea în România, Joe Biden era vicepreședintele SUA și susținătorul cel mai important, pentru că Obama era păpușă, al acțiunilor Statului Profund în Lume, dar mai ales în Europa.
Statul Profund American este responsabil, de exemplu, de Euromaidanul din Ucraina, o acțiune pe care și-o asumă public  unul dintre stâlpii  acestuia, George Soroș,.

Atât de tare a deranjat afirmația lui Rudolph Giuliani, încât în România a ieșit public Traian Băsescu pentru a nega, repet, a nega orice implicare a lui Joe Biden sau a fiului acesta, Hunter Biden, în afaceri oneroase în România, care, de exemplu, ar fi adus atingere Securității Naționale a României.

De ce? Pentru că, chipurile, Joe Biden nu ar fi putut mișca un deget pe teritoriul românesc fără implicarea și cunoștința SRI, deși chiar această instituție este vârful de lance al Statului Paralel în România.

De altfel, Traian Băsescu a negat cu vehemență existența Statului Paralel din România, cu toate că Statul Paralel i-a executat cei mai fideli colaboratori, inclusiv pe fratele său și i-a făcut dosar chiar fiicei sale. Nu este deloc de mirare că Traian Băsescu a sărit ca ars, acum două zile, să-l apere pe Joe Biden, chiar dacă are această poziție împotriva actualului președinte al SUA, Donald Trump, pentru că ceea ce a făcut Biden în România a făcut in mandatul lui Traian Băsescu. 

Dealtfel, este de notorietate că Joe Biden este cel care a adus Scutul Anti-rachetă în 2009 la Deveselu, chiar în precampania electorală, renunțând intempestiv la amplasarea Scutului în Polonia.

„Chestiunea România” nu s-ar fi putut întâmpla fără sprijinul și implicarea Statului Paralel din România. Acest eveniment arată că Statul Paralel din România a fost girat și susținut de Statul Profund din SUA.

De fapt, colaborarea și subordonarea Statului Paralel din România față de Statul Profund din SUA reiese cât se poate de clar și de evident din execuția lui Liviu Dragnea.

Cu un partid mamut în spate, după lungi ezitări, Liviu Dragnea a declarat război Statului Paralel din România, acela a cărui existență este negată cu vehemență de Iohannis, Ponta, Băsescu, Dăncilă, ca să enumerăm doar câțiva dintre dușmanii lui Dragnea.

Cred că este foarte clar că cei care neagă existența Statului Paralel îl acoperă, adică îl ajută, sunt într-o anumită relație cu Statul Paralel, fie de subordonare, fie de altă natură.

Ca o premieră mondială, imediat ce a fost executat, Dragnea a fost declarat PERSONA NON-GRATA pentru SUA și atât el, cât și copiii lui, au primit Interdicție de a intra în SUA, măsură care nu s-a aplicat nici măcar familiilor unor teroriști sau narco-traficanți.

 

 

 

 

Practic, este evident că Statul Paralel din România (acela care nu mai există peste noapte) este subordonat și lucrează mână-n mânâ cu Statul Profund American, nefiind pentru prima dată când Statul Profund American acționează brutal în România, apărarea intereselor companiei Exxon Mobil fiind un motiv mult prea suficient, după cum scriam acum câteva săptămâni.

De fapt, ocupația americană prin Statul Profund are o coordonată clară: „V-am adus Scutul ( chiar, până la urmă de ce l-au adus?) și am semnat un Parteneriat Strategic în care scrie negru pe alb că trebuie să întăriți Statul de Drept, adică statul în poziția «drepți» în fața noastră.”

Dacă trebuie, și văd că trebuie, vă aduc aminte că toate abuzurile, cătușele, protocoalele arestările unor oameni declarați ulterior nevinovați, toată această mascaradă a „luptei anticorupție” condusă de SRI și Kovesi prin DNA s-a derulat în aplauzele și încurajările americane.

Apropos de SRI, ați văzut cum încearcă măreața „dreapta” să spună că trebuie introdus din nou în Justiție? De la Iohannis la Traian Băsescu se afirmă explicit că SRI trebuie să se implice din nou. Cum era aia cu Protocoalele? Când au luat ființă? În 2005? Când era Tăriceanu Prim Ministru și se discuta în CSAT? Unde este Tăriceanu, ca și Ponta ca și mulți alții? Fix în brațele, mai precis la picioarele Statului Paralel pe care-l deservesc, la ordin, cu sârg.

Așadar, între Statul Paralel din România și Statul Profund din SUA este o relație de subordonare direct. De fapt, Statul Paralel din România este o aplicație a Statului Profund din SUA. (Gelu VIȘAN -https://www.justitiarul.ro/statul-paralel-sau-statul-profund-subteran/ ).

 

 

 

Celălalt stat

Extrem de multă lume confuză în faţa a ceea ce generic este numit „stat paralel” sau „stat subteran”. În timp ce unii – din naivitate sau ticăloşie – îi neagă existenţa, alţii se simt exasperaţi, sufocaţi de el, astfel încât uneori realmente simt nevoia să urle. Care să fie adevărul?

În ce tabără ar trebui să ne situăm?

Voi porni de la simpla noţiune de suveranitate. Cum bine se ştie, suveranitatea este capacitatea unui stat de a se autodetermina. În lumea de azi, ca şi în istorie, lucrurile sunt extrem de simplu de tranşat: există naţiuni suverane, capabile de autodeterminare totală, şi celelalte, aflate într-o relaţie de vasalitate faţă de primele.

În ciuda a ceea ce aţi putea crede, în ziua de azi există doar câteva state care sunt cu adevărat suverane, restul depinzând într-o măsură mai mică sau mai mare de câteva dintre aceste state. Printre statele cu adevărat suverane avem: SUA, Regatul Unit, Israelul şi Iranul. Atenţie, nu am adăugat aici nici Rusia şi nici China din cauza unor elemente care depăşesc spaţiul şi intenţiile articolului de faţă.

Ceea ce ar trebui să constataţi este faptul că majoritatea statelor suverane prezentate au democraţia occidentală ca bază a sistemului lor politic.

În teorie, democraţia este forma cea mai înaltă de guvernare, care asigură exprimarea tuturor vocilor din popor. Totul funcţionează perfect, însă la nivel absolut teoretic. La modul practic, aşa-zisa „democraţie occidentală” funcţionează pe baza unei scheme triunghiulare (atenţie, în cele ce urmează mă refer la democraţiile statelor suverane): trei categorii aranjate în mod piramidal, aflate, fiecare dintre ele, într-o relaţie strictă de subordonare faţă de cea de deasupra. La bază avem ceea ce numim „masa ineptă”, adică noi, cetăţenii.

La baza societăţii, iar percepţia ei asupra statului este una absolut deformată. De la acest nivel statul este văzut ca o entitate tot triunghiulară, compusă din puterile legislativă, executivă şi judecătorească, aflate pe picior de egalitate, într-un echilibru despre a cărui stabilitate nu-şi pune nimeni nicio întrebare. De la nivelul de bază, singurul element care „transpiră” este „structura oficială a statului”, acel incredibil şi ireal echilibru pe care tocmai vi l-am descris şi pe care-l ştiţi din viaţa de zi cu zi. Nivelul cel mai de sus rămâne strict necunoscut bazei, fiind catalogat în media şi în comunicările oficiale drept „teorie a conspiraţiei”.

Trecem la nivelul următor, cel căruia îi vom spune „al statului conducător”. Acest nivel este împărţit, la rândul său, în două categorii: prima include o clasă extrem de mare de indivizi pe care-o vom numi cea a „idealiştilor” şi o clasă ceva mai mică, a „insiderilor”. Clasa „idealiştilor” cuprinde politicienii mărunţi (de la lipitorii de afişe, consilieri locali, primari, parlamentari) sau cei situaţi la nivel de bază în diversele instituţii ale statului (judecători, diverşi procurori, salariaţi de la baza serviciilor secrete s.a.m.d.). De cele mai multe ori, cei din această clasă au o carieră destul de strict plafonată şi, în extrem de rare cazuri, reuşesc să treacă peste „neajunsurile” apartenenţei la clasa idealiştilor şi, automat, să intre în zona rarefiată a puterii.

Din punct de vedere al percepţiei, majoritatea covârşitoare a celor care fac parte din această categorie percepe statul la fel ca şi „masa ineptă”. Jumătatea superioară, „insiderii”, sunt cei pe care-i vedeţi cocoţaţi în posturi cheie. Ei sunt perfect conştienţi de existenţa „nivelului superior”, dar, cu toate acestea, nu au un contact direct cu el, ci, prin ceea ce am putea numi „pârghii”.

Elementul esenţial de înţeles este acela că nivelul cel mai de sus al piramidei nu interacţionează direct cu nimeni, ci doar prin intermediul pârghiilor. N-o să povestesc aici despre eşalonul superior al puterii („eşalonul conducător”), deoarece timpul şi spaţiul nu-mi permit acest lucru.

Ceea ce trebuie înţeles în funcţionarea „statului democratic” suveran este faptul că, în spatele aparenţelor teoretice, modul de luare a deciziilor este unul care n-are de-a face cu şabloane precum „democraţia”, „decizia poporului” ș.a.m.d. Chestiunea e foarte dibaci mascată. Prima chestie fraudulentă este dată de faptul că un ales nu are un mandat imperativ, adică odată ales nu e obligat să se ţină de promisiunile din campania electorală.

E un element căruia i-am putea spune „secret ţinut la vedere”. Al doilea element este acela că, indiferent de determinarea unui individ „corect ales”, acesta, odată ajuns în „cămările puterii”, constată că este neputicincios, aflându-se în imposibilitatea de a pune în aplicare (presupunând că şi-ar dori) promisiunile din campanie care ar contrazice dorinţele eşalonului conducător. Probabil aici pare o fractură logică: de ce un individ sau un grup, după ce câştigă puterea, nu-şi poate impune voinţa? Pare ciudat, nu-i aşa? Doar după ce ai câştigat alegerile te afli la volan, ai toate butoanele la îndemână.

De fapt nu-i aşa. Dacă prin minune ai câştigat alegerile şi nu faci parte dintre insideri – adică dintre cei conştienţi de existenţa eşalonului conducător – vei constata cu stupoare că acţiunile tale se lovesc de ziduri de netrecut. În fapt nu te afli „la butoane”, ci în faţa unui panou cu false butoane, întrucât apăsarea unui buton nu declanşează acţiunea, ci atenţionează un oficial de rang inferior că vrei să iei o decizie. Punerea ei în aplicare depinde de voinţa acelui oficial de rang inferior.

Abia atunci constaţi că statul este de fapt o structură haotică, dominată de instituţii având autonomii inexplicabile, de ai căror şefi nu prea poţi să te atingi. Instituţii pe care nu le poţi influenţa deoarece aceasta se traduce într-un „atac la bazele democraţiei”. De asemenea, te confrunţi cu o violenţă, cu un stres insuportabil, elemente generate de presă şi de influencerii media.

Nefiind unul dintre insideri, n-ai cum să înţelegi ceea ce se petrece şi devii confuz, deoarece structura care teoretic se află în subordinea ta e de necontrolat şi, mai mult, nu ţi se supune, ea conducând „de facto” întregul stat.

Această structură invizibilă ochiului public (adică masei inepte şi idealiştilor) este de fapt ceea ce se numeşte „statul subteran” (deep state).

Este reţeaua pârghiilor de putere, coordonate de eşalonul superior, şi care în perioadele de „criză” – adică atunci când „democraţia” aduce vreun idealist la putere – reacţionează haotic, transformând mandatul nefericitului idealist într-un dezastru, iar pe el într-un „duşman public”, urât de toată lumea din cauza imaginii dezastruoase pe care o are. Devenit victimă frustrată, nefericitul ori se autoînvinovăţeşte penibil, ori o sfârşeşte la spitalul de nebuni – sau prin apropiere – deoarece nu va înţelege niciodată ceea ce i s-a întâmplat.

În fapt, dacă vreţi să înţelegeţi care-i adevărata putere şi care sunt relaţiile de subordonare, nu trebuie să vă uitaţi niciodată la vârful puterii oficiale. Acolo sunt ori păpuşi telecomandate, ori, în rare cazuri, idealişti fără nicio şansă. Vreţi să înţelegeţi ce e puterea? Mergeţi pe fir să vedeţi de unde au venit cei din eşaloanele doi şi trei.

Spre exemplu, v-aţi întrebat vreodată de unde a venit o nulitate precum Victoria Nuland? Cine-i ea, de unde-a apărut, cui i-a raportat şi, mai ales, „a cui a fost ea”? Ultima întrebare e de o importanţă colosală pentru fiecare dintre „necunoscuţii” de prin pârghiile neştiute ale puterii.

Abia atunci când aveţi răspunsuri la aceste întrebări puteţi spune că înţelegeţi cât de cât bucătăria secretă a puterii dintr-un stat suveran. Şi-abia atunci vă deosebiţi fundamental de cei care cad în admiraţii tâmpe. Pe câţi dintre concetăţenii noştri nu i-aţi auzit lăudând „sistemul canadian”?

Unii dintre ei chiar au emigrat acolo imaginându-şi că fac vreun mare rahat. Câţi dintre ei credeţi că au habar de faptul că, în realitate, Canada e o ţară, vorba lui Vanghelie, „pe persoană fizică”, fiind realmente stăpânită de vreo patru familii? Şi asta destul de transparent, fără mari eforturi de ascundere a realităţii. Doar că „nu se vorbeşte”.

Şi cum s-ar putea vorbi atâta vreme cât familia lui taica Thompson deţine cam tot ce înseamnă media?

Poate vă întrebaţi, pe bună dreptate, ce-i cu statul ăsta subteran. De ce este el necesar în condiţiile în care cei din eşalonul de sus oricum conduc? Cu alte cuvinte, de ce n-o fac direct, fără a mai apela la un asemenea aparat imens? Răspunsul, desigur, e unul de-a dreptul banal: de ce-ar face-o? De ce să stai să-ţi baţi capul cu toate prostiile, în condiţiile în care o pot face alţii? Şi, mai ales, de ce să te expui şi nu-ţi vezi liniştit de viaţa şi puterea ta, de ce să nu te bucuri în discreţie de absolut tot ceea ce-ţi poate oferi lumea asta? Fără camere de luat vederi, fără prostovani care să te înghiontească, fără pic de deranj. Şi-ar mai fi ceva.

Istoria demonstrează limpede că puterea erodează, că toţi marii puternici care s-au expus au sfârşit-o tragic. Nu trebuie să fii tu văcarul pentru a conduce gloata de vaci! E suficient să fii proprietarul fermei. Ca văcar poţi sfârşi împuns de vreun taur mai violent, dar ca proprietar nu faci altceva decât să culegi profitul. Turma se poate revolta împotriva văcarului (la nivel teoretic, deoarece atâta timp cât are furaje din belşug n-o va face!), dar niciodată împotriva proprietarului pentru că, pur şi simplu, nu-l cunoaşte.

Cred că elementele prezentate până acum sunt suficiente pentru a înţelege care-s raporturile de forţă şi cum arată în realitate lumea. Ceea ce trebuie să conştientizaţi este că acest model funcţionează strict în statele suverane. Vom trece mai departe pentru a înţelege cum funcţionează restul statelor? Sau, dacă vreţi ceva mai aplicat, cum funcţionăm noi ca ţară.

Aici lucrurile sunt mult mai simple, deoarece entitatea superioară, adică cea a eşalonului conducător, este reprezentată de una sau mai multe pârghii aparţinând „statului senior”, sub a cărui vasalitate se află naţiunea respectivă.
La preluarea puterii de către „statul senior”, elita conducătoare locală este decapitată, târâtă prin puşcării, terfelită şi ostracizată. În locul ei se instaurează un sistem de stat subteran, exact după modelul celui din naţiunile suverane, care însă este total subordonat unei pârghii din „statul senior”. Există un sistem extrem de bine pus la punct în ceea ce priveşte coordonarea şi interacţiunile cu acest tip de state. Spre exemplu, distrugerea elitei locale este mascată de lupta împotriva corupţiei.

De ce se întâmplă aşa? Pentru că e cel mai simplu: cetăţeanului trebuie să i se livreze un vinovat pentru frustrările sale şi cine-i cel mai potrivit dacă nu „îmbuibatul” care se află în sferele puterii, fie că e vorba de politică sau business? În momentul în care lupta e terminată, iar structurile statului subteran sunt definitivate şi subordonate pârghiei din „statul senior”, în naţiunea vasală se reinstaurează liniştea, „corectitudinea”, iar lucrurile funcţionează la fel de lin şi de anost ca şi-n „naţiunea senior”.

Masa ineptă şi idealiştii încearcă să schimbe radical lucrurile, în timp ce insiderii conduc astfel încât „pârghia de sus” să nu fie nemulţumită. Dacă printr-o minune unul sau mai mulţi idealişti reuşesc să cucerească puterea prin forme legale, vor fi îngenuncheaţi iremediabil de legile „statului democratic”, de diversele „instituţii”, care brusc îşi găsesc justificări pentru intervenţii în forţă bazate pe legi despre care nimeni nu ştia nimic până atunci.

Toate aceste pârghii ale statului subteran lucrează într-o coordonare suspectă, trădând comanda unică aflată absolut în cu totul altă parte decât în locul care, din punct de vedere teoretic, ar fi trebuit să se afle.

Realitatea este că, dintr-o asemenea chingă nu se poate scăpa prin mijloace „legale”, în măsura în care legal înseamnă prin căile „democraţiei”, adică vot, Parlament, etc. E practic imposibil, sistemul livrând un număr imens de păpuşi teleghidate gata să preia şi să deturneze orice fel de mesaj. Sistemul a fost şlefuit în decursul timpului bazându-se pe eşecurile înregistrate de diversele metode de conducere.

Poate cel mai răsunător eşec a fost cel din Iran, unde un dictator tembel – şahul de-atunci – a reuşit să-şi pună în cap întreaga ţară care, printr-o revoluţie islamică (culmea, cu substrat real democratic!) a reuşit o răsturnare spactaculoasă şi, în paralel cu aceasta, restabilirea suveranităţii ţării.

O altă evadare spectaculoasă, înainte de aceasta, a fost aceea a Rusiei Sovietice. După ce coada de topor Lenin condusese cu mână de fier destinul URSS, înainte de moarte a transmis grupului său de insideri ordinul de a-l împiedica pe Stalin să preia puterea. Stalin însă era o nucă prea tare şi s-a dovedit imposibil de deturnat. În prima fază după preluarea puterii s-a lovit de „statul subteran” instituit de Ulianov şi cozile lui de topor, dar, întrucât conducerea era puternic centralizată, a început epurările, disperat fiind de amploarea tălpilor care i se puneau.

Fiind om dintr-o bucată, nu s-a mai încurcat cu „fiţe democratice” şi a instituit, într-un profund spirit rusesc catalizat de instinctele mafiei gruzine, legea „puşcăriei obligatorii” şi a glontelui în ceafă. Abia mai târziu, la interogatoriul lui Rakovsky, pare că a înţeles ceva mai bine lumea în care se mişca, dar a continuat în spirit independent, ţinând totuşi cont de „sugestiile” care-i veneau din afară.

Analizând accidentele istoriei recente, putem constata un element interesant. Recâştigările de suveranitate, chiar dacă au ca efect izolarea sau înlăturarea statului subteran, sunt de scurtă durată. Întrucât asumarea de către „revoluţionari” a puterii se face în mod transparent, „mânia populară” – inevitabilă în condiţiile perpetuării aceleiaşi puteri – se răsfrânge asupra celor care şi-au asumat transparent conducerea şi resuveranizarea statului. De obicei, în asemenea situaţii, într-una sau două generaţii, statul subteran se reinstaurează pe fondul creşterii nemulţumirilor şi al efectului nefast al unor acţiuni externe violente (gen sancţiuni economice, samd) cu scopul de a inflama spiritele. Este, dacă vreţi, situaţia pe care o puteţi observa în Venezuela, unde, după moartea lui Chavez, puterea concentrată în jurul lui Maduro dă semne clare de oboseală şi care, cel mai probabil, va capota.

În ceea ce priveşte Rusia, statutul suveranităţii sale este incert. După Stalin, uşor, uşor structurile statului subteran s-au reconectat la tătuci, apogeul fiind atins în momentul în care Gorbaciov, el însuşi aflat sub control englez, a semnat capitularea URSS. De-atunci Rusia a trecut printr-un proces accentuat de disoluţie care ar fi trebuit să culmineze cu decimarea lui Elţîn şi a familiei sale. Procesul a fost întrerupt brutal de către Putin şi de-atunci Rusia a limitat programatic efectele devastatoare ale statului subteran.

Însă, în lipsa unui plan clar de succesiune şi a unei structuri superioare de putere, Rusia este în acest moment similară unei societăţi medievale încercând să ţină piept unei structuri mult mai rafinate şi infinit mai influentă propagandistic.

Rezultă limpede pentru oricine că desfiinţarea statului subteran este o simplă iluzie în condiţiile în care aceasta nu vine la pachet cu un nou model de stat. A desfiinţa statul paralel e cumva similar tăierii părului sau a unghiilor unui monstru. Mai devreme sau mai târziu ele vor creşte, iar monstru îşi va regăsi forţa. Aşadar, nu desfiinţarea statului subteran trebuie să fie ţinta, ci uciderea adevăratului monstru, adică a statului superior, la pachet cu impunerea unui alt model. Altfel, orice propunere nu rămâne decât o simplă utopie un idealism facil de demontat de actuala schemă de conducere şi coordonare.

Înainte de a încheia, vă atenţionez asupra faptului că acest material va avea o existenţă cât se poate de volatilă. Îl voi lăsa doar trei zile pe facebook şi cinci pe blogul propriu. După această perioadă voi şterge articolul, astfel încât, doar în această perioadă veţi avea acces la el. Dacă vreţi să-l păstraţi sau să-l daţi mai departe îl puteţi copia fără nicio restricţie.

                                                                                            Dan DIACONU

Sursa: Trenduri economice

Publicitate